M-am referit seara trecută la o Mărturie despre lupta dusă între puterile spirituale. O voi citi acum, pentru că ea nu vorbeşte doar despre aceasta, ci şi despre ceea ce am studiat aici, despre nevoia de a fi absolut dependent de însăşi puterea dreptăţii, pentru a învinge. Noi nu avem nevoie să ne agităm, să devenim abuzivi, şi nici altceva de felul acesta, ci doar să afirmăm principiul şi să-l lăsăm să stea în picioare, fiind încrezători în el pentru biruinţă.
„În aceste vremuri de interes deosebit, păzitorii turmei lui Dumnezeu ar trebui să înveţe oamenii că în controversă se află puterile spirituale; nu fiinţele umane sunt cele care au creat sentimente de o astfel de intensitate, aşa cum există acum în lumea religioasă. O putere din sinagoga spirituală a Satanei infuzează elementele religioase ale lumii, stârnind oamenii la acţiuni hotărâte, pentru a impune avantajele pe care Satana le-a câştigat prin faptul că, a condus lumea religioasă să declare război celor care fac din cuvântul lui Dumnezeu călăuza lor şi singura temelie a învăţăturii lor. Eforturile pline de dibăcie ale Satanei sunt folosite, pentru a strânge orice principiu şi orice putere în slujba modificării cerinţelor obligatorii ale Legii lui Dumnezeu, îndeosebi a poruncii a patra, care defineşte cine este Creatorul cerurilor şi a pământului.
Omul păcatului s-a gândit să schimbe vremurile şi legea; dar a făcut-o? Aceasta este întrebarea. Roma şi toate bisericile care au băut din cupa nelegiuirii ei, voind să schimbe vremurile şi legea, s-au înălţat mai sus de Dumnezeu şi au stricat marele memorial al lui Dumnezeu, Sabatul zilei a şaptea. Sabatul trebuia să rămână ca o reprezentare a puterii lui Dumnezeu în actul Său de creare a lumii în şase zile şi în odihna Lui din ziua a şaptea. „De aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o” pentru că în ea S-a odihnit de toate lucrările Sale pe care le făcuse. Ţinta lucrării iscusite a marelui înşelător a fost aceea de a lua locul lui Dumnezeu. Şi în eforturile lui de a schimba vremurile şi legea, a lucrat pentru a menţine o putere în opoziţie faţă de Dumnezeu şi mai sus de El.
Aici este marea problemă. Aici se întâlnesc cele două puteri care se confruntă – prinţul lui Dumnezeu, Isus Hristos, şi prinţul întunericului, Satana. Aici intervine conflictul. În lume sunt doar două clase, iar fiecare fiinţă omenească va sta sub unul dintre cele două steaguri – steagul prinţului întunericului, sau steagul lui Hristos.
Dar a face apel la vreun fel de putere, pentru apărarea dreptăţii, înseamnă a păşi de care parte a conflictului? Înseamnă a ne aşeza de partea puterii ce acţionează împotriva dreptăţii. Aceasta este partea cea rea, şi în felul acesta suntem de partea cea rea, indiferent care ar fi mărturisirea noastră de credinţă. Dar a rămâne statornic principiului dreptăţii care este mai presus de putere, al dreptăţii care are puterea de a învinge în ea însăşi, - aceasta înseamnă să fi de partea divinităţii.
Dumnezeu va insufla cu Duhul Său pe adevăraţii Săi copii credincioşi. Duhul Sfânt este reprezentantul lui Dumnezeu şi va fi agentul puternic activ în lumea noastră, care va lega pe cei drepţi şi credincioşi în snopi pentru grânarul Domnului. Satana lucrează şi el cu o intensă activitate pentru a-şi aduna în mănunchiuri neghina lui dintre grâu.
Învăţătura fiecărui adevărat ambasador al lui Hristos este acum o problemă foarte solemnă şi serioasă. Noi suntem angajaţi într-un război care nu se va sfârşi până când nu se va lua şi ultima decizie pentru eternitate. Fie ca orice ucenic al lui Isus să-şi aducă aminte că „noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti”. Interesele veşniciei sunt implicate în acest conflict, de aceea nu trebuie să existe nici o lucrare superficială, nici o experienţă înşelătoare, pentru a face faţă acestei chestiuni. „Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici, şi să păstreze pe cei nelegiuiţi, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii… Pe când îngerii, care sunt mai mari în tărie şi putere, nu aduc înaintea Domnului nici o judecată batjocoritoare împotriva lor”.
Acesta este principiul. Noi nu avem de adus nici o acuzaţie, nici o judecată batjocoritoare împotriva nimănui şi nici împotriva opoziţiei manifestate faţă de noi. Noi ne încredem în adevărul pe care îl predicăm. Puterea este în adevăr, nu în noi. Şi adevărul se apără nu numai pe el, ci şi pe noi. Iar noi nu trebuie să apărăm adevărul, condamnând pe alţii.
Domnul doreşte ca orice inteligenţă umană pusă în slujba Sa, să se abţină de la acuzaţii severe şi invective. Noi suntem instruiţi să procedăm cu înţelepciune faţă de cei dinafară. Lăsaţi pe seama lui Dumnezeu lucrarea de condamnare şi de judecată.”
Totdeauna este aşa: adevărul îşi este propria apărare; dreptatea îşi este propriul sprijin, dar şi sprijinul nostru.
„Hristos ne invită: «Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.»” Oricine ascultă invitaţia va lua jugul împreună cu Hristos. Noi trebuie să manifestăm oriunde şi oricând blândeţea şi smerenia lui Hristos. Atunci Domnul va fi reprezentat prin mesagerii Săi, şi îi va face gură a Lui; iar cel care este gură pentru Dumnezeu nu va pune niciodată pe buze omeneşti cuvinte pe care Maiestatea cerului nu le-ar rosti în controversa Sa cu diavolul. Unica noastră siguranţă este în a primi inspiraţie divină din cer. Numai aceasta poate califica oameni pentru a fi împreună lucrători cu Hristos.”
Vom continua în această direcţie studiul principiului. Aşa cum am văzut în lecţia trecută, puterea forţei ce acţionează împotriva dreptăţii a pus stăpânire pe lumea aceasta prin faptul că, l-a amăgit şi l-a adus sub stăpânirea ei pe cel căruia îi fusese dată lumea în stăpânire. Domnul, Dumnezeul cerurilor nu a dorit să folosească nici un fel de putere fizică, nici un fel de forţă, pentru a recupera stăpânirea din mâinile Satanei, chiar dacă acesta a dobândit-o pe nedrept. Nu ar fi fost nici o nedreptate dacă ar fi luat-o înapoi în felul acesta. Dar Dumnezeu nu lucrează în felul acesta; acesta este studiul nostru.
Afirm aici lucrul acesta, şi puteţi cugeta asupra lui pentru toată veşnicia: universul lui Dumnezeu se bazează pe principiul jertfirii de sine. Suportul, temelia universului însuşi, este principiul jertfirii eu-lui pentru a învinge; aceasta înseamnă să învingi prin lipsă de împotrivire – să învingi prin principiul curat al puterii dreptăţii în ea însăşi. Acesta este ceea ce susţine universul. Pe acesta se sprijină el. Şi aceasta este pur şi simplu evanghelia. Ar fi suficient să spunem că evanghelia este cea care susţine universul, dar principiul evangheliei este principiul jertfirii lui Isus Hristos, şi al lui Dumnezeu care renunţă la Sine şi se dă pe Sine în El.
Aşa că Domnul, pentru a recupera teritoriul pierdut, nu voia să folosească nici o putere care în sine nu este dreptate. De aceea, când a dorit să recupereze acest teritoriu împreună cu omenirea, a făcut-o într-un astfel de mod încât nici Satana însuşi şi nici unul dintre partizanii lui nu pot spune niciodată că nu a făcut-o în dreptate.
Ceea ce a fost pierdut de om, a fost recâştigat de Om. Acest lucru l-am văzut în capitolul doi din Evrei, la începutul studiului nostru:
„În adevăr, nu unor îngeri a supus El lumea viitoare, despre care vorbim. Ba încă, cineva a făcut undeva următoarea mărturisire: „ce este omul, ca să-Ţi aduci aminte de el, sau fiul omului ca să-l cercetezi? L-ai făcut pentru puţină vreme mai pe jos de îngeri, l-ai încununat cu slavă şi cu cinste, l-ai pus peste lucrările mâinilor Tale: toate le-ai supus sub picioarele Lui”. În adevăr, dacă i-a supus toate, nu i-a lăsat nimic nesupus. Totuşi, acum încă nu vedem că toate îi sunt supuse. Dar pe Acela … pe Isus Îl vedem”.
Îl vedem pe Isus în locul omului şi ca omul. Dumnezeu nu a supus unor îngeri lumea viitoare despre care vorbim, ci a supus-o omului, şi Omul este Isus Hristos. Acesta este cel de al doilea Adam. Aşa că putem spune că ceea ce a fost pierdut prin om, a fost recâştigat prin Om. Prin Adam a fost pierdut, şi prin Adam este recâştigat. Acel Adam care a recâştigat totul, a făcut-o nu din poziţia în care a fost primul Adam atunci când a pierdut totul, ci din poziţia în care au ajuns descendenţii primului Adam în urma degenerării, sub influenţa puterii păcatului, până în momentul în care El a intrat în joc pentru a contesta dreptul Satanei.
Mă refer desigur la momentul în care a intrat în câmpul de luptă, într-o luptă fizică, corporală. În mod practic, El a intrat pe terenul de luptă înainte ca universul să fi fost creat, şi odată cu căderea omului în păcat de asemenea a intrat, dar nu a luat asupra Sa carnea şi nu a intrat în lupta efectivă, până când nu a venit în lume în carnea omenească. Domnul Hristos a intrat în lupta cu Satana pe teren deschis, în carnea umană care degenerase până la momentul naşterii Sale în lume. Şi acolo, în slăbiciunea naturii umane care exista în lume la venirea Lui în trup, a dus lupta.
Natura umană nu va fi niciodată mai slabă, lumea nu va fi niciodată mai rea în sine, natura umană nu va atinge niciodată o stare mai josnică în sine, decât atunci când a venit Isus Hristos în lume. Singurul fel în care natura umană poate să fie mai rea, este prin faptul ca aceeaşi stare de nelegiuire să fie numită creştinism. Un om poate să fie nimic altceva decât răutate, aşa cum era lumea când Hristos S-a născut în lume, şi totuşi, dacă el nu se numeşte creştin, dacă nu afirmă nici unul dintre principiile evangheliei, Dumnezeu îl poate atinge în starea lui pierdută prin intermediul evangheliei şi să-l salveze cu ajutorul ei.
Dar dacă omul mărturiseşte evanghelia în răutatea lui şi foloseşte mărturisirea evangheliei doar ca o formă, ca o manta care să-i acopere răutatea, atunci el dă la o parte mâna lui Dumnezeu, singurul mijloc pe care îl are Domnul pentru salvarea omului, şi îl perverteşte pentru a-şi sprijini propria nelegiuire. Şi aceasta îl face să fie mai rău în această privinţă, datorită faptului că şi-a tăiat singur calea de salvare, folosind mijlocul de salvare rânduit de Dumnezeu ca pe o manta cu care să-şi acopere nelegiuirea şi cu care să-şi sprijine răutatea. În sine, în carnea sa, răutatea sa carnală în mod practic nu este mai mare; atâta doar că acum a devenit tot aşa de ipocrit pe cât este de rău. Lumea, în zilele de pe urmă nu va fi mai rea în sine decât a fost atunci când Hristos S-a născut în lume. Singurul fel în care va fi mai rea este datorită faptului că va avea o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea, întrucât va folosi numele de creştin pentru a-şi acoperi păcătoşenia, pervertind în felul acesta unicul mijloc de salvare rânduit de Dumnezeu.
Isus Hristos a venit în lume în această stare cea mai decăzută a cărnii umanii, şi în această carne, ca om, a luptat cu diavolul.
În felul acesta nici măcar diavolul nu poate găsi niciodată nici o vină în felul acesta de salvare. Satana a înşelat omul şi l-a pus sub stăpânirea sa, atunci când omul avea slava şi chipul lui Dumnezeu, fiind înzestrat cu toate binecuvântările, cu puterea şi cu bunătatea lui Dumnezeu. Acum, când al doilea Adam a venit în carnea umană, în acea stare în care Satana adusese omenirea datorită păcatului, şi a intrat în luptă purtând toată această slăbiciune, Satana nu poate să spună niciodată că nu a fost corect. Nu poate spune niciodată: „Ai avut un avantaj, şi a fost incorect. Ai venit cu o armură prea tare, cu prea multe mijloace de apărare, ca să fie o competiţie dreaptă”. Nu poate face aceasta, pentru că Hristos a luat asupra Sa tocmai slăbiciunea cărnii până la care Satana îl adusese pe om. Hristos a venit tocmai în această slăbiciune, şi în această slăbiciune a spus „sunt gata pentru confruntare”. Şi Fratele nostru l-a învins! Slavă Domnului! Şi slavă Numelui Său!
Şi acum un alt aspect. Vă amintiţi că una dintre lecturile din Săptămâna de Rugăciune avea ca subiect loialitatea faţă de Dumnezeu şi că a fost amintit pasajul din Iov în legătură cu fiii lui Dumnezeu care veneau înaintea Domnului, şi că Satana a venit şi el cu ei.
Gândul care a fost prezentat era că, acei fii ai lui Dumnezeu erau cei din alte lumi – din diferite părţi ale universului – corespondenţii a ceea ce era Adam atunci când el era conducătorul acestei lumi, când a fost creată şi dată lui sub stăpânire. Scriptura spune că Adam era fiul lui Dumnezeu. Dar când Satana a venit în lume şi a luat-o în stăpânire subjugând sub puterea lui conducătorul ei, a rămas el în locul în care trebuia să stea Adam. De aceea, când fiii lui Dumnezeu din alte lumi veneau să se înfăţişeze înaintea Domnului, Satana venea şi el odată cu ei, înfăţişându-se înaintea Domnului ca reprezentant al acestei lumi, pe care o avea sub stăpânire. V-am prezentat schiţat aceasta ca să vă atrag atenţia asupra gândurilor din continuarea studiului.
Încă de la instaurarea dominaţiei Satanei aici, Dumnezeu a chemat la Sine oamenii din această lume. Încă din ziua în care Satana a obţinut controlul acestei lumi, Dumnezeu a spus: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei”. Dumnezeu a chemat oamenii să iasă din rândurile Satanei şi să vină sub stăpânirea Sa. Şi mulţi au ieşit de-a lungul timpului. Dar tot timpul Satana a lansat acuzaţia că acest lucru nu era corect. El zicea: „aceştia sunt prada mea legitimă, iar Tu mi-i iei şi îi duci la Tine. Ce ai făcut ca să ai dreptul să faci aceasta? Eu am câştigat aici.” În felul acesta El contesta tot timpul dreptul lui Dumnezeu de a-i chema, şi în acelaşi timp îi acuza pe toţi cei pe care Dumnezeu îi chemase afară din lume, la El. Pe aceştia îi acuza înaintea lui Dumnezeu zi şi noapte. Afirmaţiile Satanei erau de felul: „Aceştia sunt proprietatea mea. Ei îmi sunt supuşi de drept. Toţi sunt încărcaţi cu păcate, fiind cu totul răi. Cu toate acestea, Tu îi chemi, îi îndreptăţeşti şi îi prezinţi înaintea universului ca şi cum ar fi fost buni dintotdeauna. Aşa ceva nu este corect. Ei sunt păcătoşi, sunt răi. Ei sunt exact cum suntem toţi ceilalţi de aici”. În felul acesta, el este pârâşul fraţilor, care pâra înaintea lui Dumnezeu zi şi noapte pe oricine ar fi ieşit de sub autoritatea lui, la Dumnezeu.
Isus a venit în lume pentru a demonstra că El are dreptul să facă aceasta şi că ceea ce face este drept. În acest scop a coborât până în acea stare de slăbiciune pe care am prezentat-o cu ceva timp înainte, şi S-a angajat în confruntarea cu diavolul pentru a recăpăta, prin dreptate conducerea stăpânirii pierdute. Vă rog să remarcaţi un lucru: Satana câştigase conducerea stăpânirii de la Adam, căruia îi fusese încredinţată, nu prin dreptate, ci prin puterea care se opune dreptăţii. Al doilea Adam a venit, nu cu puterea care se opune dreptăţii, ci cu dreptatea care se opune puterii şi a recâştigat conducerea acestei lumi împreună cu tot ce îi aparţine. De aceea, când a fost ridicat din moarte, a fost ridicat ca şi cap al oricărei domnii, al oricărei stăpâniri, al oricărei puteri şi al oricărei dregătorii, nu numai ale acestei lumi, ci şi ale lumii viitoare.
Să deschidem acum la Apocalipsa capitolul 12. Aici se găseşte pasajul din care derivă tot ceea ce spun. Viziunea începe cu momentul naşterii lui Hristos în lume, când diavolul stătea gata să-L devoreze pe Hristos imediat ce S-ar fi născut. Versetul şapte:
„Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii Lui s-au luptat cu balaurul . Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei.
Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acel care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ, şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui. Şi am auzit un glas tare, care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos”.
Cuvântul „pârâş”, în greacă, este „cel care acuză pe cineva în faţa unei curţi de judecată” – ceea ce la noi corespunde cu un avocat al acuzării. Traducerea germană redă exact aceeaşi idee. Termenul nostru „acuzator” (eng.), nu redă destul de clar aceasta, întrucât un om poate acuza pe nedrept un alt om, afirmând minciuni în legătură cu el şi vorbindu-l de rău, aşa cum fac o mulţime de oameni. Acest fel de a proceda este urmarea aceluiaşi principiu al Satanei, desigur, dar nu despre aceasta este vorba aici. Acest acuzator, acest pârâş, în acest verset, este cineva care este un avocat al acuzării într-o curte de judecată. Iată care este situaţia: de o parte era Satana, care avea stăpânirea, iar de cealaltă parte era Dumnezeu care îi chema şi îi primea pe toţi cei care voiau să se întoarcă la El de sub puterea Satanei. Dar Satana pretindea că are dreptul asupra tuturor acestora. Aşa că El intra în curtea de judecată a lui Dumnezeu ca reprezentant al acuzării, şi îi acuza pe toţi aceia, ca supuşi ai săi, aşa cum obişnuiau să facă deţinătorii de sclavi din Statele Unite, în baza Legii Sclavilor Fugari. El îi pâra pe toţi aceştia în faţa instanţei şi cerea ca ei să fie redaţi din nou autorităţii sale, afirmând că nu era drept şi corect ca ei să fie astfel luaţi de la el.
El avea posibilitatea să-şi prezinte argumentele care, aveau o umbră aparentă de dreptate, întrucât lupta încă nu fusese dusă, bătălia încă nu avusese loc, şi încă nu fusese obţinută acea biruinţă totală care să nimicească orice argument şi dreptul său de a fi avocat al acuzării. Este adevărat că făgăduinţa lui Dumnezeu fusese sigură, biruinţa fusese sigură şi promisiunea lui Dumnezeu era garantată, totuşi încă nu fuseseră dovedite într-un conflict deschis, în carne. Aşa se face că atunci când Hristos a venit în trup, a fost pusă peste El atât de multă ispitire prin puterea Satanei, ca şi cum nu ar fi existat nici o făgăduinţă cu privire la răscumpărare. Aşa de mult să fi fost? Atunci când a venit în trup, au existat cu adevărat atât de multe ispite pentru El, şi ispitele au fost atât de reale, ca şi cum nu ar fi existat nici o făgăduinţă cu privire la răscumpărare? Cu siguranţă. Dacă nu a fost aşa, atunci El a fost protejat faţă de ispită şi conflictul nu a fost real ci mai mult imaginar.
Isus a venit în lume ca să demonstreze nedreptatea acelui argument pe care Satana îl prezenta înaintea curţilor lui Dumnezeu, aşa cum o fac avocaţii acuzării. Aceasta este ideea; şi aceasta este cu totul legal. Isus a venit pe terenul Satanei şi a luat asupra Sa natura umană care, era în starea în care o adusese Satana. În această natură umană El a întâlnit pe Satana pe propriul lui teren şi, în ciuda întregii puteri a acestuia, l-a înfrânt doar prin puterea încrederii pe care o avea în dreptatea care poate învinge puterea. El Însuşi nu a exercitat nici o umbră de dreptate a Sa ca să facă ceva de la Sine, pentru a Se proteja sau ajuta. El S-a încrezut total şi pe deplin în acea putere divină a dreptăţii care, este mai presus de putere, şi în tot ce putea face aceasta. Şi a biruit, devenind astfel pe drept capul acestei lumi şi al tuturor celor care vor fi răscumpăraţi din ea împreună cu pământul.
Mai departe, cuvântul care spune că pârâşul fraţilor noştri „a fost aruncat jos”, în greacă, transmite imaginea unui avocat al acuzării care vine înaintea curţii de judecată, dar nu mai are nici un proces de susţinut. El este respins. Argumentele lui nu mai sunt ascultate. De ce? Pentru că acum noi avem un Avocat înaintea instanţei, Isus Hristos cel neprihănit. Da. Slavă Domnului!
În curtea de judecată, înainte ca Isus Hristos să fi venit în trup, se afla pârâşul fraţilor, reprezentantul acuzării, pledând pentru drepturile sale legitime asupra supuşilor din dominionul său, care au fugit de pe domeniul său, adăpostindu-se la un altul. El îşi putea prezenta argumentul cu o aparenţă de dreptate, deoarece domeniul său, autoritatea sa, încă nu fuseseră contestate viabil. Însă Hristos a venit şi le-a contestat şi a făcut-o atât de cinstit şi în dreptate la fiecare pas al Său, încât Satana însuşi nu a putut să-I aducă nici o acuzaţie de incorectitudine în ceea ce a făcut. Şi pentru că a învins, acum Hristos este cel care stă înaintea curţii de judecată, dar nu ca reprezentant al acuzării, ci ca Avocat al apărării. Iar din momentul în care El a intrat în curte ca Avocat de drept, celălalt, pârâşul, reprezentantul acuzării, a fost respins, a fost scos afară. Nu mai are nici un proces de susţinut împotriva celor pe care ar vrea să-i acuze. Şi aceasta este bine; e bine.
„Vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi; dar dacă cineva a păcătuit”, poate că pârâşul este tot acolo. Poate că-şi susţine pledoaria lui de avocat al acuzării, dar „avem la Tatăl un Mijlocitor, Pe Isus Hristos Cel neprihănit”, şi prin faptul că El este acolo, reprezentantul acuzării este respins, scos afară, aruncat jos. Aceasta este povestea. Aceasta este valoarea Avocatului nostru înaintea curţii. Îl elimină pe reprezentantul acuzării şi îi anulează procesele, aşa încât nu mai este nici un loc pentru el înaintea instanţei. Slavă Domnului!.
Să trecem acum la un alt punct. Este vorba de un răspuns la o întrebare care a apărut în mintea unora în legătură cu ceea ce am prezentat seara trecută, şi anume că Domnul Isus în ceruri nu va mai fi niciodată în cer, în toate privinţele, aşa cum a fost înainte. Întrebarea este: există un text în scriptură – l-am citit în acea seară - care spune „Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea”. Aceasta va fi a Lui. Acea slavă pe care o avea înainte de a fi lumea, este a Lui acum, şi Îi va aparţine pentru toată veşnicia. Dacă veţi citi în Buletin la pag. 331,332, veţi găsi mărturia pe care am citit-o despre umilirea lui Hristos. Cel care a fost născut în chip de Dumnezeu, a luat chipul omului. „În trup El era tot timpul Dumnezeu, dar nu S-a dat pe faţă ca Dumnezeu”. „El S-a dezbrăcat de chipul de Dumnezeu, şi în locul acestuia a luat chipul, forma omului”. „El a renunţat pentru o vreme la slava chipului de Dumnezeu.”
Observaţi diferenţa: El a renunţat pentru o vreme la slava chipului de Dumnezeu. Însă la chipul de Dumnezeu, în sine, a renunţat pentru toată veşnicia. Acesta este contrastul care apare în Scriptură precum şi în aceste texte. Deşi avea chipul lui Dumnezeu, El a luat asupra Sa chipul omului. După aceea, la pag. 382 din Buletin, citim din nou acest text din Mărturii: „purtând înfăţişarea noastră umană înaintea tronului Tatălui de-a lungul veacurilor veşniciei”. Observaţi? Diferenţa nu este în ce priveşte slava. Diferenţa constă în forma peste care se odihneşte slava, prin care este manifestată şi prin care este reflectată.
Şi mai este încă ceva ce ţine de această idee. El avea înfăţişarea lui Dumnezeu – a renunţat la aceasta, S-a dezbrăcat de Sine, sau după cum redă traducerea franceză, „S-a anihilat pe Sine”, ceea ce spune cu destulă forţă că în ce priveşte înfăţişarea pe care o avea, S-a anihilat, şi în acea înfăţişare nu avea să mai fie văzut niciodată. El poartă „înfăţişarea noastră umană înaintea tronului Tatălui, de-a lungul veacurilor veşniciei”. Şi slava pe care o avea în înfăţişarea Sa de Dumnezeu – slava aceasta o poartă în înfăţişarea noastră umană. „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu”. Slava lui Dumnezeu ne-a dat-o nouă, înfăţişării umane, trupului omenesc, pentru totdeauna.
În loc ca Hristos să fie înjosit, noi suntem înălţaţi. În loc ca divinitatea să fie înjosită sau micşorată, omenescul este înălţat şi glorificat. În loc ca El să fie adus pentru totdeauna în starea de jos în care ne aflăm noi, El ne ridică pentru veşnicie acolo unde este El. În loc să fie lipsit de slavă, rămânând în starea noastră, care nu avem nici o slavă, El a renunţat la ea pentru o vreme, a devenit noi şi a luat înfăţişarea noastră pentru veşnicie, pentru ca El în această înfăţişare, şi noi în El, să fim înălţaţi la slava pe care o avea mai înainte de a fi lumea.
Mai este încă ceva aici. În ce fel de formă a fost dusă lupta împotriva Satanei? În forma noastră umană, în forma mea, în natura mea, în natura dumneavoastră. Pentru cât din universul lui Dumnezeu a fost dusă lupta? Cât de mult din univers a fost implicat? Întregul univers. Aşadar în lumea aceasta şi în carnea noastră, în trupul nostru, a fost purtată lupta, a fost luptată bătălia, şi aici a fost câştigată biruinţa pentru întregul univers. Într-un fel sau altul, fie de-o parte, fie de alta, a fost implicat tot universul.
De aceea, pentru a duce la îndeplinire planul cel din veşnicii al lui Dumnezeu, El a trebuit să coboare în această lume, să ia trupul şi natura noastră, deoarece acest plan din veşnicii, acest scop al lui Dumnezeu a fost contestat aici, în această lume, în trupul şi natura noastră care au devenit centrul controversei. Cel ce era una cu Dumnezeu S-a dezbrăcat de Sine, a îmbrăcat trupul şi natura noastră şi a luptat în acest trup şi în această natură, iar lupta a fost câştigată în acest trup şi în această natură. Cărui trup şi cărei naturi aparţine biruinţa? Trupului nostru şi naturii noastre. Prin natura lucrurilor această biruinţă aparţine trupului nostru şi naturii noastre în Isus Hristos, şi celei unite cu Isus Hristos. Aşadar, observaţi că această luptă, această biruinţă, nu ne reintegrează în univers doar în starea în care era Adam, nici doar unde ar fi ajuns dacă nu ar fi păcătuit, ci acolo unde este Isus Hristos prin dreptul Său divin. Cât de minunat este! Aşa este, şi ceea ce este şi mai frumos este că totul este adevărat.
Noi prea adesea pierdem din vedere slava acestei realităţi, privind doar la nenorocirea produsă de intrarea păcatului în lumea noastră. A fost într-adevăr o nenorocire, ca păcatul să apară în univers. Şi în sensul acesta, a fost o nenorocire faptul că păcatul a atins această lume şi că bătălia pentru univers a trebuit să fie dusă aici, în lumea noastră. Dar prin faptul că lumea noastră a fost atinsă şi a fost implicată, aceasta ne-a implicat pe mine şi pe dumneavoastră, întrucât aici, în natura noastră a trebuit să fie desfăşurată lupta pentru univers, şi putem mulţumi Lui Dumnezeu că biruinţa este câştigată şi că avem şi noi o parte în această biruinţă pentru univers. De aceea nu putem spune că totul a fost doar o nenorocire, pentru că Dumnezeu poate să schimbe cele mai mari nenorociri în cele mai mari biruinţe. Ar fi fost cea mai mare nenorocire pentru noi dacă nu ar fi existat nici o răscumpărare. Dar când Dumnezeu îşi îndreaptă mâna spre un lucru, cele mai mari nenorociri devin cele mai mari biruinţe. Şi această mare nenorocire pentru univers, Dumnezeu a schimbat-o într-o mare biruinţă în favoarea universului. O, El a făcut-o să fie spre triumful absolut şi etern al universului!
Hristos S-a golit pe Sine de chipul de Dumnezeu şi a luat chipul nostru omenesc. S-a golit pe Sine de natura de Dumnezeu şi a luat natura noastră umană. Şi făcând aşa, a adus omenescului divinul. Făcând aşa, a condus omenescul să-l învingă pe Satana şi păcatul. Hristos a obţinut biruinţa, în natura noastră umană, împotriva întregii puteri a Satanei, de aceea El nu spune doar „Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava, pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea”, ci mai departe spune „le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu”. În loc ca El să fie adus pentru eternitate în starea în care eram noi, El ne ridică pe noi pentru veşnicie acolo unde este El.
„Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Său nespus de mare”! Noi avem un Mijlocitor în curţile cereşti, care, în plinătatea drepturilor, stă ca Avocat al nostru şi închide gura avocatului acuzării care ar vrea să ne acuze zi şi noapte înaintea lui Dumnezeu. Isus Hristos câştigă procesele noastre, pentru că le-a câştigat deja. Şi aceasta pentru că, deşi avea chip de Dumnezeu, S-a dezbrăcat de Sine şi a luat asupra Sa chipul unui slujitor. „La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult (şi ne-a înălţat şi pe noi în El), şi I-a dat Numele care este mai pe sus de orice nume; pentru ca în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul”.
Ne face plăcere să ne aplecăm genunchii înaintea Lui şi acum, cu atât mai mult în ziua aceea, spre slava Lui. Indiferent dacă cineva o face acum sau nu, în ziua în care Isus Hristos va fi încoronat cu coroana biruinţei Lui înaintea universului şi pentru univers, orice genunchi, începând cu Lucifer şi până la ultimul om care L-a respins, se va pleca şi vor recunoaşte cu toţii că Isus Hristos este Domnul, şi o vor face spre slava lui Dumnezeu Tatăl. Şi în acea zi, orice limbă din univers va mărturisi divinitatea adevărului şi dreptatea nepieritoare a principiului dreptăţii care învinge puterea.