General Conference Daily Bulletin
Joi, 9 februarie 1893

„Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti, şi haine albe ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care îi iubesc. Fii plin de râvnă dar şi pocăieşte-te! Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3:18-20).

Acesta este sfatul pe care avem nevoie să-l studiem în seara aceasta. Te sfătuiesc. Cine ne sfătuieşte?

(Audienţa: „Hristos.”)

Cum este El numit în versetul 14?

(Audienţa: „Martorul Credincios şi Adevărat.”)

El este cu siguranţă un bun sfătuitor, nu este aşa? Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu; El vine şi ne sfătuieşte. Nu este o mare favoare ce ni se face, ţinând cont de locul de unde coboară Sfătuitorul? Ceea ce am studiat de-a lungul celor câteva lecţii care au trecut, ceea ce s-a pus în faţa noastră în mod constant şi deplin timp de câteva zile, şi anume mesajul trimis bisericii Laodicea despre felul în care suntem şi nu ştim că suntem aşa – acesta ne-a fost prezentat din toate direcţiile. A fost prezentat din toate părţile şi din orice gură care a vorbit, şi Domnul, împreună cu toţi ceilalţi, ne-a vorbit în mod direct prin cuvântul care a fost citit ieri despre acest lucru. De aceea, cred că acum toţi sunt gata să mărturisească faptul că ceea ce spune El este adevărat. Aşa că nu voi mai repeta nimic din toate acestea acum.

El ne-a spus aceasta, şi dacă mărturisim că aşa este cum spune El, vom fi pregătiţi să primim sfatul Său, să-l apreciem şi să câştigăm din el, pentru că doar astfel de persoane sfătuieşte El. Pe cei care primesc această mărturie, pe acei despre care vorbeşte ea. Îi sfătuieşte pe cei săraci, ticăloşi, nenorociţi, orbi şi goi şi nu ştiu aceasta – pe cei căldicei. Aceştia sunt oamenii cărora le este dat sfatul. Deci, fiind aduşi în această poziţie prin cuvânt şi mărturie şi pe orice cale pe care Domnul s-a ocupat de noi în zilele trecute, în toate lecţiile date, acum El se apleacă spre noi şi ne sfătuieşte. Nu este aşa? Fraţilor, să nu fim tot aşa de înceţi în a primi sfatul cum am fost şi în primirea celui de data trecută. Să nu fim tot aşa de înceţi în a veni în poziţia în care să-l putem primi, cum am fost data trecută.

Aşadar, El vine ca sfătuitor de acum înainte. Nu este aşa?

(Audienţa: „Da!”)

Când vreţi să ştiţi dacă trebuie să vă vindeţi proprietatea, îl veţi întreba pe fratele vostru ce să faceţi?

(Audienţa: „Întrebăm pe Sfătuitor.”)

Când doriţi să ştiţi ce să faceţi, atunci veţi întreba pe un alt om? Dacă vreau să ştiu ce să fac, cum îmi poate răspunde un alt om în timp ce, dacă ar fi în locul meu, ar trebui să pună aceeaşi întrebare ca să ştie el ce să facă? Cum aş putea primi ajutor de la el, în timp ce el însuşi nu ar şti ce să facă decât dacă ar fi în locul meu, şi chiar şi atunci ar avea nevoie să ceară sfat pentru el însuşi?

Iată ce aş face probabil: eu sunt un membru simplu al bisericii şi trebuie să-l întreb pe prezbiterul bisericii sau pe cineva cu o poziţie mai înaltă din biserică pentru a şti ce să fac. Dar, să zicem că el are nevoie să ştie pentru el personal ce să facă, şi trebuie să-l întrebe pe preşedintele Conferinţei ce să facă.

Fratele Boyd: Nu în mulţimea sfetnicilor este siguranţă?

Fratele Jones: Dar dacă preşedintele Conferinţei are nevoie să ştie şi are nevoie să întrebe, atunci va trebui să întrebe pe preşedintele Conferinţei Generale. Şi dacă preşedintele Conferinţei Generale are nevoie să ştie, pe cine va întreba?

(Audienţa: „Pe Dumnezeu.”)

Să presupunem că trebuie să ştiţi dacă să vă vindeţi proprietăţile, sau dacă trebuie să faceţi un anumit lucru. Pe cine veţi întreba? Pe oricine?

(Audienţa: „Pe Dumnezeu.”)

Foarte bine, deci puteţi întreba pe Domnul, nu? Aşadar, noi, oamenii simpli, putem să ne obţinem cunoştinţa direct de la Dumnezeu, fără intermediul unui număr de persoane, cum fac catolicii? Putem?

(Audienţa: „Da!”)

În Biserica Catolică omul simplu nu poate ajunge la Dumnezeu decât prin preot, şi preotul printr-un episcop, episcopul prin arhiepiscop, arhiepiscopul printr-un cardinal, iar cardinalul prin intermediul papei. Acesta este felul în care trebuie să procedeze poporul lui Dumnezeu? Nu! Aceasta nu este metoda lui Dumnezeu. Când aveţi nevoie să ştiţi un lucru, întrebaţi pe Domnul! El este Sfetnicul vostru şi este Sfetnicul meu. Iar atunci când El este sfetnicul vostru, atunci, frate Boyd, „în mulţimea sfetnicilor este siguranţă”, dar până atunci, nu! Atunci avem sfatul Îndrumătorului adunărilor. Dacă El este Sfetnicul fiecăruia în parte, iar apoi, când noi ne sfătuim împreună, şi El este în mijlocul nostru, atunci este siguranţă în mulţimea sfetnicilor.

În Slujitorii evangheliei[1] veţi găsi o frază de felul următor:

„Noi trebuie să ne sfătuim împreună, şi să fim supuşi unii altora, dar în acelaşi timp trebuie să exercităm capacitatea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, de a învăţa ce este adevărat. Fiecare dintre noi trebuie să privească la Dumnezeu pentru iluminare divină. (…)

După ce aţi primit sfat de la cel înţelept şi judicios, mai există încă un Sfătuitor a cărui înţelepciune nu dă greş. Nu întârziaţi să vă prezentaţi cazul şi să cereţi instrucţiunile Lui. El a făgăduit că dacă vă lipseşte înţelepciunea şi dacă o cereţi de la El, v-o va da cu mână largă şi fără mustrare.” (pp. 129, 257)

Întreb din nou, de acum înainte este El Sfetnicul vostru? Este El Sfetnicul nostru individual?

(Audienţa: „Da!”)

Cuvântul pe care l-am auzit de la fratele Underwood referitor la acelaşi subiect, în special cu privire la vinderea proprietăţilor, spune: „Dacă s-ar fi căutat mai mult călăuzirea Domnului, ar fi fost mai multă conducere divină.” L-am fi avut mai mult pe Dumnezeu în lucrarea noastră şi în sfaturile noastre. Pentru ce s-a făcut El Sfetnicul nostru, dacă nu aşteaptă să primim sfaturile Sale? Haideţi, dar, să le primim!

Care este Numele Său?

(Audienţa: „Sfetnic Minunat”).

Felul în care este scris spune „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii”. Acesta este numele prin care poate fi chemat. Care este prima parte a numelui?

(Audienţa: „Minunat.”)

Partea a doua?

(Audienţa: „Sfetnic.”)

Următoarea?

(Audienţa: „Dumnezeu tare.”)

Apoi?

(Audienţa: „Părintele veşniciilor.”)

Şi ultima?

(Audienţa: „Domn al păcii.”)

El este „Minunat” şi „Sfetnic.” Deci, nu este El un Sfetnic Minunat?

(Audienţa: „Este.”)

Vă amintiţi de asemenea că un alt pasaj Îl numeşte „Minunat în sfătuire,” şi mai cum? „Excelent în înfăptuire.” Nu uitaţi că atunci când El vine ca şi Sfătuitor, este prezent şi ca Înfăptuitor, iar sfatul pe care ni-l dă este al unui lucrător, şi încă al unui lucrător desăvârşit care va împlini lucrarea, „căci Dumnezeu este Cel care lucrează în voi şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere”.

Aşadar, Îl avem pe acest Sfătuitor, Martorul Credincios şi Adevărat, Sfetnicul Minunat, Minunat în sfătuire şi excelent în înfăptuire. Când căutăm sfatul Său şi-l primim, El va merge împreună cu noi în îndeplinirea sfatului, tot aşa cum a fost cu noi ca să ni-l dea. Nu este aşa? Dacă nu am învăţat aceasta, nu este de nici un folos să mergem mai departe, dacă nu depindem în totul de puterea Sa, de caracterul Său, de neprihănirea Sa şi de viaţa Sa. Dacă avem alte considerente sau o altă cale pe care suntem gata să mergem, ar fi mai bine să renunţăm chiar acum şi să ne oprim. Aşa stând lucrurile, nu vom putea merge mai departe fără El. Aşadar, El este Sfetnicul Minunat, minunat în sfătuire şi excelent în înfăptuire, şi El spune: „Eu sunt cu tine ca să te sfătuiesc, Eu sunt cu tine ca să înfăptuiesc.”

„Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc.” Alte texte pe lângă acest pasaj, arată că nimic nu va fi satisfăcător pentru noi decât aurul care rezistă încercării focului. Vă amintiţi că în 1 Petru 1:4-5 se vorbeşte despre nădejdea vie la care Dumnezeu ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, şi că suntem păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuire. Cum suntem păziţi?

(Audienţa: „De puterea lui Dumnezeu.”)

Prin ce?

(Audienţa: „Prin credinţă.”)

Pentru ce?

(Audienţa: „Pentru mântuire.”)

Când?

(Audienţa: „Gata să fie descoperită în vremile de pe urmă.”)

Am putea citi: „Gata să fie descoperită” şi ne-am putea opri aici, şi ar fi acelaşi lucru, pentru că am ajuns „vremurile de pe urmă.” Dar în această nădejde cum suntem păziţi?

(Audienţa: „De puterea lui Dumnezeu.”)

Prin ce?

(Audienţa: „Prin credinţă.”)

În care voi, ce faceţi?

(Audienţa: „Vă bucuraţi mult.”)

Ştiţi aceasta? Este aşa?

(Audienţa: „Da, da!”)

„În ea, voi vă bucuraţi mult.” Vă bucuraţi? Atunci de ce mergeţi abătuţi, cu feţele plecate în jos? A sosit timpul să credem Scripturile! Avraam a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire. Domnul a spus aceasta, iar el s-a bucurat mult pentru că era aşa. Este adevărat că ne bucurăm mult în seara aceasta?

(Audienţa: „Da!”)

„În ea voi vă bucuraţi mult, deşi acum, pentru o vreme, dacă e nevoie, suntem în greutăţi prin felurite ispitiri” (KJV). Ce înseamnă „felurite”?

(Audienţa: „De mai multe feluri.”)

Suntem încercaţi prin felurite ispite şi ne bucurăm mult tot timpul. Cum este posibil? Este posibil, pentru că Dumnezeu spune aşa. Şi este aşa; da? Este singurul fel în care ştiu că este posibil, şi anume prin faptul că El spune că este aşa. Pentru ce sunt aceste încercări? „Pentru ca încercarea credinţei voastre cu mult mai scumpă decât aurul care piere, chiar dacă este încercat prin foc” (KJV) Ce este încercată?

(Audienţa: „Credinţa.”)

Este de aşteptat ca credinţa voastră să fie încercată ca prin foc? Este de aşteptat ca credinţa voastră să reziste încercării aşa cum şi aurul trece prin foc?

(Audienţa: „Da!”)

Vom studia aceasta mai departe. Câtă grijă au oamenii din această lume de aurul care piere! Mulţi adună aur în mari cantităţi, ca urmare au construit clădiri mari pentru a fi depozite sigure. Acolo au un seif pe care îl încuie. Acesta îl pun într-un seif mai mare pe care de asemenea îl încuie. La urmă pun totul într-un seif mare împreună cu o mulţime de alte seifuri, şi din nou încuie. Apoi uşa de oţel masiv ferecată închide totul şi gardianul se învârte de jur împrejur toată noaptea având grijă ca totul să fie în siguranţă. Sute de oameni din marile oraşe se îngrijesc astfel de aurul care piere. Daţi-mi voie să vă spun, fraţilor şi surorilor, că încercarea credinţei voastre, indiferent cât de slabă este această credinţă, este mai preţioasă în ochii Sfetnicului nostru Minunat, este mai preţioasă în ochii lui Dumnezeu, decât tot aurul şi toate pietrele preţioase din toate depozitele de valori de pe acest pământ.

Să nu vă fie teamă că El va uita de credinţa voastră! Cum o numeşte El? Mai preţioasă decât aurul care piere. Cine spune aceasta? Sfetnicul Minunat, Domnul Însuşi. Să-I mulţumim pentru că El priveşte în felul acesta credinţa noastră slabă, tremurătoare. Deci, fraţilor, nu avem chiar aici una din cele mai mari încurajări pe care Domnul le poate oferi? De ce îşi deplâng unii credinţa lor slabă, nu ştiu! Uneori poate că zici: „Eu nu am nicio credinţă.” Dar Domnul spune că ai, şi eu zic să mulţumeşti Domnului pentru ceea ce ai. Indiferent cât de puţină ai, chiar dacă este cât sămânţa de muştar, mulţumeşte-I că o ai şi mulţumeşte-I pentru faptul că ea este mai preţioasă în ochii Lui decât tot aurul şi toată bogăţia acestui pământ. În acest fel priveşte Domnul credinţa ta.

Nu trebuie să te întrebi dacă ai credinţă sau nu! Domnul spune că ai, şi aşa este!

Să citim Romani 10:6-8: „Dar neprihănirea care vine prin credinţă vorbeşte în acest fel: nu spune în inima ta «cine se va urca la cer?» (aceasta înseamnă să-l cobori pe Hristos din cer) sau «cine se va coborî în adânc?» (adică să ridici din nou pe Hristos din morţi). Dar ce spune ea? «Cuvântul este aproape de tine, chiar în gura ta şi în inima ta.» Acesta este cuvântul credinţei, pe care-l predicăm.”

Aşadar, este drept să ne plângem şi să ne întrebăm dacă avem credinţă sau nu? Nu este drept! Dumnezeu a sădit credinţa în fiecare inimă care s-a născut în această lume, prin Lumina ce luminează pe orice om care se naşte în lume. Dumnezeu va face ca această credinţă să crească din ce în ce mai mult şi El ne va descoperi neprihănirea Sa, pe măsură ce creşte „din credinţă în credinţă.” De unde vine credinţa? De oriunde? Dumnezeu ne-a dat-o. Cine este autorul credinţei? Hristos. Iar lumina ce luminează pe orice om care se naşte în lume este Isus Hristos. Această credinţă există în fiecare inimă omenească. Dacă fiecare şi-ar folosi credinţa pe care o are, niciodată nu ar duce lipsă de credinţă. Dar dacă omul nu foloseşte credinţa pe care o are, cum va putea vreodată să primească mai mult?

Deci, avem credinţă. Şi încercarea credinţei voastre este „mai scumpă” decât tot aurul care a existat vreodată pe acest pământ. Ţineţi minte: este mai scumpă în faţa lui Dumnezeu. Nu aurul pieritor este preţios în ochii Săi. Şi aceasta nu este totul. Credinţa este mai preţioasă în ochii lui Dumnezeu decât ar fi tot aurul în ochii unui om. Cât de preţios ar fi tot aurul pentru un om, dacă l-ar deţine pe tot? Nu s-ar considera acesta bogat? Nu s-ar mândri el foarte mult cu aceasta? Nu uitaţi că încercarea acelei credinţe pe care o aveţi – indiferent cât de mică este ea – este mai preţioasă în ochii lui Dumnezeu decât ar fi tot aurul acestei lumi în ochii unui om. Aşadar, „încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc”, este valoroasă în ochii lui Dumnezeu. Cine este cel mai interesat în acest proces de încercare?

(Audienţa: „Domnul.”)

Cu siguranţă! Eu nu pot exprima cât este de preţioasă credinţa în ochii Lui. Părerea mea despre cât de preţioasă este ea în ochii Lui, este tot atât de departe de realitate, cum sunt gândurile mele faţă de gândurile Lui. În consecinţă, El este cea mai interesată persoană din Univers în încercarea credinţei noastre, în lucrarea credinţei noastre în întreg procesul ei. Nu este ea un dar de la Dumnezeu? Nu este în joc interesul Lui? Aceasta este adevărata lumină în care ar trebui să vedem această problemă.

Citim mai departe: „Totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos pe care-L iubiţi fără să-L fi văzut.” Nu este aşa? El spune că este aşa, şi aşa este. „Credeţi în El, fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită.” Nu este aşa? Cu siguranţă aşa este! Dar fraţilor, mă gândesc adeseori la acest verset: „voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut” şi, crezând este aşa. Mă întreb: ce va fi atunci când Îl vom vedea? Din fericire nu vom mai avea mult de aşteptat până atunci.

(Audienţa: „Domnul fie lăudat.”)

Iată un alt pasaj pe care îl voi aminti; îl găsiţi în 1 Petru 4:12: „Preaiubiţilor.” Cum? „Preaiubiţilor.” Aşa este? Cine spune că este aşa? Sfătuitorul. El ne numeşte: „Preaiubiţi”. Fraţilor, cum putem fi altfel decât cei mai fericiţi oameni de pe pământ, dacă Domnul ne vorbeşte în felul acesta? El vine şi se face Sfetnic Minunat, voind să ne sfătuiască şi să vorbească cu noi, iar primul cuvânt pe care îl rosteşte este „preaiubiţilor”. Ne-am gândit de multe ori că atunci când îngerul a venit direct la Daniel şi a zis: „om preaiubit şi scump”, era doar o declaraţie personală; dar nu este mai personală decât aceasta adresată vouă şi mie. El Însuşi vine şi ne spune „preaiubiţilor”.

Deci, „nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi”. Cuvântul adresat nouă acum este „Preaiubiţilor.” Să folosim cuvântul în acest fel! Preaiubiţilor, vom privi încercările de foc ca pe ceva ciudat de acum înainte? Nu este nimic ciudat în ele. Aşa că ele nu ne vor surprinde când le vom întâlni. Ştiţi că mulţi oameni au în ei ceva timid şi sfios, şi când se întâlnesc faţă în faţă cu cineva străin, îşi pierd stăpânirea de sine. Acum, dacă vom fi timizi şi sfioşi în faţa încercărilor, vom fi aduşi faţă-n faţă cu unele din ele în zilele care vor veni, și atunci dacă suntem timizi şi sfioşi ne vom pierde stăpânirea de sine. Şi este sigur că dacă cineva îşi pierde calmul într-o încercare, inamicul obţine victoria. El caută să ne prindă când nu suntem în gardă, aşa încât să fim speriaţi şi dezorientaţi chiar şi numai pentru un moment, şi de îndată îşi va arunca săgeţile arzătoare şi ne va răni.

Domnul vine şi ne sfătuieşte astfel: „Nu le priviţi ca pe ceva ciudat.” Astfel, când vom întâlni aceste încercări nu ne vom întâlni cu ceva străin. Vedeţi? Ne vom aştepta la ele, le vom cunoaşte dinainte. Nu are importanţă cât de sfios sau timid este cineva, când întâlneşte pe cineva cunoscut nu este surprins de nicio întâlnire neaşteptată. Nu-şi va pierde stăpânirea de sine, ci va fi bucuros să-şi întâlnească cunoştinţa. Domnul vrea să fim atât de obişnuiţi cu încercările de foc, încât indiferent cât de neaşteptat ar veni ele, să putem spune: „Mă bucur să te întâlnesc; te cunosc, vino!” Deci, dacă El ne spune aceasta, atunci să nu privim ca pe ceva neobişnuit încercările de foc, „ca şi cum ni s-ar întâmpla ceva ciudat.” Noi nu trebuie să le întâmpinăm şi să le tratăm ca pe ceva necunoscut, ci ca pe ceva cunoscut, şi nu numai atât, dar să le privim ca pe ceva ce ne ajută pe drumul Sionului.

Iacov ne-a spus cu mult timp în urmă: „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite ispitiri.” (KJV) Cum ne numeşte aici? „Fraţii mei” (Iacov 1:2). Aici ne numeşte „fraţii mei”, iar în alt loc ne spune „preaiubiţilor”. Ce înseamnă „felurite”? Diferite, diverse. Deci fraţilor, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin diferite, felurite şi variate feluri de ispite. Ideea este să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin tot felul de ispite, şi niciuna dintre ele să nu le privim ca pe ceva străin, ci să le privim ca pe ceva cunoscut.

Citim mai departe: „Dimpotrivă, bucuraţi-vă întrucât” veţi fi părtaşi? Oh, nu, ci „Bucuraţi-vă întrucât sunteţi părtaşi suferinţelor lui Hristos” (KJV). Aceasta este esenţa. În Iacov zice: „Fraţii mei”. Să citim acum un text care le leagă pe acestea două împreună. Evrei 2:10-12: „Se cuvenea într-adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate, şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor. Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi, sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-I este ruşine să-i numească fraţi.”

Din acest motiv ne numeşte „fraţi”, şi din acest motiv vom privi ca pe o mare bucurie ocazia de a trece prin felurite ispitiri, pentru că şi El a trecut prin ele. El s-a întâlnit cu fiecare din ele. El a fost ispitit cu fiecare ispită până la intensitatea ei maximă. A trecut prin toate aceste încercări pentru noi. Iar acum se întoarce spre noi şi ne spune: „Voi trece prin ele împreună cu voi.” Mai întâi a trecut singur prin ele pentru noi, iar acum trece prin ele împreună cu noi. „Eu singur am călcat în teasc, şi nici un om dintre popoare nu era cu Mine.” Dar, mulţumiri fie aduse Domnului; Dumnezeu a fost cu El, căci „Tatăl nu M-a lăsat singur”. Mulţumim Domnului că a avut curajul regesc de a o face singur, încrezându-Se doar în faptul că Tatăl era cu El. Şi, oh, cât de bun este El, încât nu ne cere să experimentăm singuri acelaşi lucru. Nu, ci El vine şi spune: „Voi merge cu voi prin toate aceste încercări.” Fraţii mei, El va merge cu voi, de aceea nu trebuie să privim încercările ca pe ceva ciudat. El ne numeşte „fraţii Săi”, şi El a trecut prin fiecare din aceste încercări. Acestea Îi sunt foarte bine cunoscute, de aceea nu trebuie să le privim ca străine.

Este Hristos străin de încercări? Nu! Câtor încercări le-a făcut El faţă? Tuturor. Câte încercări a înfruntat, dintre cele pe care le veţi înfrunta voi vreodată? Pe fiecare dintre ele. Până la ce intensitate a dus El lupta împotriva fiecărei ispite? Până la intensitatea maximă a fiecăreia dintre ele. Cu cine s-a luptat El în toate aceste lucruri? Cu Satana. Satana cunoaşte mai multe înşelăciuni, încercări şi ispite decât ar avea ocazia un singur om să înfrunte. Şi pe fiecare dintre ele a încercat-o asupra „Fratelui meu”, nu-i aşa? A încercat fiecare ispită asupra lui Isus. În ce grad al străduinţelor lui a încercat Satana fiecare ispită asupra lui Isus? În cel mai înalt grad. Nu a trebuit să folosească toată puterea pe care o deţine în fiecare dintre ispitele şi încercările pe care le-a adus asupra lui Isus? A trebuit! Nu a încercat Satana tot ce cunoaşte, în orice mod posibil, asupra Lui? Şi nu a încercat fiecare ispită până la limita ei maximă? Aşa a făcut! Aşadar, nu şi-a epuizat asupra lui Isus toată rezerva de ispite, încercări şi înşelăciuni? Nu şi-a epuizat toată puterea pe care o are pentru a o folosi în fiecare dintre aceste încercări şi ispite? Ba da! Ei bine, atunci, când eu sunt în Hristos şi când El este în Mine, câtă putere i-a mai rămas Satanei cu care să mă afecteze?

(Audienţa: „Nicio putere.”)

Câte alte înşelăciuni mai cunoaşte pentru ca să le aducă asupra mea? Niciuna! Nu vedeţi, deci, că atunci când suntem în Hristos avem biruinţa şi o avem chiar acum? „Biruinţa” nu este singurul cuvânt; avem triumful, şi îl avem chiar acum.

2 Corinteni 2:14: „Acum mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu.” Când? „Acum.” „Care ne poartă totdeauna cu carul lui de biruinţă.” Când? „Întotdeauna.” Este adevărat?

(Audienţa: „Da!”)

„(…) ne poartă întotdeauna cu carul lui de biruinţă în Hristos, şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui.” Cum o răspândeşte? „Prin noi.” Aşa este? „Şi răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui.” Unde o răspândeşte?

(Audienţa: „În orice loc.”)

Gândiţi-vă la aceasta! Când o răspândeşte? Acum şi întotdeauna. Cum? Prin noi. Unde? Peste tot. Atunci aş vrea să ştiu din ce motiv nu avem biruinţa în Hristos? Aş vrea să ştiu din ce motiv nu suntem învingători acum? „Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră.” Este? Da! Aici este biruinţa! Hristos este biruinţa noastră. Biruinţa Lui este biruinţa mea. Ei bine deci, când suntem în El suntem în siguranţă deplină, nu-i aşa? Suntem în siguranţă atât timp cât suntem în El? Da!

Vă amintiţi că în vechime existau cetăţi de scăpare pentru cazul în care se întâmpla vreun accident; de pildă când un topor scăpa din mână şi lovea un om provocându-i moartea, iar de faţă era un alt om apropiat celui lovit, care probabil nu mai stătea să cântărească lucrurile ci, cuprins de furie, ar fi căutat să facă răzbunare pe loc. Ce urma să facă omul care lovise fără voie? Trebuia să fugă imediat cu toată puterea spre cetatea de scăpare, urmărit probabil de celălalt care fugea la rândul lui cu toată puterea. Dar dacă intra în cetate, ce se întâmpla? Era în siguranţă şi celălalt nu putea să-l atingă; fiind astfel perfect liber. Dar dacă ieşea afară din cetate? Cu siguranţă dacă ieşea afară şi celălalt îl găsea, sângele îi cădea asupra capului său. El singur era răspunzător. Însă cât timp rămânea în refugiu se afla în siguranţă. Acolo trebuia să rămână până la moartea marelui preot. Când marele preot murea, omul devenea liber şi putea merge oriunde, iar celălalt nu se putea atinge de el, oricât de mult ar fi dorit.

Vorbind despre Avraam ni se spune: „Prin două lucruri care nu se pot schimba, şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, care am fugit la cetatea de scăpare.” (KJV) Noi am făcut răul. Am păcătuit. Care este plata păcatului? Moartea. Deci, cine fuge după noi? Moartea. Cine are puterea morţii? Satana. Atunci, cine ne urmăreşte? Satana. Şi noi am fugit la cetatea de scăpare, apucând nădejdea care ne era pusă înainte. Unde este nădejdea?

(Audienţa: „În Hristos.”)

Cine este scăparea noastră?

(Audienţa: „Hristos.”)

Cine este cetatea noastră de scăpare?

(Audienţa: „Hristos.”)

Cine este duşmanul nostru?

(Audienţa: „Satana, moartea.”)

Aşadar, când suntem în Hristos, scăparea noastră, ne poate atinge Satana? Nu poate! Cum ştiţi aceasta? Aşa este scris. Dar dacă ieşim afară înainte ca lucrarea de Mare Preot a Lui să se încheie, ce se va întâmpla? Satana poate să ne lovească, şi ne va lovi cu siguranţă, iar sângele nostru va fi asupra capului nostru. Dacă ieşim afară înainte de încheierea lucrării Lui preoţeşti, nu mai avem nicio protecţie, iar Satana ne face captivi. Dacă omul rămânea în cetate zece sau cincisprezece ani, se întărea suficient pentru a putea sta în faţa duşmanului său, nu-i aşa? În cetate dobândea experienţă, şi de aceea putea spune: „Acum sunt suficient de tare, nu mă mai tem de nici un duşman; acum pot ieşi afară. Pot ieşi afară acum, sunt în regulă. Celălalt a plecat şi a uitat totul.” Dar era în stare să dea faţă cu duşmanul său? Doar unde era în stare să reziste în faţa duşmanului? În cetate. Şi în cetate fiind, trebuia să opună rezistenţă în faţa duşmanului?

(Voci: „Cetatea stătea în faţa duşmanului.”)

Zidurile cetăţii erau apărarea în faţa duşmanului. Scutul credinţei care stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău; acest scut al credinţei, adică Isus Hristos, este zidul cetăţii noastre de scăpare, şi săgeţile arzătoare ale duşmanului nu pot să pătrundă dincolo de El.

Aşadar, tăria şi siguranţa noastră pentru veşnicie este doar înăuntrul cetăţii noastre de scăpare, nu este aşa? Iar apoi, când lucrarea de preoţie se va încheia, vom putea merge oriunde în acest Univers, dar nu în afara lui Hristos. Atunci vom putea merge oriunde, iar duşmanul nu ne va putea face nici un rău. Nu, domnilor! Să rămânem în Cetate, fraţilor, să stăm în Cetatea de scăpare la care am fugit, acolo unde este siguranţa noastră. Iar când suntem în ea, nu avem biruinţa? Ba da! În El avem biruinţa. Aşa că putem întâmpina ispitele cu bucurie. De ce? Pentru că avem biruinţa înainte ca ispita să apară. Atunci, nu avem motive de a ne bucura? Nu doriţi să luptaţi o luptă în care ştiţi că aveţi izbânda înainte de a începe, mai degrabă decât să nu aveţi nicio luptă? Să luptăm deci acest fel de lupte. Pentru ce să ne fie teamă? Izbânda este a noastră.

Desigur, dacă intrăm în luptă aşteptându-ne să fim învinşi, mai bine nu luptăm. Unul care se angajează în luptă bănuind că va fi învins, mai bine să fugă decât să înceapă lupta. Domnul nu doreşte să luptăm în acest fel. „Fratele” nostru nu a luptat în acest fel, şi nu doreşte ca noi să luptăm aşa. El vrea să ne cunoaştem biruinţa, vrea să ne cunoaştem încrederea. El vrea să ne cunoaştem tăria, vrea să cunoaştem puterea care este a noastră şi vrea să ne cunoaştem datoria. Iar apoi, când vine lupta, vom şti cum să o întâmpinăm. O întâmpinăm în El, o întâmpinăm cu El. O întâmpinăm cu scutul credinţei care stinge săgeţile arzătoare ale duşmanului. Deci, în suferinţă găsim puterea, biruinţa şi prezenţa ziditoare a lui Hristos. Când vin încercările, le trecem împreună cu El şi ştim că nu putem rezista fără El. „Priviţi-le ca o mare bucurie”; aşa să facem! Nu „vă miraţi de încercările de foc care vin peste voi ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva ciudat, ci bucuraţi-vă”. „Bucuraţi-vă întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui.”

Aşadar, avem nevoie de aur curăţit prin foc pentru a înfrunta aceste încercări. Avem nevoie de ceva care să reziste încercării ce va veni, şi despre această nevoie am studiat mai înainte. „Cei care rezistă la orice încercare, au ascultat sfatul Martorului Credincios şi vor primi ploaia târzie pentru a putea fi luaţi la cer.” Fraţilor, nu găsiţi multă bucurie în gândul că ploaia târzie ne pregăteşte pentru luarea la cer? Unde va cădea ploaia târzie şi când? Acum este timpul pentru ploaia târzie. Şi când este timpul pentru marea strigare?

(Audienţa: „Acum.”)

Pentru ce ne pregăteşte ea?

(Voce: „Pentru luarea la cer.”)

Mă bucură faptul că încercările pe care Domnul ni le dă acum au rostul de a ne pregăti pentru luarea la cer. Iar faptul că El vine şi ne vorbeşte, este pentru că vrea să ne ia la cer, dar nu poate lua la cer păcatul. Înseamnă că singurul scop pentru care ne arată adâncimea şi lărgimea păcatului, este de a ne putea salva din el şi a ne lua la cer. Atunci, să ne descurajăm când ne arată păcatele? Nu! Să-i mulţumim pentru că vrea să ne ia la cer, şi doreşte aceasta atât de mult încât vrea să înlăture păcatele noastre cât mai repede cu putinţă. Fraţilor, haideţi să credem în Domnul, de acum, necontenit!

Avem nevoie de ceva care să reziste încercării la fel de serioase cum este aceea a curăţirii aurului prin foc. Ce ne spune Sfetnicul nostru să cumpărăm?

(Voce: „Aur curăţit prin foc.”)

Avem nevoie de acest aur chiar acum pentru a întâmpina încercările care vin; nu, încercările care sunt deja aici! Nu contează ce va veni, avem nevoie de aurul acesta acum. Avem nevoie de el pentru a rezista încercărilor prezente, şi de aceea Sfetnicul spune: „Cumpăraţi de la Mine, Eu am îndeajuns.” El are îndeajuns, pentru că El l-a produs. El are ceea ce va rezista încercării, pentru că deja a rezistat încercării. A rezistat oricărei încercări care va fi pusă din nou în faţa cuiva. A rezistat încercării în suferinţele Sale. Aurul a fost curăţit, albit, lămurit, desăvârşit prin suferinţă şi dovedit ca fiind un material veritabil. Prin Duhul lui Dumnezeu, avem definiţia lui: aurul încercat în foc este dragostea, este „Credinţa şi dragostea.” Citiţi Galateni 5:6: „Căci în Hristos Isus nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste.” În alte locuri este numit „credinţă şi ascultare.” Ce este ascultarea?

(Voce: „Expresia dragostei.”)

În Calea către Hristos, p. 64: „Ascultarea nu este doar o conformare exterioară ci este slujirea iubirii.” Deci, când mărturia vorbeşte despre credinţă şi ascultare, vorbeşte despre „credinţa care lucrează prin dragoste.” Expresiile din mărturii de genul „credinţă şi ascultare”, „credinţă şi iubire”, au aceeaşi însemnătate cu expresia Scripturii „credinţa care lucrează prin dragoste”. Ele sunt doar moduri diferite de exprimare a credinţei spirituale, veritabile, căci în Hristos nimic nu are valoare decât „credinţa care lucrează prin dragoste”.

Ascultarea este slujirea iubirii şi Isus ne spune să cumpărăm de la El aur curăţit prin foc, care este credinţa şi iubirea, credinţa care lucrează prin dragoste, credinţa veritabilă. Ce anume va fi încercat prin încercări serioase de foc? Credinţa voastră mai valoroasă decât aurul, care totuşi este încercat în foc. Deci vedeţi, întrucât credinţa fiecărui om va fi încercată în felul acesta, fiecare om are nevoie de credinţa care va rezista în încercare. Mărturia spune: „Aici sunt cei care ţin poruncile lui Dumnezeu şi” au credinţa în Isus? Nu, nu scrie că au, ci ei păzesc poruncile lui Dumnezeu şi (păzesc) credinţa lui Isus.

Aceasta este credinţa veritabilă: credinţa care, în El, a rezistat încercării. Credinţa care a rezistat în faţa oricărei încercări de foc pe care Satana o poate inventa şi în faţa întregii puteri pe care Satana o poate desfăşura; această credinţă a rezistat încercării. Aşa că El vine şi ne spune: „Cumpăraţi de la Mine acea credinţă care a rezistat încercării, «aur curăţit prin foc».” Aşa că, în expresia „cumpăraţi de la Mine acea credinţă care a rezistat” găsim acelaşi gând ca şi în îndemnul: „Să fie în voi gândul (mintea – KJV) care era şi în Isus Hristos” (Filipeni 2:5).

Când este în mine mintea care era în El, nu va realiza ea în mine exact ce a realizat în El? Cum slujim noi Legii lui Dumnezeu; oricum? „Cu mintea slujesc Legii lui Dumnezeu” (Romani 7:25). Hristos, când a fost în această lume a slujit Legii lui Dumnezeu în orice moment. Cum a făcut-o? Cu mintea. Prin ce proces al minţii a făcut-o? Prin credinţă. Dar, nu ne spune să cumpărăm de la El credinţa lui Isus? Nu păzeşte întotdeauna credinţa lui Isus poruncile lui Dumnezeu în mod desăvârşit? Şi nu este aceasta credinţa care lucrează prin dragoste? Dragostea este împlinirea Legii. Atunci, nu este aceasta solia îngerului al treilea, când El spune: „Vino şi cumpără de la Mine aur curăţit prin foc (dragoste şi credinţă), şi haine albe (neprihănirea lui Hristos) să te îmbraci ca să nu se vadă ruşinea goliciunii tale?” Astfel, vedem felul în care mintea care era în Hristos va rezista tuturor încercărilor care pot apărea în această lume. Nu este mintea lui Hristos aceeaşi ieri, astăzi şi în veci? Mintea lui Hristos în El va acţiona diferit de mintea lui Hristos în mine sau în orice alt om? Nu! Mintea lui Hristos, a cui minte era?

(Voce: „A lui Dumnezeu.”)

Dumnezeu era în El, descoperit în trup.

Cum putem cumpăra? Citiţi Isaia 55:1: „Voi, toţi cei însetaţi.” Fraţilor, nu am ajuns să fim însetaţi, din cauza tuturor celor ce ni le-a spus Domnul în ultimele câteva zile? Unii fraţi au venit la mine, am vorbit cu ei, şi erau aproape gata să piară de sete, erau pe cale de a se sfârşi de sete. Cuvintele acestea sunt pentru voi şi pentru mine: „Voi!” El vrea să atragă atenţia oamenilor, aşa că strigă cu glas tare: „Voi! Toţi cei însetaţi, veniţi la ape.” „Veniţi!” Când Isus i-a spus lui Petru: „Vino”, a putut Petru să vină? Da! Ce, a mers pe apă?

(Voce: A mers prin puterea cuvântului „Vino.”)

Da, prin puterea acelui cuvânt a umblat Petru pe apă. Apoi, când a uitat cuvântul şi s-a gândit că poate se va scufunda, a strigat: „Doamne, scapă-mă!” Nu a fost în stare să ajungă la El. A pornit, dar a uitat puterea cuvântului, credinţa i-a slăbit, şi s-a gândit că nu va putea ajunge la El, aşa că a strigat „Doamne, scapă-mă!” Iar Domnul Şi-a întins mâna. Nu a aşteptat ca Petru să ajungă la El, ci Şi-a întins mâna şi l-a ridicat. Fratele meu sau sora mea, dacă aţi prins curaj şi aţi pornit la cuvântul „Vino”, iar apoi aţi uitat puterea cuvântului, şi credinţa voastră a slăbit din pricina furtunii care s-a abătut asupra voastră, puteţi spune: „Doamne, scapă-mă!” iar El Îşi va întinde mâna şi vă va salva.

„Veniţi la ape, şi cel ce nu are bani, să vină!” (KJV) El ne spune să cumpărăm; cei ce nu au bani sunt aşteptaţi să cumpere, şi El va îngriji să primim ceea ce ne oferă. Acelaşi lucru îl spune celor care cred că au bani, şi de fapt nu ştiu că nu au, adică nouă. El ni se adresează cu aceste cuvinte „preaiubiţilor” şi „fraţilor.” „Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată!” Acelaşi lucru îl regăsim în Isaia 52:3: „Căci aşa vorbeşte Domnul: voi v-aţi vândut pe nimic şi veţi fi răscumpăraţi fără bani.” Cum am putea să ne răscumpăram noi, dacă ne-am vândut singuri? Ce am primit în schimb? Nimic. Dacă ni s-ar cere să dăm ceva pentru răscumpărare, ce am putea da? Aceasta ar însemna ruina noastră veşnică. Aşadar, trebuie să ne sprijinim pe acel lucru care nu ne costă nimic pentru a fi răscumpăraţi. „Voi v-aţi vândut pe nimic, şi veţi fi răscumpăraţi fără plată.” Totuşi pe Domnul L-a costat. L-a costat totul. Dar tot ceea ce L-a costat pe El, ne dă nouă, astfel încât pe noi nu ne costă nimic. Preţul a fost plătit, dar nu de noi.

„De ce cântăriţi argint pentru un lucru care nu hrăneşte? De ce vă daţi câştigul muncii pentru ceva care nu satură? Ascultaţi-Mă dar, şi veţi mânca ce este bun, şi sufletul vostru se va desfăta cu bucate gustoase. Luaţi aminte şi veniţi la Mine, ascultaţi (a auzi, a pleca urechea – KJV) şi sufletul vostru va trăi.” Ce aveţi de făcut ca sufletul vostru să trăiască?

(Voce: „Să ascultăm.”)

Ascultaţi, fraţilor? Auziţi invitaţia? Trăiţi? Aţi auzit de puterea creatoare şi de puterea lucrătoare de minuni a lui Isus Hristos. Auzind despre ea, trăiţi voi prin ea? Trăiţi voi în El, prin El şi pentru El?

În pustie, Moise a înălţat un şarpe de aramă, iar poporul ce trebuia să facă? „Priviţi şi veţi trăi.” La fel cum şarpele fusese înălţat în pustie pentru ca ei să trăiască, tot aşa Fiul Omului a fost înălţat pentru ca oricine priveşte la El să trăiască. Iar aici ni se spune, „Ascultaţi (auziţi), şi veţi trăi!” Domnul a mai avut în plan ca noi să vorbim şi să trăim, dar Moise a lipsit simbolul de semnificaţia lui. În Numeri capitolul 20 citim că atunci când poporul murmura din cauza setei, Domnul i-a zis lui Moise să meargă şi „să vorbească stâncii”, şi va ţâşni apă. Moise a mers şi a zis: „Ascultaţi, răzvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?” Şi a lovit stânca de două ori. Atunci Moise a deteriorat simbolul minunat pe care Domnul ar fi vrut să-l fixeze, anume că tot ce trebuie să facem este să vorbim. Fiindcă stânca fusese lovită atunci când au intrat în pustie. Raportul ne spune că atunci când poporul era însetat, Domnul i-a zis lui Moise să meargă la Horeb unde El urma să stea pe stâncă înaintea Lui. I-a zis să lovească stânca cu toiagul pe care-l ţinea în mână pentru ca poporul să aibă apă de băut. El a lovit stânca şi a ţâşnit apă. Cine era stânca?

(Audienţa: Hristos).

Atunci, de ce a lovit stânca în a doua ocazie? Hristos nu trebuie să moară a doua oară pentru noi. Iată ce a dorit Domnul să ne înveţe prin această ilustraţie minunată, dar Moise a uitat cuvântul Său. El nu a crezut pe Domnul şi s-a gândit că trebuie să facă la fel cum făcuse şi prima dată. A uitat că Domnul a zis „Du-te şi vorbeşte stâncii!”, aşa că a lovit-o, deteriorând ilustraţia. Apoi Dumnezeu i-a zis: „Pentru că n-aţi crezut în Mine ca să Mă sfinţiţi înaintea copiilor lui Israel, nu voi veţi duce adunarea aceasta în ţara pe care i-o dau.” Fraţilor, Domnul Însuşi nu ne poate opri să păcătuim atunci când nu Îl credem. Nu uitaţi aceasta! Domnul nu intenţionase ca Moise să facă aşa cum a făcut, dar Moise nu a crezut pe Domnul. De ce nu l-a oprit Domnul ca să nu păcătuiască? Nu a putut, dacă Moise nu L-a crezut. Deci, rămâne pentru noi ca ori de câte ori ne vorbeşte Dumnezeu, să luăm cuvântul Lui exact aşa cum îl zice El. Atunci El ne va ţine ca să nu păcătuim.

Hristos le-a spus ucenicilor în ultima seară că toţi îl vor părăsi şi vor fugi. Ei au zis: „Nu, nu vom face aceasta! Nu Doamne, greşeşti!” Petru a zis: „Dacă toţi te vor părăsi, eu nu te voi părăsi!” Dar înainte să cânte cocoşul s-a lepădat de El de trei ori, cu toate că zisese: „Chiar dacă voi muri împreună cu Tine, totuşi nu mă voi lepăda de Tine.” Cine a avut dreptate? Hristos. Toţi ceilalţi au zis acelaşi lucru, dar toţi au fugit din cauza necredinţei lor. Dacă ar fi crezut ce a zis El, ar fi fugit? Nu ar fi salvat El turma? Fraţilor, nevoia noastră este să-L credem pe Domnul. Fără îndoială, atunci când Domnul i-a spus să vorbească stâncii, Moise s-a gândit că El vrea să spună ca şi data trecută: să meargă şi să o lovească. El ar fi trebuit să ia aminte la ceea ce spunea Domnul. Aceasta este o învăţătură pentru noi. „Luaţi aminte la ceea ce vă spun şi Domnul vă va da înţelegerea tuturor lucrurilor.” Aşadar, ce avem de făcut este să privim şi să trăim, să auzim şi să trăim, să vorbim şi să trăim; să o facem. Stânca a fost lovită; vorbiţi-I şi El va revărsa peste voi apa vieţii. Fraţilor, sfatul vine de la Sfetnicul nostru. „Ascultaţi şi sufletele voastre vor trăi, căci Eu voi încheia cu voi un legământ veşnic, ca să întăresc îndurările Mele faţă de David.”

Citim mai departe: „Să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, şi haine albe ca să te îmbraci.” Vă amintiţi descrierea pe care deja am văzut-o a acestei haine. Este vorba de „haina ţesută în războiul de ţesut al cerului, în care nu este nici un singur fir de ţesătură omenească”. Fraţilor, această haină a fost ţesută în trup omenesc. Trupul omenesc, natura umană a lui Hristos, acesta a fost războiul de ţesut, nu-i aşa? Veşmântul acesta a fost ţesut în Isus, în aceeaşi natură umană pe care o avem noi, întrucât El a fost părtaş aceluiaşi trup şi sânge pe care le avem noi. Această natură păcătoasă care este a voastră şi a mea, şi pe care Hristos a purtat-o în această lume, acesta a fost războiul de ţesut în care Dumnezeu a ţesut veşmântul, pentru ca noi să-l purtăm în natura noastră păcătoasă. Şi El vrea să-l purtăm acum tot aşa de desăvârşit ca şi atunci când trupul nostru va fi schimbat la nemurire.

Cine a fost războiul de ţesut? Hristos în natura Sa umană. Ce anume a fost lucrat în El?

(Voce: „Haina neprihănirii.”)

Şi a fost lucrată pentru noi toţi. Neprihănirea lui Hristos - viaţa pe care a trăit-o El – pentru voi şi pentru mine, aceasta este haina despre care studiem în această seară. Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine. „Numele Său va fi Emanuel”, ceea ce înseamnă „Dumnezeu cu noi”. Acum, El vrea ca veşmântul să fie al nostru, dar nu vrea să uităm cine este Cel care ţese. Nu suntem noi, ci este Cel care este cu noi. Dumnezeu era în Hristos. Acum, Hristos vrea să fie în noi tot aşa cum Dumnezeu a fost în El, iar caracterul Lui va fi în noi, tot aşa cum Dumnezeu era în El. Caracterul Său va fi ţesut şi transformat în noi prin suferinţele, ispitele şi încercările pe care le întâlnim. Dumnezeu este Cel care ţese, dar nu fără noi. Este o cooperare între divin şi uman, - taina lui Dumnezeu în voi şi în mine – aceeaşi taină care era în Evanghelie şi care este solia îngerului al treilea. Acesta este cuvântul Sfetnicul Minunat.

(Voce: „Nu a fost ţesut caracterul fără noi?”)

Ba da, dar nu va fi al nostru, fără noi. Aşa că suntem conduşi prin aceste încercări de foc şi ispite pentru a fi părtaşi caracterului lui Hristos, iar încercările şi ispitele pe care le înfruntăm ne descoperă caracterele noastre şi cât de important este să-L avem pe al Lui. Aşa că, prin aceleaşi ispite prin care a trecut El, devenim părtaşi caracterului Său, trăind în trup neprihănirea vieţii Domnului nostru Isus Hristos.

Desigur veşmântul a fost ţesut fără noi, şi frumuseţea stă în faptul că noi vom avea acest veşmânt aşa desăvârşit cum este. Noi urmează să creştem în Hristos până când vom ajunge toţi la unitatea credinţei. Ni se vesteşte aceeaşi solie până când vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om desăvârşit, „la înălţimea staturii plinătăţi lui Hristos”.

La ce înălţime a caracterului va trebui să fim înainte de a părăsi această lume? La aceeaşi înălţime ca şi Hristos. Care va fi statura noastră? Aceea a lui Hristos. Vom fi oameni desăvârşiţi, atingând „înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos.”

Cine este Ţesătorul?

(Voce: „Dumnezeu.”)

În faţa cui este modelul? În faţa lui Dumnezeu. De multe ori fraţilor, când privim la ele s-ar părea că firele se încâlcesc. Iţele par că nu au nicio formă şi nu este nicio simetrie în ceea ce vedem, nu este nicio frumuseţe în ceea ce vedem. Dar tiparul nu este după priceperea noastră. Nu noi ţesem. Chiar dacă firele se încâlcesc iar suveica trece cu greutate printre ele aşa încât nu ştim cum va mai ieşi afară, totuşi, cine poartă suveica? Dumnezeu poartă suveica şi ea va trece printre fire. Nu trebuie să vă îngrijoraţi dacă firele se încâlcesc şi voi nu puteţi vedea nicio frumuseţe. Dumnezeu este Ţesătorul, nu poate descâlci El firele? Cu siguranţă le va descâlci!

Când căutăm simetria modelului, şi vedem totul asimetric şi culorile amestecate, iar firele trase în toate părţile şi imaginea lipsită de formă, totuşi cine face imaginea? Dumnezeu desigur! Care război de ţesut conţine modelul în desăvârşirea lui? Şi cine este modelul? Hristos este modelul, şi nu uitaţi că „nimeni nu-L cunoaşte pe Fiul ci numai Tatăl”. Noi nu ne putem forma vieţile după model. Noi nu-L cunoaştem. Noi nu putem vedea suficient de clar pentru a discerne pe Cel care dă formă modelului, sau pentru a şti cum să-i dăm forma corectă dacă noi am ţese. Fraţilor, Dumnezeu ţese! El va face această lucrare. Dumnezeu vede modelul în desăvârşirea lui înainte de a fi ţesut. În ochii Lui este desăvârşit, în timp ce în ochii noştri totul pare încâlcit şi asimetric.

Fraţilor, să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze! Să-L lăsăm pe El să ducă la împlinire planul Lui binecuvântat de a ţese în toată viaţa şi experienţa noastră modelul preţios al lui Isus Hristos. Vine ziua, şi nu este departe, când suveica va fi trecută pentru ultima oară, ultimul fir va fi condus de ea, ultimul punct în imagine va fi făcut desăvârşit şi pecetluit cu pecetea viului Dumnezeu. Atunci îl vom aştepta doar pe El, ca să fim ca şi El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este.

Fraţilor, nu este El un Sfetnic Minunat? Oh, să ascultăm dar sfatul Lui în această seară. Să primim credinţa binecuvântată care a fost încercată, şi tot ceea ce ne spune, pentru că totul este al nostru. Dumnezeu ni le-a dat. Sunt ale mele. Sunt ale voastre. Să mulţumim Domnului şi să fim fericiţi!

„Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţă, după cum El este curat.” (1 Ioan 3:2-3)

Note de subsol:

[1]. Ediția 1892.