În Ioan 17:4 prima idee din verset este cuprinsă în cuvintele lui Isus din rugăciunea înălţată pentru noi toţi: „Eu Te-am proslăvit pe pământ”. În lecţia anterioară am luat în considerare planul pe care îl are Dumnezeu cu omul, şi anume planul Său din veşnicii, şi am văzut că acest plan a fost împlinit înaintea întregului univers în Isus Hristos în trupul omenesc. Scopul existenţei omului este acela de a-L slăvi pe Dumnezeu, şi acest scop a fost arătat înaintea universului în Isus Hristos, pentru că planul din veşnicii al lui Dumnezeu în ce-l priveşte pe om a fost plănuit în Hristos, şi a fost adus la îndeplinire în Hristos pentru orice om, de când omul a păcătuit; de aceea El spune: „Eu Te-am proslăvit pe pământ”. Aceasta dovedeşte că planul lui Dumnezeu în crearea omului este ca omul să-L proslăvească. În seara aceasta vom studia cum Îl putem proslăvi pe Dumnezeu, cum Dumnezeu este proslăvit în om, şi ce înseamnă să proslăveşti pe Dumnezeu.

Când Îl studiem pe Hristos şi vedem ce a făcut El şi ce a făcut Dumnezeu în El, înţelegem ce înseamnă să slăveşti pe Dumnezeu. Şi în El înţelegem care este scopul creării noastre, care este scopul existenţei noastre, şi de fapt, care este scopul creării şi existenţei oricărei fiinţe inteligente din univers.

Am văzut în lecţiile precedente că doar Dumnezeu a fost manifestat în Hristos în lume. Hristos Însuşi nu S-a manifestat; El a fost ţinut ascuns. El a fost golit de Sine, a devenit noi în ce priveşte partea umană, iar apoi Dumnezeu, şi numai Dumnezeu, S-a manifestat în El. Ce înseamnă deci a-l proslăvi pe Dumnezeu? Înseamnă să fi în acea poziţie în care Dumnezeu şi numai Dumnezeu să fie manifestat în individ. Acesta este scopul creării şi existenţei fiecărui înger şi fiecărui om.

Pentru a proslăvi pe Dumnezeu este necesar ca fiecare dintre noi să fim în starea şi în poziţia în care nimeni altcineva decât Dumnezeu să se manifeste, deoarece aceasta este poziţia în care S-a aflat Isus Hristos. De aceea El a spus, „Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine” (Ioan 14:10). „M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 6:38). „Tatăl care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 14:10). „Eu nu pot face nimic de la Mine însumi” (Ioan 5:30). „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis” (Ioan 6:44). „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar, „arată-ne pe Tatăl”?” (Ioan 14:9). „Cine vorbeşte de la sine, caută slava lui însuşi; dar cine caută slava Celui ce l-a trimis, acela este adevărat, şi în el nu este strâmbătate” (Ioan 7:18).

Motivul pentru care a spus, „Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine însumi”, este că, aşa cum a arătat în celălalt verset, „cine vorbeşte de la sine, caută slava lui însuşi”. Hristos, însă, nu a căutat slava Lui însuşi. El a căutat slava Celui ce L-a trimis; de aceea a spus, „Cuvintele … nu le spun de la Mine însumi”. Făcând aşa, a căutat slava Celui care L-a trimis, şi despre cel care face aşa este spus că „este adevărat, şi în el nu este strâmbătate”. El a fost atât de cu totul dezbrăcat de Sine, atât de totală a fost lipsa Sa de manifestare în orice fel, încât nici o influenţă nu a venit din partea Lui în afară de influenţa Tatălui. Şi aceasta într-o măsură atât de mare încât nimeni nu putea veni la El dacă nu era atras de Tatăl. Aceasta demonstrează cât de total era ţinut El ascuns, în spatele cortinei, cât de total a fost golit de Sine. Atât de perfectă a fost această ascundere încât nici un om nu putea veni la El – nimeni nu putea simţi nici o influenţă din partea Lui în afară de influenţa Tatălui, sau să fie atras de El. Doar manifestarea Tatălui – aceasta atrăgea oamenii la Hristos.

Aceasta este o ilustraţie simplă a marelui adevăr pe care îl studiem acum – ce înseamnă să slăveşti pe Dumnezeu. Înseamnă să fi atât de cu totul dezbrăcat de sine încât nimic altceva să nu fie manifestat în afară de Dumnezeu, şi nici o influenţă să nu pornească de la individ în afară de influenţa lui Dumnezeu – atât de dezbrăcat de sine încât orice manifestare, orice cuvânt – să fie doar ale lui Dumnezeu şi să vorbească doar despre Dumnezeu.

„Eu Te-am proslăvit pe pământ”. Când a fost pe pământ, a fost în carnea noastră umană, păcătoasă, iar când S-a dezbrăcat de Sine şi El Însuşi a rămas ascuns, Tatăl a locuit şi S-a manifestat în El în aşa fel încât toate faptele cărnii au fost înăbuşite, şi în locul oricărui act ce ţine de omenesc S-a descoperit slava lui Dumnezeu, caracterul Său, bunătatea Sa.

Acelaşi lucru l-am văzut şi într-una din lecţiile anterioare, anume că Dumnezeu manifestat în trup, Dumnezeu manifestat în trupul păcătos, este taina lui Dumnezeu – nu Dumnezeu manifestat în trup neafectat de păcat, ci în trup păcătos. Aceasta înseamnă că Dumnezeu vrea să locuiască în aşa fel în trupul nostru atins de păcat, în zilele noastre, încât deşi carnea este îmbibată de păcat, păcătoşenia ei să nu fie simţită, să nu ne mai dăm seama de ea, şi să nu mai răspândească influenţa ei în jur, că Dumnezeu vrea să locuiască în aşa fel în trupul păcătos încât, în ciuda păcătoşeniei trupului deteriorat de păcat, oriunde va merge acea persoană să se manifeste influenţa lui Dumnezeu, slava Lui, neprihănirea Lui, caracterul Lui.

Aceasta s-a întâmplat şi în cazul lui Isus în trup. În felul acesta Dumnezeu ne-a demonstrat cum trebuie să slăvim pe Dumnezeu. A demonstrat universului cum va da slavă universul lui Dumnezeu – prin faptul că Dumnezeu şi numai Dumnezeu va fi manifestat în orice fiinţă inteligentă din univers. Aceasta a fost intenţia lui Dumnezeu de la început. Acesta a fost planul Său, planul Său din veşnicii, pe care l-a plănuit în Isus Hristos Domnul nostru.

Putem citi chiar acum, deşi vom avea ocazia şi mai târziu să ne referim la aceasta. Vom citi textul care o cuprinde în câteva cuvinte. Efes.1:9-10. „Căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi”. Care este această voie pe care a plănuit-o în Sine însuşi? El, fiind Dumnezeu, a plănuit acest plan în Sine însuşi, fiind planul Său – este acelaşi plan despre care se vorbeşte în alte locuri ca fiind „planul din veşnicii” al Său. Care este planul lui Dumnezeu din veşnicii, pe care l-a plănuit în Isus Hristos Domnul nostru? Iată-l descris aici: „la plinirea vremurilor, spre a-şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ”.

Să vedem ce înseamnă aceasta, ca Dumnezeu să-şi unească „iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile”. Cine este acel „unul” în care Dumnezeu îşi uneşte toate lucrurile în Hristos? Acest „unul” este Dumnezeu. Cine era în Hristos? „Dumnezeu era în Hristos”. Nimeni altcineva decât Dumnezeu nu S-a manifestat în El. Dumnezeu a locuit în Hristos. În Hristos Dumnezeu uneşte iarăşi într-unul „toate lucrurile, cele din ceruri şi cele de pe pământ”.  De aceea planul Său este ca la împlinirea vremurilor să-şi adune iarăşi în El în Hristos toate lucrurile. Prin Hristos, cu Hristos, şi în Hristos, toate lucrurile din ceruri şi de pe pământ sunt adunate iarăşi în unul Dumnezeu, aşa încât doar Dumnezeu să fie cel manifestat pretutindeni în univers, încât la împlinirea vremurilor, când planul lui Dumnezeu din veşnicii va fi realizat în faţa întregului univers, oriunde vom privi, la oricine vom privi, vom vedea reflectat pe Dumnezeu. Vom vedea chipul lui Dumnezeu reflectat. Şi Dumnezeu va fi „totul în toţi”. Aceasta o vedem în Isus Hristos. 2 Corinteni 4:6:

„Căci Dumnezeu care a zis «să lumineze lumina din întuneric», ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos”.

Noi privim la faţa lui Isus Hristos. Şi ce vedem? Îl vedem pe Dumnezeu. Îl vedem pe Tatăl. Nu vedem pe Hristos reflectat pe faţa lui Isus Hristos. El S-a dezbrăcat de Sine, ca Dumnezeu să poată fi reflectat, ca Dumnezeu să poată străluci înaintea omului ce nu ar putea suporta prezenţa Lui, în carnea lui umană. Isus Hristos a luat trupul omului care, ca o perdea a modificat razele strălucitoare ale slavei lui Dumnezeu aşa încât să o putem privi şi să trăim. Noi nu putem privi faţa descoperită a lui Dumnezeu, aşa cum nici copiii lui Israel nu au putut privi faţa lui Moise. De aceea Isus ia în El însuşi trupul omului şi înveleşte slava strălucitoare, mistuitoare a Tatălui, aşa încât noi, privind faţa Sa, să-L putem vedea reflectat pe Dumnezeu, să-L putem vedea şi iubi aşa cum este El, şi astfel să avem viaţa care este în El.

Acest gând este amintit în 2 Corinteni 3:18. Voi atinge doar puţin versetul pentru această prezentare. Vom avea ocazia să ne referim mai târziu la el. „Noi toţi privim cu faţa descoperită, slava Domnului” – unde privim slava Domnului? „Pe faţa lui Isus Hristos”.  Aici spune că o privim ca într-o oglindă. Ce rost are o oglindă? O oglindă nu luminează de la ea însăşi. Oglinda reflectă lumina care străluceşte asupra ei. Noi toţi, cu faţa descoperită privim pe faţa lui Isus Hristos, ca într-o oglindă, slava lui Dumnezeu; de aceea Hristos este Cel prin care Tatăl este reflectat întregului univers.

Doar El poate reflecta pe Tatăl în toată plinătatea Sa, deoarece originile Lui sunt din zilele veşniciei, şi aşa cum este spus în proverbe cap. opt, „am fost cu El, ca unul crescut împreună cu El”. El era una cu Dumnezeu, egal cu Dumnezeu, natura Lui fiind natura lui Dumnezeu. De aceea unul din marile motive pentru care numai El putea să vină în lume ca să salveze omul, a fost acela că Tatăl voia să fie manifestat în mod desăvârşit înaintea oamenilor, şi nimeni din univers nu-L putea manifesta pe Tatăl în toată plinătatea Lui în afară de singurul Său Fiu, care este chipul Tatălui. Nici o altă fiinţă nu putea să o facă, neavând toată cunoştinţa despre El. Doar Cel a cărui obârşie se suie până în zilele veşniciei putea să o facă. Drept urmare, El a venit şi Dumnezeu a locuit în El. În ce măsură? „Trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” este reflectată în El. Şi aceasta nu numai pentru oamenii de pe pământ, ci la împlinirea vremurilor El îşi va uni într-unul – în Hristos – toate lucrurile din ceruri şi de pe pământ. În Hristos, Dumnezeu este descoperit îngerilor şi reflectat oamenilor din lume aşa cum altfel ei nu L-ar putea vedea.

Am văzut atât de multe despre ce înseamnă să slăveşti pe Dumnezeu şi cum a fost slăvit Dumnezeu. Înseamnă să fi atât de eliberat de eu încât numai Dumnezeu să fie manifestat în neprihănirea Lui, în caracterul Său, care este slava Sa. În Hristos este arătat scopul Tatălui cu privire la noi. Tot ce a fost făcut în Hristos a fost pentru a arăta ce va fi făcut în noi, pentru că El a fost noi. De aceea, singurul mare gând pe care trebuie să-l avem tot timpul în minţile noastre este acela că trebuie să-L slăvim pe Dumnezeu pe pământ.

În El şi prin El avem acea minte divină care în Hristos L-a dezbrăcat de eu-l Său cel drept. Prin această minte dumnezeiască nedreptatea noastră este îndepărtată pentru ca Dumnezeu să fie glorificat în noi şi să fie adevărat în dreptul nostru că, „Eu Te-am proslăvit pe pământ”.

Să citim cele două versete din Corinteni, pentru noi. Ceva mai înainte le-am citit privindu-L pe El. „Dumnezeu care a zis, să lumineze lumina din întuneric, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” 2Cor.4:6. Priviţi acum la noi. Ce a făcut Dumnezeu mai întâi? Ne-a luminat  inimile. Pentru ce? „Ca să dea lumina cunoştinţei slavei Lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos”. Observaţi că Dumnezeu este manifestat în Isus Hristos, răspândind de pe faţa lui Isus slava care reflectată în noi luminează de asemenea şi pe alţii? De aceea, „Voi sunteţi lumina lumii”. Noi suntem lumina lumii pentru că lumina slavei lui Dumnezeu, strălucind de pe faţa lui Isus Hristos în inimile noastre, este reflectată, se răspândeşte spre alţii, ca oamenii văzându-ne, văzând faptele noastre bune,  să slăvească pe Dumnezeu în „ziua cercetării” lor. „Să slăvească pe Tatăl care este în ceruri”.

Studiaţi acest proces. Iată-L pe Tatăl, locuind într-o lumină de care nici un om nu poate să se apropie, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea, într-o asemenea slavă transcendentală, de o asemenea strălucire a sfinţeniei atotmistuitoare, încât nici un om nu poate privi la El şi să trăiască. Dar Tatăl doreşte ca noi să privim la El şi să trăim. De aceea singurul Său născut din Tatăl S-a supus pe Sine de bună voie, ca un dar şi a devenit noi înşine în natura umană, ca Tatăl în El să poată acoperi slava mistuitoare şi razele ei strălucitoare, încât să putem privi şi să trăim. Iar când privim aici şi trăim, acea slavă strălucitoare de pe faţa lui Isus Hristos luminează inimile noastre şi este reflectată spre lume.

Acum din nou ultimul verset din cel de al treilea capitol. „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui”. Al cui chip? Al lui Isus Hristos. Noi suntem „în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”. Isus Hristos reflectă chipul lui Dumnezeu; noi, schimbaţi în acelaşi  chip, să reflectăm chipul lui Dumnezeu.

Traducerea germană dă o altă înţelegere mai largă chiar decât a noastră aici. Vrea să citesc în engleză. „Dar acum este reflectată în noi toţi gloria Domnului”. Observaţi? „Dar acum în noi toţi este reflectată gloria Domnului”. Ideea în traducerea noastră engleză şi cea din traducerea germană sunt ambele corecte. Noi privim slava pe faţa lui Isus Hristos şi suntem schimbaţi în acelaşi chip din slavă în slavă, şi astfel este reflectată şi în noi slava Domnului.

Vreau să citesc acum restul versetului în germană. „Dar acum este reflectată în noi toată gloria Domnului cu faţa descoperită şi suntem glorificaţi în acelaşi chip de la o slavă la alta ca venind de la Domnul, care este Duhul”. Domnul care este Duhul; versetul anterior spune că Domnul este acel Duh.

Observaţi că întreaga semnificaţie este că Dumnezeu va fi slăvit în noi, ca noi să fim slăviţi prin această slavă şi ca aceasta să poată fi reflectată pentru toţi oamenii de pretutindeni, ca ei să poată crede şi slăvi pe Dumnezeu.

Priviţi din nou la Ioan 17. El spune acelaşi lucru ca în Ioan 17:22. Voi citi din nou versetul patru şi cinci:

„Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac. Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea.”

Acum versetul 22: „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu”. El ne-a dat-o nouă. Aşadar, ne aparţine. Aceasta aparţine celui ce crede în Isus. Când noi ne supunem Lui, El ne dă acea minte divină care îndepărtează eu-l din noi, şi apoi Dumnezeu în Isus Hristos străluceşte în inimile noastre ce reflectă slava Sa, chipul Său divin. Această lucrare se va realiza atât de desăvârşit încât la venirea Lui se va vedea pe Sine  în fiecare credincios la care va privi. „El va şedea, va topi şi va curăţa argintul” şi  Se va vedea reflectat în poporul Său, pentru că toţi vor reflecta chipul şi slava lui Dumnezeu.

Haideţi să folosim o ilustraţie din natură pentru a putea, pe cât posibil, să înţelegem ceva mai clar. Soarele străluceşte în ceruri. Noi am dori să privim soarele şi să-l vedem aşa cum este. Dar numai o sclipire a sa ne orbeşte ochii în aşa măsură încât avem nevoie de câteva secunde pentru a ne recăpăta vederea clară. Aşa că noi nu putem privi soarele ca să vedem toate strălucirile lui. Soarele are multă slavă şi frumuseţe în strălucirea lui în ceruri. Dacă luaţi o prismă şi o ţineţi în dreptul soarelui astfel încât razele soarelui să poată trece prin ea, atunci veţi vedea pe perete, pe pământ, sau pe orice altceva, imaginea refractată – veţi vedea reflectat soarele aşa cum este el în sine. Şi ce anume se vede? Cum se numeşte? Un curcubeu. Ce este mai frumos decât un curcubeu? Nu există amestec de culori mai frumos decât cel din curcubeu. Şi acest curcubeu este pur şi simplu imaginea soarelui, cu slava sa astfel dispersată încât să o putem privi şi să-i admirăm frumuseţea. Toată slava este în soare, dar noi nu o putem vedea acolo. Nu o putem privi, privind la soare. Soarele este prea strălucitor. Ochii noştri nu sunt obişnuiţi cu atâta lumină. Nu pot primi aşa de mult. Dar prisma captează această slavă şi o face să strălucească în raze pe care le putem privi. Aceasta ne face în stare să vedem soarele pe care în alt fel nu l-am fi putut privi. Aşadar, când privim curcubeul, noi privim pur şi simplu soarele. Privind curcubeul, vedem pur şi simplu slava pe care o are soarele în strălucirea lui din ceruri. Când privim cu ochiul liber spre soare nu putem să-l vedem aşa cum este, privind însă reflecţia lui, îi vedem slava într-un fel care ne încântă.

Dumnezeu este însă mult mai strălucitor decât soarele. Dacă soarele ne orbeşte ochii printr-o simplă sclipire, ce efect ar avea slava transcendentală a Domnului asupra ochilor noştri muritori, păcătoşi? Ne-ar mistui. Aşa se face că noi nu putem privi la El aşa cum este, la slava Lui neacoperită, nemodificată. Natura noastră nu suportă aşa ceva. Dar Dumnezeu vrea ca noi să-I vedem slava. El doreşte ca tot universul să-I vadă slava. De aceea Isus Hristos S-a aşezat între Tatăl şi noi şi Tatăl face ca toată slava Lui să se manifeste în El, şi slava care străluceşte de pe faţa Sa este în aşa fel dispersată, transformată, încât o putem privi în toată frumuseţea ei încântătoare. În felul acesta Îl putem vedea pe Dumnezeu aşa cum este. În Isus Hristos nu vedem nimic altceva decât pe Dumnezeu în toată strălucirea slavei Sale neacoperite.

Soarele străluceşte zi după zi în cerul fizic, şi toată slava lui şi-o arată şi o pune înaintea fiilor oamenilor. Singurul lucru necesar pentru a avea mereu înaintea ochilor strălucirea soarelui în această formă minunată, este o prismă – un mediu prin care strălucirea slavei sale să fie refractată – şi ceva pe care să cadă aceste raze după ce au trecut prin prismă, şi care să le reflecte. Putem obţine în fiecare zi un curcubeu dacă avem o prismă şi ceva pe ce să cadă razele refractate.

În acelaşi fel putem avea manifestarea slavei lui Dumnezeu în fiecare zi, dacă vom păstra înaintea ochilor pe Isus Hristos, ca pe o prismă ce refractă razele strălucitoare ale slavei lui Dumnezeu, şi dacă noi înşine stăm înaintea lui Dumnezeu aşa cum ne doreşte, ca aceste raze refractate să cadă peste noi spre a fi reflectate. Şi atunci nu numai voi, ci şi alţii vor vedea întotdeauna slava lui Dumnezeu. Pentru ca omul să poată vedea şi cunoaşte slava lui, Dumnezeu doreşte, are nevoie de o prismă prin care să lumineze. În Isus Hristos s-a oferit prisma desăvârşită. După aceea mai are nevoie de ceva pe care aceste raze refractate să poată cădea pentru a fi reflectate, aşa încât oamenii să le poată vedea. Vreţi să fiţi voi aceştia, deschişi faţă de razele refractate ale slavei lui Dumnezeu care strălucesc prin binecuvântata prismă, Isus Hristos? Lăsaţi aceste raze să cadă peste voi, pentru ca oamenii privind la voi să poată vedea reflectată slava lui Dumnezeu! Aceasta este dorinţa cerului.

Un alt gând. Luaţi o prismă şi ţineţi-o în dreptul soarelui. Razele luminii refractate vor cădea pe peretele casei şi minunatul curcubeu va fi reflectat acolo. Dar zidul tencuit este numai lut. Se poate ca lutul să manifeste slava soarelui? Se poate ca soarele să fie proslăvit de către acel lut? Da, cu siguranţă. Se poate ca lutul să reflecte razele soarelui şi să fie atât de frumos? Cum poate lutul să facă aceasta? O, secretul nu este în lut! Este în slavă. Puteţi ţine prisma în calea razelor soarelui şi lăsaţi ca razele refractate să cadă pe pământ. Dacă o ţineţi astfel pământul poate manifesta slava soarelui, nu pentru că pământul ar avea vreo slavă în sine, ci datorită slavei soarelui.

Şi atunci este prea mult să credem că trupul păcătos, pe care îl avem, ţărână şi cenuşă fără nici o valoare, - este prea mult să credem că oameni ca noi pot manifesta slava Domnului, refractată prin Isus Hristos – slava Domnului care străluceşte de pe faţa lui Isus Hristos? Se poate să fi lut; se poate să fi elementul cel mai slab al pământului; se poate să fi păcătos ca orice om, dar aşează-te în faţa acestor raze şi  lasă-le să strălucească peste tine, după cum doreşte Dumnezeu, şi în felul acesta vei proslăvi pe Dumnezeu. O, cât de des se pune întrebarea descurajantă: „cum poate o persoană ca mine să proslăvească pe Dumnezeu?”. Iubiţi fraţi şi surori, secretul nu este în voi. Este în slavă. Nu este în voi nici o virtute care să facă să strălucească această slavă, mai mult decât este în lutul peste care străluceşte curcubeul. Este o artă ca noi să oferim locul peste care să cadă slava, şi să strălucească în minunatele raze reflectate ale slavei lui Dumnezeu. Virtutea nu este în noi, ci este în slavă. Aceasta înseamnă să proslăveşti pe Dumnezeu.

Este nevoie de îndepărtarea eu-lui pentru ca Dumnezeu în Hristos să poată fi proslăvit. Mintea lui Hristos face această îndepărtare a eu-lui, şi după aceea Dumnezeu este slăvit. Chiar dacă am fost păcătoşi toată viaţa noastră şi chiar dacă avem o carne păcătoasă, Dumnezeu este proslăvit, nu prin vreun merit care ar fi în noi, ci prin meritul care este în slavă. Acesta este scopul pentru care Dumnezeu a creat fiecare fiinţă din univers. Şi aceste scop este ca orice fiinţă să fie un mijloc care să reflecte şi să facă cunoscut strălucirea slavei caracterului lui Dumnezeu aşa cum este descoperit în Isus Hristos.

Cândva, demult, a existat o fiinţă atât de strălucitoare şi plină de slava Domnului încât a crezut că aceasta vine de la sine şi a dorit să strălucească singură. A dorit să aibă o slavă a sa însăşi. A dorit să reflecte lumina sa personală. Dar nu a reuşit să lumineze niciodată cu o adevărată lumină. Toată lumina sa, de atunci până astăzi a fost întuneric. Aceasta este originea întunericului din univers. Şi efectele care au rezultat de aici, de la primul până la ultimul posibil, sunt rezultatele acelui singur efort de a manifesta eu-l, de a lăsa eu-l să strălucească, de a proslăvi eu-l. Şi sfârşitul acestui efort va fi pieirea şi dispariţia.

A proslăvi eu-l înseamnă a dispărea, a înceta să mai fi. A proslăvi pe Dumnezeu înseamnă a rămâne pentru veşnicie. Oamenii au fost făcuţi pentru a proslăvi pe Dumnezeu. Cel care Îl proslăveşte nu poate face altceva decât să trăiască pentru veşnicie. Dumnezeu doreşte astfel de fiinţe în univers. Întrebarea care se pune în dreptul fiecărui om este cu adevărat: „a fi, sau a nu fi; aceasta este întrebarea”. Vom alege să fim, şi să fim mijloace prin care Dumnezeu să fie proslăvit pentru toată veşnicia? Sau vom alege să ne slăvim pe noi pentru puţină vreme, şi aceasta doar în întuneric, ca în final să dispărem în întuneric pentru totdeauna? Având în vedere ceea ce a făcut Dumnezeu, nu este greu să decizi ce cale vei alege, nu-i aşa? Nu este greu să decizi. Nu este de preferat  să alegem acum şi întotdeauna, doar calea Domnului? Să alegem să-L slăvim pe El şi numai pe El?

Să citim un pasaj despre ce implică aceasta. În Ioan 12:23 citim:

„Drept răspuns, Isus le-a zis: „A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului””.

„Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice? … Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta? … Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta”.

Ce a spus după aceea? „Tată, proslăveşte Numele Tău!”. Când spunea aceasta, se afla în umbra grădinii Gheţemani. Ştia că se apropie ceasul şi ştia ce înseamnă acel ceas. De aceea tulburarea apăsa asupra sufletului Său divin, parcă voind să-L tragă înapoi. „Şi ce voi zice? Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta?” Singurul lucru pe care putea să-l spună, pentru că acesta era scopul pentru care venise până la acel ceas, singurul lucru pe care-l putea spune a fost „Tată, proslăveşte Numele Tău!”. După aceea a urmat Gheţemani, crucea şi moartea. În această supunere însă, „Tată, proslăveşte Numele Tău!”, a fost făcut pasul care I-a dat biruinţa în Gheţemani, pe cruce şi asupra morţii.

În aceasta a constat biruinţa Lui, şi pe acelaşi drum urmează să trecem şi noi. Suntem deja în acea situaţie – în acel timp în care se cere de la noi acest lucru. Trebuie să trecem prin această experienţă şi în timp ce o studiem vom fi ispitiţi să spunem „Oare este necesar să suportăm aceasta? Nu este aşa ceva mai mult decât cere Dumnezeu de la om?” „Acum sufletul meu este tulburat. Şi ce voi zice? „Tată, izbăveşte-mă din ceasul acesta?””. Cine v-a adus până în ceasul acesta? Cine v-a adus în faţa acestor dificultăţi? Cum aţi ajuns aici? Tatăl se ocupă de noi, El ne-a adus aici. Şi dacă, sub mâna Lui, suntem  aduşi  în situaţia în care ni se pare că dacă o acceptăm ne-ar stoarce de puteri, ce vom zice? „Tată, izbăveşte-mă din ceasul acesta?” ”Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta”. Ne-a adus aici cu un scop. S-ar putea să nu ştiu ce experienţă mi-a pregătit dincolo de aceasta; s-ar putea să nu înţeleg planul divin din această încercare, dar un lucru ştiu. Am ales să dau slavă lui Dumnezeu. Am ales ca Dumnezeu, în locul meu, să fie slăvit în mine, căile Lui să fie văzute în mine în locul căilor mele. De aceea nu putem spune „Tată, izbăveşte-mă din ceasul acesta”. Singurul lucru pe care îl putem face este să ne plecăm în supunere; singurul cuvânt pe care îl putem spune este „Tată, proslăveşte Numele Tău!”. S-ar putea ca imediat să urmeze un Gheţemani. Crucea va veni cu siguranţă, dar în acest Gheţemani este biruinţa. Este biruinţa asupra crucii şi asupra a tot ceea ce urmează.

Acest lucru este foarte adevărat, şi Dumnezeu nu ne-a lăsat fără un cuvânt în acest sens. Să citim mai departe:

„Ce voi zice? Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta? Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta! Tată, proslăveşte Numele Tău!” Şi din cer s-a auzit un glas care zicea: „L-am proslăvit şi-l voi mai proslăvi!”.

Cuvântul acesta este pentru noi în orice încercare, deoarece „Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu”. Slava aceasta ne aparţine. El se va îngriji ca ea să fie reflectată peste noi şi prin noi aşa încât oamenii să ştie că Dumnezeu se manifestă şi acum în trup. Deci, care va fi alegerea noastră? Să ne hotărâm odată pentru totdeauna. Ce alegem, a fi sau a nu fi? Ce vom alege? A fi? Dar a fi înseamnă a slăvi pe Dumnezeu. Unicul rost al existenţei în univers este acela de a da slavă lui Dumnezeu. De aceea, să alegi să fi înseamnă să alegi să slăveşti pe Dumnezeu, şi a alege să slăveşti pe Dumnezeu înseamnă a alege ca eu-l să fie îndepărtat, distrus, şi doar Dumnezeu să se dea pe faţă şi să fie văzut.

Când se realizează aceasta, capitolul 15 din 1 Corinteni pune punctul pe i. Versetele 24 şi 28:

„În urmă va veni sfârşitul, când El va da împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit, va fi moartea. Dumnezeu, în adevăr, „a pus totul sub picioarele Lui”. Dar când zice că totul a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci şi Fiul se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.”

Totul în câţi? El va fi totul în mine, va fi totul în tine, va fi totul în orice făptură prin Isus Hristos. Atunci planul va fi adus la desăvârşire. Atunci întregul univers, şi totul în el, va reflecta pe Dumnezeu.

Acesta este privilegiul pe care Dumnezeu l-a acordat fiecărei fiinţe omeneşti. Este privilegiul pe care l-a acordat fiecărei fiinţe din univers. Lucifer şi mulţimea celor ce l-au urmat au refuzat acest privilegiu. Oamenii l-au respins. Tu şi eu ce vom face? Îl vom accepta?

Ne putem da noi seama de mărimea acestui privilegiu? Ce a costat ca acest privilegiu să ne poată fi acordat? Cât a costat? A costat preţul fără margini al Fiului lui Dumnezeu.

O întrebare. A fost acest dar un dar de numai treizeci şi trei de ani? Cu alte cuvinte, după existenţa Sa de o veşnicie înainte de venirea Lui în lume, Isus a venit în lume aşa cum a venit doar pentru treizeci şi trei de ani, ca apoi să redevină cum a fost înainte, să fie din nou cum a fost în toate privinţele, de-a lungul veşniciei următoare? Şi în felul acesta jertfa Lui să fie practic doar pentru treizeci şi trei de ani? A fost jertfirea Lui o jertfire doar pentru treizeci şi trei de ani sau a fost o jertfire pentru totdeauna? Când Isus Hristos a părăsit cerul, S-a dezbrăcat de Sine şi S-a cufundat în noi – pentru cât timp a făcut-o? Aceasta este întrebarea. Şi răspunsul este că a făcut-o pentru totdeauna. Tatăl ni L-a dat pe Fiul Său, şi Hristos ni S-a dat pentru toată veşnicia. Niciodată nu va mai fi în toate privinţele cum a fost înainte. Viaţa Lui ne-a dat-o nouă.

Nu voi încerca acum să demonstrez aceasta. Voi citi doar câteva cuvinte din Spirit of Prophecy, ca să puteţi şti că aceasta este realitatea şi că suntem pe un teren sigur, să-l puteţi primi ca pe un adevăr binecuvântat şi să lăsaţi pe Dumnezeu să ni-l explice în veşnicie. Iată pasajul:

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu”. L-a dat nu doar ca să trăiască printre oameni, să le poarte păcatele şi să moară ca jertfă pentru ei; L-a dat omenirii căzute. Hristos trebuia să se identifice cu interesele şi nevoile omenirii. Cel care este una cu Dumnezeu s-a unit cu fiii oamenilor prin legături ce nu vor fi rupte niciodată”.

În ce anume s-a unit cu noi? În carnea noastră, în natura noastră. În ce măsură s-a unit cu noi? „Prin legături ce nu vor fi rupte niciodată”. Slavă Domnului! A părăsit natura dumnezeiască pe care o avea împreună cu Dumnezeu mai înainte de a fi lumea şi a luat natura noastră, şi poartă natura noastră pentru veşnicie. Aceasta este jertfa care cucereşte inimile oamenilor. Dacă se înţelege, aşa cum mulţi înţeleg, că jertfa lui Hristos a fost doar pentru treizeci şi trei de ani, după care a murit moartea pe cruce şi s-a întors în veşnicie exact aşa cum a fost înainte, oamenii pot spune că faţă de veşnicia dinainte şi cea de după, treizeci şi trei de ani nu  înseamnă deloc o jertfă infinită, pentru veşnicie. Dar dacă înţelegem că El Şi-a cufundat natura Sa în natura noastră umană pentru toată veşnicia, aceasta este cu adevărat o jertfă. Aceasta este dragostea lui Dumnezeu. Şi nimeni nu poate spune nimic împotriva ei. Nici o inimă din lume nu poate spune nimic împotriva acestei realităţi. Fie că o acceptă sau nu, fie că omul o crede sau nu, există în ea o putere care te cucereşte, iar inima trebuie să stea în linişte în faţa acestui fapt teribil.

Acesta este sacrificiul pe care L-a făcut. Şi citesc mai departe:

„Cel care este una cu Dumnezeu S-a unit cu fiii oamenilor prin legături ce nu vor fi rupte niciodată. Lui Isus „nu-I este ruşine să-i numească fraţi”; Jertfa noastră, Avocatul nostru, Fratele nostru, poartă înfăţişarea noastră umană în faţa tronului Tatălui de-a lungul zilelor veşniciei; una cu cei pe care i-a răscumpărat – Fiul omului.”

Acesta este preţul: jertfirea pentru totdeauna a Celui care era una cu Dumnezeu. Acest preţ trebuia plătit pentru a se reda oamenilor privilegiul de a slăvi pe Dumnezeu.

O altă întrebare. A meritat privilegiul acesta un astfel de sacrificiu? Sau preţul care a fost plătit a creat privilegiul? Gândiţi-vă cu atenţie. Care este privilegiul? Am văzut că privilegiul oferit fiecărui suflet este acela de a proslăvi pe Dumnezeu. Ce L-a costat pe Dumnezeu ca să ne ofere acest privilegiu? L-a costat jertfirea pentru totdeauna a Fiului Său. A făcut El acest sacrificiu pentru a crea privilegiul, sau privilegiul exista şi merita o astfel de jertfire?

Observ că acesta este un gând nou pentru mulţi dintre voi, dar nu vă fie teamă de el. Totul este în ordine. Cercetaţi-l doar cu atenţie şi gândiţi-vă la el. Aceasta este tot ce e nevoie. Voi repeta încă o dată, de două sau de trei ori dacă este necesar, întrucât merită din plin. De când mi s-a descoperit adevărul binecuvântat că jertfirea Fiului lui Dumnezeu a fost pentru veşnicie şi că s-a realizat pentru mine, tot mereu îmi revin în minte cuvintele care spun: „Mă voi pleca înaintea Domnului în toate zilele vieţii mele”.

Întrebarea care a fost pusă este: a creat El privilegiul prin jertfa făcută, sau privilegiul exista deja, însă fiind pierdut merita jertfa pentru a ne fi redat?

Cine poate să aprecieze cu adevărat privilegiul pe care ni-l oferă Dumnezeu, acela de a-L putea proslăvi? Nici o minte nu-l poate cuprinde. Să merite un astfel de preţ plătit – o jertfire pentru totdeauna – cu adevărat David a fost copleşit privind aceste lucruri: „O, Doamne, … o astfel de cunoştinţă este prea minunată pentru mine; este prea înaltă ca să o pot atinge” şi „în mulţimea gândurilor din lăuntrul meu, mângâierile Tale îmi desfată sufletul”.

„Mare este taina evlaviei, căci Dumnezeu a fost arătat în trup”. Fiul omului, adică noi, a fost înălţat în slavă. Prin aceasta ne-a readus eternul privilegiu de a proslăvi pe Dumnezeu. Şi aceasta merita preţul pe care L-a plătit. Noi nu am fi putut visa niciodată că acest privilegiu era atât de mare, dar Dumnezeu a privit la el, Isus Hristos a privit acest privilegiu, a văzut ce înseamnă să dai slavă lui Dumnezeu. Şi privind privilegiul şi starea în care am ajuns noi, a spus: „merită preţul”, „voi plăti acest preţ”. Şi „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu”, redându-ne astfel privilegiul de a putea proslăvi pe Dumnezeu.