Să deschidem la capitolul 58 din Isaia. Vom citi pentru început un fragment din capitol, în legătură cu lecţia de seara trecută:

„Strigă în gura mare, nu te opri! Înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă şi vesteşte poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov păcatele ei! În toate zilele Mă întreabă şi vor să afle căile Mele, ca un neam care ar fi înfăptuit neprihănirea, şi n-ar fi părăsit Legea Dumnezeului său. Îmi cer hotărâri drepte, doresc să se apropie de Dumnezeu. „La ce ne foloseşte să postim” – zic ei – „dacă Tu nu vezi? La ce să ne chinuim sufletul dacă Tu nu ţii seama de lucrul acesta?” (Acum vine răspunsul.) „Pentru că, zice Domnul, în ziua postului vostru, vă lăsaţi în voia pornirilor voastre, şi asupriţi pe simbriaşii voştri. Iată, postiţi ca să vă ciorovăiţi şi să vă certaţi, ca să bateţi răutăcios cu pumnul; nu postiţi cum cere ziua aceea, ca să vi se audă strigătul sus. Oare acesta este postul plăcut Mie?”

Şi acum vine întrebarea: „să-şi chinuiască omul sufletul o zi?” Omul când vrea să postească se lipseşte de hrană, poate că de dimineaţa până seara – îşi chinuieşte sufletul lipsindu-se de hrană, şi aceasta numeşte post. Îşi chinuieşte sufletul o zi.

„Acesta este postul plăcut Mie: să-şi chinuiască omul sufletul o zi? Să-şi plece capul ca un pipirig, şi să se culce pe sac şi cenuşă? Aceasta numeşti tu post şi zi plăcută Domnului?

Urmează descrierea postului rânduit de Dumnezeu:

„Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi, şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol acopere-l şi nu întoarce spatele semenului tău.”

Aici am rămas seara trecută. Acesta este postul pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru poporul Său, acesta este postul care este primit înaintea Domnului. Un astfel de post, însă, nu va putea fi niciodată respectat până când cei ce vor să-l postească nu ajung să-L vadă pe Isus Hristos unit cu orice om de pe pământ, ca să poată trata pe orice fiinţă pe măsura unirii dintre Hristos şi ea. Când ajungem să vedem astfel – şi aceasta se întâmplă în Isus Hristos – atunci acesta este postul pe care îl vom posti de atunci înainte.

Vreau să citesc aici un fragment dintr-o Mărturie, pe care l-am citit de curând:

„Căutaţi în cer şi pe pământ şi nu veţi găsi un adevăr descoperit cu mai multă putere decât adevărul care se manifestă prin mila faţă de cei ce au nevoie de simpatia şi ajutorul vostru pentru a le fi sfărâmat jugul şi pentru a fi eliberaţi cei apăsaţi. În felul acesta adevărul este trăit, este ascultat şi predicat aşa cum este în Isus”.

Aşadar, manifestând milă faţă de cei ce au nevoie de simpatie, oferind ajutor pentru sfărâmarea jugului şi eliberarea celui apăsat – în felul acesta adevărul este trăit, ascultat şi predicat aşa cum este în Isus. Nu ne duce aceasta la Isus? Nu a făcut Isus aceasta? Subiectul studiului nostru este acela că Hristos S-a unit cu fiecare suflet de pe pământ. El este legat de orice fiinţă umană, de orice om cu carne păcătoasă, iar noi nu trebuie să întoarcem spatele Celui ce este carne ca şi a noastră. Când cei ce mărturisesc Numele lui Hristos Îl vor respecta în orice om cu care El S-a unit, adventiştii se vor afla într-o singură mare grupă ce oferă ajutor creştin. Lucrarea de într-ajutorare creştină va înainta pretutindeni şi permanent; acesta este creştinismul.

Nu vreau să spun nimic împotriva organizaţiilor de întrajutorare creştină care s-au constituit, dar este destul de rău că din ele fac parte doar puţini adventişti. Acesta este necazul. De ce numai o parte din biserică este gata să se implice în lucrarea de întrajutorare creştină sau să facă parte din astfel de grupe? Care este mărturisirea noastră în lume? Noi mărturisim Numele lui Hristos, ceea ce prin natura lucrurilor, cere să respectăm ceea ce Isus a investit în orice suflet omenesc şi să slujim celor aflaţi în nevoie.

Pe de altă parte, grupele de într-ajutorare creştină sau orice astfel de grupe, care vor să facă o astfel de lucrare doar din simţul datoriei, îndemnându-se unii pe alţii şi angajându-se să facă lucrarea aceasta, fără a-L vedea pe Isus Hristos în ea şi fără a avea acea legătură cu Hristos şi acea dragoste pentru El care vede interesul Lui în toate fiinţele umane şi care slujeşte pe Isus Cel legat de fiecare om – vor fi în pierdere. Alte ramuri ale lucrării creştine vor înainta împreună cu aceasta, dar aceasta este cea mai importantă. „Căutaţi în cer şi pe pământ şi nu veţi găsi un adevăr descoperit cu mai multă putere” în lucrarea creştină şi în predicarea adevărului, decât cel care este în Isus. În cer şi pe pământ nu este nimic care să-l egaleze.

Chiar în timpul nostru, când este nevoie de un astfel de post peste tot şi îndeosebi printre noi, ce binecuvântare este în faptul că Domnul ne-a adus aici şi ne descoperă acest subiect, oferindu-ne Duhul  şi secretul realizării acestei lucrări în Numele lui Hristos, pentru El, cu Duhul Său, şi faţă de orice om, întrucât fiecare suflet este proprietatea lui Hristos. Orice fiinţă umană întâlnim, Hristos este înrudit cu acel om. Oricine ar fi, Domnul este interesat de el; a investit în acel om tot ce a avut.

Acest adevăr ne determină ca întotdeauna să facem tot posibilul pentru a descoperi atracţia lui Hristos, harul şi bunătatea lui Hristos celor care nu Îl cunosc, dar în care El a investit totul, aşa încât să poată fi atraşi să respecte bunătatea lui Hristos şi uimitoarea investiţie pe care a făcut-o El în ei.

Dacă faceţi lucrarea aceasta de dragul omului sau ca să fi bine văzut, s-ar putea să fi înşelat, bineînţeles. Dar dacă faci aceasta pentru Hristos şi datorită interesului lui Hristos în om, este absolut imposibil să fi „înşelat”, pentru că Hristos trăieşte în veci şi nu uită. „Celui ce-ţi cere, dă-i şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine”.

Principiul este acesta: tot ce facem, facem lui Hristos. Aşa cum am afirmat în lecţia precedentă, chiar dacă omul dispreţuieşte pe Hristos şi nu crede în El până la sfârşitul vieţii, iar la sfârşit va fi pierdut, în marea zi când voi sta la dreapta Sa, Hristos nu va uita. Şi aducându-şi aminte de toate, va spune: „ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut”.

Vă aduceţi aminte că El spune că „oricine va da de băut numai un pahar de apă rece unuia din aceşti micuţi, în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata”. Matei 10:42. Şi dacă este aşa când o facem în numele unui ucenic, cu cât mai mult va fi dacă o facem în Numele Domnului Însuşi? „Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uita osteneala voastră şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru Numele Lui, voi, care aţi ajutorat şi ajutoraţi pe sfinţi”. Evrei 6:10. Faceţi lucrarea aceasta de slujire? Aceasta este întrebarea.

Aceasta este adevărata relaţie de tovărăşie, de frăţie cu omul. S-a vorbit mult în zilele noastre despre „Dumnezeu ca Tată şi frăţia dintre oameni”. Dar este vorba mereu despre frăţia între oameni care se aprobă reciproc. Dacă aparţii organizaţiei noastre, atunci eşti frate, dar dacă nu, atunci nu avem nimic în comun cu tine. Chiar şi bisericile procedează astfel: dacă eşti din biserica noastră, eşti dintre fraţi, dar dacă nu eşti din biserică, nu avem nici un interes deosebit faţă de tine, cum de altfel nu purtăm grija celor ce sunt în afara bisericii noastre. În felul acesta este percepută frăţia dintre oameni.

Dar aceasta nu înseamnă frăţie cu adevărat. Adevărata relaţie cu Dumnezeu ca Tată şi cu oamenii ca fraţi, este frăţia omului în Isus Hristos. Aceasta presupune să-L vezi pe Isus Hristos înrudit cu fiecare om, să vezi că El a investit totul în fiecare om. El a dărâmat zidul de despărţire de la mijloc. În carnea Lui, care a fost trupul nostru, El a dărâmat zidul de despărţire de la mijloc dintre noi, ca să facă în El Însuşi, din cei doi un singur om nou, făcând astfel pace cu adevărat. Şi În El nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici negru nici alb, nici barbar, nici rob, nici slobod; nimic de felul acesta. Toţi sunt una în Isus Hristos, şi Dumnezeu nu face deosebire între persoane.

Doar în Isus Hristos găsim adevărata relaţie cu Dumnezeu ca Tată şi cu oamenii ca fraţi, şi în Isus Hristos găsim că suntem fraţi cu fiecare om doar când Îl vedem pe Hristos ca Frate al fiecărui om.

Este scris: „de aceea Lui nu-I este ruşine să-i numească fraţi”. Nu-I este ruşine să numească „fraţi” pe cine? Pe oricine este părtaş sângelui şi cărnii – Hristos nu se ruşinează să-l numească „frate”. Nu-I este ruşine să meargă la el, să-l ia de mână, chiar dacă respiraţia îi miroase a băutură, şi să-i spună: „haide cu Mine, să mergem pe o cale mai bună”. Aceasta înseamnă să fi frate cu oamenii.

Lucrarea Satanei a fost întotdeauna aceea de a face ca oamenii să creadă că Dumnezeu este foarte departe. Dar efortul neîncetat al Domnului este acela de a-i face pe oameni să vadă că El este foarte aproape de fiecare dintre ei. De aceea este scris: „că nu este departe de fiecare din noi”.

Marea problemă a păgânismului a fost aceea că a gândit că Dumnezeu este undeva departe – nu numai foarte departe, dar şi plin de mânie faţă de ei, abia aşteptând ocazia să-i prindă cu ceva pentru a-i scutura şi duce la pierzare. Având o astfel de viziune despre El, aduceau jertfe ca să-l îmbuneze, ca nu cumva să le facă rău. Însă El nu a fost departe de nici unul din ei, niciodată. „Nu departe”. Aceasta înseamnă aproape – atât de aproape încât tot ce trebuiau să facă era să „tânjească după El”. Chiar dacă erau orbi şi în întuneric, tot ce trebuiau să facă era să tânjească după El, şi L-ar fi găsit. Fapte 17:21-28.

Apoi a apărut papalitatea, întruparea duşmăniei dintre om şi Dumnezeu. Această întrupare a răului a apărut sub numele de creştinism. Ea, din nou, L-a făcut pe Dumnezeu şi pe Hristos să pară a fi atât de departe încât nimeni nu putea să ajungă aproape de Ei. Altcineva trebuia să meargă pentru om la Dumnezeu.

Mai mult, a făcut să pară că este atât de departe încât Maria şi mama ei, şi tatăl ei – şi toată suita de sfinţi catolici, până la Ioana d’Arc şi azi mâine şi Cristofor Columb – toţi aceştia trebuie să intervină între Dumnezeu şi oameni, ca oamenii să fie siguri că este o legătură între ei şi cer şi că sunt băgaţi în seamă de Dumnezeu.

Toată aceasta este invenţia Satanei. Hristos nu este aşa de departe. El nu este destul de departe ca măcar o singură persoană să intervină între El şi mine, sau între El şi tine. Şi exact în felul acesta vrea Dumnezeu să-L vedem – atât de aproape încât este imposibil ca cineva să se interpună. Dar de câţi oameni S-a apropiat atât de mult? El nu este departe de fiecare dintre noi, fie chiar păgâni.

Acea întrupare a vrăjmăşiei împotriva lui Dumnezeu care separă pe om de Dumnezeu – papalitatea, a zidit acest zid, şi în ea găsim felul de gândire pe care l-am amintit mai înainte, anume ideea falsă că El este atât de sfânt, încât ar fi fost cu neputinţă ca El să vină atât de aproape de noi încât să primească o astfel de natură ca a noastră – natura păcătoasă, deteriorată, decăzută. De aceea, Maria trebuia ca de la naştere să fie imaculată, desăvârşită, neatinsă de păcat, mai presus de heruvimi sau serafimi, pentru ca Hristos să se poată naşte din ea şi să-Şi primească de la ea natura umană complet neatinsă de păcat. Acest mod de a gândi Îl pune pe Isus mai departe de noi decât sunt heruvimii şi serafimii, într-o natură fără pată.

Dacă El nu a venit mai aproape de noi decât într-o natură fără pată, atunci este cale lungă până la El, întrucât eu am nevoie de cineva care este mai aproape de mine decât El. Eu am nevoie să mă ajute cineva care ştie câte ceva despre natura păcătoasă, pe care o am, şi Domnul această natură a luat-o. El S-a făcut unul dintre noi. Observaţi că acesta este adevăr prezent în orice privinţă, acum că papalitatea preia stăpânirea asupra lumii şi chipul ei o urmează, uitând tot despre ce este Dumnezeu în Isus Hristos şi tot ce este Hristos în lume – având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i  puterea. În zilele acestea  este nevoie ca Dumnezeu să vestească din nou în lume adevăratele merite ale lui Isus Hristos şi sfinţenia Lui.

Da, El este sfânt; este cu totul sfânt. Dar sfinţenia Lui nu este acel gen de sfinţenie care Îl face să-I fie teamă să se însoţească cu oameni care nu sunt sfinţi, să-I fie teamă că sfinţenia Lui va fi deteriorată. Oricine are o astfel de sfinţenie încât – în numele lui Isus Hristos – nu vrea să fie văzut în compania unor oameni decăzuţi, pierduţi şi degradaţi, ca să nu-i fie afectată, ar face bine să renunţe cât mai repede la o astfel de sfinţenie, întrucât nu are nici o valoare, şi să o primească pe cea corectă.

[Întrebare: - Cum e cu reputaţia? – Creştinul nu are reputaţie. El are caracter. Creştinul nu se gândeşte la reputaţie. Caracterul, caracterul este tot ceea ce este în mintea creştinului, şi acesta este caracterul lui Dumnezeu, descoperit în Isus Hristos.]

Din păcate există tot mai mult acest gen de sfinţenie, în zilele noastre, printre cei ce se numesc creştini – şi nu ştiu dacă numai în afara denominaţiunii Adventiste de ziua a şaptea. Este acel gen de „sfinţenie” care, dacă un frate sau o soră se duce printre cei căzuţi, nenorociţi, şi începe să lucreze pentru ei, simţind împreună cu ei şi ajutându-i, conduce pe mulţi să exclame: „o, dacă tu ai de-a face cu astfel de oameni, nu mă pot asocia cu tine. Nici nu vreau să mai fac parte din biserică, dacă lucrezi pentru astfel de oameni şi îi aduci în biserică”.

Răspunsul în faţa acestor expresii este: „foarte bine. Dacă nu vrei să faci parte dintr-o astfel de biserică, atunci părăseşte biserica cât mai repede, pentru că foarte curând biserica lui Isus Hristos va fi plină de astfel de oameni. „Vameşii şi desfrânatele întră înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu”.”

Biserica lui Isus Hristos, în scurt timp, va fi în aşa fel transformată prin harul lui Isus Hristos şi atât de plină de sfântul Său caracter, încât membrilor ei nu le va mai fi frică să meargă, cum a făcut El, până în locurile cele mai de jos pentru a-i salva pe cei căzuţi. Ei vor avea în aşa măsură sfinţenia lui Isus Hristos, încât nu le va fi teamă că se vor murdări coborându-se la cei de jos, în Numele Său.

Însă acel fel de sfinţenie care spune: „nu te apropia de mine, pentru că eu sunt mai sfânt decât tine” – stai deoparte să nu-mi murdăreşti hainele – este sfinţenia diavolului! Renunţaţi la ea!

Sfinţenia lui Dumnezeu este curată, acesta este adevărul; este o astfel de sfinţenie în prezenţa căreia păcatul nu poate rezista. Este o sfinţenie cu o astfel de putere şi puritate transcendentală, încât devine un foc mistuitor pentru păcat. Puterea ei mistuitoare asupra păcatului se datorează minunatei ei purităţi. De aceea, datorită acestei purităţi supranaturale, şi datorită puterii acestei purităţi minunate a sfinţeniei lui Dumnezeu în Isus Hristos, Dumnezeu tânjeşte să intre în contact cu cei împovăraţi de păcate, cu cei pătrunşi de păcate în fiecare fibră a lor, pentru ca această sfinţenie, găsind o portiţă de intrare, să mistuie păcatul şi să salveze sufletul.

Unul dintre cele mai pline de binecuvântare adevăruri din Biblie este acela că Dumnezeul nostru este un foc mistuitor datorită sfinţeniei Lui. În Isus Hristos ne întâlnim cu Cel a cărui sfinţenie este un foc mistuitor pentru păcat, şi aceasta este garanţia curăţirii noastre în desăvârşire de orice pată a păcatului. Strălucirea, slava, puritatea a tot mistuitoare a acestei sfinţenii va scoate afară orice urmă a păcatului şi a păcătoşeniei din omul care se întâlneşte cu Dumnezeu în Isus Hristos.

Astfel, în adevărata Lui sfinţenie, Hristos a putut să vină, şi a venit, la oamenii păcătoşi, în acea carne păcătoasă în care sunt oamenii. Astfel în Hristos şi numai în Hristos se găseşte adevărata frăţie a omului. Cu adevărat, toţi sunt una în Hristos Isus, Domnul nostru.

Unii au găsit în Mărturii, şi toţi o pot găsi, declaraţia care spune că Hristos nu a avut „pasiunile” pe care le avem noi. Declaraţia este acolo, şi oricine o poate găsi.

Nu este nici o dificultate în nici unul dintre aceste studii, de la început până la sfârşit, dacă veţi rămâne exact la ceea ce s-a spus, şi nu veţi merge dincolo de ceea ce s-a spus şi nici nu veţi adăuga ceea ce nu s-a spus, fie că este vorba despre subiectul biserică şi Stat, de separarea de lume sau despre Hristos în carnea noastră. Nu extrageţi de aici concluzii ciudate. Cu ceva timp în urmă unii au tras o concluzie – şi vă puteţi da seama ce concluzie teribilă este aceasta – că dacă „Hristos a devenit noi, El este carnea noastră, înseamnă că eu sunt Hristos”. Ei spun că dacă Hristos a iertat păcatele, şi eu pot ierta păcatele; dacă El a făcut minuni, şi eu trebuie să fac minuni. Acesta este un argument îngrozitor. Nu sunt două posibilităţi aici.

Hristos a devenit noi, în locul nostru, plin de slăbiciune ca noi, şi în toate lucrurile asemenea nouă, ca să rămână astfel pentru vecie, şi nu ca noi să putem deveni El. Nu. Întotdeauna Dumnezeu trebuie să se manifeste şi nu noi înşine. Pentru a putea deveni realizabil acest scop, Hristos S-a dezbrăcat de Sine şi S-a îmbrăcat în noi, pentru ca Dumnezeu personal să poată veni la noi, să se arate în noi, să fie descoperit în noi şi prin noi în toate lucrurile. Întotdeauna este Dumnezeu şi niciodată noi. Ceea ce ne-a ruinat pe noi la început a fost înălţarea de sine, înălţarea noastră prin care ne-am pus deasupra lui Dumnezeu. Şi ca să putem fi eliberaţi de eu-rile noastre decăzute, Hristos a renunţat la Eu-l Său neprihănit, S-a pus în locul eu-rilor noastre rele şi ne-a răstignit, punându-ne pentru totdeauna sub picioare, pentru ca Dumnezeu să poată fi totul în toţi. Cât de mult? Totul. Totul în câţi? În toţi. A făcut aceasta pentru ca Dumnezeu să poată fi tot ce este în mine şi tot ce este în voi, şi tot ce este în Hristos. Acesta este scopul pentru care Hristos a făcut ceea ce a făcut. Noi nu trebuie să fim înălţaţi. Hristos trebuie să crească. Eu trebuie să scad. El trebuie să trăiască. Eu trebuie să mor. El trebuie să fie înălţat. Eu trebuie să dispar.