Cât despre faptul că Hristos nu a avut „pasiunile” noastre: în Scriptură, peste tot, El este ca noi şi cu noi în ce priveşte trupul. El este sămânţa lui David după trup. El a fost făcut în asemănarea cărnii păcătoase. Nu mergeţi mai departe. El a fost făcut în asemănarea cărnii păcătoase, nu în asemănarea minţii păcătoase. Nu trageţi şi mintea Lui pe acest teren. Carnea Lui a fost carnea noastră, dar mintea a fost „mintea lui Hristos”. De aceea este scris: „să fie în voi gândul (mintea – eng.) acesta care a fost şi în Hristos Isus”. Dacă El ar fi luat mintea noastră, cum ni s-ar mai putea adresa îndemnul „să fie în voi mintea aceasta care a fost şi în Hristos Isus?” Noi deja o avem. Ce fel de minte este mintea noastră? Este o minte coruptă de păcat. Priviţi la noi în Efeseni 2:1-3, dar îndeosebi în versetul 3.

Puteţi revedea la pag. 191 în Buletin, lecţia pe care am studiat-o referitoare la distrugerea vrăjmăşiei. Am studiat atunci de unde a apărut vrăjmăşia – cum a intrat în lume – ceea ce am citit, găsim acolo. Adam, în grădină, avea mintea lui Hristos; avea mintea divină – divinul şi umanul era unit, neatins de păcat. Apoi a venit Satana care şi-a prezentat ispitele prin poftă, prin carne. Adam şi Eva au renunţat la mintea lui Isus Hristos, la felul de a gândi al lui Dumnezeu care era în ei, acceptând sugestiile şi călăuzirea celeilalte minţi. Au devenit astfel sclavii acesteia, şi aşa suntem noi toţi.  Hristos a venit în lume, luând asupra Lui carnea noastră, şi în suferinţa şi în ispitirea din pustie El a luptat împotriva poftei.

Acolo unde au căzut Adam şi Eva, la poarta de intrare a păcatului, Hristos a luptat aceeaşi luptă, a câştigat biruinţa, şi pe acolo a intrat neprihănirea. După ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi – fiind neajutorat, uman ca noi, înfometat ca noi – a venit la El ispita: „dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini”. El a răspuns: „stă scris că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”.

După aceea, diavolul L-a luat pe altă parte, spunând: „Tu Te încrezi în cuvântul lui Dumnezeu, nu-i aşa? Ei bine, cuvântul lui Dumnezeu spune că „El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să te loveşti cu piciorul de vreo piatră”. Dacă Te încrezi în cuvântul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, căci este scris că „El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta”. Isus i-a răspuns din nou „De asemenea este scris să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău”.

După aceea, Satana l-a dus pe Isus pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor – slava, onorurile – toate I le-a arătat. În acel moment au fost trezite toate ambiţiile care s-au manifestat în Napoleon, în Cezar, în Alexandru şi în toţi cuceritorii, puse laolaltă. Dar răspunsul lui Isus a fost acelaşi: „este scris: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti”.

Atunci diavolul s-a îndepărtat de la El pentru o vreme, şi îngerii au venit şi au început să-I slujească. Puterea Satanei a fost înfrântă astfel în om, prin înfrângerea poftei – a acelei pofte prin care Satana dobândise stăpânirea asupra omului. Primul om, la început avea mintea lui Dumnezeu, dar a pierdut-o şi a dobândit mintea Satanei. În Isus Hristos mintea lui Dumnezeu este readusă fiilor oamenilor, şi Satana este înfrânt. De aceea, este un adevăr plin de slavă acela că, aşa cum este redat în traducerea Dr. Young precum şi în cea germană, şi cum este şi în greacă, „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat o minte”.

Citiţi ultimele cuvinte din 1 Corinteni 2:16: „Noi însă avem gândul (mintea) lui Hristos”. Legaţi cele două propoziţii. Traducerea germană, cea daneză şi cea greacă sunt la fel. „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat o minte” şi „noi însă avem mintea lui Hristos”. Slavă Domnului!

Să citim acum în Romani. Voi citi din greacă, începând cu versetul 24 din capitolul şapte. Vă aduceţi aminte că de la versetul 10 până la 24 este vorba despre această luptă: binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac; ci răul pe care-l urăsc, pe acela îl fac. Găsesc legea aceasta, când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. În această luptă carnea deţine controlul şi duce mintea după ea, împlinind dorinţele cărnii şi ale minţii. Dar:

„O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?... Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!... Astfel dar, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească (cu carnea), slujesc legii păcatului. Acum, dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu umblă după îndemnurile cărnii, ci după Duhul. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii. Căci întrucât legea era lipsită de putere, prin aceea că era slabă în carne, Dumnezeu, trimiţând pe singurul Său Fiu în asemănarea cărnii păcatului şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne, pentru ca cerinţa legii să fie împlinită în noi, care nu umblăm după carne, ci după Duhul. Căci mintea firească este moarte, dar mintea Duhului (una este mintea condusă de carne, cealaltă este mintea condusă de Duhul) este viaţă şi pace. Fiindcă mintea firească este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt fireşti nu pot să placă lui Dumnezeu. Dar voi nu sunteţi fireşti, ci duhovniceşti (în Duhul), dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi. Dar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, nu este al Lui: dar dacă Hristos este în voi, corpul este mort, datorită păcatului, dar este viaţa Duhului, din pricina neprihănirii.”

Mintea noastră a consimţit la păcat. Noi am simţit ademenelile cărnii şi mintea noastră a cedat în faţa lor. Minţile noastre au consimţit şi au făcut voia şi dorinţele cărnii, împlinind astfel dorinţele cărnii şi ale minţii. Carnea conduce şi minţile noastre o urmează, şi cu trupul slujesc legii păcatului. Dacă ar fi posibil ca mintea să conducă, atunci ar fi slujită Legea lui Dumnezeu. Dar pentru că minţile noastre au cedat, s-au supus păcatului, au devenit şi ele păcătoase şi slabe şi sunt conduse de puterea păcatului prin carne.

Carnea lui Isus Hristos a fost carnea noastră şi în ea a fost tot ce este în carnea noastră – toate tendinţele spre păcat ce există în carnea noastră au existat în carnea Lui, atrăgându-L să consimtă la păcat. Să presupunem că El ar fi consimţit cu mintea să păcătuiască. Ce s-ar fi întâmplat atunci? Mintea Lui ar fi devenit coruptă şi atunci ar fi dobândit şi El aceleaşi pasiuni ca noi. Dar în acest caz, ar fi fost păcătos, ar fi fost înrobit păcatului, iar noi toţi am fi fost pierduţi – totul ar fi fost pierdut.

Citesc din ediţia nouă a cărţii Viaţa lui Isus, referitor la acest subiect:

„Este adevărat că Isus a spus despre Sine, cu o anumită ocazie, «vine stăpânitorul lumii acesteia, dar nu are nimic în mine.» Ioan 14:30. Satana găseşte în inimile oamenilor slăbiciuni prin care poate câştiga un loc unde să-şi pună piciorul: anumite dorinţe păcătoase sunt îndrăgite, prin mijlocirea cărora ispitele lui îşi vor arăta puterea”.

De unde porneşte Satana ispitirea? Din carne. Satana ajunge la minte prin carne; Dumnezeu ajunge la carne prin minte. Prin aceste mijloace -  prin pofta cărnii, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, prin ambiţia de a avea onoarea şi respectul oamenilor şi al lumii – prin acestea Satana ne atrage, ne atrage minţile ca să cedăm. Minţile noastre răspund şi noi îndrăgim acel lucru. Prin acest mijloc ispitele lui îşi arată puterea. Şi păcătuim. Dar înainte ca atracţia cărnii să fi fost îndrăgită, nu este vorba de păcat. Este ispită, dar nu este păcat. Orice om este ispitit când este atras astfel şi momit, iar când pofta zămisleşte, când dorinţa este îndrăgită, dă naştere păcatului, şi păcatul când este înfăptuit aduce moartea.

Noi îndrăgim anumite dorinţe păcătoase, şi prin ele ispitele celui rău îşi manifestă puterea. Dar el nu a putut găsi nimic în Fiul lui Dumnezeu, prin care să poată obţine vreo biruinţă. Isus nu  Şi-a dat consimţământul păcatului. Nici măcar printr-un gând nu a putut fi făcut să cedeze puterii ispitei.

Observaţi că biruinţa vine acolo unde este şi terenul de luptă: pe linia frontului dintre carne şi minte. Lupta este dusă pe tărâmul gândurilor. Vreau să spun lupta împotriva cărnii, este dusă întotdeauna şi victoria este câştigată în sfera gândurilor. De aceea, Isus Hristos a venit exact în aceeaşi carne cu a noastră, dar cu o minte care şi-a păstrat integritatea împotriva oricărei ispite, împotriva oricărei provocări spre păcat – o minte care nu a consimţit niciodată să păcătuiască – nu, niciodată, nici măcar în cea mai slabă umbră de gând imaginabilă.

Şi în felul acesta El a adus acea minte divină fiecărui om de pe pământ. De aceea, fiecare om, prin alegere şi datorită alegerii, poate avea acea minte divină care învinge păcatul în carne. Traducerea Young a versetului 1 Ioan 5:20 este: „Ştiţi că Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat o minte”. Traducerea germană spune la fel, iar cea greacă de asemenea – „ne-a dat o minte”. Fiţi siguri că ne-a dat. Pentru aceasta a venit. Noi aveam mintea firească, mintea care îl urmează pe cel rău, şi care se supune cărnii. Ce anume a înrobit mintea Evei? Ea a văzut că pomul era bun de mâncat. Nu era deloc bun pentru aşa ceva. Apetitul, pofta cărnii, dorinţa cărnii, au preluat conducerea. Ea a luat din pom şi a mâncat. Apetitul a condus şi a înrobit mintea – a rezultat o minte a cărnii, şi această minte este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, şi vine de la Satana. În Isus Hristos această minte este distrusă de mintea divină pe care El a adus-o în carne. Prin această minte divină El a pus vrăjmăşia sub picioare şi o ţine acolo. Prin această minte El a osândit păcatul în carne. Aşadar, aici este biruinţa noastră. În El este biruinţa noastră, şi totul este să avem acea minte care era şi în El.

Vrăjmăşia a intrat în lume de la început, când Satana l-a făcut pe om sclav al lui şi i-a înrobit mintea. Dumnezeu însă a spus: „vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei”. Cine era sămânţa femeii? Hristos. „Aceasta (sămânţa femeii) îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi” capul? Nu, nu. „Tu îi vei zdrobi călcâiul”. Singurul lucru pe care cel rău l-a putut face faţă de Hristos, a fost să-I prezinte atracţiile cărnii, să-L ispitească în carne. El nu a putut să-I atingă mintea. Dar Hristos atinge mintea satanică, în care consistă vrăjmăşia, şi o zdrobeşte. Totul este relatat în cartea Genezei.

Binecuvântarea este că Satana poate lucra acum doar asupra cărnii. El poate stârni dorinţele carnale, dar mintea lui Hristos veghează şi spune: nu, nu. Legea lui Dumnezeu este cea care este respectată, iar trupul firesc trebuie să se supună.

Ar trebui să urmărim acest gând în continuare. Şi să o facem atât cât găsim în el binecuvântare, bucurie şi mântuire pentru orice suflet. „Să fie în voi aceeaşi minte care era şi în Hristos Isus”. Această minte înfrânge păcatul în trupul păcătos. După făgăduinţa Lui, suntem făcuţi părtaşi de natură dumnezeiască. Divinitatea şi omenescul se  unesc din nou când mintea divină a lui Isus Hristos rămâne în trupul omenesc prin credinţa dumnezeiască a lui Isus. Lăsaţi-le să se unească în voi, şi bucuraţi-vă pentru aceasta tot mai mult până în veşnicie.

Aşadar, mintea pe care o avem este mintea firească, a cărnii. Ea este sub stăpânirea cărnii, şi am primit-o de la cine? De la Satana. De aceea, este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Această minte a Satanei este o minte a eu-lui, ce pune întotdeauna eu-l în locul lui Dumnezeu. Dar Hristos a venit să ne aducă o altă minte. Când avem mintea Satanei şi carnea stăpâneşte, slujim legii păcatului. Dumnezeu ne poate arăta Legea Sa, noi putem consimţi la faptul că este o lege bună, putem dori să o împlinim şi face chiar făgăduinţe şi angajamente că vom face aşa, „dar văd în mădularele mele (în carnea mea), o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea (împotriva dorinţei minţii mele căreia îi place legea lui Dumnezeu), şi mă ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine!”. Dar Hristos vine şi ne aduce o altă minte – mintea Duhului – şi ne-o dă. El ne dă o minte, şi avem mintea Lui prin Duhul Său cel Sfânt. Apoi, şi datorită acestei minţi – mintea Duhului, mintea lui Hristos pe care ne-o dă, -  Legea lui Dumnezeu este slujită. Slavă Domnului.

Observaţi diferenţa. În capitolul şapte din Romani este descris omul în care carnea stăpâneşte şi conduce mintea pe cărări greşite, chiar împotriva voinţei omului. În 1 Corinteni 9:26-27, este descris omul în care mintea deţine controlul. Acesta este creştinul. Mintea stăpâneşte asupra trupului, iar trupul se supune, şi este ţinut în supunere. De aceea este scris în alt loc; Romani 12:2: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre”.

În limba greacă se spune exact aşa: „dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă”, este o nouă creatură – nu un om vechi schimbat, ci unul făcut din nou. Şi acesta nu are o minte veche schimbată, ci o minte nou creată. Aceasta este mintea lui Hristos lucrată în noi prin Duhul lui Dumnezeu, care ne dă mintea lui Hristos, dând naştere în noi, şi pentru noi, unei minţi cu totul noi.

Acest lucru este arătat în Romani, capitolul opt: „Cei care sunt fireşti gândesc lucrurile cărnii”, pentru că ei fac faptele cărnii, mintea urmează păcatului. „Dar cei ce sunt duhovniceşti, (gândesc) lucrurile Duhului”. Şi „dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. Cel care ne aduce mintea lui Hristos, este Duhul Sfânt. Cu adevărat, Duhul lui Dumnezeu ni-L aduce pe Însuşi Isus Hristos. Prin Duhul Sfânt, prezenţa personală, reală, a lui Hristos este cu noi şi locuieşte în noi. Poate Duhul Sfânt să ni-L aducă pe Hristos fără să ne aducă şi mintea lui Hristos? Sigur că nu. Aşadar, este în natura lucrurilor că Hristos a venit în lume ca să ne dea mintea lui Hristos.

Să vedem în continuare ce L-a costat să facă aceasta, şi cum a făcut-o. Mintea cărnii este gândirea lucrurilor eu-lui. Ea este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, şi este controlată prin intermediul cărnii. Isus Hristos  a venit şi El în această carne – Cel slăvit, Cel care a făcut lumile, Cuvântul lui Dumnezeu – a fost făcut carne, şi anume carnea noastră. Şi El, Cel divin care era în cer, a venit în carnea noastră păcătoasă. Totuşi Cel divin, în carnea păcătoasă nu a manifestat niciodată, nici un pic din Eu-l Său divin ca să reziste ispitelor ce erau în carne, ci S-a dezbrăcat de Sine.

Studiem acum acelaşi subiect pe care îl studiem de trei sau patru ani, şi în care Dumnezeu ne-a condus, lucru pentru care mă bucur. De trei sau patru ani studiem acest text: „să fie în voi mintea care era şi în Hristos Isus”, şi care L-a golit de Sine. Această minte trebuie să fie în noi, dacă vrem să fim goliţi de eu-l nostru, întrucât noi înşine nu ne putem alunga pe noi înşine. Numai divinitatea poate face aceasta. Este ceva ce ţine de infinit. Poate mintea Satanei să se îndepărteze pe ea însăşi din ea? Nu. Poate mintea care este în noi, o minte a eu-lui, să alunge eu-l din ea? Nu.   Eu-l nu poate face aceasta. Isus Hristos, Cel divin, Cel infinit, a venit, persoana Lui divină, în aceeaşi carne ca a noastră, fără a îngădui puterii Lui divine, Lui personal, să fie manifestat nici măcar o dată atunci când a rezistat în faţa tuturor ispitelor, momelilor şi atracţiilor cărnii.

Aşadar, ce anume a învins păcatul şi L-a ţinut ca să nu păcătuiască? Puterea lui Dumnezeu, Tatăl, L-a ţinut. Cu ce ne ajută aceasta pe noi? Iată cu ce ne ajută. Noi nu ne putem alunga singuri pe noi, dar mintea lui dumnezeiască pătrunde în noi, şi prin acea putere dumnezeiască ne putem goli de eu-l nostru cel rău, şi apoi prin aceeaşi putere dumnezeiască, mintea lui Isus Hristos, a lui Dumnezeu Tatăl, ne păzeşte de puterea ispitei. Astfel Hristos, dezbrăcându-se de Sine, de El Cel neprihănit, ne dă puterea prin care şi noi suntem dezbrăcaţi de noi, care suntem răi. În felul acesta a distrus El, în carnea Lui, vrăjmăşia, şi a făcut posibil ca vrăjmăşia să fie distrusă şi în voi şi în mine.

Vedeţi aceasta? Ştiu că se cere o gândire foarte adâncă, şi ştiu că atunci când veţi stărui asupra acestui gând până când îl veţi vedea limpede, mintea nu va putea merge mai departe. Aici ajungem în faţa tainei lui Dumnezeu, şi intelectul uman, finit, trebuie să se oprească şi să spună: „acesta este un teren sfânt”. Este dincolo de puterea mea de înţelegere. Nu pot merge mai departe. Mă predau lui Dumnezeu.

[Întrebare: Nu a depins Hristos de Dumnezeu ca să-L păzească? Răspuns: Ba, da. Exact aceasta o spun.]

Hristos a depins în permanenţă de Tatăl. Hristos Personal, Cel care a făcut lumea, a fost încontinuu în această carne păcătoasă, a voastră şi a mea, pe care a îmbrăcat-o. Cel care a creat lumea, a fost prezent tot timpul, dar nu Şi-a îngăduit niciodată să Se manifeste sau să facă ceva din tot ce a fost făcut. El, Personal, a fost ascuns, dar când toate aceste ispite au venit asupra Lui, El le-ar fi putut anihila pur şi simplu prin afirmarea – în dreptate – a Persoanei Lui Divine. Dacă ar fi făcut însă aşa, noi am fi fost ruinaţi. Să se afirme pe Sine, să-Şi permită să Se manifeste, fie chiar şi în neprihănire, ne-ar fi dus la ruină, deoarece noi, care suntem cu totul răi, nu am fi avut în faţa ochilor noştri nimic altceva decât exemplul unei manifestări a eu-lui. Puneţi în faţa oamenilor, care sunt răi, exemplul manifestării eu-lui, fie chiar în dreptate divină, ca un exemplu care trebuie să fie urmat, şi nu veţi face altceva decât veţi întări şi mai mult oamenii în egoismul lor şi în răutatea acestui egoism. De aceea, pentru ca noi, care suntem conduşi de eu-l nostru rău, să putem fi eliberaţi de acest eu, Cel divin, Cel Sfânt, a renunţat la Sine, S-a predat lui Dumnezeu, a anihilat orice manifestare a persoanei Lui neprihănite. Şi a făcut-o, păstrându-Se ascuns tot timpul, şi lăsând totul, cu totul, în seama Tatălui, ca Tatăl să-L susţină împotriva ispitelor. Isus a fost biruitor prin harul şi puterea Tatălui, care a venit la El  răspunzând  încrederii pe care Şi-a pus-o în El, şi după ce El S-a dezbrăcat de Sine.

Aici suntem noi. În felul acesta vine la voi şi la mine. Suntem ispitiţi, suntem încercaţi, şi întotdeauna avem ocazia să ne afirmăm noi înşine şi să facem ceva ca lucrurile să se mişte. Avem de-a face cu sugestii care spun că cutare şi cutare lucruri sunt „prea mult chiar şi pentru un creştin să le suporte”, şi că „umilinţa creştină nu trebuie să meargă atât de departe”.  Vă loveşte cineva peste obraz, sau vă strică maşina sau sculele, sau poate aruncă cu pietre asupra sălii de adunare. Satana vine cu sugestia:. „ia măsuri. Du-l în faţa legii. Creştinii nu trebuie să suporte astfel de lucruri în lume. Nu este corect”. Şi vine răspunsul tău: „aşa este. Nu trebuie să se mai întâmple aşa ceva. Îi vom da o lecţie acestui individ.”

Da, şi poate că o faceţi. Dar ce este aceasta? Este apărare de sine. Este replica eu-lui. Nu. Renunţaţi la eu-l vostru care este rău. Lăsaţi ca Dumnezeu să se ocupe de problemă. „Răzbunarea este a Mea; Eu le voi da răsplata”, zice Domnul. Aşa a făcut Isus Hristos. A fost scuipat, a fost batjocorit, a fost lovit peste faţă, a fost tras de păr; I S-a pus o coroană de spini pe cap şi, în bătaie de joc I S-au închinat, zicând „Trăiască Împăratul Iudeilor”. L-au legat la ochi, apoi L-au lovit, strigând: „profeţeşte, cine Te-a lovit?” Toate acestea I le-au făcut. Şi, în natura Lui umană, a răbdat totul, deoarece Eu-l Său dumnezeiesc era ţinut ascuns.

Credeţi că Lui nu I s-a insinuat să facă ceva ca să împrăştie acea mulţime dezlănţuită? Să dea drumul unei singure manifestări a dumnezeirii Lui prin care să măture toată acea adunătură? Satana era de faţă ca să-I facă tocmai astfel de sugestii. Dar ce-a făcut El? El a stat aşa, lipsit de apărare, ca Miel al lui Dumnezeu. Nu a existat nici o afirmare a dumnezeirii Lui, nici un semn al ei – era doar omul, care a lăsat totul în seama lui Dumnezeu, să facă ce-I va plăcea să facă.  El a spus lui Pilat: „nu ai fi avut nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus”. Aceasta este credinţa lui Isus. Şi despre această credinţă vorbeşte profeţia când spune: „aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus”. Noi trebuie să avem această credinţă dumnezeiască a lui Isus, care ni se dă în dar prin mintea pe care ne-o dă El. Această minte pe care mi-o dă va exercita în mine aceeaşi credinţă pe care a exercitat-o în El. În felul acesta păzim credinţa lui Isus.

Acesta a fost Isus – prin predarea Lui de Sine, El, ca Dumnezeu, S-a ţinut ascuns şi a refuzat să se manifeste chiar şi în timpul celor mai teribile ispite – şi Spiritul Profeţiei ne spune că cele ce a fost aduse asupra Lui în noaptea trădării Sale, au fost lucruri dintre cele mai greu de suportat pentru natura umană.  Dar El, reţinându-şi divinitatea, a făcut natura umană să suporte prin puterea Tatălui, care L-a păzit de păcătuire. În felul acesta, El ne aduce aceeaşi minte dumnezeiască, aceeaşi putere divină, şi atunci când suntem batjocoriţi, când suntem loviţi peste faţă, când suntem scuipaţi, când suntem persecutaţi, aşa cum a fost El – cum în curând vom fi – acea minte divină care era în El şi care ne-a fost dată, ne va ţine ascuns eu-l nostru firesc, eu-l nostru păcătos, şi vom lăsa totul în seama lui Dumnezeu. După aceea, Tatăl ne va păzi pe noi în El, aşa cum ne-a păzit şi atunci pe noi în El. Aceasta este biruinţa noastră. În felul acesta a distrus El vrăjmăşia pentru noi. Şi în El este distrusă şi în noi. Slavă Domnului.

Voi citi în continuare un fragment din Spiritul Profeţiei, care ne va ajuta în înţelegerea acestui subiect.

Voi citi mai întâi dintr-un articol publicat în Review and Herald din 5 iulie 1887. Este bine ca aceste pasaje să fie incluse în Buletin împreună cu această lecţie, întrucât toţi vor putea intra în posesia ei, şi toţi vor putea avea certitudinea că paşii pe care i-am urmat în studiul nostru sunt cei buni:

„Apostolul a vrut să atragă atenţia de la noi asupra Autorului mântuirii noastre. El ne prezintă cele două naturi ale Sale: cea umană şi cea divină. «El, care a avut chipul lui Dumnezeu, nu a găsit ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu». El  era «strălucirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui.» Cât despre natura umană, El «la înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte.» De bună voie Isus a luat natura umană. A fost actul Său, făcut cu  consimţământul Său. El Şi-a îmbrăcat divinitatea în omenesc. Deşi era tot timpul Dumnezeu, nu S-a manifestat ca Dumnezeu. A acoperit strălucirea Dumnezeirii care atrăsese închinarea şi admiraţia universului lui Dumnezeu. Era Dumnezeu pe pământ, dar a renunţat la chipul lui Dumnezeu, luând în locul acestuia chipul şi forma omului. Pentru noi, S-a făcut sărac, ca noi prin sărăcia Lui să putem fi îmbogăţiţi. Şi-a lăsat slava Sa şi maiestatea. Deşi era Dumnezeu, a abandonat pentru o vreme slava chipului de Dumnezeu. Cu toate că a umblat printre oameni în sărăcie, răspândindu-şi binecuvântările pretutindeni pe unde umbla, la cuvântul Lui legiuni de îngeri ar fi înconjurat pe Răscumpărătorul lor şi I-ar fi adus închinarea lor.”

„Când Petru, în noaptea trădării lui Isus, s-a împotrivit soldaţilor şi a ridicat sabia, tăind urechea slujitorului marelui preot, Isus a zis: «pune-ţi sabia la locul ei. Nu ştii că Eu aş putea să chem douăsprezece legiuni de îngeri?»”

„Dar El a umblat pe pământ nerecunoscut şi nemărturisit de creaturile Lui, decât cu câteva puţine excepţii. Atmosfera în care umbla era infectată de păcat şi blesteme, în loc de imnuri de laudă. Partea lui era sărăcia şi umilinţa. Umblând încoace şi încolo, în misiunea Lui de a da pe faţă mila şi a vindeca pe bolnavi, de a ridica pe cei apăsaţi, rareori auzea câte o voce solitară numindu-L binecuvântat, şi mai marii naţiunii L-au tratat cu dispreţ.”

„Ce contrast între aceasta şi belşugul slavei, bogăţia de laude care se revărsau  din guri nemuritoare, milioanele de voci ale universului ce cântau imnuri de adoraţie. Dar El S-a umilit şi a luat asupra lui starea muritoare. Ca membru al familiei umane, a fost muritor, dar ca Dumnezeu era izvorul vieţii lumii. Ar fi putut, ca persoană divină, să se împotrivească morţii şi să refuze să intre sub stăpânirea ei, dar El de bună voie Şi-a dat viaţa, pentru ca, făcând astfel, să poată da viaţă, să facă posibilă nemurirea. El a purtat păcatele lumii şi a îndurat pedeapsa care a căzut ca un munte peste sufletul Său dumnezeiesc.  Şi-a depus viaţa ca jertfă, pentru ca omul să nu moară pentru vecie. A murit nu pentru că a fost constrâns să moară, ci din voinţa Lui.”

„Aceasta a fost umilinţă. Întregul tezaur al cerului a fost revărsat într-un singur dar, pentru a salva omul căzut. El a adus în natura Sa umană toate energiile dătătoare de viaţă de care fiinţele umane au nevoie şi pe care trebuie să le primească.”

Şi le aduce şi acum în natura mea umană, în natura voastră umană, şi este alegerea noastră ca prin Duhul lui Dumnezeu să avem prezenţa Lui dumnezeiască ce ne eliberează de noi înşine şi face să se manifeste Dumnezeu în locul eu-lui nostru.

„Uimitoare unire între om şi Dumnezeu! El Şi-ar fi putut ajuta natura Lui umană să nu simtă  efectele distructive ale bolii, revărsând vitalitate şi vigoare neatinsă de decădere din natura Sa divină spre cea umană. Dar El S-a smerit pe Sine prin faptul că a luat natura omului. A făcut aceasta ca Scriptura să poată fi împlinită. Trebuia ca Fiul lui Dumnezeu să cunoască toţi paşii pe care trebuia să-I coboare pe calea umilinţei Sale pentru a face ispăşire pentru păcatele unei lumi chinuite şi condamnate. Ce umilinţă a fost aceasta! I-a umplut de uimire pe îngeri! Limba nu poate niciodată să o descrie; imaginaţia nu poate să o cuprindă.”

Dar noi putem să o primim ca pe o binecuvântare, să ne bucurăm de rezultatul binefăcător al acestui fapt pentru toată veşnicia, şi Dumnezeu ne va da o veşnicie în care să putem înţelege toată însemnătatea cuprinsă aici.

„Cuvântul cel nemuritor a acceptat să fie făcut trup. Dumnezeu a devenit om”. A devenit om. Ce sunt eu? Om. Ce sunteţi voi? Oameni. El a devenit noi, şi Dumnezeu cu El este Dumnezeu cu noi.

„Dar El a coborât încă şi mai jos”. Mai jos de atât? Da, domnilor.

„Omul acesta”, adică Hristos, „a trebuit să se umilească şi ca om.” Pentru că noi avem nevoie să ne umilim. Isus nu Şi-a umilit doar divinitatea Lui, ci când a devenit om El S-a smerit şi în natura umană, pentru ca şi noi să ne putem smeri înaintea lui Dumnezeu. El, fiind Dumnezeu, S-a dezbrăcat de Sine şi a devenit om, apoi, ca om, S-a umilit pe Sine pentru ca şi noi să ne putem umili. Toate acestea le-a făcut pentru ca salvarea noastră să fie posibilă. În aceasta stă salvarea noastră. Nu este acesta un motiv să ne bucurăm zi şi noapte, plini de mulţumire pentru toate acestea, ca nişte creştini adevăraţi?

„Dar El a coborât încă şi mai jos. Omul acesta a trebuit să se umilească şi ca om suportând insulta, ocara, acuzaţiile nedrepte şi abuzul. Părea să nu fie nici un loc sigur pentru El, pe pământul creat de El. A trebuit să fugă dintr-un loc în altul, pentru siguranţa propriei Lui vieţi. A fost trădat de unul dintre ucenicii Săi, iar unul dintre cei mai plini de râvnă urmaşi ai Săi s-a lepădat de El. A fost batjocorit, a fost încoronat cu o coroană de spini, a fost biciuit şi a fost forţat să poarte povara crucii. El nu a fost insensibil la această ruşine şi înjosire. S-a supus tuturor acestora măcar că, oh, a simţit amărăciunea aşa cum nici o altă fiinţă nu o poate simţi! El era curat, sfânt, nepătat, totuşi a fost tratat ca un criminal. Iubitul Răscumpărător a coborât din poziţia cea mai înaltă. Pas cu pas S-a umilit până la moarte, dar ce fel de moarte! Cea mai ruşinoasă, cea mai crudă – moartea pe cruce ca un făcător de rele. Nu a murit ca un erou în ochii lumii, încărcat cu onoruri ca cei care mor în luptă. A murit ca un criminal condamnat, atârnat între cer şi pământ – a murit o moarte chinuitoare a ruşinii îndelungate, expus batjocurilor şi ironiei unei mulţimi decăzute, împovărate de crime şi răutate. „Toţi cei ce mă văd îşi bat joc de mine, scot limba şi dau din cap”. Psalmul 22:7. A fost socotit în rândul călcătorilor de lege, iar rudele lui de sânge L-au renegat. Dar mama Lui asista la umilire şi El a fost silit să vadă sabia care străpungea inima ei. A îndurat crucea şi a dispreţuit ruşinea. Le-a socotit de mică importanţă faţă de rezultatele lucrării Lui nu numai în favoarea acestei frânturi de lume, ci în favoarea întregului univers – a fiecărei lumi create de Dumnezeu.

Hristos trebuia să moară ca înlocuitor al omului. Omul era un criminal aflat sub sentinţa de condamnat la moarte datorită călcării Legii lui Dumnezeu, ca trădător şi rebel; de aceea Înlocuitorul omului trebuia să moară ca un răufăcător, întrucât era în locul trădătorilor, cu toată povara lor de păcate asupra sufletului Său divin. Nu era îndeajuns ca Isus să moară pentru a împlini cerinţele Legii călcate; trebuia să moară o moarte ruşinoasă. Profetul spune lumii cuvintele Lui: „Nu Mi-am ascuns faţa de ocări şi de scuipări”!

„Dacă  luăm în considerare toate acestea, putem avea vreun pic de înălţare de sine? Dacă oamenii se gândesc la viaţa, umilirea şi suferinţele lui Hristos, îşi mai pot ridica cu mândrie capetele ca şi cum ei nu trebuie să suporte nici o ruşine, nici o încercare, nici o umilinţă? Eu spun urmaşilor lui Hristos: priviţi la Calvar şi ruşinaţi-vă de gândurile voastre ca dau atâta importanţă eu-lui vostru. Toată această umilire a Maiestăţii cerului s-a întâmplat pentru omul vinovat şi condamnat. Maiestatea cerului a coborât tot mai jos în umilinţa Sa, până când nu a fost mai jos unde să coboare pentru a ridica omul din necurăţia lui morală.”

Cât de jos trebuie să fi fost noi dacă, pentru a ne ridica din necurăţia morală, a trebuit să păşească mai jos şi tot mai jos până când nu a fost mai jos unde să coboare? Gândiţi-vă la aceasta şi veţi vedea cât de jos eram! Toate acestea au fost făcute pentru voi, care vă luptaţi pentru supremaţie, vă trudiţi să obţineţi laudele oamenilor şi să fiţi înălţaţi – pentru voi cărora vă este teamă că nu veţi primi toate laudele şi toată stima  ce vi se cuvin din partea oamenilor! Seamănă aceasta cu Hristos?

„Să fie în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus. El a murit ca să facă o ispăşire şi să fie un model pentru oricine vrea să fie ucenic al Său. Mai este loc pentru egoism în inimile voastre? Şi cei care nu    şi-au luat ca model pe Isus, vor lăuda ei meritele voastre? Nu aveţi nici un merit, în afara celor care sunt în Isus Hristos. Mai puteţi arbora mândria după ce aţi văzut Dumnezeirea umilindu-Se, şi apoi, ca om, înjosindu-Se până când, ca om nu era adâncime mai mare unde putea să coboare? Uimiţi-vă ceruri şi înfioraţi-vă, voi, locuitori ai pământului, şi răspundeţi la fel Domnului vostru!

Câtă luptă, câtă răutate, câtă formalitate şi mândrie, câte eforturi sunt făcute pentru a înălţa omul şi pentru a se slăvi pe sine, în timp ce Domnul slavei S-a umilit, a suferit agonia şi moartea ruşinoasă pe cruce, pentru noi.

Cine învaţă de la Model, blândeţea şi umilinţa? Cine se străduieşte cu seriozitate să-şi stăpânească eu-l? Cine îşi ia crucea şi-L urmează pe Isus? Cine luptă împotriva îngăduinţei de sine? Cine se hotărăşte în mod serios şi cu toate puterile să învingă trăsăturile satanice, cum sunt invidia, gelozia, bănuiala rea, curăţind templul sufletului de orice murdărie şi deschizând uşa inimii, ca Isus să poată intra? Fie ca aceste cuvinte să impresioneze minţile celor care le citesc, în aşa fel încât să poată cultiva harul umilinţei, să poată fi altruişti şi mai dispuşi să considere pe alţii mai presus de ei înşişi, şi având mintea şi spiritul lui Hristos să-şi poarte poverile unii altora. O, dacă am putea să le scriem în profunzimea inimilor noastre, pe măsură ce contemplăm marea înjosire şi umilinţă în care a coborât Fiul lui Dumnezeu, încât să putem deveni părtaşi ai naturii dumnezeieşti!”

Citesc acum câteva rânduri din paginile introductive ale noii ediţii a cărţii Viaţa lui Isus.

„Pentru a aduce la îndeplinire marea lucrare de răscumpărare, Răscumpărătorul trebuia să ia locul omului căzut. Împovărat cu păcatele lumii, El trebuia să treacă pe acolo pe unde Adam s-a poticnit. Trebuia să-şi înceapă lucrarea exact de acolo unde Adam dăduse greş, şi să suporte o încercare de acelaşi caracter, dar infinit mai severă decât cea care l-a înfrânt pe Adam. Este imposibil omului să înţeleagă pe deplin ispitele cu care a ispitit Satana pe Mântuitorul nostru. Orice ademenire a răului, căreia oamenii găsesc că este atât de greu să i se opună, a fost pusă înaintea Fiului lui Dumnezeu, într-o măsură cu atât mai mare, cu cât caracterul Său era mult superior omului căzut.

Când Adam a fost abordat de ispititor, era neatins de păcat. El era înaintea lui Dumnezeu în toată puterea unui omenesc desăvârşit, cu toate organele şi facultăţile fiinţei sale pe deplin dezvoltate şi echilibrate în mod armonios. Era înconjurat de tot felul de frumuseţi, şi zi de zi comunica cu sfinţii îngeri. Ce contrast între această fiinţă perfectă şi cel de al doilea Adam când a intrat în pustia dezolantă pentru a se confrunta cu Satana. Timp de patru mii de ani omenirea a descrescut atât la înfăţişare, cât şi în tărie fizică, iar ca valoare morală s-a deteriorat. Pentru a ridica omul căzut, Hristos trebuia să ajungă la el acolo unde se afla. De aceea a îmbrăcat natura umană şi a purtat infirmităţile şi degenerarea omenirii. S-a umilit până în cele mai de jos adâncuri ale suferinţei omeneşti, ca să poată simţi împreună cu omul şi să-l poată salva din degradarea în care l-a aruncat păcatul.

„Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate, şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească prin suferinţe pe Căpetenia mântuirii lor”. Evrei 2:10. „Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice”. Evrei 5:9. „Prin urmare, a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele poporului. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi”.Evrei 2:17,18. „Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”. Evrei 4:15.

Este adevărat că cu o anumită ocazie, Hristos a spus despre Sine: „vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine”. (Ioan 14:30). Satana găseşte în inimile omeneşti anumite lucruri prin care poate câştiga un loc unde să-şi pună piciorul; o anumită dorinţă păcătoasă îndrăgită este mijlocul prin care ispitele îşi vor manifesta puterea. Dar în Fiul lui Dumnezeu nu a găsit nimic  prin care să poată câştiga victoria. Isus nu a consimţit în faţa păcatului. Nici măcar printr-un singur gând nu a putut fi făcut să intre sub puterea ispitelor Satanei. Totuşi despre Hristos este scris că a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi. Mulţi susţin că datorită naturii pe care o avea Hristos, era imposibil ca ispitele Satanei să-L poată slăbi sau învinge. În cazul acesta, Hristos nu ar fi putut să fie pus în locul lui Adam, nu ar fi putut păşi pe terenul pe care s-a împiedicat şi a căzut Adam; nu ar fi putut câştiga biruinţa pe care Adam nu a reuşit să o câştige. Dacă nu ar fi fost încercat în problema în care a fost încercat Adam, nu ar fi putut răscumpăra eşecul lui Adam. Dacă omul are în vreun fel de suportat o luptă mai grea în încercare decât a avut Isus, atunci Hristos nu-l poate ajuta când este ispitit. Hristos a luat asupra Sa omenescul cu toate obligaţiile acestui act. El a luat natura omului cu posibilitatea de a cădea sub ispită, şi s-a bazat pe puterea divină pentru sprijin.

Unirea divinului cu omenescul este una dintre cele mai mari taine, precum şi cel mai preţios adevăr al planului de mântuire. Despre această taină vorbeşte Pavel când spune: „Fără îndoială că mare este taina evlaviei: Dumnezeu a fost arătat în trup”. 1 Timotei 3:16. Cu toate că este imposibil pentru minţile mărginite să cuprindă pe deplin acest mare adevăr sau să-i cântărească întreaga semnificaţie, putem învăţa din el lecţii de importanţă vitală pentru noi în luptele noastre împotriva ispitei. Hristos a venit pe acest pământ ca să aducă omenirii putere dumnezeiască, să-l facă pe om părtaş al naturii dumnezeieşti.”

Observaţi că ne aflăm pe un teren sigur, şi dacă s-a spus că a luat trupul nostru fără să fie însă părtaş pasiunilor noastre, este adevărat; este corect, deoarece mintea Sa dumnezeiască nu a consimţit niciodată să păcătuiască. Şi această minte ne este adusă prin Duhul Sfânt care ne este dat fără plată.

„Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat o minte” şi noi „avem mintea lui Hristos.” „Să fie în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus”.