Pentru a putea avea subiectul, sau mai bine zis miezul subiectului, limpede înaintea ochilor, voi repeta câteva expresii din pasajele cu care am încheiat lecţia de seara trecută:

La nunta din Cana, Isus a început lucrarea Sa de dărâmare a exclusivismului care exista printre Iudei.

Religia lor era un jug de robie.

„Minunea de la sărbătoare ţintea direct spre dărâmarea prejudecăţilor Iudeilor.”

„Isus era Iudeu, şi totuşi Se amesteca nestingherit printre Samariteni, negând valoarea obiceiurilor şi bigotismul naţiunii sale. El începea deja să dărâme zidul de despărţire dintre Iudei şi Neamuri, şi să predice mântuirea lumii.”

„Ei simţeau că pentru a se dovedi credincioşi naţionalităţii lor, erau datori să nutrească vrăjmăşie faţă de samariteni. Ei erau plini de uimire în faţa purtării lui Isus, care dărâma zidul de despărţire dintre Iudei şi Samariteni şi, în felul acesta dădea în mod clar la o parte învăţăturile cărturarilor şi fariseilor. … De-a lungul celor două zile în care au fost părtaşi lucrării Domnului în Samaria, fidelitatea faţă de Hristos le-a ţinut sub stăpânire prejudecăţile. Ei nu voiau să dea pe faţă lipsă de respect faţă de El, totuşi în inimă nu erau împăcaţi. Dar aceasta a fost o lecţie esenţială pe care trebuiau să o înveţe.”

„Isus nu a venit în lume ca să micşoreze demnitatea legii, ci ca să o înalţe. Iudeii o pervertiseră prin prejudecăţile şi interpretările lor greşite. Pretenţiile şi cerinţele lor fără niciun  înţeles ajunseseră de poveste printre popoarele celorlalte naţiuni. Îndeosebi ziua Sabatului era îngrădită prin tot felul de restricţii fără sens. Aceasta nu mai putea fi numită o desfătare, o zi sfântă pentru Domnul, deoarece cărturarii şi Fariseii făcuseră din respectarea ei un jug amar. Unui Iudeu nu-i era îngăduit să aprindă un foc în ziua Sabatului, nici măcar o lumânare nu era voie să fie aprinsă în acea zi. Vederile poporului erau atât de înguste încât au devenit sclavi propriilor reguli nefolositoare.”

„În loc ca Sabatul să fie binecuvântarea care trebuia să fie, devenise un blestem datorită cerinţelor adăugate de Iudei.”

„Conducătorii Iudei era plini de mândrie spirituală. Dorinţa lor de slăvire a eu-lui se manifesta chiar şi în slujbele lor de la Templu.”

„Pentru că au venit asupra lor calamităţi şi persecuţii repetate din partea duşmanilor lor păgâni, Iudeii s-au întors la respectarea strictă a tuturor formelor exterioare ale legii sacre. Nemulţumiţi cu atât, ei au făcut adăugări împovărătoare acestor ceremonii. Mândria şi bigotismul lor i-a condus spre o interpretare îngustă a cerinţelor lui Dumnezeu. Cu trecerea timpului s-au îngrădit singuri cu tradiţiile şi obiceiurile strămoşilor lor, până au ajuns să vadă cerinţele făcute de oameni ca fiind la fel de sfinte ca legea originală. Această încredere în ei înşişi şi în propriile  reguli, cu prejudecăţile inerente împotriva tuturor celorlalte popoare, i-a făcut să se împotrivească Spiritului lui Dumnezeu.”

„În toate lecţiile Sale, Isus a prezentat oamenilor lipsa de valoare a ascultării numai ceremoniale. … Iudeii ajunseseră să fie fireşti şi nu deosebeau lucrurile spirituale. În felul acesta, când Hristos a desfăşurat înaintea lor marile adevăruri care erau chiar sufletul întregului lor serviciu, ei, privind doar la cele exterioare, L-au acuzat că vrea să le strice pe acelea. … El ştia că ei vor folosi acele fapte ale milei ca argumente puternice pentru a impresiona minţile maselor, care, toată viaţa lor fuseseră legate de restricţiile şi pretenţiile Iudeilor. Cu toate acestea, cunoaşterea acestui fapt nu L-a împiedicat să dărâme zidul inutil al superstiţiei care îngrădea Sabatul.

Actul Său plin de milă era o onoare adusă Sabatului, în timp ce acei care se plângeau de El dezonorau Sabatul prin mulţimea ceremoniilor şi ritualurilor nefolositoare.”

„Iudeii Îl acuzau pe Hristos de călcare în picioare a Sabatului, când de fapt El nu căuta altceva decât să-l readucă la caracterul său original. Interpretările date legii de către rabini, toate pretenţiile lor minuţioase şi împovărătoare, deturnau Sabatul de la adevăratul lui scop, şi dădeau lumii o concepţie falsă asupra legii şi caracterului lui Dumnezeu. Învăţăturile lor, în mod virtual, arătau că Dumnezeu ar fi dat o lege de care le era imposibil Iudeilor să asculte, cu atât mai puţin altor oameni. În felul acesta, în firea lor pământească, despărţiţi de Dumnezeu în duh, în timp ce aveau pretenţia că Îi slujesc, ei făceau exact lucrarea pe care Satana dorea ca ei să o facă – să pună la îndoială caracterul lui Dumnezeu şi să-i facă pe oameni să-L vadă ca pe un tiran; să creadă că respectarea Sabatului, aşa cum o cerea Dumnezeu, îl face pe om insensibil, lipsit de simpatie şi crud.”

„Hristos nu a venit să dea la o parte ceea ce au vorbit patriarhii şi profeţii, căci El însuşi vorbise prin aceşti oameni de seamă. El însuşi era originea adevărului. Fiecare perlă a adevărului vine de la Hristos. Dar acele nestemate nepreţuite fuseseră aşezate în bijuterii false. Lumina lor preţioasă fusese făcută să îndrepte spre minciună. Oamenii le foloseau pentru a-şi împodobi tradiţia şi superstiţia. Isus a venit să le scoată din acele bijuterii false şi să le pună în cadrul adevărului.”

Ce ar putea să exprime mai clar ideea de „formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea”, decât acei oameni şi slujbele lor din acele zile? Vă puteţi imagina? Fiecare dintre aceste declaraţii este pur şi simplu un alt mod de a prezenta adevărul că ei aveau „o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea”. Acum suntem în acea vreme din istoria lumii, când acelaşi lucru – „o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” – este un blestem pentru lume. Şi aceleaşi lucruri care au fost scrise în Scriptură împotriva formei de evlavie în acele zile, sunt lumina şi adevărul lui Isus împotriva acesteia, în zilele noastre. Acelaşi lucru care a scăpat oamenii de forma de evlavie fără putere, atunci – acelaşi lucru care a scăpat oamenii de vârtejul de forme şi ceremonii fără rost, de ceremonialism şi de lege ceremonială, care este pur şi simplu ceremonialism – acelaşi lucru care a scăpat oamenii de atunci îi va scăpa de acestea pe oameni şi în zilele noastre.

Ce anume i-a scăpat pe oameni de forma de evlavie, atunci? „El este pacea noastră, care din doi a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei (în ceremoniile ei, în formele ei lipsite de putere), ca să facă pe cei doi să fie, în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace”. O supunere absolută lui Isus Hristos a oricărui interes din univers, găsind astfel în El distrugerea vrăjmăşiei, a fost atunci cea care a scăpat oamenii de ceremonialism, şi nimic altceva nu va scăpa oamenii de ceremonialism în zilele noastre. Nimic altceva nu-i va scăpa pe adventiştii de ziua a şaptea de ceremonialism şi de călcarea pe aceleaşi urme ale legii ceremoniale din vechime.

(Profesor Prescott: Aş vrea să ştiu dacă am înţeles bine, pentru că mi se pare că aici este miezul lucrurilor. Trebuie să înţelegem că Isus Hristos a distrus atunci în mod real nu numai acea lege ceremonială, ci că a făcut mai mult decât atât, distrugând orice lege ceremonială de oricând şi de oriunde, indiferent de felul în care este exprimată?)

Da. Exact aşa este.

Vom reveni asupra acestui gând pe o altă cale. Care era cauza tuturor acestor ceremonii? Care era cauza despărţirii dintre Iudei şi neamuri? Care era cauza pentru care aveau o formă de evlavie, dar fără putere? Care era problema ucenicilor când erau cu Isus în Samaria? Vrăjmăşia. Vrăjmăşia, păcatul, eu-l. Instalarea eu-lui în locul lui Dumnezeu a fost cea care, nu numai că a pervertit slujbele lăsate de Dumnezeu şi formele acestor slujbe, ci a mai şi adăugat acestora un munte întreg de ceremonii şi adăugiri ale lor proprii, aşa cum am citit. Care era scopul acestora? Pentru ce făceau toate acestea? Ca să fie mântuiţi, să fie neprihăniţi. Dar nu există nici o formă de ceremonie, nici măcar cea pe care o rânduise Dumnezeu, care să poată mântui omul. Aceasta au pierdut ei din vedere. Aceasta o pierd din vedere, şi astăzi, mii de oameni. Şi aceasta este „o formă de evlavie, dar fără putere”, este ceremonialismul, şi dacă veţi accepta, este legea ceremonială care a fost distrusă atunci când a distrus în trupul Său vrăjmăşia şi în felul acesta a dărâmat zidul de despărţire de la mijloc.

Lipsa prezenţei lui Isus în inimă printr-o credinţă vie a fost cea care i-a condus să-şi pună încrederea pentru mântuire în aceste alte lucruri. Neavându-L pe Hristos pentru mântuire, ei au făcut celelalte lucruri, ca prin acelea să poată fi neprihăniţi. În felul acesta au luat mijloacele pe care Dumnezeu le rânduise pentru alte scopuri – au luat cele zece porunci, tăierea împrejur, jertfele şi darurile, arderile de tot şi jertfele pentru păcat – toate acestea pe care Dumnezeu le rânduise cu alt scop, şi le-au folosit pentru a obţine mântuirea prin ele, le-au folosit pentru a obţine neprihănirea prin împlinirea lor.

Însă nu au putut găsi neprihănire prin facerea acestor lucruri. Nu au putut găsi pacea. Nu au putut găsi satisfacţie pentru inima lor, pentru că nu era în acestea. Totul venea de la ei. De aceea, pentru a obţine ceea ce nu găseau, s-au văzut nevoiţi să scoată din acele lucruri pe care le rânduise Dumnezeu, şi din cele pe care le spusese El, zeci de mii de distincţii cazuistice şi de fire despicate în patru, ca să poată fi siguri că merg exact pe linia bună, şi să poată fi siguri că aveau neprihănirea pe care o căutau. Totuşi, aceste lucruri nu le aduceau satisfacţie. Pentru că nu au găsit nici aici pacea inimii, au trebuit să mai adauge o mulţime de lucruri inventate de ei, şi totul a ajuns să fie o invenţie de-a lor. Totul era ceremonialism de la început până la capăt, şi toate au fost făcute cu scopul ca prin ele să poată ajunge neprihăniţi.

Însă nimic altceva decât credinţa în Isus nu poate să-l facă pe om neprihănit, şi nimic altceva decât aceasta nu poate să-l păstreze neprihănit. Dar ei nu aveau această credinţă. Ei nu-L aveau pe El ca să domnească în inima lor prin credinţă vie, astfel încât virtuţile Lui să strălucească în vieţile lor prin acele lucruri rânduite de Dumnezeu, pe care Hristos însuşi le rânduise cu acest scop. Şi pentru că încercau ca prin acele eforturi – care erau pur şi simplu expresia minţii lor fireşti care lucra în felul acesta – să obţină neprihănirea, au pierdut din vedere adevărata neprihănire; în felul acesta eu-l lor a zidit în ei ceea ce mărturia numeşte „zidul de la mijloc”, „zidul de despărţire”, „cerinţe fără rost”, „gard în jurul lor” – folosind aceste expresii iar şi iar, în orice fel posibil.

Care a fost cauza înălţării acestui zid? L-a ridicat Dumnezeu? Nu. Cine l-a zidit? Ei înşişi. Şi ce anume din ei a stat la temelia acestui zid? Eu-l. Şi acest eu, aşa cum am studiat de atâtea ori, este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Am citit că ucenicii „simţeau că pentru a se dovedi loiali naţionalităţii lor, era de datoria lor  să nutrească vrăjmăşie faţă de Samariteni”. Să o dobândească? Nu, ci să o nutrească, să o îndrăgească.

Şi pentru că această vrăjmăşie, care este pur şi simplu expresia eu-lui, este cea care a făcut  să fie zidit acest zid, când Isus Hristos  a vrut să dărâme zidul, să-l nimicească, să-l sfărâme, care era singurul mod eficient pentru a o face? Cum se dărâmă un zid, o clădire? Începi de sus şi tot iei câte o cărămidă de aici şi una de dincolo? Sau începi de la mijloc şi scoţi pietre de acolo la întâmplare? Nu. Dacă vrei să dai jos toată clădirea, îi strici temelia şi totul cade. Zidul este sfărâmat, clădirea se prăbuşeşte.

Isus Hristos a vrut să strice zidul cu totul. A vrut să-l facă să cadă total şi să rămână în ruine. De aceea a lovit la temelia lui. Şi pentru că izvorul, temelia zidului fără rost, era eu-l, Isus a dărâmat zidul prin faptul că „în trupul Lui, a nimicit vrăjmăşia” şi împreună cu aceasta „legea poruncilor în orânduirile ei”.

(Mr. Gilbert: Chiar şi termenul de „neprihănire” a ajuns să fie pervertit, astfel încât semnificaţia cuvântului „neprihănit” este un om care oferă milostenii; aceasta înseamnă că cel care a oferit un anumit număr de milostenii obţine neprihănirea.)

Fratele Gilbert, care este Evreu din naştere, şi acum este Iudeu cu adevărat, spune că aceeaşi gândire domină încă printre Evrei. Că termenul „neprihănire” şi chiar ideea de neprihănire, este pervertită şi că acum înseamnă pur şi simplu ceea ce ei primesc ca o consecinţă a ceea ce fac, pentru că dau milostenii, sau pentru că fac orice altceva ce se consideră a fi drept. Totul este doar neprihănire prin fapte, fără Isus Hristos. Totul este ceremonialism. Şi acesta este tot atât de periculos pentru adventiştii de ziua a şaptea de astăzi, ca şi pentru Fariseii din Iudea de acum o mie opt sute de ani. Şi toţi cei care spun că sunt creştini, dar fără să-L aibă pe Hristos, care au o formă de evlavie, dar fără să aibă puterea ei, au această neprihănire prin fapte. Aceasta este rodul vrăjmăşiei, atâta tot.

Oricând, oriunde aveţi vrăjmăşia, aveţi ceremonialismul. Nu puteţi scăpa de ceremonialism până când nu scăpaţi de vrăjmăşie, şi atât timp cât există vrăjmăşia, el se va da pe faţă. În anumite locuri se dă pe faţă în ceea ce este numit stilul de culoare. În alte locuri se dă pe faţă în stilul naţional – stilul german, stilul scandinav, etc. – aşa încât atunci când va fi pe deplin dezvoltat, vor exista tot atâtea stiluri în Solia Îngerului al Treilea câte naţionalităţi şi culori sunt pe pământ. Dar în Isus Hristos nu poate exista niciodată aşa ceva. Şi dacă nu suntem în Isus Hristos, nu suntem în Solia Îngerului al treilea.

În Isus Hristos vrăjmăşia este distrusă şi de aceea, în El, nu există diferenţe de culoare. Nu există stilul scandinav. Nu există stil german, sau orice alt fel de stil. Nu există nici alb, nici negru, nici german, nici francez, nici scandinav, nici englez, nici  alt fel de om, ci numai Isus Hristos manifestat peste toţi şi prin toţi, şi în voi toţi. Dar noi nu vom avea parte de aceasta – nici adventiştii de ziua a şaptea nu vor avea – până când această vrăjmăşie nu este distrusă printr-o credinţă vie în Isus Hristos, care-I supune Lui voinţa pentru a primi acea imagine vie, divină despre care am ascultat în seara aceasta în lecţia fratelui Prescott. Aici suntem, şi acesta este adevărul prezent pentru adventiştii de ziua a şaptea de astăzi, ca şi pentru toţi ceilalţi oameni. Este aceeaşi strigare: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei.”

Mai este un text exact după acesta. Acesta descrie întreaga poveste, pe ambele feţe:

„În acele timpuri Israeliţii ajunseseră să privească slujbele jertfelor ca şi cum ar avea în ele însele puterea de a ispăşi păcatul, pierzând din vedere, în felul acesta, pe Hristos către care acestea arătau. Dumnezeu voia să-i înveţe că toate aceste slujbe erau lipsite de valoare în ele însele, aşa cum era şarpele de aramă, însă, ca şi acesta, trebuiau să conducă minţile spre Hristos, marea jertfă pentru păcat. Fie că era vorba de vindecarea rănilor lor sau despre iertarea păcatelor, nu puteau face nimic de la ei înşişi decât să-şi manifeste credinţa în remediul pe care îl pregătise Dumnezeu. Ei trebuiau să privească şi să trăiască.”

Şi acum adevărul prezent:

„Mii de oameni din era creştină au căzut într-o înşelătorie similară celei a poporului Iudeu. Ei simt că pentru a fi recomandaţi favorii lui Dumnezeu trebuie să se sprijine pe ascultarea lor de legea lui Dumnezeu.”

Cine a căzut într-o înşelătorie similară cu cea a Iudeilor? Cei care simt că trebuie să se sprijine pe ascultarea lor de legea lui Dumnezeu pentru a fi recomandaţi favorii Lui. Sunteţi dumneavoastră printre aceştia? Aţi văzut vreun astfel de om în viaţa voastră? Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru faptul că a dărâmat zidul de despărţire de la mijloc.

„Ei au pierdut din vedere natura şi importanţa credinţei, şi de aceea multora le este atât de greu să creadă în Hristos ca Mântuitor al lor personal.”

Este acelaşi îndemn irezistibil al acelei vrăjmăşii, care nu va dispărea până când nu va fi răstignită, moartă şi îngropată împreună cu Isus Hristos – această vrăjmăşie este cea care ne trage şi iar ne trage – „o, trebuie să fac ceva. Nu sunt destul de bun pentru a fi pe placul Domnului. El nu este destul de bun ca să-I pese de unul aşa de rău ca mine. Trebuie să fac ceva ce să netezească drumul. Trebuie să fac ceva ce să dărâme barierele care există între El şi mine, şi să devin destul de bun ca să poată privi spre mine cu bunăvoinţă. Aşa că trebuie şi voi păzi cele zece porunci. Voi semna un legământ şi-mi voi lua angajamentul să fac aceasta.” După care începi să faci aşa din toate puterile tale.

Iată un pasaj din Viaţa lui Pavel scrisă de Farrar, din care voi citi de la pagina 40:

„Preoţii Iudei îşi închipuiau, şi-i învăţau pe oameni în felul acesta, că dacă cineva nu se simte înclinat să facă un anumit lucru, el trebuie să se sforţeze să o facă, angajându-se printr-o juruinţă”.

Şi dacă dumneavoastră nu aveţi pe inimă să faceţi un anumit lucru, trebuie să-l faceţi, indiferent cum, pentru că este drept şi vreţi să faceţi ce este drept, aşa că veţi semna un legământ, veţi face o juruinţă, „o, de data aceasta m-am angajat prin legământ, aşa că acum trebuie să o fac. Nu am plăcere să o fac, este un jug amar, dar am semnat legământul şi sigur că trebuie să-mi respect angajamentul”. Acesta este ceremonialism şi izvorăşte din vrăjmăşia care este eu-l.

„Mii de oameni din era creştină au căzut într-o înşelăciune similară celei a poporului Iudeu. Ei simt că pentru a fi recomandaţi favorii lui Dumnezeu trebuie să se sprijine pe ascultarea lor de legea lui Dumnezeu. Ei au pierdut din vedere natura şi importanţa credinţei, şi de aceea multora le este atât de greu să creadă în Hristos ca Mântuitor al lor personal”.

Atunci când crezi în Hristos ca Mântuitor al tău personal, când adevărata credinţă trăieşte şi domneşte în inima ta, nu ai nevoie de legăminte pentru a te sforţa să faci anumite lucruri. Nu, deoarece inima va exclama întotdeauna cu bucurie: „Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule, şi Legea Ta este în fundul inimii mele”.

Isus Hristos a sfărâmat zidul de despărţire de la mijloc. El a distrus în trupul Său vrăjmăşia care lupta împotriva credinţei şi care ţinea pe orice om departe de Dumnezeu. El a distrus acea vrăjmăşie care ţinea omul departe de Dumnezeu, şi care punea altceva, orice altceva, în locul lui Hristos, şi care face ca oamenii să se sprijine pe orice lucru de sub soare pentru mântuire – orice altceva în afară de Isus Hristos – pe când de fapt nimic, nimic de sub soare, nici din cer nici de pe pământ, nici de oriunde de altundeva, nu poate salva, în afară de Isus Hristos şi credinţa în El. Acesta este singurul mijloc de mântuire. Şi dacă cineva vrea să fie mântuit prin ceea ce el numeşte credinţă în Hristos şi prin încă ceva, este vorba de acelaşi ceremonialism. Este tot o lucrare a vrăjmăşiei. Oamenii nu sunt mântuiţi prin credinţa în Hristos şi prin încă ceva.

Poate unii gândesc că vorbirea aceasta este prea de tot, dar ar fi mai bine să citesc restul frazei:

„Când sunt invitaţi să privească la Isus prin credinţă şi să creadă că El îi mântuieşte fără nici o faptă bună a lor proprie, ci numai prin meritele jertfei Lui ispăşitoare, mulţi sunt gata să se îndoiască de această realitate. Ei exclamă la fel ca Nicodim, „Cum se poate face aşa ceva?”.

Totuşi nimic nu este învăţat mai lămurit în Scriptură.  Că în afară de Hristos „nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fie mântuiţi”. Fapte 4:12. Omul nu are nimic de prezentat ca ispăşire, nimic de oferit justiţiei divine, asupra căruia Legea să nu aibă de obiectat. Chiar dacă am fi capabili să ascultăm în mod desăvârşit de Lege, de acum înainte, aceasta nu ar putea ispăşi greşelile din trecut.

Legea cere de la om ascultarea totală de-a lungul întregii sale vieţi. Este imposibil ca prin ascultarea lui din viitor să ispăşească nici măcar pentru un singur păcat. Fără harul lui Hristos care înnoieşte inima, nu putem oferi ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Inimile noastre sunt rele prin natură, cum, dar, ar putea ieşi din ele ceea ce este bun? „Cum poate să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul.” Iov 14:4. Tot ceea ce poate să facă omul fără Hristos este mânjit de egoism şi păcat. De aceea, cel care încearcă să ajungă în cer prin propriile lui acte de păzire a Legii, încearcă o imposibilitate. Este adevărat că omul nu poate fi mântuit în neascultare, dar faptele lui nu trebuie să vină de la el însuşi. Hristos este Cel care trebuie să lucreze în el şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Lui plăcere. Dacă omul s-ar putea mântui prin propriile fapte, ar trebui să aibă în el însuşi ceva ce să-i dea bucuria. Însă, numai prin harul lui Hristos putem primi putere să realizăm acte neprihănite.

Mulţi greşesc gândind că pocăinţa are o astfel de valoare încât poate ispăşi păcatul dar aşa ceva nu se poate. În nici un fel pocăinţa nu poate fi acceptată ca ispăşire. Mai mult, pocăinţa nici măcar nu poate fi exercitată fără influenţa Duhului lui Dumnezeu. Harul trebuie să fie împărtăşit, jertfa ispăşitoare trebuie să fie preţuită de către om, înainte ca acesta să se poată pocăi.

Vorbind despre Hristos, apostolul Petru declară, „Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu Puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor”. Fapte 5:31. Pocăinţa vine de la Hristos tot aşa cum şi iertarea vine de la El. Păcătosul nu poate face primul pas în pocăinţă fără ajutorul lui Hristos. Dumnezeu dă mai întâi pocăinţa acelora pe care îi iartă.

Nimic, nimic, nimic altceva decât credinţa în Isus Hristos şi numai în El – nimic altceva nu salvează sufletul şi nimic altceva nu păzeşte sufletul în mântuire.

Marea problemă a Iudeilor, de la început până la sfârşit a fost faptul că L-au ţinut pe Domnul atât de departe, încât chiar lucrurile pe care Dumnezeu le rânduise cu scopul de a arăta faptul că El este foarte aproape, au fost folosite ca semne care să arate că este undeva departe. Jertfele, darurile, chivotul, templul, slujbele lui, toate au fost folosite de către învăţătorii Iudei şi de către marea masă a oamenilor în aşa fel încât, pentru ei, toată însemnătatea slujbelor era aceea un Hristos undeva departe, inaccesibil lor. Ei înţelegeau că toate acestea simbolizau pe Mesia, dar era un Mesia departe de ei. De aceea, ei trebuiau să se facă destul de buni încât să-L poată aduce aproape, şi toate acele lucruri trebuiau privite ca având în ele însele virtute, fiind capabile, în felul acesta, să dea neprihănire.”

Nu sunt sigur că adventiştii de ziua a şaptea au depăşit ideea că acele lucruri din vechime ar fi arătat spre un Hristos care era departe. Nu vreau să spun că acum adventiştii de ziua a şaptea cred că Hristos este acum departe. Dar mi-e teamă că ei nu au renunţat la ideea că atunci când Iudeii priveau la cortul cu slujbele lui, la jertfe şi daruri, trebuiau să vadă în acestea pe Hristos, care era undeva departe de ei. Aşadar, toate acestea arătau spre Hristos. Şi au arătat spre Hristos, acesta este adevărul. Dar arătau spre un Hristos aproape şi nu departe. Intenţia lui Dumnezeu era ca toate aceste lucruri să arate spre un Hristos care trăieşte în inimile lor, nu spre un Hristos aflat la o depărtare de 1800 de ani, nu spre un Hristos atât de departe ca cerurile de pământ, ci spre un Hristos în experienţa vieţii lor, zi după zi. Când înţelegem aceste lucruri şi după aceea studiem sanctuarul, jertfele, darurile, pe scurt, Evanghelia din Leviticul – atunci vedem că toate acestea însemnau Hristos, un Mântuitor viu, prezent zi de zi în mijlocul lor, şi înţelegem că tot aşa este şi pentru noi astăzi.

Există Evanghelie, există experienţă creştină în Leviticul, în Deuteronom, în Geneza, în Exodul, şi în întreaga Biblie. Dar dacă, atunci când citim aceste cărţi, afirmăm că jertfele şi darurile arătau toate spre un Hristos aflat departe de Iudei, şi credem că Iudeii trebuiau să vadă prin aceste servicii pe Hristos care trebuia să vină cândva în viitor – dacă citim şi privim în felul acesta Scripturile, atunci le citim exact aşa cum le-au citit Iudeii, şi ne aflăm exact în aceeaşi poziţie în care     s-au aflat ei.

Dar nu trebuie să fie aşa. Nu. Noi nu trebuie să privim la sanctuar, la mobilierul lui, la tot ce se făcea în el, aşa cum le-a rânduit El, şi să gândim că toate acestea aveau rostul de a-i învăţa că Dumnezeu locuieşte numai în sanctuarul din ceruri.  Şi dacă facem aşa, atunci foarte uşor putem să credem că El este foarte aproape de noi, pentru că am înţeles că a fost foarte aproape şi de ei. Dar dacă privim în celălalt fel, dacă noi am fi fost atunci în locul lor, cum ne-am fi  raportat faţă de Dumnezeu? În acelaşi fel în care au făcut-o ei, ceea ce dovedeşte că dacă am fi fost în locul lor, am fi avut exact starea lor.

Tendinţa naturală, chiar şi în cazul nostru, este ca atunci când citim despre cortul cu slujbele lui, despre Dumnezeu care locuieşte în cort, când citim şi textul „Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor”, să spunem: „da, Dumnezeu a locuit printre ei în cort, şi aceasta arăta spre cortul din cer şi spre timpul când Dumnezeu va locui din nou împreună cu poporul Său, după cum este scris despre noul pământ „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui.”. Aşadar, când vom fi pe pământul cel nou, Dumnezeu va locui iarăşi cu poporul Său.” Dar unde este Dumnezeu acum? Este nevoie să ştim acest lucru. Cu ce mă ajută faptul că El va locui cu poporul Lui pe noul pământ? Cu ce mă poate ajuta, dacă El nu locuieşte acum cu mine? Dacă El nu poate locui acum cu mine, este sigur că niciodată nu va putea locui cu mine nici pe noul pământ şi nicăieri altundeva, pentru că nu va avea ocazia să o facă. Ceea ce am nevoie să ştiu, şi ceea ce trebuie să ştie orice suflet, este că El locuieşte cu mine acum. Dacă Îl vedem doar în trecut, în zilele Iudeilor, departe, şi îl privim în viitor, departe, pe noul pământ, care va fi rezultatul pentru noi? Cum Îl oferă aceasta oamenilor acum? Sau altfel spus, cum este El cu noi acum? Aceasta este o nevoie permanentă a studiului nostru.

Vă puteţi da seama că este vorba de mult mai mult în tot sistemul ceremonial decât doar de ceva trecător, care i-a tulburat pe Iudei pentru puţină vreme, după care a dispărut. Natura umană există şi astăzi, şi continuă să ne facă probleme atât timp cât diavolul trăieşte şi cât timp vrăjmăşia există în inima omenească. Pentru că mintea aceea, care nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună, este mintea pe care o are lumea, şi atât timp cât va avea această minte, lumea va fi sub blestemul ceremonialismului. Şi atât timp cât există ceva din această minte în inima mea, voi fi în pericol să cad sub blestemul ceremonialismului.

Noi trebuie să găsim o astfel de eliberare în Isus Hristos, o astfel de biruinţă totală şi înălţare la dreapta lui Dumnezeu în ceruri, în El, încât vrăjmăşia aceea să fie anihilată complet în noi în El. Atunci vom fi liberi de ceremonialism; atunci vom fi liberi de tradiţiile şi poruncile oamenilor, şi de oamenii care se fac conştiinţă pentru noi. Oamenii spun: „Trebuie să faci acest lucru ca să poţi fi mântuit. Dacă nu faci aşa, nu poţi fi mântuit.” Nu, nu. Crede în Isus Hristos, căci dacă nu crezi nu poţi fi mântuit. Ai o adevărată credinţă în Isus Hristos şi eşti mântuit.

Aceeaşi luptă a fost întâlnită şi în timpul lui Pavel, în lucrarea sa. Pavel predica mântuirea doar prin Isus Hristos. Însă anumiţi Farisei dintre cei care „au crezut”, mergeau în urma lui şi ziceau, „da, este destul de bine să credeţi în Isus Hristos, dar mai este ceva. Trebuie să fiţi tăiaţi împrejur şi să păziţi Legea lui Moise, căci dacă nu, nu puteţi fi mântuiţi”. Lupta aceasta a durat ani de zile, şi Pavel a luptat împotriva acestor idei pe orice cale. El nu a cedat în această privinţă nici cât un fir de păr. „Dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic”. „Voi care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, aţi căzut din har”. Nimic altceva decât Hristos şi credinţa în El! În cele din urmă s-a ţinut o consfătuire, şi acolo Duhul lui Dumnezeu a hotărât că Hristos şi nu ceremonialismul este calea mântuirii. Aceasta este toată povestea. De o parte era o încercare de a agăţa ceremonialismul de creştinism, sau mai bine zis de a-l pune în locul creştinismului; de cealaltă parte era principiul viu al lui Isus Hristos printr-o credinţă vie, care schimbă viaţa şi inima celor ce cred în El.

Există o diferenţă enormă între ceremonialism şi principiu. Dorinţa lui Isus Hristos este ca noi să-L avem în mod personal, în toată plinătatea Lui, astfel încât principiile adevărului lui Dumnezeu, aşa cum sunt în Isus Hristos, să fie călăuza noastră şi acele principii vii care luminează viaţa omului cu slava lui Isus Hristos să ne conducă la orice pas, încât să ştim la vremea potrivită ce să facem. Atunci nu vom avea nevoie de angajamente sau legăminte prin care să ne impunem să facem anumite lucruri. Aceasta este diferenţa între ceremonialism şi principiul prezenţei vii a lui Hristos în inimă. Una este formalism şi slujire exterioară, fără Hristos; cealaltă este totul în Hristos şi Hristos totul în toţi.

Haideţi să mai privim odată lucrurile pe care Iudeii le făceau în cadrul slujbelor de la Templu, jertfele şi darurile. Eu aşa ştiu, şi voi ştiţi de asemenea, că sanctuarul, templul, era o reprezentare a sanctuarului din cer, că jertfele erau imagini ale jertfei lui Isus Hristos, iar preoţia cu toate rânduielile ei erau reprezentări ale preoţiei lui Hristos. În toate aceste lucruri Dumnezeu voia să-i înveţe atât pe Iudei cât şi pe noi despre El, aşa cum este descoperit în Hristos. A existat mai întâi un cort, iar apoi pe locul cortului a fost zidit templul. Templul era aşezat pe muntele Sion din Ierusalim. Prin aceasta Dumnezeu transmitea mesajul că dincolo este adevăratul templu, pe muntele Sionului din Ierusalimul ceresc. Dumnezeu locuia în acest templu, pe muntele Sionului, în Ierusalimul pământesc, şi prin aceasta arăta că El locuieşte în templul ceresc, pe muntele Sionului, în Ierusalimul ceresc.

Şi Dumnezeu a zis – ceea ce era adevărat pentru ambele locuri – „aşa vorbeşte Cel Prea Înalt, Cel ce locuieşte în veşnicie, al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie”. Mai locuieşte şi altundeva? „Şi cu cel ce are duhul smerit şi supus”. Când a făcut-o? Când a locuit „cu cel ce are duhul smerit şi supus”, aşa cum locuieşte „în locuri înalte şi în sfinţenie”? A făcut-o cu şapte sute de ani înainte de Hristos, în timpul în care vorbea Isaia? Da. Abia atunci a început Domnul să locuiască cu cel ce are duhul smerit şi supus, tot aşa cum locuia în locuri înalte şi în sfinţenie pe muntele Sion? Nu.

A făcut-o pe vremea lui David, cu o mie de ani înainte de Hristos? Da. Abia atunci a început să locuiască cu un astfel de om? Nu. El întotdeauna şi pentru totdeauna locuieşte în amândouă locurile – cu cel umil şi smerit tot aşa cum locuieşte în înălţime.

Şi atunci, prin acest templu de pe pământ nu i-a învăţat Dumnezeu despre faptul că El nu locuieşte numai în împărăţia cerească, ci şi în templul inimii? Cu siguranţă că a făcut-o. Muntele Sionului era înaintea ochilor lor, imagine a Sionului ceresc, pe care Dumnezeu voia să-l păstreze înaintea ochilor credinţei lor. Acolo, pe muntele Sionului, înălţimea semeaţă a Ierusalimului pământesc, era templul în care locuia Dumnezeu. Prin aceasta Dumnezeu transmitea ideea că El nu locuieşte numai acolo ci şi în templul inimii, în sanctuarul sufletului celui care are o inimă smerită şi umilă. Iar prin faptul că Şi-a aşezat templul printre oamenii păcătoşi, şi El însuşi a locuit în acel templu, El arăta că va locui în templul trupului lui Hristos, printre oameni păcătoşi, în carne păcătoasă.

Exista de asemenea o preoţie a templului pământesc aflat pe muntele Sion, în Ierusalim. Exista şi o preoţie a cortului de la Şilo, în pustie. Această preoţie reprezenta, este adevărat, preoţia lui Hristos. Dar reprezenta şi o preoţie a lui Hristos înainte de anul 1î.Hr.? Vreau să spun că reprezenta doar o preoţie a lui Hristos care era pentru ei undeva în viitor? Nu. Preoţia de la Ierusalim, cea a cortului din pustie, reprezentau o preoţie care deja se afla în existenţă, cea după rânduiala lui Melhisedec. Tu vei fi preot în veac, în felul lui Melhisedec? Nu, nu. „Tu eşti preot în veac, în felul lui Melhisedec”. Nu a fost Melhisedec preot în zilele lui Avraam? Şi nu este preoţia lui Hristos în veac după rânduiala lui Melhisedec?

Vă daţi seama că tot sistemul slujbelor dat lui Israel trebuia să-i înveţe despre prezenţa lui Hristos atunci şi acolo, pentru mântuirea prezentă a sufletelor lor, şi nu pentru mântuirea sufletelor aflată la o depărtare de o mie opt sute de ani, sau două mii de ani, sau patru mii de ani?

Întotdeauna amăgirea Satanei şi lucrarea puterii lui a căutat să-i facă pe oameni, pe toţi oamenii, să creadă că Hristos este departe, şi s-a străduit să-L prezinte cât mai departe posibil. Cu cât oamenii Îl văd pe Hristos mai departe de ei, chiar cei care afirmă credinţa în El, cu atât diavolul este mai satisfăcut. Atunci trezeşte vrăjmăşia care există în inima firească, şi o pune la lucru să zidească ceremonialismul pe care îl pune în locul lui Hristos.

Iudeilor le-a fost dată de asemenea şi tăierea împrejur. Era această tăiere împrejur un semn care vorbea despre ceva ce urma să vină cândva mai târziu? Nu. Era un semn al neprihănirii lui Dumnezeu pe care ei o obţineau prin credinţă, şi care era prezentă în cei care credeau şi atunci când credeau. Aceasta era pentru Avraam semnificaţia tăierii împrejur, şi dorinţa lui Dumnezeu a fost ca aceasta să fie semnificaţia ei pentru orice om. Dar în loc de aceasta, ei au primit această tăiere împrejur şi au făcut din ea un semn al neprihănirii care se obţine prin însăşi tăierea împrejur, prin fapte. În felul acesta L-au scos afară pe Hristos şi în locul Lui au pus tăierea împrejur. Circumcizia era un semn al neprihănirii care se obţine prin credinţă, dar ei nu au avut credinţă, de aceea au făcut din ea un semn al neprihănirii care se obţine prin alte mijloace, şi în felul acesta a ajuns să fie doar un semn al iubirii de sine.

Dumnezeu le-a dat Legea Sa – cele zece porunci. Le-a dat-o cu scopul ca ei să-şi primească neprihănirea din ea? Nu, ci Legea trebuia să mărturisească despre neprihănirea pe care o obţineau prin credinţa în Isus Hristos care era prezent în inima lor. Acesta a fost rolul celor zece porunci, şi acesta este şi astăzi.

Aşadar, nu erau jertfele simboluri ale lui Hristos? Ba da. Dar erau simboluri ale unui Hristos prezent prin credinţă. Nu era Hristos acolo? Nu era Hristos Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii? Nu era Hristos un dar al lui Dumnezeu mai dinainte de a fi lumea? Când i-a chemat pe oameni de la Adam încoace – atât timp cât au fost aduse jertfe în felul acesta – când i-a învăţat să aducă aceste jertfe, ce altceva i-a învăţat dacă nu faptul că acestea erau un semn al aprecierii lor faţă de marea jertfă pe care Dumnezeu a adusese deja pentru ei, şi de care ei puteau beneficia dacă aveau în inimă acel dar care era Isus Hristos?

Nu cred că este nevoie să mergem mai departe. Ceea ce am prezentat este suficient ca ilustraţie. Nu este destul de limpede că tot ceea ce le-a dat Dumnezeu atunci, a avut ca scop să-i înveţe despre Mântuitorul cel viu, care ar fi fost prezent în mod personal cu ei, dacă ar fi vrut să-L primească? Şi singurul lucru de care aveau nevoie ca să-L primească era să creadă în El. Evanghelia le-a fost predicată. Evrei 4:2: „dar lor cuvântul care le-a fost propovăduit, nu le-a ajutat la nimic,pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit.” „Să luăm dar bine seama ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, nici unul din voi să nu se pomenească venit prea târziu (să fie lipsit de ea –eng.)”. Cum au ajuns ei să fie lipsiţi de ea? Prin faptul că nu L-au văzut pe Hristos răstignit, prezent în lucrurile pe care le făceau.

Acum, dacă recitim aceste lucruri şi le studiem, sanctuarul, de pildă, şi vedem atâtea scânduri, atâtea picioare pentru scânduri, atâtea perdele, şi toate acestea ca imagini ale lucrurilor care sunt în cer, dacă ne oprim doar aici şi nu Îl vedem pe Hristos în acestea în experienţa noastră personală, care este diferenţa dintre noi şi ei? Dacă cineva priveşte acum aceste lucruri în acest fel, ce diferenţă este între el şi Iudeii din vechime? Nu este nici una. Este Hristos astăzi departe? Nu. „Nu este departe de fiecare din noi”. Ce înseamnă că „nu este departe”? Nu ni se spune aici că nu este foarte departe. Nu. Ni se spune că „nu este departe”. Şi oriunde veţi căuta o definiţie pentru „nu departe”, veţi găsi cuvântul „aproape”. El este aproape de fiecare dintre noi, şi întotdeauna a fost aşa. El a fost aproape şi de ei, întotdeauna a fost aproape. Dar din cauza necredinţei nu L-au putut vedea aproape. În toate acele slujbe pe care le-a dat Iudeilor, precum şi în acelea pe care ni le-a dat nouă, dorinţa Lui este ca noi toţi să vedem cât de aproape este Hristos cel viu, care locuieşte în inimă şi luminează în viaţa de zi cu zi. Aceasta doreşte El să vedem cu toţii.

O altă idee. Ce anume a dus la toate acestea? Ce anume i-a făcut să lase pe Hristos la o parte şi să schimbe în ceremonialism slujbele sfinte, pline de viaţă? Cauza acestor lucruri a fost „vrăjmăşia”. Eu-l, vrăjmăşia acestui sine, a fost cauza acestor lucruri. Şi acest sine se exprimă prin necredinţă, deoarece nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Aceasta a pus o mahramă peste feţele lor aşa încât nu au putut vedea care este sfârşitul a ceea ce aveau sub ochi.

Ei nu au putut să-şi „pironească ochii asupra sfârşitului a ceea ce este trecător”. 2 Corinteni 3:13. Nu că acest sfârşit ar fi fost atât de departe încât nu l-au putut vedea de acolo de unde se aflau; nu aceasta este ideea. Ei nu au putut vedea ţinta, scopul a ceea ce este trecător. Nu au putut vedea care era intenţia acestuia cu ei, atunci. Noi suntem prea dispuşi să acordăm acestei expresii explicaţia că exista ceva ce arăta spre altceva aflat undeva dincolo de acel ceva, şi că ei nu puteau să vadă din poziţia în care se aflau, sfârşitul acelui ceva. Dar aceasta este cu totul fals. Nu, acele lucruri pe care le aveau sub ochi aveau drept scop să arate spre ceva ce era foarte aproape de ei, şi anume spre Hristos însuşi, prezent în mod personal printre ei şi în inimile lor, atunci. Acesta era sfârşitul a ceea ce este trecător. Aceasta este ţinta, scopul, rostul său.

Aşadar, prin vrăjmăşie, această necredinţă care a dus la formalism le-a orbit ochii şi a pus o mahramă peste feţele lor, fapt pentru care nu au putut să vadă însemnătatea, scopul a ceea ce era trecător. Sigur că nu au putut să vadă, şi atât timp cât această vrăjmăşie există şi astăzi în inima omului, produce necredinţă în inima lui şi pune o perdea peste faţa lui aşa încât nu poate vedea sfârşitul acestor lucruri trecătoare. Un astfel de om nu poate să vadă că ţinta acestor lucruri în toată desfăşurarea slujbelor era prezenţa vie a lui Hristos în templul inimii zi de zi. Totul însemna Hristos, şi că El nu este departe, că ţinta, sfârşitul tuturor acestora era foarte aproape, dar ei au putut să o vadă. De ce? Să citim pasajul din 2Corinteni, capitolul trei, începând de la versetul unu:

„Începem noi iarăşi să ne lăudăm singuri? Sau nu cumva avem trebuinţă, ca unii, de epistole de laudă, către voi sau de la voi? Voi sunteţi epistola noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii. Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe nişte table de piatră, ci pe nişte table care sunt inimi de carne. Avem încrederea aceasta tare în Dumnezeu, prin Hristos. Nu că noi prin noi înşine suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu, care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei” –

Al cărei slove? Al slovei „noului testament”. Ei aveau slova acestuia, nu este aşa? Ei aveau slova noului, precum o aveau şi pe cea a vechiului, însă tot ce aveau era slova, şi era în slovă.

„Care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori … nu ai slovei, ci ai Duhului; căci slova omoară.”

Care slovă omoară? Litera cui omoară? Slova Noului Testament omoară tot aşa cum o face orice altă literă. Iată aici o carte. În ea sunt litere. Acestea sunt pur şi simplu forme care exprimă idei. Acele litere nu sunt ideile în sine, ci sunt doar formele care conţin ideile şi ni le transmit nouă. Acele lucruri din vechime erau litera, formele, care conţineau ideile, Duhul şi harul lui Dumnezeu. Este adevărat, dar în toate acestea ei au văzut doar litera. Au prins ei ideea, harul, Duhul? Nu. Ei s-au oprit doar la formă, la literă, aşa cum citim în Romani 2:20: „Ai dreptarul (forma – eng.) cunoştinţei depline şi al adevărului”. Iată Legea lui Dumnezeu. Priviţi-o aşa cum o vede omul în litera ei, şi ea este forma – forma desăvârşită – a cunoştinţei şi adevărului. Priviţi-o aşa cum este ea în Isus Hristos, şi vom avea tot ce este în ea, ideea completă exprimată în ea, precum şi tot harul şi spiritul ei.

Pentru a se vedea mai clar aceasta, voi citi una dintre cele mai fine expresii pe care le-am auzit în legătură cu acest subiect: „Neprihănirea Legii a fost prezentată lumii în caracterul lui Hristos”. În litera Legii avem forma ei. Dacă omul priveşte la ea şi o vede aşa cum este scrisă pe table de piatră sau pe o foaie, vede forma cunoştinţei şi adevărului, dar adevărata substanţă şi ideea însăşi le avem în Hristos. În literă avem modelul desăvârşit, forma perfectă a cunoştinţei şi adevărului; totuşi este doar formă. În Hristos însă avem substanţa însăşi, şi ideea acelei cunoştinţe şi a adevărului pe care le exprimă cuvintele, literele, formele care conţin adevărul. Astfel că în timp ce litera omoară, „Duhul dă viaţa”. Domnul să fie lăudat!

„Acum, dacă slujba aducătoare de moarte, scrisă şi săpată în pietre, era cu atâta slavă încât fiii lui Israel nu puteau să-şi pironească ochii asupra feţei lui Moise, din pricina strălucirii feţei lui, măcar că strălucirea aceasta era trecătoare, cum n-ar fi cu slavă mai degrabă slujba Duhului? … Şi nu facem ca Moise, care îşi punea o mahramă peste faţă”.

De ce era nevoit să-şi pună o mahramă peste faţă? Ca să-i împiedice să-i vadă faţa? Ca nu cumva să vadă sfârşitul strălucirii feţei lui? Nu. A făcut-o din cauză că „au rămas greoi la minte (minţile lor erau orbite eng.)”. Moise coborâse de pe munte cu faţa strălucind de slava lui Dumnezeu. Dar păcătoşenia lor, care era consecinţa necredinţei lor, care era consecinţa vrăjmăşiei, i-a făcut să le fie frică de slava plină de lumina strălucitoare a lui Dumnezeu, şi au fugit. Când Moise şi-a dat seama de ce aceştia nu se apropie de el, şi-a acoperit faţa cu o mahramă. Şi mahrama aceasta a fost pusă peste faţa lui pur şi simplu din cauza mahramei care era peste inimile lor datorită necredinţei. Înţelegeţi?

Ei nu au putut vedea ţinta acelei slave de pe faţa lui Moise. De ce? Pentru că „au rămas greoi la minte”. Dar numai atunci şi cu acea ocazie au fost greoi la minte? Nu. „Căci până în ziua de astăzi … această mahramă rămâne neridicată”. Unde? Când? „La citirea Vechiului Testament”, mahrama este tot acolo.

Dar, oh, când inima „se întoarce la Domnul, mahrama este luată”, pentru că în Hristos este nimicită vrăjmăşia care producea necredinţă.

„Dar ei au rămas greoi la minte: căci până în ziua de astăzi, la citirea vechiului Testament, această mahramă rămâne neridicată, fiindcă mahrama este dată la o parte în Hristos. Da, până astăzi, când se citeşte Moise, rămâne o mahramă peste inimile lor. Dar ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, mahrama este luată.”

Peste care inimi se află această mahramă? Peste orice inimă firească, întrucât mintea inimii fireşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.  „Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia.” Unde? În El, în care găsim nimicirea vrăjmăşiei, în care găsim sfărâmarea formalismului, în care găsim nimicirea ceremonialismului, şi în care găsim viaţa, lumina, strălucirea slavei lui Isus Hristos – în El este libertate. În Vechiul Testament, în slujbele rânduite de Dumnezeu, în ritualurile şi în formele date de El, Îl putem vedea pe Hristos; şi în împlinirea a tot ceea ce fusese arătat, putem vedea doar exprimarea iubirii lui Hristos care există deja în inimă prin credinţă.

„Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”.

Sunt fericit pentru că Isus Hristos a nimicit formalismul. El a îndepărtat, a dărâmat şi a lăsat în ruine zidul de despărţire de la mijloc, care era între oameni, şi l-a dat la o parte pironindu-l pe cruce. Când noi în El şi împreună cu El, suntem pironiţi pe cruce, atunci găsim că vrăjmăşia este nimicită, zidul este sfărâmat, şi noi toţi suntem una în Isus Hristos; Hristos este totul în toţi, pentru ca Dumnezeu să poată fi totul în toţi.