Textul pe care-l studiem în seara aceasta este în Fapte 10:28: „Ştiţi, le-a zis el, că nu este îngăduit de Lege unui Iudeu să se însoţească cu unul de alt neam, sau să vină la el”.

Interliniarul grecesc pe care îl am aici, arată că această idee a fost exprimată într-un fel mult mai tare decât cel redat de traducerea noastră. „Ştiţi, le-a zis el, cât este de neîngăduit de Lege ca un Iudeu să se însoţească cu unul de altă rasă, sau să se apropie de el”. Nu doar că „nu este îngăduit de Lege”, ci „ştiţi cât este de neîngăduit” să faci aşa ceva.

Era într-adevăr ceva osândit de Lege? Era ceva ilegal ca un Iudeu să vină în contact sau să se asocieze cu cineva de alt neam? Iudeii priveau aceasta ca fiind ceva contrar Legii, dar era aşa? Iudeii erau poporul lui Dumnezeu. Ei aveau această mărturisire de veacuri. În tot acest timp ar fi trebuit să înveţe că ceea ce spune Dumnezeu, numai aceea este legal, şi că nimic din ceea ce altcineva spune nu este literă de lege, de aceea nu se poate spune că este legal, şi nici despre încălcarea acelor cuvinte nu se poate spune că este ceva neîngăduit de Lege. Ei ar fi trebuit să înveţe aceasta, dar în loc să înveţe aceasta au învăţat tocmai opusul, iar acest opus era de aşa natură încât ceea ce spuneau oamenii era socotit de fapt ca fiind mai obligatoriu decât ceea ce spusese Dumnezeu. Poruncile, obiceiurile şi căile oamenilor au făcut fără valoare cuvântul lui Dumnezeu, aşa încât Isus a trebuit să spună „aţi desfiinţat porunca lui Dumnezeu prin datina voastră”.

Însă Hristos, în lucrarea Sa pe care a făcut-o în lume şi pe care a făcut-o în El însuşi pentru toţi cei ce sunt în El, a fost tocmai reversul acestei ordini de lucruri. El a întors lucrurile în aşa fel încât oamenii să vadă că ceea ce spune un om sau o adunare de oameni nu poate fi niciodată literă de lege, şi că niciodată creştinul nu trebuie să socotească aşa ceva ca fiind aprobat de lege, sau călcarea acelor cuvinte ca fiind osândită de lege. Numai ceea ce spune Dumnezeu este aprobat de lege, şi a nu face ceea ce spune Dumnezeu, aceea este neîngăduit de lege.

Acesta este principiul pe care urmează să-l studiem pe parcursul unei lecţii sau două – poate că mai mult – şi acesta este principiul pe care avem nevoie să-l studiem acum, întrucât am ajuns la hotarele timpului, şi în curând va veni vremea când lumea va fi la fel de înrobită de poruncile, tradiţiile şi prejudecăţile oamenilor, care desfiinţează Legea lui Dumnezeu, cum au fost oamenii la venirea lui Hristos în lume. De aceea, dacă vom fi de partea lui Dumnezeu, cum şi trebuie să fim, vom fi legaţi atât de tare de ceea ce spune Dumnezeu încât numai Cuvântul Lui va fi singura noastră regulă de viaţă. Numai acesta va fi călăuza noastră, şi acesta în Hristos, aşa cum este trăit în Hristos şi demonstrat în El.

Când aşa vor sta lucrurile, când lumea va fi căsătorită cu formele, ceremoniile şi tradiţiile prin care desfiinţează Legea lui Dumnezeu, cei drepţi se vor purta cu cei care acţionează conduşi de tradiţiile lor, aşa cum S-a purtat Hristos cu ceilalţi din zilele Lui. Nu a fost niciodată planul lui Dumnezeu să fie socotit drept ceva ilegal să te asociezi cu oameni din alte naţiuni. Dacă Iudeii ar fi rămas credincioşi lui Dumnezeu, nici unul dintre ei nu ar fi socotit drept călcare de lege să te asociezi sau să ai de-a face cu cineva dintr-o altă naţiune. Ei au ajuns pe această poziţie datorită faptului că, şi-au închis ochii şi au întors spatele învăţăturilor Lui Dumnezeu şi felului Său de a se purta cu ceilalţi, de la început şi până atunci.

Să privim puţin poziţia Iudeului, aşa cum a fost exprimată de Petru în acel text, şi care exprima concepţia naţiunii iudaice. În aprecierea lor, toate celelalte naţiuni era alungate dinaintea lui Dumnezeu şi nu aveau nici o parte cu El. Totuşi, de atâtea ori, Domnul le arătase că nu aşa stăteau lucrurile.

În zilele lui Iona, zilele pline de glorie ale împărăţiei Asiriei, înainte ca împărăţia Babilonului să intre în istorie, - atunci demult, Dumnezeu chemase un om din poporul Său – Iona – ca să meargă la un popor păgân şi să le vorbească despre osânda care-i ameninţa şi despre distrugerea care urma să vină peste ei, pentru ca în urma avertizării să se poată pocăi şi în felul acesta să scape de ruină. Dar el a răspuns Domnului „nu este de nici un folos să fac aceasta, pentru că Tu eşti un Dumnezeu plin de îndurare şi Îţi pare rău de răul pe care vrei să-L faci, iar dacă eu merg până acolo şi le spun ce mi-ai spus să le spun, şi dacă ei se pocăiesc, întorcându-se de la răutatea lor, Tu nu vei distruge cetatea. Şi atunci care este rostul călătoriei mele până acolo pentru a le spune că cetatea va fi distrusă? Tu nu o vei face dacă ei se întorc de la căile lor rele.”

Dar Domnul a insistat ca el să meargă la Ninive. Totuşi Iona nu a renunţat la părerile lui şi a plecat spre Iopa ca să fugă la Tars. Domnul  l-a adus însă înapoi, şi între timp el s-a convins că ar fi mai bine să meargă la Ninive. A plecat la Ninive şi a traversat oraşul - timp de trei zile - predicând. „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi nimicită!” Cuvântul a ajuns la urechile împăratului cetății Ninive, şi el a trimis poruncă tuturor oamenilor să se întoarcă de la căile lor rele, să se îmbrace în sac şi cenuşă, să postească până şi animalele, şi cu toţii să strige către Dumnezeu. Domnul a auzit strigătul lor, a primit pocăinţa lor şi a iertat cetatea. Iona însă a ieşit din cetate şi s-a aşezat pe o înălţime din apropiere ca să vadă dacă Dumnezeu va nimici sau nu cetatea. Dar Dumnezeu nu a nimicit-o, fapt care nu a plăcut deloc lui Iona. El a zis: „Ah, nu este aceasta tocmai ceea ce ziceam eu înainte să plec de acasă? Ţi-am spus că dacă vin aici şi le spun ce mi-ai zis să le spun, ei se vor pocăi de rele şi Tu îi vei ierta şi nu vei nimici cetatea, şi că era mai bine să fi rămas acasă.”

„Dumnezeu a văzut ce făceau ei şi că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care se hotărâse să li-l facă, şi nu l-a făcut. Lucrul acesta n-a plăcut deloc lui Iona, şi s-a mâniat. S-a rugat Domnului, şi a zis,”Ah, Doamne, nu este aceasta tocmai ce ziceam eu când eram încă în ţara mea? Tocmai lucrul acesta voiam să-l înlătur fugind la Tars. Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător, şi bogat în bunătate, şi că Te căieşti de rău! Acum, Doamne, ia-mi viaţa, căci vreau mai bine să mor decât să trăiesc!” Domnul a răspuns: „Bine faci tu că te mânii?”” Iona 3:10; 4:1-4.

În continuare ni se spune cum Iona s-a dus şi s-a aşezat la răsărit de cetate, unde şi-a făcut un umbrar sub care s-a hotărât să stea până va vedea ce va fi cu cetatea. Apoi Domnul a făcut să crească un curcubete pe care după aceea l-a făcut să se ofilească, fapt pentru care Iona s-a mâniat foarte tare şi s-a rugat din nou să moară.

„Dar Dumnezeu a zis lui Iona: «Bine faci tu că te mânii din pricina curcubetelui?» El a răspuns: «Da, bine fac că mă mânii până la moarte!» Atunci şi Dumnezeu a zis: «Ţie îţi este milă de curcubetele acesta, care nu te-a costat nici o trudă şi pe care nu tu l-ai făcut să crească, ci într-o noapte s-a născut şi într-o noapte a pierit. Şi Mie să  nu-mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, afară de o mulţime de vite!»”

Se presupune că Iona ar fi învăţat în cele din urmă această lecţie, şi că după aceea relatarea ei a fost păstrată ca una dintre cărţile sfinte puse în mâna poporului, şi din care erau învăţaţi. Şi ei ar fi trebuit să înveţe lecţia aceasta care, spune că Domnul are în grijă celelalte naţiuni şi că doreşte ca şi poporul său să se îngrijească de ele.

Iona ştia aceasta şi a zis că el ştia că Domnul este „un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate, şi că Te căieşti de rău”. Cunoscând aceasta, ar fi trebuit să fie cu atât mai dispus să meargă la acel popor, să le vestească solia Domnului, ca să se poată pocăi şi să fie în felul acesta salvaţi. Însă, cu toate că aveau această carte, cu toată lecţia pozitivă cuprinsă în ea, Iudeii s-au purtat de atunci încolo în totală opoziţie faţă de ea. Ei au început să creadă că lui Dumnezeu nu-I păsa de păgâni, decât dacă aceştia se converteau la Iudaism, dar Mântuitorul le-a spus celor care gândeau în felul acesta, că prozeliţii pentru care ei înconjurau „marea şi pământul” erau „fii ai ghenei, de două ori mai răi” decât ei. Şi aşa era.

După ce au pornit pe această cale nedreaptă, îndepărtându-se de adevăratul gând al lui Dumnezeu în ce-i privea pe ei şi pe celelalte Neamuri din jurul lor, devenind exclusivişti, s-au închistat în ei înşişi ajungând să fie mai răi decât păgânii din jurul lor. Atunci Dumnezeu i-a împrăştiat printre Neamurile din jurul lor, unde au fost obligaţi să se asocieze cu cei din alte popoare; nu aveau încotro. Şi totuşi Petru spune „ştiţi cât este de neîngăduit de lege ca un Iudeu să se însoţească cu unul de alt neam sau să vină la el” – cu cei care nu erau tăiaţi împrejur. În capitolul unsprezece, fraţii din Ierusalim îl mustră pentru că „ai intrat în casă la nişte oameni netăiaţi împrejur, şi ai mâncat cu ei”.

Daniel şi cei trei tineri au mâncat la masa unui rege păgân, împreună cu păgânii, zile şi ani la rând, şi Dumnezeu a fost cu ei tot timpul şi a făcut din Daniel unul dintre cei mai mari profeţi, şi i-a scos pe cei trei din cuptorul încins. Pentru ce au fost scrise toate acestea şi pentru ce le-a fost pusă în mâini această carte, pe care trebuiau să o studieze în permanenţă? Vă puteţi da seama că era simplu să fie învăţaţi cu totul altceva decât ceea ce spuneau şi făceau.

Mai mult; dacă deschidem la Daniel capitolul patru citim:

„Nebucadneţar, împăratul, către toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile, care locuiesc pe tot pământul: să aveţi multă pace! Am găsit cu cale să fac cunoscut semnele şi minunile, pe care le-a făcut Dumnezeul cel Preaînalt faţă de mine. Cât de mari sunt semnele Lui şi cât de puternice sunt minunile Lui! Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică, şi stăpânirea Lui dăinuieşte din neam în neam!”

Nebucadneţar vesteşte oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod, adevărul despre adevăratul Dumnezeu, despre bunătatea Lui şi despre mărimea minunilor Lui. Au avut în mâini această relatare. În propriile lor cărţi aveau scris că Dumnezeu dăduse lui Nebucadneţar un vis şi lui Daniel îi dăduse interpretarea visului, aşa încât, prin aceste mijloace Dumnezeu l-a condus pe Nebucadneţar să trimită această  proclamaţie tuturor neamurilor şi tuturor oamenilor de orice limbă, prin care li se aducea la cunoştinţă cât de bun este adevăratul Dumnezeu, cât de mare este şi cât de bine este să te încrezi în El.  Priviţi la ultimul verset al capitolului.  Nebucadneţar îşi povestise experienţa, povestise cât de mult ofensase pe Dumnezeu, cum fusese îndepărtat dintre oameni şi cum Dumnezeu îl adusese înapoi la timpul anunţat:

„În vremea aceea, mi-a venit mintea înapoi; slava împărăţiei mele, măreţia şi strălucirea mea mi s-au dat înapoi; sfetnicii şi mai marii mei din nou m-au căutat; am fost pus iarăşi peste împărăţia mea, şi puterea mea a crescut. Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui sunt drepte, şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!”

Aceasta era o altă lecţie pe care o aveau continuu înaintea ochilor, prin care Domnul încerca să-i înveţe că toate acele noţiuni ale lor erau total opuse adevărului. Dumnezeu îi învăţa că era dispus să ajungă la inima păgânilor şi că dorea să ajungă, şi că El separase pe Israel de Neamuri ca ei să poată să-L cunoască pe Dumnezeu şi să le vorbească şi celorlalţi despre El. Iar dacă ei ar fi făcut aşa cum Dumnezeu dorea de la început să facă, nu ar fi căzut asupra unui împărat păgân o astfel de sarcină, pentru că poporul lui Dumnezeu ar fi vestit slava Sa tuturor neamurilor. Dar pentru că s-au îndepărtat de Dumnezeu şi în felul acesta s-au îndepărtat de celelalte popoare, Dumnezeu a trebuit să se folosească de conducătorii acelor popoare păgâne pentru a vesti tuturor popoarelor cunoştinţa de El însuşi.

Să privim şi la capitolul şase. Este vorba aici despre exemplul lui Darius, despre persecuţia asupra lui Daniel şi eliberarea lui. Să citim decretul lui Darius  din versetul douăzeci şi cinci:

„După aceea, împăratul Dariu a scris o scrisoare către toate popoarele, către toate neamurile, către oamenii de toate limbile, care locuiau în toată împărăţia: Pacea să vă fie dată din belşug! Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se teamă şi să se înfricoşeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu, şi El dăinuieşte veşnic; împărăţia Lui nu se va nimici niciodată, şi stăpânirea Lui nu va avea sfârşit. El izbăveşte şi mântuieşte, El face semne şi minuni în ceruri şi pe pământ. El a izbăvit pe Daniel din ghearele leilor!””

Iarăşi, aici este făcut cunoscut adevăratul Dumnezeu tuturor popoarelor, neamurilor şi oamenilor de orice limbă, prin cuvintele unuia pe care Iudeul l-ar fi considerat un proscris, cu totul părăsit şi respins de Dumnezeu. Şi totuşi relatarea aceasta exista în propria lor limbă, în mâinile lor, an după an, şi îi învăţa exact opusul lucrurilor pe care ei le învăţau şi le făceau.

Vom mai aminti încă un exemplu relatat în primul capitol din cartea lui Ezra, pe care îl vom citi în legătură cu ultimele două versete din 2 Cronici:

„În cel dintâi an al lui Cir, împăratul Perşilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, Domnul a trezit duhul lui Cir, împăratul Perşilor, care a pus să se facă prin viu grai şi prin scris această vestire în toată împărăţia lui: „Aşa vorbeşte Cir, împăratul Perşilor: „Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-a dat toate împărăţiile pământului, şi mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Domnul, Dumnezeul lui să fie cu el, şi să plece.”

„În cel dintâi an al lui Cir, împăratul Perşilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, Domnul a trezit duhul lui Cir, împăratul Perşilor, care a pus să se facă prin viu grai şi prin scris vestirea aceasta în toată împărăţia lui: „Aşa vorbeşte Cir, împăratul Perşilor: „Domnul, Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate împărăţiile pământului şi mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Dumnezeul lui să fie cu el, şi să se suie la Ierusalim în Iuda şi să zidească acolo Casa Domnului, Dumnezeului lui Israel! El este adevăratul Dumnezeu, care locuieşte la Ierusalim.” Ezra 1:1-3.

Este suficient. Există mult mai multe exemple în Scriptură, ceea ce ne demonstrează cât de mult şi-au închis Iudeii ochii şi cât de mult au întors spatele lui Dumnezeu, încât să ajungă în poziţia în care erau atunci când Hristos a venit în lume.

Este adevărat că în cartea lui Moise, când Domnul a scos pe copiii lui Israel din Egipt, dar şi în alte cărţi, li s-a spus să fie separaţi de toate popoarele. Aşa este. Şi li s-a spus şi cum va fi realizată această separare. În capitolul treizeci şi trei din Exod, versetele 14-16, este scris:

„Domnul a răspuns: „Voi merge Eu însumi cu tine, şi îţi voi da odihnă”. Moise I-a zis: „Dacă nu mergi Tu însuţi cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici. Cum se va şti că am căpătat trecere înaintea Ta, eu şi poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu însuţi cu noi, şi când prin aceasta vom fi deosebiţi, eu şi poporul Tău, de toate popoarele de pe faţa pământului?”

„Prin aceasta vom fi deosebiţi (separaţi – eng.)”. Ce înseamnă „prin aceasta”? Dacă „vei merge Tu însuţi cu noi”. Aici erau învăţaţi şi în ce fel urmau să fie separaţi de toate popoarele.

Dacă ar fi căutat prezenţa Lui şi dacă ar fi avut prezenţa Lui, atunci ar fi fost separaţi cu adevărat de toate popoarele, în inimă şi în viaţă. Dar în acelaşi timp s-ar fi apropiat de orice om de pe pământ. S-ar fi dus la fiecare neam, limbă şi norod, şi le-ar fi vorbit despre slava lui Dumnezeu, despre bunătatea şi puterea Lui, întocmai aşa cum au făcut Nebucadneţar, Dariu şi Cir.

Dar în loc să facă aşa, nu au căutat prezenţa Domnului, nu au căutat  să-L aibă cu ei pentru a fi sfinţiţi – a fi separat de lume pentru Domnul, înseamnă să fi sfinţit. Dacă ar fi avut prezenţa Domnului ca  să-i sfinţească, ar fi putut merge oriunde pe pământ şi ar fi rămas totuşi separaţi de toate popoarele.

Dar pentru că nu aveau ceea ce i-ar fi separat, şi singurul mijloc prin care puteau să fie separaţi, şi pentru că totuşi trebuiau să fie separaţi, atunci ce era de făcut? Care era singurul mod în care puteau să se separe? Ştim că nu-L aveau pe Cel a cărui prezenţă ar fi putut face aceasta. Atunci, singurul fel în care puteau realiza aceasta era să se separe singuri, după propriile lor idei în legătură cu ceea ce voia să spună Dumnezeu când le-a zis că ei trebuie să fie separaţi. Dar o părere a omului în legătură cu ceea ce vrea să spună Dumnezeu – ştim bine cât este de aproape de adevăr, pentru că El spune: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre”. Isaia 55:8-9. Atât sunt de departe, pe cât este omul de departe.

Întrucât nu aveau prezenţa lui Dumnezeu care, putea realiza această separare pentru ei şi în ei, au luat această lucrare în mâinile lor, şi trebuiau să o facă, dacă voiau să fie separaţi.

Dar dacă nu aveau prezenţa lui Dumnezeu, singura care putea face aceasta, atunci încercarea lor de a se separa singuri, numai unde putea să ducă? Gândiţi-vă care putea fi singurul rezultat al acestei încercări? Nu putea duce la altceva decât la creşterea, întărirea şi supremaţia eu-lui. Încredere de sine, mândrie de sine, înălţare de sine, îndreptăţire de sine – orice fel de egoism – o creştere din ce în ce mai mare a valorii eu-lui, într-o încercare zadarnică de a împlini ei singuri Scriptura prin care Domnul le-a spus că trebuie să fie separaţi de toate celelalte neamuri.

Iar când, datorită acestui mod de a proceda, au ajuns să fie mai răi decât păgânii din jurul lor, Domnul a trebuit să-i scoată din ţară şi să-i răspândească printre celelalte neamuri. Şi când au fost împrăştiaţi astfel, au ajuns să fie mai separaţi de celelalte neamuri decât au fost vreodată de la intrarea lor în ţară. Pentru că, atunci când s-au văzut împrăştiaţi, au căutat pe Domnul, aşa cum nu o făcuseră în ţara lor, s-au încrezut în El, aşa cum nu se încrezuseră când au fost în ţara lor, L-au găsit, aşa cum nu-L cunoscuseră acolo, şi prezenţa Lui în viaţa lor i-a despărţit de păgâni atunci când au fost împrăştiaţi printre păgâni.

În toate căile lor Domnul încerca să le arate că nu sunt pe drumul cel bun, să-i înveţe care este singurul mod real în care se putea realiza aceasta. Totuşi, în ciuda eforturilor Sale, ei au ales calea greşită. Mai mult de atât: fără să aibă prezenţa lui Dumnezeu, care ar fi dat înţeles tuturor cuvintelor pe care El le rostise şi tuturor rânduielilor pe care li le dăduse să fie respectate în slujbele şi în închinarea lor, umblarea lor după eu-l lor i-a condus la pervertirea formelor de închinare prescrise de Dumnezeu. I-a condus să privească aceste forme ca mijloace de mântuire. Şi când au făcut aşa, au crezut că acestea îi făceau să fie neprihăniţi, iar pentru că celelalte popoare nu le aveau, în mod logic, nu puteau să aibă nici o neprihănire. Apoi au susţinut că Dumnezeu dăduse aceste forme în acest scop, şi pentru că nu le-a prescris şi altor popoare însemna că Dumnezeu îi preţuia pe ei mai mult decât pe oricine.

În felul acesta nu numai că s-au pus în locul lui Dumnezeu, ci toate slujbele pe care El le rânduise cu alt scop, au fost pervertite de către ei şi au fost puse în slujba îndreptăţirii de sine, a înălţării de sine şi a exclusivismului.

Dacă ar fi avut prezenţa Lui, aşa cum El hotărâse pentru ei, toate aceste forme prescrise ar fi avut pentru ei o semnificaţie divină şi ar fi găsit viaţa dumnezeiască în fiecare fază a slujbei rânduite. Atunci L-ar fi găsit pe însuşi Isus Hristos împreună cu prezenţa Lui vie şi puterea Lui transformatoare, şi aceasta ar fi dat energie plină de viaţă fiecărei forme prescrise şi fiecărui simbol pe care îl aveau în faţa ochilor. Atunci toate aceste lucruri ar fi trezit în ei un viu interes, pentru că toate ar fi reprezentat un Hristos prezent – Hristos prezent în mijlocul lor.

Lipsa prezenţei lui Hristos în viaţa lor, într-o inimă convertită, i-a condus la o creştere a eu-lui în detrimentul lui Dumnezeu în viaţa lor, şi i-a condus să considere formele divine rânduite de Dumnezeu, ca fiind doar nişte ceremonii şi forme exterioare prin care, sperau să obţină viaţa. I-a dus până acolo încât să pună aceste lucruri în locul lui Dumnezeu, şi să le considere căi spre mântuire.

Cred că avem suficient timp în ora aceasta, ca să citim câteva pasaje care descriu ce au făcut ei din toate acestea, în timpul lui Hristos. Aş dori să fiţi foarte atenţi la aceste cuvinte.

Am aici câteva din primele capitole din noua ediţie a cărţii Viaţa lui Isus, de E.G. White. Aici sunt multe lucruri în legătură cu subiectul pe care l-am studiat în seara aceasta, şi  cred că ar fi de valoare pentru orice misionar şi lucrător în mod deosebit, dar şi pentru tot poporul nostru, dacă am putea cuprinde aici toate declaraţiile, aşa încât să le putem avea pe toate aici în Buletin, înaintea ochilor noştri, pentru a le folosi în timpul care ne stă în faţă.

De aceea am adus aici aceste pasaje, şi le voi citi fără să fac nici un comentariu asupra lor în seara aceasta, dar în lecţia următoare vom urmări concluziile lor. Toate acestea ne sunt necesare pentru studiul următor. Întrucât Viaţa lui Isus nu este încă tipărită, fiind doar sub formă de manuscris, nu vă pot da referinţe.

„Conducătorii Iudei se înfrânau să nu se însoţească cu cei dintr-o altă clasă decât clasa lor. Ei se ţineau de o parte nu numai faţă de Neamuri, ci şi faţă de majoritatea celor din poporul lor, fără să caute nici să le câştige prietenia, nici să le fie de folos. Învăţăturile lor i-au condus pe Iudeii din toate clasele să se separe de restul lumii într-un fel care-i făcea să devină îndreptăţiţi de sine, egoişti şi intoleranţi. Această izolare riguroasă şi bigotismul Fariseilor îngustase influenţa lor şi crease un prejudiciu pe care Mântuitorul a dorit să-l schimbe, pentru ca influenţa misiunii Lui să ajungă la orice făptură. Acesta a fost scopul pentru care Isus a luat parte la acea masă de nuntă, începând să dărâme exclusivismul care exista la conducătorii Iudei, şi pentru a deschide calea ca ei să se amestece cu poporul de rând.”

„Iudeii se îndepărtaseră atât de mult de învăţăturile din vechime ale lui Jehova, încât susţineau că vor fi drepţi în ochii lui Dumnezeu, şi vor primi împlinirea făgăduinţelor Lui, dacă vor păzi cu stricteţe litera legii dată lor prin Moise. Zelul cu care ei urmau învăţăturile bătrânilor le conferea un aer de mare evlavie. Fără să găsească mulţumire în împlinirea acelor slujbe pe care Dumnezeu le specificase pentru ei prin Moise, ei căutau în continuu noi datorii dificile şi rigide. Ei îşi măsurau sfinţenia prin numărul şi mulţimea ceremoniilor, în timp ce inimile lor erau pline de ipocrizie, mândrie şi avariţie. În timp ce afirmau că erau singura naţiune dreaptă de pe pământ, blestemul lui Dumnezeu era asupra lor din cauza nelegiuirilor lor.”

„Ei primiseră interpretări nesfinţite şi confuze ale legii date lor prin Moise; ei adăugaseră tradiţie după tradiţie, restrânseseră libertatea de gândire şi de acţiune, până când poruncile, rânduielile şi slujbele lui Dumnezeu au fost pierdute într-o horă neîncetată de ceremonii şi ritualuri fără înţeles. Religia lor era un jug de robie. Tot timpul erau îngroziţi la gândul că s-ar putea întina. Stăruind în mod continuu în aceste lucruri mintea lor se pipernicise şi modul lor de viaţă se îngustase.”

O întrebare: Care era rădăcina acestor lucruri? Eu-l, eu-l, egoismul.

„Isus Şi-a început lucrarea de reformă prin faptul că a manifestat o strânsă simpatie cu omenirea. El era Iudeu şi dorea să lase un model desăvârşit pentru cel care este Iudeu pe dinăuntru. În timp ce dovedea un profund respect pentru legea lui Dumnezeu şi învăţa ascultarea de poruncile ei, îi mustra pe Farisei pentru pretinsa lor evlavie şi depunea eforturi pentru a elibera oamenii de sub puterea pretenţiilor fără sens care îi înrobeau.

Isus mustra necumpătarea, îngăduinţa de sine, şi nebunia; totuşi era social în natura Sa. El a acceptat invitaţiile de a cina atât cu cel învăţat şi nobil cât şi cu cel sărac şi apăsat. În aceste ocazii conversaţiile Sale erau ziditoare şi instructive. El nu aproba scenele de frivolitate şi de petrecere, dar bucuriile inocente îi erau plăcute. O căsătorie la Iudei era o ocazie solemnă şi impresionantă, iar atmosfera ei de bucurie nu displăcea Fiului omului. Minunea făcută la acea sărbătoare ţintea  exact spre dărâmarea prejudecăţii Iudeilor. Ucenicii lui Isus au învăţat din ea o lecţie de simpatie şi umilinţă.”

Într-un alt capitol, despre Nicodim şi vizita lui la Hristos, citim:

„În acea vreme Israeliţii ajunseseră să privească slujbele jertfelor ca având în ele însele virtutea de a ispăşi pentru păcat, şi în felul acesta au pierdut din vedere pe Hristos, spre care arătau. Dumnezeu voia să-i înveţe că toate slujbele lor erau lipsite de valoare, în ele însele, întocmai ca acel şarpe de bronz, însă trebuiau, ca acesta, să conducă mintea spre Hristos, marea jertfă pentru păcat.”

„Aşa păcătoasă cum era, această femeie era într-o stare mai favorabilă schimbării ei într-o moştenitoare a împărăţiei lui Hristos decât ceilalţi Iudei care făceau mărturisiri de înaltă evlavie, şi totuşi se încredeau pentru mântuirea lor în respectarea ceremoniilor şi formelor exterioare. Ei nu simţeau nevoia unui Mântuitor, nici a unui învăţător; dar această sărmană femeie tânjea după eliberare de sub povara păcatului …”

„Isus era Iudeu, totuşi se amesteca nestingherit printre Samariteni, făcând astfel fără valoare obiceiurile şi bigotismul naţiunii Sale. El începea deja să dărâme zidul de despărţire dintre Iudei şi Neamuri, şi să vestească mântuirea lumii. Chiar de la începutul lucrării Sale, a mustrat pe faţă moralitatea superficială şi pietatea ostentativă a Iudeilor. ...”

„În templul din Ierusalim exista un zid de despărţire, care separa curtea de afară de clădirea propriu-zisă a templului. Neamurilor li se permitea să intre în curtea dinafară, dar era permis de lege doar Iudeilor să intre în curtea dinăuntru. Dacă un Samaritean trecea acest hotar, viaţa lui trebuia să plătească pentru vina profanării templului care, era în felul acesta desacralizat. Dar Isus, care era în mod virtual originea şi fundamentul templului, atrăgea Neamurile le El prin legături de tovărăşie şi simpatie omenească, în timp ce harul Său divin şi puterea Sa le oferea mântuirea pe care Iudeii refuzau să o primească.”

„Şederea lui Isus în Samaria nu avea ca unic scop să aducă lumină sufletelor care ascultau cu atâta nesaţ cuvintele Lui. A fost şi o lecţie pentru ucenicii Săi. Deşi erau sinceri în ataşamentul lor faţă de Hristos, ei încă mai erau sub influenţa învăţăturilor bigotismului şi îngustimii Iudeilor. Ei simţeau că pentru a se dovedi credincioşi naţionalităţii lor, erau datori să nutrească vrăjmăşie faţă de Samariteni.”

Observaţi legătura dintre acest citat şi cel anterior lui? În timp ce vorbea cu femeia samariteancă, Isus începea să dărâme zidul de despărţire dintre Iudei şi celelalte naţiuni; iar ucenicii socoteau că era de datoria lor să nutrească „vrăjmăşia”. Observaţi că din acest motiv, când Isus a început să dărâme zidul de despărţire, a făcut-o prin distrugerea vrăjmăşiei?

„Ei erau plini de uimire în faţa purtării lui Isus, care dărâma zidul de despărţire dintre Iudei şi Samariteni, şi în felul acesta dădea în mod clar la o parte învăţăturile cărturarilor şi Fariseilor. Ucenicii nu puteau refuza să urmeze exemplul Învăţătorului lor, totuşi sentimentele lor se revoltau la fiecare pas. Petru cel impulsiv, până şi iubitorul Ioan, cu greu se puteau supune noii stări de lucruri. Cu greu suportau ideea că ei trebuiau să lucreze pentru astfel de oameni ca Samaritenii.”

„De-a lungul celor două zile în care au fost părtaşi lucrării Domnului în Samaria, fidelitatea faţă de Hristos le-a ţinut sub stăpânire prejudecăţile. Ei nu voiau să dea pe faţă lipsă de respect faţă de El, totuşi în inimă nu erau împăcaţi. Dar aceasta a fost o lecţie esenţială pe care trebuiau să o înveţe. Ca ucenici şi ambasadori ai lui Hristos, sentimentele lor de mândrie, de luptă şi ură trebuiau să cedeze locul iubirii, milei şi simpatiei. Inimile lor trebuiau să fie deschise faţă de toţi cei care, ca şi ei, aveau nevoie de iubire, bunătate şi învăţătură cu răbdare.”

„Isus nu a venit în lume ca să micşoreze demnitatea legii, ci ca să o înalţe. Iudeii o pervertiseră prin prejudecăţile şi interpretările lor greşite. Pretenţiile şi cerinţele lor fără nici un înţeles ajunseseră de poveste printre popoarele celorlalte naţiuni. Îndeosebi ziua Sabatului era îngrădită prin tot felul de restricţii fără sens. Aceasta nu mai putea fi numită o desfătare, zi sfântă pentru Domnul, deoarece cărturarii şi Fariseii făcuseră din respectarea ei un jug amar. Unui Iudeu nu-i era îngăduit să aprindă un foc în ziua Sabatului, nici măcar o lumânare nu era voie să fie aprinsă în acea zi. Vederile poporului erau atât de înguste încât deveniseră sclavi propriilor reguli nefolositoare. Drept urmare, au ajuns să depindă de Neamuri pentru înfăptuirea multor servicii pe care regulile lor nu le dădea voie lor să le facă.

Ei nu se gândeau că dacă aceste îndatoriri de viaţă necesare, erau păcătoase, atunci cei care angajau pe alţii în înfăptuirea lor, erau tot atât de vinovaţi ca şi cum ei înşişi ar fi înfăptuit acel lucru. Ei gândeau că mântuirea era restrânsă la Iudei, că oricum starea celor fiinţe era atât de lipsită de speranţă, încât nu putea fi nici îmbunătăţită, nici înrăutăţită. Dar Dumnezeu nu a dat nici o poruncă ce să nu poată fi respectată de toţi oamenii. Legile Sale nu aprobă nici o folosire iraţională a lor şi nici restricţii egoiste asupra lor …”

„Simplitatea învăţăturilor Lui atrăgea mulţimile care nu aveau nici un interes faţă de cuvântările lipsite de viaţă ale rabinilor. Fiind ei înşişi sceptici şi iubitori de lume, aceşti învăţători vorbeau cu ezitare atunci când încercau să explice cuvântul lui Dumnezeu, ca şi cum învăţăturile Lui ar fi putut să fie înţelese ca însemnând un lucru sau chiar opusul acelui lucru. … Atât prin cuvintele Lui cât şi prin faptele Lui pline de milă şi bunăvoinţă, El sfărâma puterea opresivă a tradiţiilor din bătrâni şi a poruncilor omeneşti, în locul acestora prezentând dragostea lui Dumnezeu în desăvârşita ei plinătate…”

„În loc ca Sabatul să fie binecuvântarea care trebuia să fie, devenise un blestem datorită cerinţelor adăugate de Iudei. Isus voia să Îl elibereze de aceste poveri …”

„Scripturile vechiului Testament, pe care ei spuneau că le cred, vorbeau lămurit despre fiecare detaliu al misiunii lui Hristos … Dar minţile Iudeilor se piperniciseră şi se îngustaseră datorită prejudecăţilor lor nedrepte şi bigotismului lor lipsit de raţiune …”

„Conducătorii Iudei erau plini de mândrie spirituală. Dorinţa lor de slăvire a eu-lui se manifesta chiar şi în slujbele lor de la Templu. Le făcea plăcere să li se facă plecăciuni în pieţe şi erau satisfăcuţi cu rostirea titlurilor lor de pe buze omeneşti. Şi pentru că adevărata evlavie se pierduse, au devenit tot mai geloşi pentru tradiţiile şi ceremoniile lor.”

Mai avem încă un citat.

„Aceste pedepse au avut efect, şi pentru că au venit asupra lor calamităţi şi persecuţii repetate din partea duşmanilor lor păgâni, Iudeii s-au întors la o respectare strictă a tuturor formelor exterioare ale legii sacre. Nemulţumiţi cu atât, ei au făcut adăugări împovărătoare acestor ceremonii. Mândria şi bigotismul lor i-au condus spre o interpretare îngustă a cerinţelor lui Dumnezeu. Cu trecerea timpului s-au îngrădit singuri cu tradiţiile şi obiceiurile strămoşilor lor, până au ajuns să vadă cerinţele făcute de oameni ca fiind la fel de sfinte ca Legea originală. Această încredere în ei înşişi şi în propriile reguli, cu prejudecăţile inerente împotriva tuturor celorlalte popoare, i-a făcut să se împotrivească Spiritului lui Dumnezeu care voia să le corecteze aceste greşeli, ceea ce i-a făcut să se îndepărteze şi mai mult de aceştia.

În zilele lui Hristos aceste cerinţe  şi restricţii au devenit atât de obositoare încât Isus a declarat: „Ei leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat, şi le pun pe umerii oamenilor”. Standardul lor greşit cu privire la datorie, evlavia şi sfinţenia lor superficială, au făcut să nu se vadă adevăratele şi dreptele cerinţe ale lui Dumnezeu. În îndeplinirea rigidă a ceremoniilor exterioare, slujirea din inimă era neglijată.”