Vom începe şi în seara aceasta studiul nostru cu Romani 7:25: „Cu mintea slujesc Legii lui Dumnezeu”. Am să repet expresia pe care am folosit-o în lecţia anterioară – şi anume că domeniul gândurilor este domeniul în care este slujită Legea lui Dumnezeu, acolo este dusă lupta împotriva păcatului şi acolo se obţine biruinţa.
Pofta cărnii, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii – sunt tendinţele spre păcat care există în carne şi care ne atrag – în acestea este ispita. De îndată ce dorinţa este îndrăgită, de îndată ce-i dăm consimţământul şi o primim în minte păstrând-o acolo, este păcat. Fie că dorinţa este transpusă în faptă sau nu, păcatul este înfăptuit. În minte, de fapt, noi deja ne-am bucurat de dorinţă. Consimţind dorinţei noi deja înfăptuim în gând acel lucru atât de mult, cât poate să ne ducă mintea. Tot ceea ce urmează după aceasta este aspectul senzitiv, este simţirea bucuriei pe care o dă satisfacerea cărnii.
În cuvintele Mântuitorului este arătat acest lucru în Matei 5:27-28: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime, «să nu preacurveşti». Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.”
Unicul loc în care Domnul ne poate da ajutor şi eliberare, este tocmai acel loc în care sunt gândurile, la rădăcina păcatului, în locul unde este conceput păcatul şi de unde porneşte. De aceea, când a fost ispitit în felul în care a fost – când a fost scuipat şi lovit peste faţă şi peste cap, la Ierusalim, şi când de-a lungul întregii Lui lucrări publice Fariseii, Saducheii, cărturarii şi preoţii în ipocrizia şi nelegiuirea lor, pe care El o cunoştea, făceau tot posibilul ca să-L irite şi să-L tulbure – când în mod continuu a fost încercat în felul acesta, mâna Lui nu s-a ridicat niciodată spre a întoarce lovitura, nici măcar nu a trebuit să ţină sub control vreo astfel de mişcare, pentru că nu a îngăduit nici măcar impulsul care ar fi condus la o mişcare de felul acesta. Totuşi El a avut natura noastră în care astfel de impulsuri sunt foarte naturale. De ce, atunci, nu s-au manifestat astfel de mişcări în natura noastră în El?
Pentru motivul că El era atât de supus voinţei Tatălui încât puterea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt lucra împotriva cărnii şi ducea lupta tocmai pe terenul gândurilor cu atâta putere încât, niciodată nu a fost permisă zămislirea vreunui astfel de lucru nici măcar în cea mai subtilă formă de gând. Aşa se face că sub povara tuturor acestor insulte şi încercări mâhnitoare el a rămas atât de calm, natura noastră umană în El a fost atât de calmă, ca şi atunci când Duhul Sfânt în chip de porumbel a venit peste El pe malurile Iordanului.
„Să fie în voi gândul acesta”. Nu este destul ca un creştin, după ce devine agitat şi spune câteva cuvinte pline de mânie sau ridică mâna cu resentimente, să-şi spună: „o, eu sunt creştin, nu trebuia să fac aşa sau să vorbesc aşa”. Nu. Noi trebuie să fim atât de supuşi puterii lui Dumnezeu şi influenţei Duhului Sfânt încât gândurile noastre să fie în totalitate controlate încât să avem biruinţa de la început şi nici măcar impulsul să nu apară. Atunci vom fi creştini oriunde ne-am afla şi întotdeauna, în orice circumstanţă şi fără a putea fi influenţaţi. Dar până când nu ajungem în această stare, nu avem siguranţa că vom da pe faţă un spirit creştin în orice împrejurare şi în orice vreme, în faţa oricărui fel de insultă.
Aşa cum s-a spus în lecţia precedentă, toate cele ce s-au adunat asupra lui Hristos şi pe care El le-a purtat, au fost cele mai greu de suportat pentru natura umană. Iar noi, înainte de biruinţa cauzei în care suntem angajaţi, va trebui să trecem prin aceste lucruri cele mai greu de suportat pentru natura umană. Şi dacă noi nu avem lupta deja câştigată, dacă nu suntem creştini cu adevărat, nu suntem siguri că vom da pe faţă spiritul creştin în timpul când va fi cea mai mare nevoie de el. De fapt întotdeauna este cea mai mare nevoie de spiritul creştin.
În Isus, Domnul ne-a dat puterea care ne va pune în mâna lui Dumnezeu şi ne va face să fim supuşi Lui astfel ca el să ne poată controla în totalitate orice gând, ca să putem fi creştini în orice timp şi în orice loc, „făcând rob orice gând ascultării lui Hristos”.
„Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”. Hristos locuieşte în noi şi El este Împăratul. Legea lui Dumnezeu, legea împărăţiei, este scrisă în inimă. Unde este Împăratul şi legea împărăţiei, acolo este împărăţia. În ascunzişul cel mai tainic, în cămăruţa secretă a inimii, la rădăcina, la izvorul gândurilor – acolo îşi aşează tronul Său Hristos; acolo Legea lui Dumnezeu este scrisă de către Duhul; acolo Împăratul îşi afirmă autoritatea şi îşi elaborează principiile guvernării Sale, iar aderarea la această împărăţie înseamnă creştinism. Astfel, tocmai în citadela sufletului, în citadela gândurilor, tocmai în acel loc, în singurul loc prin care poate intra păcatul – acolo Dumnezeu îşi ridică tronul; acolo îşi aşează împărăţia; acolo pune Legea împreună cu puterea ce face ca autoritatea legii să fie recunoscută şi principiile ei să fie împlinite în viaţă, iar rezultatul este pace şi numai pace întotdeauna. Această împărăţie ne-a adus-o Hristos, şi ea vine la noi în mintea lui Hristos.
Să privim mai departe acest aspect. Când Hristos a avut natura noastră, în această natură a existat dumnezeirea Lui, dar nu a manifestat nimic din ea în natura noastră. Ce a făcut cu dumnezeirea Lui, cu eu-l Său divin, în carnea noastră când a devenit noi? Eu-l Său divin a fost ţinut tot timpul ascuns – îndepărtat – cu scopul ca eu-l nostru cel rău, satanic, să poată fi ţinut ascuns – îndepărtat. Când a fost în trup, El, El Însuşi, nu a făcut nimic. El a zis: „De la Mine Însumi nu pot face nimic”. El era prezent tot timpul. Eu-l Său divin, Cel care a făcut cerurile, era acolo în trup. Dar de la început până la sfârşit El, El Însuşi nu a făcut nimic”. El Însuşi a fost ţinut ascuns, a fost îndepărtat de la acţiune. Cine a făcut ceea ce a fost făcut atunci în El? „Tatăl care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui”. – Atunci, cine a fost Cel care s-a opus puterii ispitei în El, în trupul nostru? Tatăl. Tatăl este Cel care L-a ţinut ca să nu păcătuiască. El a fost „ţinut prin puterea lui Dumnezeu” aşa cum şi noi suntem „păziţi de puterea lui Dumnezeu”. 1Petru 1:5.
El a fost noi în trup, şi în carnea Lui toate tendinţele spre păcat au fost răscolite pentru a-L face să consimtă la păcat. Dar El, El Însuşi, nu s-a păzit singur de păcătuire. Dacă ar fi făcut aşa S-ar fi manifestat El Însuşi împotriva puterii Satanei, ceea ce ar fi distrus planul de mântuire, chiar dacă El nu ar fi păcătuit. Şi chiar dacă la cruce cuvintele au fost spuse în bătaie de joc, ele erau cu totul adevărate: „Pe alţii i-a mântuit iar pe Sine nu Se poate mântui”. El, El Însuşi a fost ţinut cu totul în afară. Isus S-a dezbrăcat de Sine, şi prin faptul că S-a ţinut pe Sine ascuns, a dat voie Tatălui să intre şi să lucreze împotriva cărnii păcătoase, şi să-L mântuiască pe El şi să ne mântuiască pe noi în El.
Păcătoşii sunt despărţiţi de Dumnezeu, dar Dumnezeu vrea să se întoarcă în acel loc din trupul omenesc din care păcatul L-a îndepărtat. El însă nu poate veni la noi în noi înşine, întrucât noi nu putem suporta prezenţa Lui. De aceea a venit Hristos în trupul nostru şi Tatăl a locuit cu El. El a putut suporta prezenţa lui Dumnezeu în plinătatea ei, şi în felul acesta Dumnezeu a putut locui cu El în plinătatea Lui, şi astfel ne-a adus plinătatea lui Dumnezeu în trupul nostru.
Hristos a venit în acest trup păcătos, dar nu a făcut nimic de la Sine împotriva ispitei şi puterii păcatului în trup. El S-a dezbrăcat de Sine şi Tatăl a lucrat în trupul omenesc împotriva puterii păcatului şi L-a păzit de păcătuire.
Este scris despre creştini că sunt „păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă”. Aceasta se face în Hristos. Noi ne supunem lui Hristos, Hristos locuieşte în noi şi ne dă mintea Lui. Această minte a lui Hristos face posibil ca eu-l nostru să stea ascuns. Mintea lui Hristos – „să fie în voi mintea aceasta care era şi în Hristos Isus” – ascunde eu-l nostru, care este rău, şi ne ţine pe noi ascunşi, şi ne păzeşte ca să nu ne afirmăm noi înşine, pentru că orice manifestare a noastră este în sine păcat. Când mintea lui Hristos ne ascunde, aceasta dă Tatălui libertatea de a lucra cu noi şi de a ne păzi de păcătuire. În felul acesta Dumnezeu „lucrează în voi şi voinţa şi înfăptuirea din buna Lui plăcere”. Tot timpul este vorba de Tatăl, Hristos şi noi. Tatăl se manifestă în noi prin Hristos şi în Hristos. Mintea lui Hristos ne îndepărtează pe noi şi eu-l nostru păcătos, păzindu-ne ca să nu ne manifestăm, pentru ca Dumnezeu, Tatăl, să Se poată uni cu noi şi să poată lucra împotriva puterii păcatului, păzindu-ne de păcătuire. Astfel Hristos „este pacea noastră, care din doi (Dumnezeu şi noi) a făcut unul, şi a dărâmat zidul de la mijloc de despărţire dintre noi; în trupul Lui a înlăturat vrăjmăşia … ca să facă pe cei doi să fie în El Însuşi un singur om nou, făcând astfel pace”. Întotdeauna este Tatăl, Hristos şi noi; noi, păcătoşii, Dumnezeu, fără păcat; Hristos uneşte pe Cel fără păcat cu cel păcătos şi în El Însuşi distruge vrăjmăşia, îndepărtează eu-l din noi, pentru ca Dumnezeu şi noi să putem fi una, şi fiind făcut astfel un singur om nou, să fie pace. Şi pacea aceasta a lui Dumnezeu care este mai presus de orice înţelegere vă va păzi inimile şi minţile prin, sau în, Isus Hristos.
Nu este una dintre cele mai mari binecuvântări faptul că Domnul Isus face pentru noi aceasta şi rămâne în noi şi ne asigură că Tatăl ne va păzi de păcătuire tot aşa cum L-a păzit şi pe El? Fără îndoială, deoarece când Hristos este prezent, este cu scopul de a îndepărta din noi eu-l. Şi dacă eu-l nostru dispare, mai este ceva ce împiedică pe Tatăl să Se manifeste? Când noi suntem păziţi ca să nu ne afirmăm, nimic nu va împiedica pe Dumnezeu să Se arate în trupul nostru. Aceasta este taina lui Dumnezeu: „Hristos în voi, nădejdea slavei”. Dumnezeu arătat în trup. Nu doar Hristos arătat în trup, ci Dumnezeu descoperit în trup. Când Isus a venit în lume, nu a fost Hristos Cel care S-a manifestat în trup, ci Dumnezeu, întrucât „cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl”.
Hristos S-a dezbrăcat de Sine pentru ca Dumnezeu să poată fi descoperit în trup, în trupul păcătos, iar când El vine la noi şi locuieşte în noi, în urma alegerii noastre, ne dăruieşte acea minte dumnezeiască a Lui, mintea care oriunde este primită îndepărtează eu-l. Oriunde poate găsi intrare, oriunde I se permite să acţioneze, mintea lui Hristos este cea care îndepărtează eu-l, distruge eu-l, îl nimiceşte. De aceea când, în urma alegerii noastre, primim această minte divină, rezultatul va fi cu siguranţă îndepărtarea eu-lui din noi. Şi de îndată ce eu-l este îndepărtat, Dumnezeu lucrează din plin şi Se dă pe faţă, în trupul acesta păcătos. Aici este biruinţa. Aceasta este victoria.
Şi astfel, cu mintea slujesc Legea lui Dumnezeu. Legea este descoperită, este împlinită, principiile ei strălucesc în viaţă, deoarece Legea este caracterul lui Dumnezeu manifestat în trupul omenesc, în carnea păcătoasă, prin Isus Hristos. Eu cred că acest gând ar trebui să ne ridice pe fiecare dintre noi deasupra puterii Satanei şi a păcatului. Şi o va face dacă ne predăm acestei minţi divine şi o lăsăm să rămână în noi aşa cum a rămas în El. O va face.
Cuvântul care ne-a fost adresat tot mereu a fost, „Scoală-te, luminează-te”. Dar noi singuri nu ne putem ridica. Adevărul şi puterea lui Dumnezeu sunt cele care ne ridică. Şi nu este ceea ce am prezentat exact adevărul care va ridica pe om? Da, domnilor. Îl va ridica din moarte, aşa cum vom vedea înainte de a încheia lecţiile. A fost necesar să urmărim acest gând, ca să putem vedea cât de completă este victoria şi cât de sigur este că o putem avea de îndată ce ne predăm lui Hristos şi acceptăm mintea care era în El. Să păstrăm totdeauna în minte că lupta împotriva păcatului este dusă pe terenul gândurilor, şi că Biruitorul, Cel care a dus lupta şi a biruit pe acest teren în orice fel de conflict imaginabil – Acel binecuvântat vine şi îşi aşează tronul în citadela izvorului gândurilor, la rădăcina gândurilor inimii păcătosului care crede. Acolo îşi înalţă tronul, acolo plantează principiile legii Sale, şi acolo domneşte. Astfel, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul stăpâneşte. A stăpânit păcatul? Cu siguranţă. A stăpânit cu putere? Da. A stăpânit, a domnit. Dar, tot aşa cum păcatul a stăpânit, în acelaşi fel harul va stăpâni. Înseamnă aceasta că harul trebuie să stăpânească tot aşa de sigur şi cu tot atâta putere, cum a stăpânit păcatul? Mult mai mult, mult mai din plin, mult mai abundent, mult mai glorios. Este sigur că aşa cum păcatul a domnit în noi, când suntem în Isus Hristos harul lui Dumnezeu domneşte în noi mult mai mult,”pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos Domnul nostru”. Şi pentru că aşa stau lucrurile, putem înainta biruitori spre desăvârşire.
De pe această culme – este corect să o numim aşa – pe care ne ridică adevărul, putem înainta bucurându-ne, plini de recunoştinţă, pentru ceea ce avem în El şi primind aceasta în tot sufletul. Dar până când Domnul nu ne duce pe această înălţime, până când nu ne aşează acolo unde El are stăpânire asupra citadelei, până când nu suntem siguri că El este acolo şi că noi suntem în El, toate celelalte lucruri ne par vagi, nedefinite, şi par a fi undeva dincolo de noi – uneori aproape de posibilitatea noastră de a le atinge şi tânjim să ajungem să le putem pipăi cu adevărat, să ştim că ele există cu adevărat, dar ele rămân întotdeauna puţin dincolo de posibilitatea noastră de a le atinge, şi rămânem nesatisfăcuţi. Însă când ne predăm pe deplin, în totalitate, la modul absolut, fără nici o rezervă, renunţând la întreaga lume şi la tot ce este al ei, atunci primim acea minte divină a Sa prin Duhul lui Dumnezeu care Îi dă în stăpânire citadela. Aceasta ne ridică pe acea înălţime de pe care nu numai că putem atinge acele lucruri – ci ele sunt în inimă şi ne bucurăm de ele în viaţă! Aşadar, în El noi le avem, le cunoaştem şi bucuria lor este aşa cum spune Petru, „de nespus şi plină de slavă”.
Pentru că Domnul ne ridică pe această înălţime, şi ne va ţine acolo, haideţi să continuăm să citim şi să primim ceea ce avem în El. Să începem cu Romani 6:6. Acesta este versetul care intră în mod direct în legătură cu acest gând pe care l-am studiat în seara aceasta. „Ştim bine”. Ce ştim bine? „Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El”. Bun! În Isus Hristos, în trupul Lui, a fost natura umană, carnea păcătoasă, răstignită? A cui? Cine era El? El a fost om; a fost noi. Atunci, a cui carne păcătoasă, a cui natură umană, a fost răstignită pe crucea lui Isus Hristos? – A mea. Când am acest adevăr binecuvântat foarte clar în inima şi în mintea mea, anume că Hristos a fost om, cu natură umană, natură păcătoasă, şi că El a fost eu în trup – şi pentru că şi eu am această natură, înseamnă că atunci când El a fost răstignit pe cruce, şi eu am fost. Natura mea umană, eu în natura umană, am fost răstignit atunci. De aceea pot spune cu toată siguranţa şi cu toată credinţa, „am fost răstignit împreună cu Hristos”. Aşa este.
De multe ori auzim oameni care spun, „aş vrea ca eu-l meu să fie răstignit”. Acestora le citim acest text, „ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El”. Dar ei răspund, „Aş vrea să fie aşa”. Atunci le citim celălalt text „am fost răstignit împreună cu Hristos”. Aici spune că eu am fost. Cine? Nu vezi că eşti tu? Totuşi ei răspund că nu văd că ar fi vorba despre ei. „Aş vrea să fie aşa, dar nu pot să văd cum am fost răstignit, şi nu pot să văd cum citind pur şi simplu aceasta şi afirmând că este aşa, va face să fie aşa”. Dar cuvântul lui Dumnezeu spune aceasta şi este aşa pentru că El spune aşa, şi ar fi fost adevărat şi real pentru totdeauna, chiar dacă ar fi fost numai atât. Dar în cazul acesta este aşa pentru că este aşa. Dumnezeu nu rosteşte acest cuvânt ca să facă să fie aşa în noi; El rosteşte acest cuvânt pentru că este aşa în noi, în Hristos.
În primul capitol din Evrei, dacă vă amintiţi, am avut un exemplu de acest gen. Dumnezeu nu L-a numit pe Hristos Dumnezeu pentru a-L face să fie Dumnezeu. Nu. L-a numit Dumnezeu pentru că era Dumnezeu. Dacă El nu ar fi fost Dumnezeu, simpla rostire din partea lui Dumnezeu asupra lui Isus a cuvântului „Dumnezeu”, L-ar fi făcut să fie aşa, pentru că aşa este puterea cuvântului lui Dumnezeu. Dar aici nu a fost cazul. S-ar fi făcut aşa prin simplul cuvânt rostit, dar este aşa în alt fel. El era Dumnezeu, iar când Dumnezeu L-a numit Dumnezeu, a făcut-o pentru că El era Dumnezeu. Aşadar aceasta este aşa pentru totdeauna, din două motive. Este aşa „prin două lucruri care nu se pot schimba”.
În cazul nostru este acelaşi lucru. Omul nostru cel vechi a fost răstignit, totuşi când Dumnezeu îşi trimite cuvântul care spune că este aşa, când noi acceptăm acest cuvânt şi ne supunem lui, devine aşa pentru fiecare persoană care îl primeşte, deoarece cuvântul are în el puterea divină care va face să fie aşa. Şi prin acest cuvânt ar fi aşa pentru totdeauna, chiar dacă ar exista numai cuvântul rostit. Dar nu este numai cuvântul rostit, ci în Isus Hristos natura umană a fost răstignită pe cruce, în mod real, efectiv, şi această natură este natura mea umană, deci eu însumi în El am fost răstignit acolo. De aceea Dumnezeu spune despre oricine este în Hristos, „este răstignit”. Astfel prin două lucruri care nu se pot schimba, prin acest dublu act, este aşa. De aceea, putem spune cu toată libertatea, nu este o laudă, nu este îngâmfare în nici un caz, este simpla mărturisire a credinţei în Isus Hristos, „am fost răstignit împreună cu Hristos”. A fost răstignit Hristos? Dacă eu sunt în El, nu am fost răstignit împreună cu El? Cuvântul lui Dumnezeu spune că aşa este. „Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El”. Foarte bine. Să mulţumim Domnului pentru că este aşa.
Ce rost are atunci să tot încercăm, să tânjim ca eu-l nostru să fie răstignit, ca să putem crede că suntem primiţi de Dumnezeu? Aceasta este făcut, slavă Domnului! În El a fost făcut. Dacă sufletul, prin credinţă se cufundă în Isus Hristos, prin acea putere divină pe care i-o dă ca să facă aceasta, va descoperi că aceasta este o realitate dumnezeiască, şi este aşa. Şi a spune, a recunoaşte realitatea dumnezeiască a faptului că „am fost răstignit împreună cu Hristos”, este pur şi simplu o exprimare a credinţei veritabile. Isus S-a cufundat pe Sine în natura noastră umană şi împreună cu ea a fost răstignit. Când noi ne cufundăm în El, este acelaşi lucru, pentru că în El a fost făcut totul. Totul este în El. Vreau să vă reţin atenţia asupra unui gând pe care l-am amintit într-una din serile anterioare, anume că în El nu este ca într-un rezervor de care ne putem apropia pentru a scoate şi aplica la noi. Nu. Ci în El este în sensul că totul este acolo şi când noi suntem în El, când intrăm în rezervor, când ne cufundăm în El, atunci avem totul în El pentru că suntem în El.
De aceea, fiecare dintre noi să spună prin credinţa lui Isus Hristos, „ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El”. „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Hristos a înviat. Şi pentru că El trăieşte, şi noi trăim. „şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credinţa” – în Fiul lui Dumnezeu? - „prin credinţa Fiului lui Dumnezeu” – acea credinţă divină pe care El a adus-o în natura umană şi pe care ne-o dă mie şi vouă. Noi trăim „prin credinţa Fiului lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”. Galateni 2:20. Da, m-a iubit! Dacă El S-a dat pe Sine şi a renunţat la toată slava şi la toată valoarea Sa inestimabilă pentru mine, care nu sunt nimic, este mult ca şi eu să mă dau pe mine Lui?
În versetul din Romani 6:6 este cuprins mult mai mult: „Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui (să fie distrus), în aşa fel ca să nu mai fim robi ai (să nu mai slujim) păcatului”. Bun! În El avem biruinţa, biruinţa faţă de slujirea păcatului. Există biruinţă asupra păcatului, şi prin aceasta ştim că suntem răstigniţi împreună cu El.
Am afirmat că această realitate binecuvântată pe care o găsim în El, ne ridică pe această înălţime, şi aceeaşi realitate ne menţine aici. Aşa este. Există putere în aceasta. Este real. Vom avea ocazia să o studiem mai pe deplin.
Ce a urmat după răstignirea Sa? Ce s-a întâmplat după ce a fost prins cu piroane de cruce? A murit. Să citim în acelaşi capitol, versetul opt: „Acum, dacă am murit împreună cu Hristos” – ce altceva poate urma dacă nu moartea? Sigur ca dacă am fost răstignit împreună cu El, am şi murit împreună cu El. Pentru că am fost răstigniţi împreună cu El, am murit împreună cu El.
Am murit împreună cu El? Ştim aceasta? Priviţi înapoi la versetul patru. Ce s-a întâmplat după ce a fost răstignit şi a murit? A fost îngropat – cel mort a fost îngropat. Şi cu noi ce s-a întâmplat? „Noi deci, … am fost îngropaţi împreună cu El”. Îngropaţi împreună cu El! Am fost răstigniţi împreună cu El? Am murit împreună cu El? A înfăptuit Tatăl împreună cu Fiul în natura umană moartea eu-lui păcătos? Da. Al cui eu? Al meu.
Vedeţi că toate acestea sunt un dar al credinţei ce trebuie primit împreună cu tot ceea ce dă Dumnezeu prin credinţă? Moartea omului vechi este în Hristos. În El avem această moarte şi putem mulţumi lui Dumnezeu pentru ea. Împreună cu El a fost răstignit omul cel vechi. Împreună cu El a murit omul cel vechi, şi când Isus a fost îngropat, omul cel vechi a fost îngropat. Eu-l meu cel vechi, cel păcătos, cel omenesc, a murit şi a fost îngropat împreună cu El. Şi când sunt în El, rămâne îngropat împreună cu El. Dar când sunt în afara Lui, nu am parte de aceasta, bineînţeles. Oricine este în afara Lui nu are nimic din aceasta. Are doar în El – totul este în El. Şi noi primim totul prin credinţă în El.
Studiem acum ceea ce avem în El, lucrurile (faptele – eng.) pe care le avem în El şi pe care le putem primi doar prin credinţă. Acestea sunt faptele credinţei.
Mulţumim Domnului că acesta este un fapt real – că omul nostru cel vechi este răstignit, mort şi îngropat împreună cu El şi că în El avem acest dar. În El avem darul şi faptul real al morţii omului cel vechi – moartea şi înmormântarea naturii umane, păcătoase. Şi dacă ceea ce este vechi este răstignit, mort şi îngropat, atunci versetul următor, al şaptelea, spune: „cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat”.
Aşadar, dacă ştim că „omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El”, de acum înainte nu vom mai sluji păcatului, suntem izbăviţi de păcat. Fraţilor, mă bucur că din ce în ce mai mult, zi de zi, se cuvine să mulţumim lui Dumnezeu pentru eliberarea din slujirea păcatului, aşa cum Îi mulţumim pentru respiraţie. Iarăşi zic. Este de datoria noastră tot mai mult, este privilegiul nostru şi dreptul nostru să cerem aceasta în Hristos – doar în El şi crezând în El – şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a eliberat de slujirea păcatului, aşa cum îi mulţumim pentru suflarea pe care ne-o dă în fiecare dimineaţă.
Cum aş putea să am parte de binecuvântare şi de beneficiul care este în acest lucru, dacă nu iau acest lucru? Dacă ezit tot timpul şi mi-e teamă că nu sunt liber faţă de păcat, de cât timp va fi nevoie ca să fiu eliberat din slujba păcatului? Ezitarea, teama, vine din necredinţă, şi în sine este păcat. Dar în El, pentru că Dumnezeu ne-a eliberat cu adevărat din slujirea păcatului, avem dreptul să mulţumim lui Dumnezeu pentru aceasta, şi dacă o cerem şi-I mulţumim pentru aceasta, ne vom bucura de ea. „Cine a murit, este izbăvit de păcat” (conform notei, „este îndreptăţit faţă de păcat”). Aceasta se întâmplă în El, şi o avem când suntem în El prin credinţă.
De aceea, să citim primul verset din Romani şase: „Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?”
Poate un om să mai trăiască în ceea ce i-a provocat moartea? Nu. Atunci omul care a murit datorită păcatului, poate să mai trăiască în păcat? Mai poate trăi cu păcatul? Un om moare de delirium tremens sau de febră tifoidă. Ar mai putea el să mai trăiască în delirium tremens sau în febră tifoidă, dacă ar putea fi readus cumva la viaţă şi să-şi dea seama că a trecut prin moarte? Singurul lucru care i-ar apărea în minte gândindu-se la acestea ar fi moartea, întrucât acestea i-au mai provocat odată moartea. Aşa este cu omul care moare datorită păcatului. Simpla vedere a păcatului simpla apariţie a păcatului în faţa ochilor săi este moarte. Dacă are conştiinţa destul de trează şi destulă viaţă ca să-şi dea seama de prezenţa păcatului, va muri din nou datorită păcatului. Nu poate trăi în ceea ce i-a provocat moartea.
Marea problemă însă a multor oameni este că ei nu sunt destul de bolnavi din cauza păcatului ca să moară. Acesta este necazul. Ei sunt bolnavi poate, datorită anumitor păcate, şi ar vrea să se oprească, ar „vrea să moară” faţă de aceste păcate, şi cred că au scăpat de ele. Apoi se îmbolnăvesc datorită altor păcate care, după aprecierea lor, nu se cuvine ca tocmai ei să le facă – nu mai pot avea favoarea şi stima oamenilor având astfel de păcate, şi încearcă să scape de ele. Dar ei nu sunt bolnavi de păcat – de păcatul în sine, de păcatul ca concept, de păcatul ca esenţă, care fie că se manifestă într-un fel, fie în alt fel. Nu se îmbolnăvesc destul de păcatul în sine încât să moară faţă de păcat. Când omul este destul de bolnav – nu de păcate ci de păcat, simpla sugerare a păcatului, doar a gândi la păcat – îl va face să nu mai poată trăi în el. Acesta nu mai poate trăi în el. I-a provocat odată moartea, şi nu mai poate trăi în ceea ce l-a făcut să moară.
Tot timpul ni se oferă ocazia să păcătuim. Ocaziile de păcătuire există întotdeauna. Ocaziile de a păcătui şi de a trăi în păcat există zi de zi. Dar este scris: „purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus”. „Mor zilnic”. Şi cu siguranţă dacă am murit faţă de păcat, simpla sugerare a păcatului pentru mine înseamnă moarte. Înseamnă moarte pentru mine în El.
De aceea întrebarea apare în forma aceasta de surpriză, de uimire: „Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui?” Botezul înseamnă botez în moartea Lui.
„Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.”
Să deschidem acum la Coloseni. Dacă vă amintiţi, acest text a fost citit într-una din zile în lecţia fratelui Durland. Coloseni 2:20 (eng): „Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de cele începătoare ale lumii (elementele lumii, spiritul lumesc, şi ceea ce duce spre lume – vrăjmăşia), de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi lumii?”
Acest text vorbeşte despre eliberarea noastră din slujirea păcatului. El spune acelaşi lucru ca şi Romani 6:6, dar cu alte cuvinte: „omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului”. De ce atunci, ca şi cum am trăi în afara Lui, să mai facem aceleaşi lucruri? Nu. Romani 6:14: „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră”. Omul eliberat de sub stăpânirea păcatului este eliberat din slujirea păcatului. În Isus Hristos aceasta este o realitate. Să citim mai departe Romani 6:6-14: „Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El.”
Isus trăieşte? Da. Slavă Domnului! Cine a murit? Isus a murit, şi noi am murit împreună cu El. Dar El este viu, iar noi cei care credem în El, suntem vii împreună cu El. Şi aceasta va fi adevărat mai apoi, mult mai pe deplin.
„Întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu”.
Să reţinem aceasta. Să mulţumim lui Dumnezeu, acum şi de acum înainte, zi după zi, păstrând în minte că „am fost răstignit împreună cu El”. Pentru că El a fost răstignit, şi eu am fost răstignit; pentru că El a murit, şi eu am murit împreună cu El; pentru că El a fost îngropat, şi eu am fost îngropat împreună cu El, şi pentru că El a fost înviat, eu am fost înviat împreună cu El, ca de acum înainte să nu mai slujesc păcatului. În El suntem eliberaţi de sub stăpânirea păcatului şi din slujirea păcatului. Mulţumim lui Dumnezeu pentru acest dar nespus de mare!