Suntem încă în continuarea studiului cu privire la ceea ce avem în Hristos. Noi nu trebuie să uităm că Domnul ne-a înălţat şi ne-a aşezat la dreapta Sa în existenţa cerească. Şi mulţumim Domnului că ne-a mutat acolo, în slăvita Sa împărăţie. Studiem în continuare ce avem în El acolo unde este El, şi care sunt privilegiile şi comorile ce ne aparţin în El.

În seara aceasta vom începe lectura cu Efeseni 2:11, 12, 19:

„De aceea, voi, care altădată eraţi Neamuri din naştere, numiţi netăiaţi împrejur de către aceia care se cheamă tăiaţi împrejur, şi care sunt tăiaţi împrejur în trup de mâna omului: aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume”.

„Aşadar voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu”.

Mă bucur pentru aceasta. Am primit un alt loc, am primit o altă stare. Şi toate acestea sunt făcute în Hristos; schimbarea aceasta este făcută în noi în El, căci El este „pacea noastră”.

„Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră, care din doi (Dumnezeu şi noi) a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, … ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace. … Căci prin El şi unii şi alţii (cei ce sunt departe şi cei ce sunt aproape) avem intrare la Tatăl într-un Duh. Aşadar (de aceea, pentru că avem intrare la Tatăl în El – din acest motiv) nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii.”

Traducerea germană oferă o altă perspectivă asupra cuvintelor din versetul 19 (faţă de cea engleză - n.tr.), astfel: „nu mai sunteţi oaspeţi şi străini, ci cetăţeni”. Forţa acestor termeni se va vedea mai clar dacă vom aminti că în Leviticul, unde Biblia noastră spune „străinul şi cel care locuieşte pentru o vreme în mijlocul tău”, cea germană redă „oaspetele şi străinul care este în mijlocul tău”. În Hristos noi nu mai suntem străini şi călători; nu mai suntem nici măcar oaspeţi. Suntem mult mai apropiaţi.

„Nu mai sunteţi străini şi oaspeţi, ci împreună cetăţeni, din casa lui Dumnezeu”.

Un oaspete nu este unul din casă. Este o persoană binevenită, însă doar vine şi pleacă, pe când cel ce aparţine casei vine şi rămâne. Cuvântul german folosit pentru „oameni din casă” ne va ajuta să înţelegem adevărata relaţie sugerată. Cuvântul este „Hausgenossen” şi este derivat din „essen”, care înseamnă „a mânca”. Hausgenossen este unul care mănâncă în casă şi trăieşte acolo. El este acasă; când intră în casă nu intră ca musafir, ci intră pentru că aparţine casei.

Textul acesta arată marele contrast între ceea ce eram şi ceea ce suntem. Mai sunt şi alte texte care ne arată acest contrast chiar mai clar. Să deschidem la capitolul patru din Galateni, începând de la primul verset:

„Dar câtă vreme moştenitorul (cel ce are în perspectivă moştenirea) este nevârstnic, eu spun că nu se deosebeşte cu nimic de un rob, măcar că este stăpân peste tot. Ci este sub epitropi şi îngrijitori, până la vremea rânduită de tatăl său. Tot aşa şi noi, când eram nevârstnici, eram sub robia învăţăturilor începătoare ale lumii. Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să ne răscumpere pe cei ce eram sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă „Ava”, adică „Tată”. Aşa că nu mai eşti rob.”

Noi nu suntem în casă, ca robi – nu mai suntem robi. Suntem slujitori ai Domnului, este adevărat, şi datorăm Domnului slujirea noastră, dar ceea ce studiem acum este relaţia noastră cu Domnul şi locul pe care ni-l dă în familie.

Studiul ne arată că Domnul ne oferă o relaţie mai apropiată cu El, decât cea a slujitorului din casă. Noi nu facem parte, ca slujitori, din familia cerească, ci în calitate de fii.

„Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu (al lui Dumnezeu prin Hristos – eng.)” Aici ni se oferă imaginea unui copil, poate singurul fiu; tot ce au părinţii îi va reveni lui în virtutea dreptului de moştenitor; dar el este încă un copil şi este sub tutori şi îngrijitori care îl educă şi îl formează în felul în care doreşte tatăl, până când ajunge la vârsta la care tatăl îl va invita într-o relaţie mai apropiată, în treburile familiei şi în problemele şi afacerile proprietăţii. Cât timp băiatul este doar un copil, nu ştie nimic despre problemele legate de administrarea proprietăţii. El are altceva de învăţat înainte de a fi luat lângă tatăl său, dar după ce primeşte educaţia dorită de tatăl său, şi după ce ajunge la vârsta potrivită, atunci tatăl îl ia cu el, având o relaţie strânsă cu el. După aceea îi vorbeşte despre afacerile sale, şi poate chiar îi încredinţează spre administrare o bună parte din afaceri.

Să deschidem acum la Ioan 15:13-15. Hristos este Cel care vorbeşte: „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu. Nu vă mai numesc robi.” „Robul nu rămâne pururea în casă; fiul însă rămâne pururea”. Acesta este un motiv serios pentru care Isus nu ne mai numeşte robi. Noi vom rămâne în casă pentru totdeauna. Noi suntem ai casei, casa noastră este acolo. „Nu vă mai numesc robi”. Vă numesc fii, pentru că fiul rămâne în casă pentru totdeauna. Înainte eram străini şi călători, dar El ne-a apropiat, şi nu mai suntem nici măcar oaspeţi, cu atât mai puţin străini. Ne-a adus într-o poziţie chiar mai apropiată decât a slujitorului care crede că va locui în casă cât timp va trăi. Ne-a adus într-o poziţie mai apropiată decât a copilului care nu a ajuns încă la vârsta maturităţii. Ne-a făcut mai mult decât aceştia, ne-a dat statutul de prieteni şi fii, chemaţi să se sfătuiască cu El care este Capul şi posesorul întregii proprietăţi.

Să citim tot versetul. „Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni”. Nu ne mai numeşte robi, deoarece robul nu ştie ce face stăpânul său. Ne numeşte prieteni, pentru că nu vrea să ţină nimic ascuns faţă de noi. Isus spune „nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său”. Vreau să fiţi mai aproape. Vă numesc prieteni. De ce? „V-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu”.

După cum vedeţi El vrea să ne introducă la consfătuirile din casa Sa. Nu are nici un secret pe care să-l ţină ascuns faţă de noi. Nu doreşte să ascundă nimic. Aceasta nu înseamnă că ne va spune totul într-o singură zi. Nu poate să o facă deoarece noi nu suntem destul de capabili să înţelegem totul, chiar dacă ar încerca să ne spună tot. Important este că El ne spune: „V-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu”. Sunteţi invitaţi să cunoaşteţi toate aceste lucruri. Şi ne dă timp pentru a putea cuprinde adevărul Său. Cât timp ne acordă? Viaţa veşnică; veşnicia. Aşa că putem spune „Doamne, e timpul Tău, vorbeşte,   spune-ne voia Ta. Aşteptăm să învăţăm”.

Să citim din nou din Efeseni. Este aici un cuvânt care, comparat cu cel din germană, ilustrează mai bine acest fapt. Efeseni 1:3-7:

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu toate binecuvântările duhovniceşti în locurile cereşti în Hristos. (Traducerea germană spune „proprietatea cerească”, bunurile cereşti). În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui în dragoste; ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi (am ajuns la ceea ce am studiat mai înainte) prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său pe care l-a răspândit din belşug peste noi, prin orice fel de înţelepciune şi de pricepere; căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi”.

„A binevoit să ne descopere taina voii Sale”. Cuvântul german folosit pentru „taină” este „geheimnis”. Sigur că în germană, „geheimnis” înseamnă acelaşi lucru ca şi cuvântul nostru „taină”. Este ceva secret. Dar dacă vom merge la rădăcina acestui cuvânt vom vedea care este secretul ascuns aici. Într-adevăr „geheimnis” este ceva tainic, ceva ascuns sau acoperit. „În mod secret”, în germană, este „heimlich”. Iosif din Arimatea era un ucenic al Domnului, dar „heimlich” – de frica Iudeilor; adică în secret, pe ascuns, de frica Iudeilor. Ce înseamnă acest „heimlich”? „Heim” este „home”, casă. „Geheimnis” se referă la problemele private ale casei, sau mai literal, secretele casei. În orice familie există ceva ce se numeşte secretele familiei. Doar familia are dreptul să le cunoască. Un străin nu se poate amesteca în ele. Un oaspete poate să vină şi să plece, dar nu are niciodată dreptul să cunoască vreunul dintre aceste secrete ale familiei. Acestea nu-i sunt dezvăluite. Acest cuvânt „secret” – taina sfântă a problemelor familiei, între soţ, soţie şi copii – aceste lucruri care ţin în mod particular de familie, de interesele casei, consfătuirile secrete ale familiei – aceasta este ideea redată de cuvântul german folosit pentru „secret” sau „taină”. Aşadar Isus ne-a luat în casa Lui şi ne face cunoscut acel „geheimnis” al voinţei Lui – secretele casei familiei cereşti. Domnul ne conduce într-o relaţie atât de intimă cu El încât lucrurile secrete ale familiei – chiar cele mai secrete – nu le ascunde faţă de noi. El spune că este aşa.

Mai este încă un verset pe care îl putem citi. Reţineţi însă: există probleme ale familiei divine, există secrete ale acestei familii, şi au existat demult, cu mult înainte ca noi să intrăm în familie. Noi eram străini faţă de familie. Nu aveam nici o legătură cu familia. Dar Domnul ne-a chemat, noi am venit, şi El ne-a integrat în familie, ne-a atras într-o relaţie atât de apropiată cu El încât poate să ne dezvăluie secretele familiei. Şi pentru aceasta, aşa cum am văzut cu ceva timp în urmă, va fi nevoie să fim un timp îndelungat acolo; şi El va avea nevoie de mult timp ca să o facă, deoarece capacitatea noastră este prea mică faţă de greutatea acestor lucruri.

Mai mult, noi avem nevoie de cineva care cunoaşte problemele familiei de la începuturile ei şi în toate amănuntele, ca să ni le spună. Este cineva în familie care cunoaşte toate aceste taine ale familiei de la începuturi, şi care vrea să ne arate şi să ne spună ceea ce urmează să ştim? Deschideţi la Proverbe 8, începând de la versetul 22:

„Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui (m-a avut de la începutul lucrărilor Lui – eng.), înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul. Am fost născută când încă nu erau adâncuri, nici izvoare încărcate cu ape; am fost născută înainte de întărirea munţilor, înainte de a fi dealurile, când nu era încă nici pământul, nici câmpiile, nici cea dintâi fărâmă din pulberea lumii. Când a întocmit Domnul cerurile, Eu eram de faţă; când a tras o zare pe faţa adâncului, când a pironit norii sus, şi când au ţâşnit cu putere izvoarele adâncului, când a pus hotar mării, ca apele să nu treacă peste poruncile Lui, când a pus temeliile pământului, Eu eram meşterul Lui, la lucru lângă El (Eu eram din El, ca unul care am crescut împreună cu El – eng.)”

Acesta este Cel ce ne-a spus „nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit prieteni, pentru că  v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu”. Şi El este ca unul care a crescut împreună cu El, şi este din zilele veşniciei. Iar nouă ne spune „v-am numit prieteni, pentru că vă spun tot ceea ce Mi-a spus Tatăl”. Nu doar că ne acordă timpul în care să ne înveţe, dar El este şi cel care poate să ne înveţe, deoarece El a fost de la început. El cunoaşte toate tainele şi a spus că nu vrea să ascundă nimic faţă de noi. Această atitudine ne arată cât de multă încredere are în noi. Voi citi în continuare un pasaj care a sosit cu ultima poştă din Australia, şi cred că veţi recunoaşte vocea:

„Omul nu este numai iertat prin jertfa ispăşitoare, ci prin credinţă este primit în Cel Preaiubit. Reîntors la loialitate faţă de Dumnezeu, a cărui Lege o călcase, el nu este doar tolerat, ci este onorat ca fiu al lui Dumnezeu, ca membru al familiei cereşti. Este moştenitor al lui Dumnezeu şi împreună moştenitor cu Isus Hristos”.

„Dar este atât de firesc să gândim în noi înşine că El doar ne tolerează atunci când credem în Isus; să gândim că, obligându-L în felul acesta să o facă, va răbda mai mult timp căile noastre, dacă oare cumva ne putem face destul de buni încât să-I putem fi destul de plăcuţi ca să aibă încredere în noi. Repet, este atât de firesc să ne aşezăm într-o astfel de poziţie. Şi Satana este atât de pregătit să ne vorbească în felul acesta şi să ne ajute să ne aşezăm în această poziţie.”

Domnul însă, nu doreşte să fim plini de ezitare şi îndoială cu privire la starea noastră înaintea Lui. Nu, domnilor. El zice „când aţi crezut în Mine, când M-aţi primit, voi sunteţi primiţi în Mine, şi Eu nu doresc să vă tolerez doar, încercând să merg alături de voi. Eu vreau   să-mi pun încrederea în voi ca într-un prieten şi să vă invit în sfaturile voinţei Mele şi să vă încredinţez o parte din problemele moştenirii. Nu este nimic ce să doresc să ţin ascuns faţă de voi”. Aceasta este într-adevăr încredere.

Am auzit mulţi oameni spunând că sunt atât de mulţumiţi pentru încrederea pe care o au în Domnul. Nu am nimic de obiectat, dar nu cred că este o foarte mare realizare sau ceva vrednic de foarte mare laudă faptul ca eu să am încredere într-o fiinţă ca Domnul, având în vedere cine sunt eu şi cine este El. Nu cred că am o recomandare mai bună dacă am încredere în Domnul. Dar ca El să aibă încredere în mine, este ceva uimitor. Aici este minunea. Văzând cine este El şi cine eram eu, şi totuşi să mă ia, să-mi spună în cuvinte clare ce doreşte să facă cu mine, cât de aproape doreşte să mă ia lângă El, câtă încredere Şi-a pus în mine – aceasta este într-adevăr minunat. Oricum am privi acest fapt, este ceva uimitor pentru mine şi este ceva ce mă face să laud pe Dumnezeu pentru că are încredere în mine. Este un lucru mare ca El să aibă măcar o fărâmă de încredere în mine, dar adevărul este că încrederea Lui în noi nu are limite.

Din textele pe care le-am citit s-a putut vedea că încrederea Lui în noi nu cunoaşte margini. Are vreo limită încrederea omului într-un prieten pe care îl primeşte în casă, îi acordă un loc în familie şi îi dă dreptul să cunoască secretele familiei şi ale casei? Ştiţi bine că aceasta este cea mai înaltă treaptă a încrederii la care poate ajunge prietenia între fiinţele umane, ca tainele familiei să fie date pe faţă fără reţineri. Când cineva introduce o altă persoană în treburile casei sale şi în tainele familiei sale, acest fapt demonstrează că omul acela nu pune limite încrederii lui în acea persoană. Exact în felul acesta îl tratează Domnul pe cel ce crede în Isus.

Cealaltă persoană se poate să trădeze încrederea sacră pe care prietenul i-a acordat-o, dar aceasta nu schimbă realitatea faptului că încrederea i-a fost acordată. Noi putem greşi în felul în care apreciem încrederea lui Dumnezeu în noi, şi se poate ca oamenii să trădeze această încredere sacră, dar adevărul este că Dumnezeu nu întreabă dacă vom face aceasta sau nu. El nu ne priveşte cu suspiciune şi nici numai cu toleranţă. El zice „veniţi la Mine”. „Voi sunteţi primiţi în Cel Preaiubit. Eu am încredere în voi. Veniţi, haideţi să fim prieteni. Intraţi în casa Mea, sunteţi de-ai casei. Luaţi loc la masă şi mâncaţi aici. De acum înainte faceţi parte din familie, egali cu cei care au fost aici dintotdeauna.” El nu vă tratează ca pe robi, ci ca pe împăraţi, făcându-vă cunoscut tot ce se poate cunoaşte.

Fraţilor, nu naşte în noi această încredere sentimente de recunoştinţă şi de prietenie faţă de Domnul? Nu trebuie să-L tratăm şi noi cum ne tratează El? Nu trebuie să lăsăm ca această încredere să ne atragă şi să ne facă să ne supunem Lui, dovedindu-ne vrednici de această încredere? Este o realitate că, nu există nimic altceva care atrage mai mult omenia omului, decât faptul de a-i arăta încredere. Dacă eşti suspicios faţă de el nu-l va ajuta cu nimic.

Să citim acum din Ioan 16:12: „Mai am să vă spun multe lucruri”. Cui? Haideţi să nu privim aceste cuvinte ca fiind adresate doar acelor ucenici. El ni le spune, vouă şi mie, aici şi acum. Nu ne-a înviat El din morţi? Nu ne-a adus la viaţă împreună cu Isus Hristos? Şi nu ne-a înălţat împreună cu El? Nu ne-a pus să şedem împreună cu El la dreapta Sa în ceruri? „Mai am să vă spun multe lucruri”. Cine? Isus. „Dar acum nu le puteţi purta”. Da. Dar veşnicia îmi va oferi ocazia de a creşte în cunoştinţă şi în înţelegere, aşa încât să le pot purta. Aşa ceva nu se face în grabă.

„Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El”. Aceasta nu vrea să spună că nu va vorbi despre El; nu aceasta este ideea. Este adevărat că Duhul nu va vorbi despre El însuşi; dar ideea cuprinsă aici este că El nu va vorbi ca şi cum El ar fi sursa cuvintelor. El nu se expune în faţă şi nu vrea să vorbească nimic ca venit de la El, întocmai după cum Isus, când a venit în lume, nu a vorbit de la El însuşi. Isus a zis „Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine”, şi „Tatăl, care M-a trimis, El însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc”. Ioan12:49. Şi aşa după cum Isus nu S-a afirmat pe Sine, vorbind de la Sine, ci ceea ce a auzit de la Tatăl, aceea a vorbit – în acelaşi fel Duhul Sfânt nu vorbeşte de la Sine, ci ceea ce Duhul lui Dumnezeu aude, aceea vorbeşte.

„El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare”.

Foarte bine. Deci noi facem parte din familia cerească. Isus este Cel care a făcut parte din familie de la începuturi, şi căruia I S-a încredinţat grija noastră. El este Cel care ne va face cunoscut toate lucrurile. Şi este scris că ei „urmează pe Miel oriunde merge El”. Aşadar, El are de spus ceva, are de arătat ceva şi ne dă Duhul Sfânt ca reprezentant personal al Lui, care ne aduce prezenţa personală a Lui, ca prin acest mijloc să ne poată descoperi aceste lucruri, pentru ca prin El să ne poată spune ceea ce are de spus.

„Vă va descoperi lucrurile viitoare. El mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi”.

De ce spune Isus că Duhul Sfânt „va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi”? Deoarece „Tot ce are Tatăl, este al Meu; de aceea am zis că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi”. Câte lucruri urmează să ne descopere Duhul Sfânt? Toate lucrurile. Toate lucrurile cui? „Tot ce are Tatăl”. Nu este nimic care va fi ascuns.

„După cum este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-l iubesc.”

Noi suntem moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Isus Hristos, iar Dumnezeu L-a făcut pe Isus „moştenitor al tuturor lucrurilor”. „Toate lucrurile”, aşadar tot ce este în univers, le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. „Tot ce are Tatăl”, a pregătit pentru cei ce-L iubesc. Chiar şi numai aceasta ar trebui să nască în noi iubire pentru El. Dar cum vom putea cunoaşte acele lucruri mari pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi care la inima omului nu    s-au suit? Ah! Dumnezeu ni le-a făcut cunoscut prin Duhul, căci Duhul cercetează toate lucrurile, chiar lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”.

Cu ce scop cercetează Duhul lucrurile adânci ale lui Dumnezeu? Ca să ni le descopere. Ele sunt prea adânci pentru noi. Dacă Domnul   le-ar desfăşura pur şi simplu în faţa noastră şi ar zice „veniţi şi căutaţi tot ce doriţi”, nu am găsi nimic. Ele sunt prea adânci. Dar El nu ne lasă aşa, ci vrea să ni le descopere, de aceea a pus totul în mâinile lui Isus, care este din El şi care este unul dintre noi, iar Isus Hristos ni le descoperă prin Duhul Său.

„În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el? Tot aşa, nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu”.

„Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu”.

Ce ni se spune aici? Noi am primit Duhul lui Dumnezeu. Să mulţumim Domnului pentru că L-am primit. Într-una din aceste zile am văzut un pasaj din Mărturia lui Isus, care spune că unii aşteaptă să vină timpul când va fi revărsat Duhul Sfânt. Dar ni se spune că timpul este „acum”, iar noi trebuie să-L cerem şi să-L primim acum.

„Se priveşte spre coborârea Duhului Sfânt asupra bisericii ca fiind ceva, undeva în viitor; dar este privilegiul bisericii să Îl aibă acum. Căutaţi Duhul lui Dumnezeu, rugaţi-vă pentru El, credeţi.”

Domnul spune „Luaţi Duh Sfânt”. „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi”. „Şi noi… am primit … Duhul care vine de la Dumnezeu”. Ne-am predat Lui? Ne-am dat pe noi înşine cu totul Lui? Ne-am deschis inimile ca să primim mintea lui Isus Hristos, ca să-L putem cunoaşte pe Cel care este adevărat şi să fim în El, Cel adevărat, şi anume în Fiul Său, Isus Hristos? El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică. „Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său”. Dumnezeu L-a trimis, aşa spune El. De aceea, mulţumiţi-I pentru că L-a trimis şi „luaţi Duh Sfânt”. Să-L primim cu mulţumiri şi să permitem Duhului să ne folosească, în loc să aşteptăm şi să tânjim după o demonstrare exterioară a lucrării Lui minunate, care să ne dea sentimente pe baza cărora să gândim că acum într-adevăr avem Duhul lui Dumnezeu, acum putem face lucruri mari. Duhul lui Dumnezeu nu va veni niciodată în felul acesta. Dacă Duhul Sfânt ar fi fost revărsat peste noi în seara aceasta, ca la ziua Cincizecimii, cel care ar fi avut aşteptări de felul acesta, nu ar fi primit Duhul.

Trebuie să ne schimbăm ideile cu privire la aceasta, să încetăm să aşteptăm demonstrarea exterioară, pe care să o putem vedea cu ochii noştri, sau care să ne dea un sentiment real pe baza căruia să putem şti că avem Duhul lui Dumnezeu şi că suntem capabili să facem lucruri mari.

Dumnezeu a rostit cuvântul, a făcut făgăduinţa. Ne-a înălţat la cer şi ne-a pus la dreapta Sa în Hristos, iar acum spune: „Totul este deschis în faţa voastră, şi Duhul vă este dat ca să vă arate totul, să vă spună totul ca să cunoaşteţi totul”. Ce am putea cere mai mult? Ce am putea cere mai mult de la El, care să ne arate mai clar dorinţa şi bunăvoinţa Sa ca noi să avem acum Duhul lui Dumnezeu?

Cerul aşteaptă să ni-L acorde. Ce se cere din partea noastră pentru a-L primi? Căutaţi-L, rugaţi-vă pentru El, credeţi. Când acestea sunt făcute, nimic nu-L va mai opri. Când acestea sunt făcute, atunci tot ce ni se cere este să primim Duhul Sfânt. Domnul ne spune cum să-L primim: să-L căutăm, să ne rugăm pentru El, să credem. Şi cel care crede a şi primit. „Dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă, şi dacă ştim că ne ascultă, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut.”

Duhul lui Dumnezeu ne conduce. Astfel ne-a condus Domnul în adevărul Său. Ne-a ridicat prin adevărul Său la înălţimi pe care nu le-am cunoscut niciodată mai înainte. Şi pentru ce ne-a ridicat aici? Ca să ne arate ce este important. Şi anume să renunţi la lume şi la tot ce este în afară de Dumnezeu, pentru toată veşnicia. Să predai toate planurile, toate proiectele şi tot ceea ce-ţi reţine mintea. Să scoţi afară eu-l şi lumea şi tot, şi să primeşti pe Dumnezeu, nefiind legat de nimic altceva decât de Dumnezeu. Atunci suntem în Isus Hristos, la dreapta lui Dumnezeu, iar tot universul şi toată veşnicia ne sunt deschise, iar Duhul lui Dumnezeu ne este dat ca să ne înveţe toate aceste lucruri şi să descopere tainele lui Dumnezeu celor care cred.

„Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său”.

Fie ca textul următor să fie textul pentru mulţumirile şi rugăciunile noastre, şi cu care să putem spune amin. Efeseni 3:14-21.

„Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos (Ce spuneţi?) din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ … aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă, pentru ca având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, adâncimea şi înălţimea”.

Pentru ce toate acestea? Ca să putem cunoaşte ce este ceea ce   ne-a dat, ca să putem înţelege, cuprinde şi păstra, bucurându-ne pentru totdeauna de tot ceea ce ne-a dat fără plată în Isus Hristos.

„Şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu. Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în voi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava în Biserică prin Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor. Amin”.

Şi tot poporul să spună Amin şi Amin, pentru veşnicie.