General Conference Daily Bulletin
Marți, 7 februarie 1893

Unii au spus că nu pot vedea cum poate un om să se recunoască a fi ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol şi să nu o ştie, şi în acelaşi timp să se bucure în Domnul. Dar aş vrea să ştiu cum poate cineva să se bucure altfel. Aş vrea să ştiu cum se va bucura cineva în Domnul, câtă vreme crede despre sine că este drept. Puteţi spune? Eu nu-mi pot imagina. Dar când omul ştie că este aşa cum Domnul spune că este, când recunoaşte aceasta şi apoi vede că Domnul este atât de bun încât îl primeşte exact aşa cum este şi îl pregăteşte să stea în prezenţa lui Dumnezeu pentru toată veşnicia, atunci acest om are pentru ce să se bucure. Şi nu poate face altceva decât să se bucure.

Pentru că, fraţilor, Domnul nu ne salvează pentru că suntem buni, ci pentru că El este bun. Nu uitaţi aceasta! El nicidecum nu ne mântuieşte şi nici nu ne binecuvântează în lucrarea Sa pentru că am fi atât de buni, ci pentru că El este bun, iar noi suntem răi. Şi fericirea este că El ne va binecuvânta atât de mult, deşi noi suntem atât de răi. Iar bucuria stă în faptul că El ne mântuieşte şi ne face să reflectăm chipul Său, deşi suntem aşa de răi. De aici vine bucuria.

Cât despre înţelegerea acestui fapt, eu nu pot să îl înţeleg, dar ştiu că este aşa, şi aceasta este tot ce mă interesează. Va fi nevoie de o veşnicie pentru explicarea acestui fapt în aşa fel ca să-l putem înţelege. Dar atât timp cât ştiu că este aşa, nu trebuie să-mi fac probleme şi să mă îngrijorez despre cum poate Dumnezeu să facă acest lucru sau dacă pot eu să înţeleg. Vă faceţi griji pentru aceasta?

(Audienţa: „Nu!”)

Mai există o problemă aici pe care trebuie să o păstrăm în minte; problema celor care nu pot să vadă că este aşa. Fraţilor, spuneţi Domnului mereu şi mereu că este aşa, iar apoi o veţi vedea. Nu veţi înţelege atunci, dar veţi vedea. Nu puteţi vedea cum poate fi aşa, dar puteţi vedea că este real; şi acesta este singurul fel în care puteţi vedea. Pot eu să văd atât timp cât mă împiedic singur să văd? Nu! Este ceva ce ţine de inimă şi nu se poate vedea cu ochii. Trebuie să vedeţi cu inima, şi numai Duhul lui Dumnezeu este cel care dă alifia pentru ochi ca să puteţi vedea. Este aici ceva care nu va explica, dar probabil vă va ajuta să prindeţi ideea ceva mai bine. În Mărturia nr. 31, la p. 44 citesc acest text:

„Sunteţi în Hristos? Nu sunteţi dacă nu vă recunoaşteţi ca fiind nişte păcătoşi supuşi greşelii, neputincioşi, condamnaţi.” (Mărturii, vol. 5, p. 48)

Aceasta este ceea ce unii dintre fraţi spun că nu pot să vadă. Ei spun: „Nu pot vedea cum, dacă sunt în Hristos, trebuie să mă recunosc ca fiind un păcătos neputincios, nenorocit. Am crezut că dacă sunt în Hristos, pot mulţumi Domnului că sunt bun, fără păcat, cu totul desăvârşit, sfinţit şi toate celelalte.” Dar nu! El este aşa. Când sunteţi în Hristos, El este desăvârşit, El este neprihănit, El este sfânt şi nu greşeşte niciodată, şi sfinţenia Lui este considerată a voastră, vă este dată vouă. Credincioşia Lui, desăvârşirea Lui, este a mea, dar nu eu sunt aşa.

Probabil puteţi prinde acest gând ceva mai limpede cu ajutorul textului cu care suntem familiarizaţi, din 1 Corinteni 1:30: „El (Hristos) a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire, răscumpărare.” Deci, unde este neprihănirea mea? În Hristos. Unde este înţelepciunea mea? În Hristos. Unde este sfinţirea mea? În Hristos. Unde este răscumpărarea mea? În Hristos.

Da, dar când vin la El pentru înţelepciune şi îi cer înţelepciune, iar El mi-o dă, atunci nu pot să mă laud şi să spun: „Sunt înţelept!”? Nu! Chiar în momentul în care spun aceasta sunt mai nebun decât am fost vreodată înainte. Pentru că, supunându-mă Domnului, El a binevoit să stea alături de mine, şi astfel mi-a dat înţelepciunea Lui pentru a mă călăuzi pe căile înţelepciunii şi pentru ca eu să pot umbla pe calea dreaptă. Dacă El a făcut aceasta, mă mai pot atunci mândri eu şi să spun: „Acum, eu sunt înţelept!”? Nu vedeţi că, prin natura lucrurilor, aceasta ar fi cea mai mare nebunie care m-ar putea ajunge? El a făcut aceasta, El  m-a ajutat, El mi-a dat înţelepciunea Lui, El era înţelepciunea mea. Pe când eu nu umblam cu înţelepciune, El mi-a dat înţelepciunea Lui. Înţelepciunea Lui m-a condus, înţelepciunea Lui a luat loc în mintea mea şi în inima mea, şi m-a condus şi m-a ţinut pe căile înţelepciunii. Atunci, El este înţelepciunea mea, iar eu nu am deloc înţelepciune, doar înţelepciunea Lui. Nu vedeţi? Primiţi-o pe această cale şi apoi veţi şti că este o realitate.

„Te voi călăuzi cu ochiul Meu.” Când El spune că ne călăuzeşte cu ochiul Său, voi răspunde: „Ochiul Său este cel care ne călăuzeşte, şi nu ochii noştri.” Atunci tot ce ne rămâne este să lăsăm eul nostru să plece cu totul, cu desăvârşire, iar noi înşine să fim ai Lui, cu totul, cu desăvârşire, ca El să poată fi totul, în toţi.

Aşadar El este înţelepciunea noastră, sfinţirea noastră, răscumpărarea şi neprihănirea noastră. Atunci, El este satisfacţia mea deşi eu sunt ticălos. El este mângâierea mea în timp ce eu sunt nenorocit, El este vederea mea în timp ce eu sunt orb, El este bogăţia mea pe când eu sunt sărac, şi El este cunoştinţa mea, căci eu nu ştiu.

Acum, despre gândul de seara trecută: unii au gândit că am mers prea departe. Ei ar putea spune: „Nu este suficient când El spune: «Eşti ticălos!», eu să spun: «Sunt ticălos!»? Când El spune: «Eşti sărac!», eu să spun: «Sunt sărac!»? Când El spune: «Eşti orb!», eu să spun: «Sunt orb!», iar când El spune: «Şi nu ştii!», atunci să spun: «Ştiu aceasta!»?” Nu, nu! Când El spune: „Şi nu ştii!”, eu voi spune: „Nu ştiu!” Nu căutaţi să spuneţi altfel decât spune El. Când spun că sunt ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, şi pe deasupra El spune că nu ştiu aceasta, eu voi spune: „Doamne, nu ştiu aceasta!” Ajungem astfel direct la textul cu care am început în seara aceea: „Dacă cineva crede că ştie ceva, încă nu ştie aşa cum ar trebuie să ştie.” Eu încă nu ştiu, chiar dacă am recunoscut acest lucru, încă nu ştiu cât de ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol sunt, cum aş şti dacă El mi-ar arăta cu exactitate cum sunt. Cu siguranţă, dacă vom lua solia laodiceană aşa cum vorbeşte ea, vom primi tot ce are Domnul în ea. Pentru aceasta a fost ea rânduită. Să o lăsăm să-şi facă lucrarea ei, în felul ei. Să remarcăm această mărturie din Mărturii, vol. 1, pp. 186-187. A fost dată în 1859:

„Mi s-a arătat că mărturia către Laodicea se aplică poporului lui Dumnezeu din timpul de faţă, iar motivul pentru care nu a realizat o lucrare mai mare, este acela al împietririi inimii lor. Dar Dumnezeu a dat timp soliei să îşi facă lucrarea. Inima trebuie curăţită de păcatele care au îndepărtat atât de mult timp pe Isus din ea. Solia aceasta teribilă îşi va face lucrarea ei. Când a fost prezentată pentru prima oară, a condus la o examinare minuţioasă a inimii.”

Aceasta este lucrarea pe care o va face în timpul acesta. Lăsaţi-o să-şi facă lucrarea. Dar a intervenit o perioadă de timp de când a fost vestită pentru prima oară. Citesc mai departe:

„Păcatele erau mărturisite, iar poporul lui Dumnezeu era mişcat pretutindeni. Aproape toţi credeau că această solie va sfârşi în marea strigare a îngerului al treilea. Dar pentru că nu au reuşit să vadă lucrarea puternică împlinită într-un timp scurt, mulţi au pierdut efectele soliei.”

Ei au renunţat la lucrarea soliei, după cum ne spune această mărturie care nu a fost încă publicată:

 „Păcatele lui Israel trebuie să meargă înainte la judecată. Orice păcat trebuie mărturisit asupra sanctuarului, astfel lucrarea va înainta; aceasta trebuie să aibă loc acum. Ploaia târzie vine asupra celor care sunt curaţi - toţi atunci o vor primi ca la început. Nimeni nu va primi ploaia târzie în afară de cei care fac tot ce pot. Hristos ne va ajuta. Toţi ar putea fi biruitori prin harul lui Dumnezeu, prin sângele lui Isus. Tot cerul este interesat de lucrare. Îngerii sunt interesaţi.”

Dumnezeu poate să-i facă o oştire împotriva duşmanilor lor. Voi renunţaţi prea repede. Voi lăsaţi prea repede acest braţ! Braţul lui Dumnezeu este deosebit de puternic. Satana lucrează în diferite moduri ca să abată mintea de la Dumnezeu. Victorie, victorie! Trebuie să o avem asupra oricărei greşeli. O cufundare solemnă în Dumnezeu. Fiţi gata! Puneţi-vă casa în rânduială!”

Dar când a fost prezentată pentru prima oară, pentru că nu şi-a făcut lucrarea „într-un timp scurt”, ei au zis: „Încă nu a venit timpul!”, şi astfel au renunţat la lucrarea ei, pierzând efectele ei.

Din nou citesc din Mărturii, vol. 1, p. 186:

„Am văzut că această solie nu-şi va împlini lucrarea într-un timp scurt de câteva luni. Ea este destinată să trezească poporul lui Dumnezeu, să le descopere alunecările de la credinţă şi să-i conducă la o pocăinţă zeloasă, ca să poată fi favorizaţi cu prezenţa lui Isus şi să fie făcuţi potriviţi pentru marea strigare a îngerului al treilea. Pe măsură ce această solie atingea inima a condus la adâncă umilinţă înaintea lui Dumnezeu. Au fost trimişi îngeri în orice direcţie pentru a pregăti inimile necredincioase pentru adevăr.”

În timp ce solia ne pregăteşte pentru marea strigare, Dumnezeu trimite îngeri peste tot pentru a pregăti oamenii pentru adevăr. Iar când vom pleca de la această conferinţă, cu această solie actuală, oamenii o vor auzi.

„Cauza lui Dumnezeu începea să se înalţe şi poporul Său îşi cunoştea poziţia. Dacă sfatul Martorului Adevărat ar fi fost pe deplin luat în seamă, atunci Dumnezeu ar fi lucrat pentru poporul Său cu mare putere. Totuşi eforturile făcute de când a fost dată solia, au fost binecuvântate de Dumnezeu şi multe suflete au fost aduse de la rătăcire şi întuneric, ca să se bucure în adevăr. Dumnezeu Îşi va pune poporul la încercare.”  (Ibidem.)

Gândul special pe care am dorit să-l citesc este că are să ne pregătească să „putem fi favorizaţi cu prezenţa lui Isus şi să fim făcuţi potriviţi pentru marea strigare a îngerului al treilea.” Deci, ce anume ne face potriviţi pentru marea strigare a îngerului al treilea? Solia către Laodicea.

Ceea ce am citit seara trecută ne arată motivul pentru care este atât de important să avem ungerea ochilor cu alifia pentru ochi chiar acum. În seara trecută doar am citit pasajul. Îl voi reciti acum pentru a-l folosi în continuare:

 „Dacă aceia care au avut mare lumină nu au credinţa şi supunerea corespunzătoare, se vor strica repede odată cu apostazia care predomină; un alt spirit îi controlează. Cu toate că au fost înălţaţi până la cer în ce priveşte privilegiile şi ocaziile favorabile, acum sunt într-o stare mai rea decât cei mai zeloşi apărători ai erorii. Sunt mulţi care astfel s-au pregătit pentru a fi ineficienţi din punct de vedere moral în marea criză.” (Ellen White către U. Smith, Scrisoarea 25b, 30 august 1892, în Materialele 1888, p. 1015)

V-aţi „pregătit” voi „pentru a fi ineficienţi din punct de vedere moral” în acest timp? M-am făcut eu aşa?

„Ei sunt şovăielnici şi indecişi. Alţii care nu au avut aşa mare lumină, care nu s-au identificat niciodată cu adevărul, sub influenţa Duhului, vor răspunde luminii când ea va străluci asupra lor. Adevărul care şi-a pierdut puterea asupra celor care atât de mult timp au desconsiderat învăţăturile lui preţioase, apare frumos şi atrăgător celor care sunt gata să umble în lumină.”  (Ibidem., p. 1016)

Ceea ce e nevoie să studiem acum este că mulţi „s-au pregătit pentru a fi ineficienţi din punct de vedere moral în marea criză.” Ce este această „ineficienţă morală”, care este pericolul ei şi cum ajungem aici? Dacă eu sunt în această stare, atunci nu e nevoie să ştiu ce însemnă această „ineficienţă morală”, care este pericolul implicat şi cum am ajuns aici? Cel mai greu lucru este să faci oamenii să-şi vadă nevoia. Dumnezeu ne va scoate întotdeauna. El ne arată calea. Dar primul lucru de care avem nevoie este să înţelegem pericolul şi cum am ajuns aici. Să studiem aceasta! Să o urmărim în acelaşi spirit în care am studiat în seara trecută, pentru că este o singură lecţie.

În Mărturii speciale, „Pericolul de a adopta metode lumeşti în lucrarea lui Dumnezeu” p. 5, citesc următoarele:

„Începând din 1882 au fost prezentate poporului nostru mărturii de cel mai adânc interes cu privire la puncte de importanţă vitală, referitor la lucrare şi la spiritul care ar trebui să-i caracterizeze pe lucrători. Pentru că aceste avertizări au fost neglijate, relele spre care arătau au fost nutrite de mulţi, împiedicând progresul lucrării şi punând în primejdie multe suflete. Cei care sunt mulţumiţi de sine, care nu simt necesitatea vegherii şi a rugăciunii permanente, vor fi prinşi în cursă. Prin credinţă vie şi rugăciune serioasă, santinelele lui Dumnezeu trebuie să devină părtaşi de natură divină, sau dacă nu, vor fi găsiţi ca mărturisind a lucra pentru Dumnezeu, dar în realitate servind prinţului întunericului.” (Special Testimonies, „Danger in Adopting Worldly Policy in the Work of God”[1], p. 112)

Aceasta este o stare îngrozitoare. Ca o persoană să creadă că „lucrează pentru Dumnezeu” şi totuşi întregul său serviciu să fie pentru vrăjmaş! Cine va fi în această situaţie? Cei care nu au credinţă serioasă; cei care nu şi-au predat tot şi nu Îl au pe Hristos. Cu alte cuvinte cei care nu au ţinut seama de solia către Laodicea.

Mai departe:

„Pentru că ochii lor nu sunt unşi cu alifia cerească pentru ochi, înţelegerea lor va fi orbită şi ei vor fi neştiutori cu privire la procedeele deosebit de înşelătoare ale vrăjmaşului!”

Fraţilor, suntem şi vom fi de acum până la sfârşitul lumii, în timpul când putem fi aduşi în orice oră şi în orice zi într-o situaţie în care dacă stăm să raţionăm, suntem pierduţi. Vom alege partea rea; cu siguranţă, dacă aşteptăm să ne gândim, vom alege partea cea rea. Noi putem discerne doar prin alifia cerească, prin care „veţi cunoaşte adevărul” şi prin care imediat ce este sugerat un lucru, puteţi vedea toată urmarea lui. Vom fi în situaţii în care cauza lui Dumnezeu, onoarea cauzei lui Dumnezeu va atârna de ceea ce voi sau eu vom spune, şi avantajele pe care duşmanul le poate avea asupra noastră vor depinde de ceea ce spunem. În aceste timpuri, care sunt tot timpul, dacă nu vedem şi nu avem Duhul ceresc spre a ne da să spunem cuvântul corect, atunci vom spune cuvântul greşit. Aceasta îi va pune pe fiecare dintre fraţii noştri în situaţia de a se apăra, şi fiecare dintre noi va fi pus în dezavantaj; pentru că duşmanul cercetează fiecare poziţie pe care o luăm.

Vrăjmaşul pândeşte acum fiecare poziţie pe care o luăm pentru singurul scop de a o perverti şi de a ne pune în dezavantaj. Noi avem nevoie de mai mult decât înţelepciune omenească sau de judecata noastră pentru a şti cum să luăm o poziţie dreaptă. Vom fi puşi în situaţii în care onoarea cauzei va depinde de noi. Vor fi puse întrebări pe care nu le-aţi auzit niciodată mai înainte. În faţa unui comitet, a legislativului, sau altceva de acest fel, în anumite locuri în care Dumnezeu ne cheamă şi ne dă ocazia de a răspândi lumina şi adevărul, poate fi pusă o întrebare pe care nu aţi mai auzit-o niciodată în viaţă. Va trebui să ştiţi în acea clipă ce răspuns să daţi; nu veţi avea timp să vă gândiţi sau să raţionaţi asupra ei. Vor fi puse întrebări la care, dacă vă luaţi timp şi faceţi pauză ca să raţionaţi asupra lor, este probabil ca raţiunea răspunsului să fie în directă opoziţie cu ceea ce Duhul lui Dumnezeu ar vrea să spună despre acel lucru; deoarece căile Lui nu sunt căile noastre.

Fraţilor, nu vorbesc la întâmplare. Unele din aceste lucruri s-au întâmplat efectiv, şi astăzi suntem în dezavantaj, fiind puse poveri asupra noastră pe care le vom purta din cauza orbirii unor adventişti de ziua a şaptea. În această situaţie suntem. Iar când duşmanii noştri se vor prinde de aceste lucruri, dacă din nenorocire o vor face, şi le vor aduce împotriva noastră spre a ne compromite poziţia când vom sta pentru adevăr aşa cum este în Hristos, atunci va trebui pur şi simplu să repudiem întregul lucru şi să-l declarăm ca nefiind adevăr, chiar dacă vine de la un adventist de ziua a şaptea. Este îngrozitor să fii plasat într-o astfel de poziţie. Nu doresc să vă pun şi nu doresc ca voi să mă puneţi într-o astfel de situaţie, şi nici voi nu doriţi aceasta. Aşadar, atât eu cât şi voi avem nevoie de ungerea cerească spre a şti ce să spunem şi ce să facem la un moment dat. „Să îţi ungi ochii pentru ca să poţi să vezi.”

Tot aici la p. 7 este cuvântul următor:

„Cei care cred adevărul trebuie să fie ca nişte santinele credincioase pe turnul de veghe, sau dacă nu, Satana le va sugera raţionamente înşelătoare şi ei vor da glas unor opinii care vor trăda îndatoririle sfinte şi sacre.” (Ibidem., p. 114)

Ce fel de îndatoriri sfinte şi sacre avem? Nu este cauza lui Dumnezeu, lucrarea soliei celui de-al treilea înger, singura îndatorire pe care o avem? Deci dacă eu şi voi trădăm îndatoririle sfinte, sacre, atunci ce trădăm? Trădăm solia îngerului al treilea. Şi trădăm pe fiecare frate pe care îl avem, punându-l în dezavantaj, vânzându-l în mâinile inamicului. Aş vrea să ştiu de ce nu simţim nevoia să umblăm drept?

(O voce: Nu este un pasaj în care se spune că Duhul lui Dumnezeu ne va da ce să vorbim?)

Exact, tocmai aceasta este problema. Această expunere arată că trebuie să depindem de Duhul lui Dumnezeu, şi să fim siguri că îl avem; să nu nesocotim învăţăturile şi nici căile Duhului lui Dumnezeu. La p. 13 există o referire la Ilie:

„A slăbit Ilie în faţa împăratului? A dat el dovadă de josnicie şi laşitate şi a recurs la măgulire pentru a înmuia sentimentele conducătorului înfuriat? Israel îşi pervertise căile şi părăsise cărarea loialităţii faţă de Dumnezeu, iar acum urma ca profetul să-şi apere viaţa, trădând datoriile sfinte, sacre? A profeţit el lucruri dulci spre a place regelui şi spre a obţine favoarea lui? Va evita el adevărata problemă? Va ascunde de împărat adevăratul motiv pentru care judecăţile lui Dumnezeu cădeau asupra ţării lui Israel?”  (Ibidem., p. 112)

Ce înseamnă aceasta pentru noi? Nu suntem noi în timpul lui Ilie? Nu vom fi noi scoşi afară aşa cum a fost Ilie? Nu va cădea foc din cer împotriva adevărului, aşa cum a căzut atunci pentru adevărul lui Dumnezeu? Nu vom fi noi scoşi afară şi nu vom fi protejaţi de îngeri aşa cum a fost el? Şi nu vom fi înălţaţi la cer ca şi el? Nu suntem în aceeaşi situaţie în care a fost el? Atunci nu avem nevoie să avem credinţa pe care a avut-o el? Iată un cuvânt foarte important pentru noi, referitor la acest subiect în Mărturia nr. 32, p. 139:

„Va trebui să triumfe Satana, astfel, întotdeauna? Oh, nu! Lumina reflectată de la crucea Calvarului arată că se va face o lucrare mai mare decât au văzut ochii noştri până acum.

Îngerul al treilea, zburând prin mijlocul cerului şi vestind poruncile lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus, reprezintă lucrarea noastră. Solia nu pierde nimic din forţa ei în timp ce zborul îngerului înaintează; Ioan o vede crescând în tărie şi putere până când întreg pământul e luminat cu slava ei. Drumul celor ce ţin poruncile lui Dumnezeu este înainte, mereu înainte. Mesajul adevărului pe care îl purtăm trebuie să meargă la neamuri, limbi şi popoare. Curând va înainta cu voce tare şi pământul va fi luminat cu slava ei.” (Mărturii, vol. 5, p. 383)

Cuvântul ne spune, nu că este prea repede să fie vestită, ci că „a început” şi „înaintează” cu voce tare.

„Ne pregătim noi pentru această mare revărsare a Duhului lui Dumnezeu? Agenţi umani vor fi angajaţi în această lucrare. Zelul şi energia trebuie să fie intensificate. Talentele care fug de inactivitate trebuie să fie puse în slujire. Vocea care va voi să spună: «Aşteptaţi, nu îngăduiţi să se pună poveri asupra voastră!», este vocea spionilor laşi. Noi dorim acum Calebi care să meargă înaintea căpeteniilor lui Israel și, cu cuvinte curajoase, să prezinte un raport puternic în favoarea unei acțiuni imediate.” (Ibidem.)

Cine a intrat în Canaan?

(Audienţa: „Caleb şi Iosua.”)

Oamenii care au spus că se poate intra. Şi pentru că Dumnezeu a fost cu ei, au intrat, pe când restul au pierit cu toţii în pustie. Au mers împreună cu fraţii lor care au pierit, în timpul când aceştia au rătăcit treizeci şi opt de ani din cauza necredinţei. Dar Dumnezeu promisese: „Voi veţi intra.” Cine va intra acum? Nu ne-a fost citită mărturia conform căreia aşa cum a fost Israelul la graniţele Canaanului, aşa suntem şi noi? Cine va intra? Cei care „fac un raport puternic în favoarea acţionării imediate.” Ei vor intra! Dumnezeu spune aşa. S-ar putea ca unii temători, îndoielnici, să întârzie, provocând întârzierea cauzei lui Dumnezeu, dar nu vă fie teamă! Dumnezeu a promis că vom intra. Calebii vor intra, aceasta este hotărât.

„Când cei egoişti, iubitori de tihnă, semănători de panică, temându-se de ziduri uriaşe şi inaccesibile, vociferează pentru retragere, lăsaţi să fie auzită vocea Calebilor, chiar dacă cei cuprinşi de laşitate stau cu pietre în mâini, gata să-i doboare pentru mărturia lor.” (Ibidem.)

Pentru ce suntem noi aici? În lecţiile anterioare am văzut că nu trebuie să ne fie teamă de toate puterile acestei lumi şi de puterile vrăjmaşilor care vor sta împotriva noastră şi împotriva cauzei lui Dumnezeu. Acum suntem aduşi la subiectul care arată că trebuie să stăm credincioşi soliei lui Dumnezeu, şi să nu ne fie teamă nici chiar de adventiştii de ziua a şaptea laşi. Aici vrea Dumnezeu să stăm. El vrea să ştim care este solia acum. El vrea să ne dea solia aşa cum este ea acum, iar dacă sunt unii care vor să vă doboare cu pietre şi ciomege în mâinile lor, şi vă vor ocărî sau vor face altceva de acest fel, atunci mulţumiţi Domnului pentru că acum este timpul pentru o „acţionare imediată.”

Un alt cuvânt din această Mărturie specială, p. 6:

„Mi-a fost arătat că nebuniile lui Israel din zilele lui Samuel se vor repeta în mijlocul poporului lui Dumnezeu de astăzi, afară doar de cazul în care va fi o mai mare umilinţă, mai puţină încredere în sine, şi mai multă încredere în Domnul, Dumnezeul lui Israel, Conducătorul poporului.”  (Special Testimonies, „Danger in Adopting Worldly Policy in the Work of God”, p. 113)

În acelaşi capitol scrie:

„Ei trebuie să fie ciopliţi de către profeţi cu reproşuri, avertizări, mustrări şi sfaturi, ca să poată fi fasonaţi după Modelul divin.”  (Ibidem.)

La p. 4, citesc:

„Lumea nu trebuie să fie criteriul nostru. Lăsaţi ca Domnul să lucreze; vocea Domnului să fie auzită. Cei angajaţi în vreun departament al lucrării, prin care lumea poate fi transformată, nu trebuie să intre în alianţă cu cei care nu cunosc adevărul. Lumea nu-L cunoaşte pe Tatăl sau pe Fiul, şi ei nu au discernământ spiritual cu privire la caracterul lucrării noastre, cu privire la ce să facem sau ce să nu facem. Noi trebuie să ne supunem ordinelor care vin de sus. Noi nu trebuie să ascultăm sfaturile sau să urmăm planurile sugerate de necredincioşi. Sugestiile făcute de cei care nu cunosc lucrarea pe care Dumnezeu o face pentru acest timp, vor fi de aşa natură încât vor slăbi puterile instrumentelor lui Dumnezeu. Acceptând astfel de sugestii, sfatul lui Hristos este zădărnicit.” (Ibidem., pp. 110-111)

Pentru ce este dată această avertizare? Suntem în pericolul de a urma metodele lumii? Dacă nu ar exista niciun pericol, Dumnezeu nu ne-ar spune că există. Există vreun pericol de a ne alia sau de a urma modelul organizaţiilor lumeşti, care au o persoană la conducere, iar apoi, pentru că acestea au un oarecare succes datorită „temperanţei” sau „moralităţii” sau altceva de acest fel, să gândim că trebuie să-i imităm şi să adoptăm planurile lor?

Dumnezeu are ceva mai bun. El vrea să ascultăm de planurile care vin de sus. El ne-a spus cu mult timp în urmă că deşi unele dintre aceste organizaţii s-ar putea să aibă lucruri destul de bune în sine (temperanţa a fost amintită ca unul dintre ele), totuşi, atât timp cât ele sunt aliate semnului fiarei, instituţiei duminicii, lucrând pentru aceasta şi pentru legi care să oblige oamenii şi să forţeze conştiinţa, nu ne putem uni cu ei. Această mărturie o cunosc de opt ani, aproape nouă ani. Dumnezeu ne vrea pe noi, şi întrebarea care se pune în acest timp este: ne va avea? Ne va avea pentru a ne folosi? Vom fi supuşi pe deplin voinţei Lui? Vom asculta şi vom fi supuşi ordinelor de sus?

În Mărturii, vol. 1, p. 183, există un pasaj referitor la acest subiect, vorbind despre motive când începe marea strigare:

„Toţi păreau să aibă un simţământ profund al nevredniciei lor şi manifestau o supunere totală faţă de voinţa lui Dumnezeu.”  (Ibidem., pp. 108)

În „Pericolul de a adopta vederea lumească în lucrarea lui Dumnezeu la p. 2, citesc:

„«Am ceva împotriva ta, pentru că ţi-ai pierdut dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te şi fă faptele dintâi. Altfel voi veni la tine şi voi muta sfeşnicul de la locul lui, dacă nu te pocăieşti». Cel care a plâns pentru Israelul nepocăit, observând ignoranţa pe care o aveau în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Hristos, Mântuitorul lor, priveşte asupra inimii lucrării la Battle Creek.”

Fraţilor, noi suntem la Battle Creek acum, înseamnă că se referă la noi. Răscumpărătorul priveşte acum la noi.)

„Un mare pericol ameninţă poporul, dar unii nu ştiu aceasta. Necredinţa şi lipsa de căinţă au orbit ochii lor, şi ei s-au încrezut în înţelepciune omenească pentru călăuzire în cele mai importante interese ale cauzei lui Dumnezeu.”  (Special Testimonies, „Danger in Adopting Worldly Policy in the Work of God”, p. 108)

Din Mărturia intitulată „Către fraţii din poziţiile cu răspundere”, p. 10, citesc:

„Apostazia originală a început cu necredinţă şi negare a adevărului. Trebuie să ne fixăm ochiul credinţei cu statornicie asupra lui Isus. Când vor veni zilele, şi vor veni cu siguranţă, în care Legea lui Dumnezeu va fi călcată în picioare, zelul celor sinceri şi loiali va trebui sporit de urgenţă, fiind mult mai călduros şi decis, iar mărturia lor fiind mai sigură şi neabătută.”  (Mărturii speciale, „An Appeal to Our Ministers and Conference Committees”, „To Brethren in Responsible Positions”, p. 10)

La p. 12 citim:

„Sunt unii care s-au mândrit cu marea lor precauţie în primirea «luminii noi», cum o numesc ei; dar ei sunt orbiţi de vrăjmaş, şi nu pot deosebi lucrările şi căile lui Dumnezeu. Lumină, preţioasa lumină vine din cer, iar ei se înrolează împotriva ei. Ce urmează de aici? Aceştia vor accepta solii pe care Dumnezeu nu le trimite, şi astfel vor deveni şi mai periculoşi pentru cauza lui Dumnezeu, deoarece vor înălţa standarde false.”  (Ibidem., p. 12)

Şi din nou:

„Ei au nevoie de ungerea cerească spre a putea înţelege ce este lumina şi adevărul.” (Ibidem.)

Adică, voi şi eu. Adică, eu îndeosebi.

Ar fi bine, dacă nu aţi făcut-o încă, să citiţi articolul din Review, 7 februarie (N.r. 1892). Vorbeşte în întregime despre acest subiect. Voi citi câteva propoziţii:

„Este ceva nou pentru acest popor să ne aşezăm într-o poziţie în care să avem doar o aparenţă de supunere. Este o experienţă nouă, o îndepărtare de principiile la care am aderat, care ne-au făcut ceea ce suntem azi, un popor pe care Dumnezeu l-a făcut să prospere, un popor care are cu el pe Domnul oştirilor. (…) Pe toţi cei care aveţi vreo legătură cu lucrurile sacre, Dumnezeu vă invită să aveţi grijă unde vă puneţi picioarele. El vă consideră responsabili pentru lumina adevărului care trebuie să strălucească în raze clare şi distincte către lume. Lumea nu vă va ajuta niciodată prin metodele ei să răspândiţi lumina voastră. (…) Toţi cei care susţin adevărul ar trebui să-l susţină în neprihănire, apreciindu-i valoarea şi sfinţenia. (…) Avem nevoie de înţelepciune şi pricepere divină ca să putem valorifica fiecare ocazie pe care providenţa lui Dumnezeu o va pregăti pentru prezentarea adevărului.”

Să valorificăm ocazia, nu să fugim de ea, nici să nu cădem când se oferă ocazia din cauză că nu suntem pregătiţi. Pentru ce suntem aici dacă nu suntem pregătiţi? Pentru ce suntem noi lucrători – spre a vesti solia îngerului al treilea - pentru ce suntem aici dacă nu suntem pregătiţi când Dumnezeu ne cheamă şi ne dă o ocazie?

„Nu lăsaţi ca frica de oameni, dorinţa de a conduce, să întunece vreo rază a luminii cereşti. Dacă străjerii adevărului nu vor reuşi să facă avertizarea să răsune, vor fi nevrednici de poziţia lor de purtători de lumină pentru lume. Dar dacă stindardele vor cădea din mâinile lor, Domnul va ridica pe alţii care vor fi credincioşi şi loiali.

Se va cere curaj moral pentru a realiza lucrarea lui Dumnezeu în mod neabătut. Acei care fac aceasta nu pot lăsa niciun loc iubirii de sine, considerentelor egoiste, ambiţiei, iubirii de uşor, sau dorinţei de a evita crucea. (…) Unii pot să nu fie vizibil angajaţi în conflict de cealaltă parte. Ei pot să nu ia vizibil poziţie împotriva adevărului, dar nu se vor expune cu curaj pentru Hristos din teamă de a nu-şi pierde proprietăţile sau pentru a nu suferi ruşine. Toţi aceştia sunt număraţi printre duşmanii lui Hristos.”

A sosit timpul ca prietenii lui Hristos să fie cunoscuţi. Iar dacă un adventist de ziua a şaptea este luat la răspundere pentru rămânerea sa în Hristos şi pentru solie, fie ca prietenia voastră în Hristos să fie cunoscută, stând alături de El.

Mai avem câteva minute ca să vorbim despre cum am ajuns în această stare şi cum au venit aceste pericole asupra noastră.

Vă amintiţi că într-o altă seară, când am citit capitolul 2 din Ioel, când am citit versetul 23, unul dintre fraţi - fratele Corliss - a atras atenţia asupra notei marginale. Vă amintiţi? Şi eu am zis că vom vorbi cu altă ocazie despre aceasta. Acum să deschidem şi să citim această notă. Versetul 23 spune: „Bucuraţi-vă, copii ai Sionului, şi veseliţi-vă în Domnul Dumnezeul vostru: căci El v-a dat ploaia timpurie cu moderaţie.” (trad. KJV). Ce spune nota marginală?[2] „Un învăţător al neprihănirii”. El v-a dat „un învăţător al neprihănirii.” Cum? „Conform cu neprihănirea.” „Şi va face să cadă pentru voi ploaie.” Ce va fi aceasta? Când a dat ploaia timpurie, ce a fost aceasta? „Un învăţător al neprihănirii.” Iar când va da ploaia târzie, ce va fi aceasta? „Un învăţător al neprihănirii.” Cum? „Conform cu neprihănirea.” Nu este aceasta exact ce ne-a spus mărturia în articolul care ne-a fost citit de mai multe ori? „Marea strigare a îngerului al treilea”, ploaia târzie, „a început deja în solia neprihănirii lui Hristos”. Nu ne-a spus Ioel aceasta cu mult timp în urmă? Nu au fost ochii noştri împiedicaţi să vadă? Nu avem nevoie de ungere? Fraţilor, de ce avem mai multă nevoie decât de ungere? Cât de mulţumitori ar trebui să fim pentru că Dumnezeu a trimis Duhul Său în profeţi ca să ne arate, atunci când noi nu am văzut! Cât de bucuroşi ar trebui să fim pentru aceasta!

Aşadar ploaia târzie, marea strigare, potrivit mărturiei şi potrivit Scripturii, este „învăţătura neprihănirii” şi „conformă cu neprihănirea”, de asemenea. Acum, fraţilor, când a început să fie vestită în mijlocul nostru ca popor, această solie a neprihănirii lui Hristos?

(O voce sau două: „Acum trei sau patru ani.”)

Câţi au fost, trei sau patru?

(Audienţa: „Patru.”)

Da, patru! Unde s-a întâmplat aceasta?

(Audienţa: La Minneapolis.)

Atunci, ce au respins fraţii la Minneapolis?

(Unii din adunare: „Marea strigare.”) [3]

Ce este această solie a neprihănirii? Mărturia ne-a spus ce este: marea strigare, ploaia târzie. Aşadar, ce au respins fraţii noştri prin poziţia îngrozitoare pe care au luat-o la Minneapolis? Au respins ploaia târzie, marea strigare a soliei îngerului al treilea.

Fraţilor, nu este destul de rău? Desigur, fraţii nu au ştiut că făceau aceasta, dar Duhul Domnului a fost acolo pentru a le spune ce făceau. Dar când au respins marea strigare, „învăţătura neprihănirii,” şi apoi Duhul Domnului, prin profetul Său, a luat poziţie şi le-a spus ce anume făceau, ce s-a întâmplat? Oh, pur şi simplu au dat profetul la o parte împreună cu întreg restul. Fraţilor, este timpul să ne gândim la aceste lucruri. Este timpul să ne gândim în mod calm; cu atenţie.

La p. 8 în „Pericolul adoptării metodelor lumeşti în lucrarea lui Dumnezeu”, citesc următoarele:

„Ca Mijlocitor şi Avocat al omului, Isus îi va conduce pe toţi cei ce sunt dispuşi să fie conduşi, zicând: «Urmaţi-Mă în sus, pas cu pas, acolo unde străluceşte lumina limpede a Soarelui Neprihănirii.» Dar nu toţi urmează luminii. Unii părăsesc cărarea sigură, care este o cărare a umilinţei la fiecare pas. Dumnezeu a încredinţat slujitorilor Săi un mesaj pentru acest timp. Dar acest mesaj nu a coincis în fiecare detaliu cu ideile tuturor bărbaţilor conducători, iar unii au criticat solia şi solii. Ei au îndrăznit chiar să respingă cuvintele de mustrare trimise lor de Dumnezeu prin Duhul Său cel Sfânt.” (Special Testimonies, „Danger in Adopting Worldly Policy in the Work of God”, p. 115)

Voi ştiţi cine au fost aceştia? Nu vreau să spun să vă uitaţi la altcineva. Voi ştiţi dacă voi înşivă aţi fost printre aceştia sau nu! A sosit timpul fraţilor, să reluăm în această seară, ceea ce am respins acolo. Nici unul dintre noi nu este în stare să viseze binecuvântările minunate pe care Dumnezeu le-a avut pentru noi la Minneapolis, şi de care ne-am fi putut bucura în aceşti patru ani, dacă inimile noastre ar fi fost gata să primească solia pe care a trimis-o Dumnezeu. Am fi fost cu patru ani în faţă, am fi fost în mijlocul minunilor marii strigări în această seară. Nu ne spunea Duhul proorociei acolo, în acel timp că binecuvântarea atârna deasupra capetelor noastre? Voi ştiţi, fraţilor! Fiecare personal. Să nu ne cercetăm unii pe alţii! Haideţi să ne cercetăm pe noi înşine! Fiecare personal ştie ce contribuţie a avut atunci; şi a sosit timpul ca totul să fie smuls din rădăcină. Fraţilor, a sosit timpul ca tot răul să fie smuls din rădăcină. Voi citi un alt pasaj referitor la aceasta. Citesc din nou:

„Ce putere mai are Domnul prin care să-i atingă pe cei care au aruncat la o parte avertismentele şi mustrările Lui, şi au considerat mărturiile Duhului lui Dumnezeu ca nefiind mai mult decât înţelepciune omenească? Voi, care aţi făcut aceasta, ce scuză veţi oferi lui Dumnezeu la judecată pentru că aţi întors spatele dovezii pe care v-a dat-o cum că El a fost în această lucrare? «După roadele lor îi veţi cunoaşte.» Nu aş vrea să enumăr din nou înaintea voastră dovezile date în ultimii doi ani despre felul în care a lucrat Dumnezeu prin servii Săi aleşi.” (Special Testimonies, „Danger in Adopting Worldly Policy in the Work of God”, p. 116)

Această mărturie a fost dată la sfârşitul anului 1890, pe 3 noiembrie. Doi ani înainte, înseamnă în luna noiembrie 1888, iar acest lucru s-a întâmplat la Minneapolis. Sunt aici fraţi care cu alte ocazii, după Minneapolis, au auzit Duhul lui Dumnezeu dovedind şi mustrând în cuvinte lămurite spiritul care s-a manifestat la Minneapolis, în timpul Institutului, şi numindu-l lămurit ca fiind „spiritul lui Satana”. Aceste cuvinte au fost spuse în primăvara următoare după Minneapolis.

Dar voi continua:

„Dovada clară a lucrării Lui vă este descoperită, şi sunteţi sub obligaţia să credeţi. Nu puteţi neglija solia de avertizare a Domnului, nu o puteţi respinge sau trata cu uşurătate decât cu primejdia unei pierderi infinite. Şicanarea, ridiculizarea şi reprezentarea greşită pot fi îngăduite doar cu preţul înjosirii  sufletelor voastre. Folosirea unor astfel de arme nu câştigă biruinţe preţioase pentru voi, ci mai degrabă degradează mintea şi separă sufletul de Dumnezeu. Lucruri sacre sunt coborâte la nivelul obişnuitului şi se creează o stare de lucruri care place prinţului întunericului şi îndepărtează Duhul lui Dumnezeu. Şicanarea şi criticarea lasă sufletele uscate, lipsite de har, ca şi piscurile Ghilboa care au fost lipsite de rouă şi de ploaie. Nu putem avea încredere în judecata celor care se complac în ridiculizare şi prezentare greşită. Sfaturilor sau sugestiilor lor nu le putem acorda nicio valoare. Voi trebuie să purtaţi acreditare divină înainte de a face mişcări decisive în lucrarea cauzei lui Dumnezeu.

A acuza şi critica pe cei pe care îi foloseşte Dumnezeu, înseamnă a acuza şi a critica pe Domnul care i-a trimis. Toţi au nevoie să-şi cultive facultăţile religioase ca să poată avea discernământ corect al lucrurilor religioase. Unii au dat greş în a deosebi între aurul curat şi ceva ce doar străluceşte, între substanţă şi umbră.” (Special Testimonies, „Danger in Adopting Worldly Policy in the Work of God”, p. 116-117)

Înainte de a citi paragraful următor doresc să citesc două pasaje din această mărturie care nu a fost încă publicată:

„Ideile false care s-au dezvoltat în mare măsură la Minneapolis nu au fost complet dezrădăcinate din unele minţi. Cei care nu au făcut o lucrare completă de pocăinţă sub lumina pe care Dumnezeu a dat-o cu plăcere poporului Său de atunci încoace, nu vor vedea lucrurile lămurit şi vor fi gata să numească soliile pe care Dumnezeu le trimite, ca fiind amăgire.” (Ellen White către U. Smith, Scrisoarea 25b, 30 august 1892, în Materialele 1888, pp. 1004-1017 )

Fraţilor, ce pericol mai mare poate fi înaintea noastră decât cel în care suntem aduşi prin căile amintite şi împotriva căruia suntem avertizaţi - pericolul de a trăda datoriile sfinte, pericolul de a trăda pe fraţii noştri şi de a-i pune în poziţii şi în locuri unde să aibă de purtat poveri îngrozitoare pe care vrăjmaşul le va pune asupra noastră şi cu care ne va persecuta?

Iată o altă declaraţie cu privire la acelaşi subiect:

„Ar trebui să fim ultimii oameni din lume pentru a îngădui în cea mai mică măsură spiritul de persecuţie împotriva celor care poartă solia lui Dumnezeu către lume. Aceasta este cea mai teribilă trăsătură necreştinească de caracter ce s-a manifestat printre noi de la Minneapolis încoace. Odată, va fi văzută în adevărata ei grozăvie, cu toată povara de nenorociri ce a rezultat din ea.” (Ibidem., p. 1013)

Fraţilor, Dumnezeu este foarte serios cu privire la acest lucru. Este timpul să-L căutăm pe Dumnezeu acum, cât mai este har, ca să fim în stare să vedem povara de nenorocire în toată grozăvia ei, cât timp mai este har ca să fim eliberaţi de ea. Dumnezeu ne cheamă la El.

Iată un paragraf din Mărturii Speciale:

„Prejudecăţile şi opiniile care au predominat la Minneapolis nu sunt nicidecum moarte. Seminţele semănate acolo în unele inimi sunt gata să încolţească şi să producă o recoltă asemănătoare. Tulpinile au fost tăiate, dar rădăcinile nu au fost smulse, şi ele încă îşi aduc roadele nesfinţite ca să otrăvească judecata, să pervertească simţurile şi să orbească înţelegerea celor cu care intraţi în legătură, cu privire la solie şi soli. Dacă distrugeţi rădăcina de amărăciune prin mărturisire completă, atunci veţi vedea lumina în lumina lui Dumnezeu. Fără această lucrare completă, nu vă veţi limpezi niciodată sufletele.” (Special Testimonies, „Danger in Adopting Worldly Policy in the Work of God”, p. 116-117, vezi și Materialele 1888, p. 954)

Fraţilor, vă veţi curăţi astfel sufletele, şi veţi deschide calea pentru ca Domnul să trimită Duhul Lui în revărsarea ploii târzii?

„Voi aveţi nevoie să studiaţi cuvântul lui Dumnezeu cu un scop, nu pentru a confirma ideile voastre, ci pentru a le aduce să fie puse în ordine, să fie condamnate sau aprobate, după cum sunt sau nu sunt în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia ar trebui să fie însoţitorul nostru permanent. Nu ar trebui să studiaţi «Mărturiile» pentru a scoate anumite propoziţii pe care să le folosiţi aşa cum vedeţi voi de bine, pentru a întări susţinerile voastre, în timp ce desconsideraţi declaraţiile cele mai clare date pentru a corecta felul vostru de a acţiona.

S-a produs o îndepărtare de Dumnezeu printre noi, iar lucrarea zeloasă de pocăinţă şi de întoarcere la dragostea dintâi, atât de esenţială în refacerea şi reînnoirea inimii noastre pentru Dumnezeu, încă nu a fost făcută. Necredincioşia şi-a făcut loc în rândurile noastre, întrucât este la modă acum depărtarea de Hristos şi scepticismul. Glasul multor inimi a fost: «Nu vrem ca Acesta să domnească peste noi». Baal, Baal este alegerea. Religia multora dintre noi este religia Israelului apostat, pentru că ei îşi iubesc propriile căi, şi părăsesc calea Domnului. Adevărata religie, singura religie a Bibliei, care învaţă iertarea doar prin meritele Mântuitorului răstignit şi înviat, care susţine îndreptăţirea prin credinţa Fiului lui Dumnezeu, a fost tratată cu uşurinţă, vorbită de rău, ridiculizată şi respinsă. A fost denunţată ca ducând la entuziasm şi fanatism. Dar ea este viaţa lui Isus Hristos în suflet, este principiul activ al dragostei împărtăşite de Duhul Sfânt, singurul care va face sufletul roditor în fapte bune. Iubirea lui Hristos este forţa şi puterea fiecărei solii de la Dumnezeu care a ieşit vreodată de pe buze omeneşti. Ce fel de viitor este înaintea noastră dacă vom pierde ocazia de a intra în unitatea credinţei?” (Ibidem., p. 117-118 și Materialele 1888, pp. 954-955)

Aceasta este problema pe care am studiat-o în seara trecută - unitatea credinţei. Când primii ucenici s-au adunat şi s-au rugat ca unul singur, privindu-se ochi în ochi, atunci a venit Duhul Sfânt asupra lor, şi aceeaşi aşteptare este acum  şi înaintea noastră.

Fraţilor, nu spun aceste lucruri ca să găsesc greşeli sau să condamn. Le spun în frică de Dumnezeu, pentru ca fiecare dintre noi să poată şti unde suntem. Şi dacă au rămas rădăcini de la Minneapolis în aceşti patru ani, sau urmări ale acestora care şi-au adus recolta în aceşti patru ani de stagnare, să le vedem acum şi să le smulgem din rădăcină, prosternându-ne la picioarele lui Isus cu o singură rugăciune: „Sunt ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, şi nu ştiu.”

Ştiu că unii de aici au acceptat solia. Alţii au respins-o complet. Alţii încearcă să stea pe o cale de mijloc, sperând să o primească astfel. Dar nu aceasta este calea de urmat, nu aceasta este calea primirii soliei. Ei se gândesc să apuce pe o direcţie de mijloc, şi cu toate că nu o primesc în întregime şi nu se încredinţează ei pe deplin, totuşi sunt gata să meargă încotro se întoarce valul în cele din urmă; ei sunt gata să meargă încotro se întoarce trupul colectiv.

De atunci încoace, alţii au văzut că Dumnezeu mişcă trupul cauzei înainte pe această direcţie, de aceea şi-au propus să meargă împreună cu trupul atât timp cât ei văd că este condus în acest fel. Fraţilor, aveţi nevoie de neprihănirea lui Hristos mult mai aproape de inima voastră decât atât. Orice om are nevoie să aibă neprihănirea lui Dumnezeu mai aproape de el decât a avea o simplă cântărire a lucrurilor şi a face compromisuri între partide, sau dacă nu, niciodată nu va vedea şi nu va cunoaşte neprihănirea lui Dumnezeu.

Unii aparent au favorizat-o şi vorbesc favorabil despre ea când totul este favorabil. Dar în faţa violenţei acestui spirit - spiritul descris ca un spirit de persecuţie - când acest spirit se porneşte în intensitatea lui şi face război soliei neprihănirii prin credinţă, în loc să rămână nobili, în frică de Dumnezeu, declarând în faţa atacurilor: „Acesta este adevărul lui Dumnezeu, şi eu îl cred în sufletul meu!”, încep să se plece şi caută scuze pentru cei care îl predică, de parcă ar fi o chestiune personală, ca şi cum ei ar dori să-şi atragă admiraţia.

Fraţilor, adevărul lui Dumnezeu nu are nevoie de scuze. Cel care predică adevărul lui Dumnezeu nu are nevoie de scuze. Adevărul lui Dumnezeu are nevoie de credinţa voastră; iată ce dorește el. Tot ce are nevoie, adevărul lui Dumnezeu, este ca voi şi eu să-l credem şi să-l primim în inimile noastre, stând pentru el în faţa tuturor atacurilor care pot fi făcute asupra lui, şi lăsând să se ştie că sunteţi de partea mesagerilor pe care Dumnezeu îi trimite să predice, nu pentru că sunt anumiţi oameni, ci pentru că Dumnezeu îi trimite cu o solie.

Aceasta, oricum, este doar o mostră. Vor veni lucruri mai surprinzătoare decât a fost această solie pentru cei de la Minneapolis, mai surprinzătoare decât orice am văzut până acum. Şi fraţilor, ni se va cere să primim şi să predicăm acel adevăr. Dar dacă nu vom avea fiecare fibră a acelui spirit smulsă din inima noastră, vom trata acea solie şi pe solul prin care va fi trimisă, la fel cum a declarat Dumnezeu că am tratat cealaltă solie.

Voi citi contragreutatea acestei mărturii în Mărturii, vol. 1, pp. 186-187, după care vom încheia:

„Dumnezeu îşi va supune poporul la probă. Isus are răbdare cu ei, şi nu îi varsă din gură într-o clipă. Îngerul a zis: «Dumnezeu îşi cântăreşte poporul». Dacă solia ar fi fost de aşa scurtă durată cum au presupus mulţi dintre noi, nu ar fi fost timp pentru ca ei să-şi dezvolte caracterul. Mulţi au fost mişcaţi de sentimente, nu de principiu şi credinţă, iar această solie solemnă şi cutremurătoare i-a tulburat. Ea a influenţat simţurile lor şi le-a trezit temerile, dar nu a împlinit lucrarea intenţionată de Dumnezeu. Dumnezeu citeşte inimile. Pentru ca poporul să nu se înşele cu privire la starea sa, El le dă timp ca agitaţia să se liniştească, după care îi încearcă spre a vedea dacă vor urma sfatul Martorului Credincios.”

Aşadar să nu obosim în a-L căuta pe Domnul la această Conferinţă, şi dacă binecuvântarea nu vine într-o zi, o săptămână, sau o lună, urmaţi acest drum pentru că Dumnezeu a spus că ea va veni. Citesc din nou la p. 187:

„Dumnezeu îşi conduce poporul pas cu pas. El îi aduce în diferite situaţii calculate în aşa fel ca ei să dea pe faţă ce se află în inima lor. Unii trec de un test, dar cad la următorul. Cu fiecare punct de înaintare inima este tot mai mult testată şi probată. Dacă pretinsul popor al lui Dumnezeu îşi va găsi inimile în opoziţie faţă de această lucrare măreaţă, aceasta ar trebui să-i convingă că au o lucrare de făcut pentru a birui, dacă nu vor să fie vărsaţi din gura Domnului. Îngerul a zis: «Dumnezeu îşi va face lucrarea din ce în ce mai minuţios, pentru a testa şi proba pe fiecare din poporul Său.» Unii sunt gata să primească un punct, dar când Dumnezeu îi aduce în faţa altui punct de încercare, ei se dau înapoi din faţa lui, şi stau departe, pentru că îl găsesc ca lovind direct în unii idoli îndrăgiţi.”

Toate acestea eu însumi le-am văzut în cazuri individuale, mereu şi mereu, de la conferinţa din Minneapolis încoace.

„Aici ei au ocazia de a vedea ce este în inimile lor, şi de ce nu-L lasă pe Isus să intre. Ei apreciază unele lucruri mai mult decât apreciază adevărul, şi inimile lor nu sunt pregătite să-L primească pe Isus. Persoane sunt testate şi puse la probă o perioadă de timp spre a se vedea dacă vor renunţa la idolii lor şi vor lua în seamă sfatul Martorului Credincios. Dacă unii nu vor fi curăţiţi prin ascultare faţă de adevăr şi nu vor învinge egoismul lor, mândria şi pasiunile lor, atunci îngerii lui Dumnezeu dau sentinţa: «S-au lipit de idolii lor, lăsaţi-i în pace!», şi trec pe lângă ei în lucrarea lor, lăsându-i pe aceştia cu trăsăturile lor păcătoase nesupuse, sub controlul îngerilor răi. Cei care urcă la orice punct şi rezistă la orice test, şi biruiesc coste oricât ar costa, au dat atenţie sfatului Martorului Credincios şi vor primi ploaia târzie, fiind pregătiţi astfel pentru luarea la cer.”

Fraţilor, iată unde suntem! Să acţionăm ca atare. Să mulţumim Domnului că încă se poartă aşa faţă de noi ca să ne salveze din greşelile noastre, să ne salveze din pericolele în care suntem, să ne păzească de căi greşite şi să reverse asupra noastră ploaia târzie, spre a putea fi luaţi la cer. Aceasta înseamnă solia - luarea la cer - pentru voi şi pentru mine. Să o primim fraţilor cu toată inima, mulţumind Domnului pentru ea.

Note de subsol:

[1]. Întreaga mărturie a fost republicată în cartea Mărturii pentru pastori și slujitorii evangheliei, pp. 460-471.

[2]. N.r. Vezi pagina 122, nota de subsol 7.

[3]. Faptul că la Minneapolis, în timpul Sesiunii Conferinței Generale, a fost momentul despre care s-a spus că a început marea strigare, era bine cunoscut în acele timpuri. Într-un manuscris nepublicat, intitulat Sixty-Two Years in the Highest University (Șaizecișidoi de ani în cea mai înaltă universitate), pastorul G.B. Starr a scris că Ellen White „a declarat că aceasta a marcat începutul ploii târzii și a marii strigări a soliei celor trei îngeri”.