Vom începe lecţia de faţă cu ceea ce a încheiat lecţia anterioară – 2Corinteni 3. Aş vrea să amintesc pentru început acel gând pe care l-am extras din declaraţia că ei nu au putut să-şi „pironească ochii asupra sfârşitului a ceea ce era trecător”, şi anume că sfârşitul despre care este vorba este ţinta, scopul. Termenul grecesc „telos” înseamnă „împlinire sau terminare a unui anumit lucru; înseamnă desăvârşirea lui, rezultatul, şi NU încetarea sau capătul lui. Sensul strict al lui „telos” nu este sfârşitul unei stări din trecut, ci începutul altei stări complete şi perfecte”.

Observaţi astfel, că ideea cuprinsă în text este că scopul, ţinta, acelor simboluri şi ceremonii era ascuns de ochii lor aşa încât nu puteau să-l vadă. Iar motivul pentru care era ascuns era necredinţa şi împietrirea inimilor lor.

Datorită necredinţei s-a pus o mahramă peste inimile lor, şi de aceea şi-a pus Moise o mahramă peste faţă şi a ascuns slava feţei lui, reprezentând în felul acesta perdeaua care era peste inimile lor, din cauza fricii şi care îi făcea incapabili să privească strălucirea slavei. Să deschidem la 2Corinteni 3. Voi citi din limba germană, începând cu versetul al treilea:

„Voi sunteţi o scrisoare a lui Hristos, pregătită şi scrisă prin slujirea noastră, nu cu cerneală ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu în table de piatră, ci în tablele de carne ale inimilor; o astfel de încredere avem prin Hristos înaintea lui Dumnezeu. Nu că am fi în stare de la noi înşine (sau prin noi înşine) să gândim ceva ca venind de la noi, ci faptul că suntem în stare este de la Dumnezeu (adică, destoinicia noastră vine de la Dumnezeu) care ne-a făcut în stare să înfăptuim această slujbă – Noul Testament – nu litera, ci Duhul; căci litera omoară, dar Duhul dă viaţă.

Dar pentru că acea slujbă care omoară prin literă, şi care este înscrisă (literar – zidită) în pietre avea atâta slavă încât fiii lui Israel nu puteau privi faţa lui Moise din cauza strălucirii feţei lui, care a încetat acolo, cu cât mai multă slavă trebuie să aibă slujba Duhului.”

Dacă ceea ce a încetat a avut slavă, cu cât mai multă slavă va avea ceea ce rămâne. Dacă ceea ce omoară prin literă a fost plină de slavă, cu cât mai plină de slavă va fi ceea ce dă viaţă prin Duhul.

„Dacă acea slujbă care vestea osânda avea slavă, mult mai mult belşug de slavă are slujirea care vesteşte neprihănirea; şi de fapt acea slujire care a fost slăvită nici nu trebuie să fie socotită ca având slavă, faţă de această slavă nespus de mare; dacă ceea ce a încetat a avut slavă, mult mai multă slavă trebuie să aibă ceea ce nu trece”.

Ar fi bine să studiem puţin ce era acea slujbă aducătoare de moarte. În Engleză citim: „slujba aducătoare de moarte, scrisă şi săpată în pietre, era plină de slavă”.  În Germană, slujba care omoară prin literă – slujirea literei care înseamnă moarte, în mod literal este  în armonie cu a noastră. Slujirea literei, care însemna moarte, era plină de slavă. Acum, dacă ştim care era slujba aducătoare de moarte, putem merge mai departe cu cealaltă parte a textului, şi să citim toată povestea. Pentru a se înţelege mai clar care este această slujbă aducătoare de moarte, voi citi din nou câteva fragmente din Mărturia lui Isus.

„Conducătorii Iudeilor erau plini de mândrie spirituală. Dorinţele lor de slăvire de sine se dădeau pe faţă chiar şi în slujbele de la Templu.”

Având în vedere această afirmaţie, ce erau slujbele lor din Templu? Ce fel de slujire era? Era o slujire a eu-lui, nu? Dar ce este   eu-l? Este cel ce izvorăşte din vrăjmăşie, este păcat. Care este sfârşitul lui? Moartea. Aşadar ce era acea slujbă aducătoare de moarte? Ce era slujirea literei acelor lucruri, fără să vadă însemnătatea lor? Era moarte, şi nu exista mântuire în ea. Se va vedea mai clar această idee pe măsură ce înaintăm în studiu.

„În felul acesta, în firea lor pământească, despărţiţi în duh de Dumnezeu, în timp ce aveau pretenţia că Îi slujesc, ei făceau exact lucrarea pe care Satana îi îndemna să o facă.” Pe cine slujeau în sanctuar, prin darurile şi jertfele lor? Pe Satana. Şi atunci ce fel de slujire era? Nu putea fi altceva decât o slujbă aducătoare de moarte.

„Ei făceau exact lucrarea pe care Satana îi îndemna să o facă, şi în felul acesta era pus la îndoială caracterul lui Dumnezeu, determinând oamenii să-L socotească drept un tiran.”

În slujirea lor, în felul în care îşi îndeplineau serviciile, ei făceau în aşa fel încât oamenilor li se dădea impresia că Dumnezeu este un tiran. O astfel de slujire nu putea fi decât o slujire a morţii – a condamnării, slujba aducătoare de osândă.

„Când îşi aduceau jertfele şi darurile înlăuntrul templului, erau ca nişte actori care jucau o piesă de teatru.”

Totul este din Spiritul Profeţiei. Ce fel de închinare era aceasta? Ce fel de slujire?

„Rabinii, preoţii şi conducătorii încetaseră să mai vadă dincolo (de simbol) adevărul care era transmis prin ceremoniile lor exterioare.”

Ei oficiau numai nişte ceremonii exterioare, şi o făceau ca actorii de pe scenă. Iar felul în care o făceau îi determina pe oameni să vadă în Dumnezeu un tiran. În felul acesta totul era o slujbă – era osânda morţii.

„Evanghelia lui Hristos a fost prefigurată în jertfele rituale şi în simbolurile levitice.”

De aceea, toate acestea au fost plină de slavă, nu vă daţi seama? Aveau slavă în ele însele, dar ei au ascuns slava dinaintea ochilor lor, prin perdeaua care s-a aşezat peste inimile lor. Ei nu au văzut slava aceasta şi nici nu i-au permis să se vadă. Şi pentru că această slujbă aducătoare de moarte era slăvită, deoarece în tot ceea ce făceau transpărea slava Evangheliei lui Hristos – dacă ar fi îngăduit ca mahrama să fie îndepărtată de pe ochii lor ca să poată vedea această slavă, atunci s-ar fi văzut manifestarea slujbei Duhului, şi drept urmare a vieţii. Slujba aducătoare de moarte a fost plină de slavă în virtutea adevărului care era ascuns în ea – slava nu se datora felului lor de slujire. Faptul că au pierdut din vedere pe Hristos, care era semnificat în toate, a făcut-o să fie o slujbă aducătoare de moarte. Cu toate acestea, era plină de slavă datorită adevărului ascuns în ea, pe care ei nu-l lăsau să iasă la iveală.

„Evanghelia lui Hristos a fost prefigurată în jertfele rituale şi în simbolurile levitice. Profeţii au avut concepţii înalte şi sfinte, nădejdea lor fiind să vadă spiritualitatea învăţăturilor printre oamenii din zilele lor; dar s-a scurs secol după secol, iar profeţii au murit fără să vadă realizarea aşteptărilor lor. Adevărul moral pe care îl prezentau şi care avea atâta importanţă pentru naţiunea iudaică, îşi pierduse în mare măsură sacralitatea în ochii lor. Şi pe măsură ce pierdeau învăţăturile spirituale, înmulţeau ceremoniile. Ei nu dădeau pe faţă închinarea duhovnicească în puritatea ei, în iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Ei nu împlineau primele patru şi nici ultimele şase porunci, cu toate acestea au înmulţit cerinţele exterioare ale legii.”

După cum a afirmat azi fratele Gilbert, existau „patru sute una cerinţe adăugate numai la porunca a patra.”

„Ei nu ştiau că Cel care era prefigurat în slujbele templului se afla printre ei. Nu puteau discerne Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Ei nu au putut să-şi pironească ochii asupra sfârşitului – nu au suportat să privească ţinta şi scopul – a ceea ce era trecător.

„Căzuseră în idolatrie şi se închinau unor forme exterioare. În mod continuu făceau adaosuri sistemului plictisitor de fapte în care se încredeau pentru mântuire.”

M-am bucurat pentru ceea ce a vorbit astăzi fratele Gilbert, pentru că am văzut în ceea ce a spus cea mai bună pregătire a terenului pentru lecţia aceasta. Cei care au fost prezenţi au văzut din cele câteva ilustraţii pe care le-a prezentat că există până în zilele noastre un adevăr spiritual profund dedesubtul acestor forme pe care le folosesc Iudeii. Însăşi adevărul, neprihănirea şi viaţa lui Isus Hristos se află în adâncimea acestor forme, în miezul lor, însă totul este ascuns vederii lor şi ei nu văd nimic altceva decât o formă exterioară în care îşi pun încrederea pentru mântuire.

Vrăjmăşia care există în inima firească a făcut ca minţile lor să fie orbite faţă de sfârşitul a ceea ce era trecător şi, dacă inimile lor s-ar fi întors spre Domnul, ar fi văzut lămurit că ceea ce era trecător a trecut. Dar noi, ale căror inimi s-au întors spre Domnul, trebuie să înţelegem aceste lucruri, în caz contrar vom cădea în capcana aceluiaşi sistem de forme şi ceremonii, chiar respectând lucrurile lăsate de Hristos.

Când fratele Gilbert a vorbit astăzi despre aceste lucruri, mi-am dat seama că ne pregăteşte pentru studiul de faţă, ca să putem înţelege realitatea adevărului cuprins în capitolul al treilea din 2Corinteni, în ceea ce priveşte ideea de slujbă aducătoare de moarte. Această slujbă era slăvită din pricina adevărurilor conţinute în ea, chiar dacă acestea erau ascunse, dar cu toate acestea era lipsită de slavă în comparaţie cu slava care se descoperă printr-o credinţă vie în Hristos, care a sfărâmat zidul, a nimicit vrăjmăşia şi i-a eliberat pe oamenii Săi ca să poată sta cu faţa descoperită şi să privească slava lui Dumnezeu, ca într-o oglindă, pentru a fi schimbaţi în acelaşi chip al Său, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului. Vrăjmăşia minţii fireşti este temelia zidului care a fost înălţat, a zidului de despărţire de la mijloc, a ceremonialismului, şi care a fost într-adevăr legea ceremonială în forma în care era în zilele lui Hristos pe pământ. Prin nimicirea acestei vrăjmăşii, El a dărâmat acest zid pentru toţi cei ce sunt în El, l-a nimicit, şi îl ţine nimicit pentru totdeauna, pentru că în El s-a făcut totul.

A existat întotdeauna o adevărată lege ceremonială, pe lângă Legea lui Dumnezeu, şi în afară de ceremonialismul inimilor orbite ale fiilor lui Israel. Aceste slujbe pe care ei le-au schimbat în numai nişte forme, au fost rânduite de Dumnezeu pentru ca oameni să-L poată vedea pe Hristos descoperit pe deplin prin ele, să poată vedea prezenţa zilnică a lui Dumnezeu şi, în felul acesta, să poată aprecia slava mântuirii din păcat – din călcarea Legii lui Dumnezeu. Însă ei nu numai că au pervertit toate aceste ceremonii date de Dumnezeu pentru acest scop plin de binecuvântare, ci au schimbat întreaga Lege a lui Dumnezeu în acelaşi sistem ceremonial, şi în felul acesta totul a ajuns să le vorbească despre neprihănirea şi mântuirea obţinute prin lege – prin fapte, prin acţiuni, prin ceremonii. Şi pentru că toate aceste lucruri pe care le rânduise Dumnezeu, şi pe care ei le pervertiseră, nu le putea mulţumi nevoia inimii, au fost nevoiţi să îngrămădească peste acestea un munte de invenţii proprii pentru a suplini lipsa, dacă ar fi fost posibil, şi să poată fi siguri de mântuire; dar totul era doar moarte. Astfel, în felul acesta, s-a ajuns că „porunca, ea, care trebuia să dea viaţa”, lor le-a „pricinuit moartea”.

După cum am mai spus, a existat întotdeauna o adevărată lege ceremonială, şi ei ar fi avut întotdeauna adevărata lege ceremonială dacă ar fi fost credincioşi lui Dumnezeu. Şi dacă ar fi fost credincioşi, acea adevărată lege ceremonială i-ar fi condus să-L vadă pe Hristos atât de prezent în toate şi atât de lipit de ei, trăind în ei, încât la momentul venirii Lui ar fi fost primit cu bucurie de către întreaga naţiune; atunci El s-ar fi văzut reflectat în ei, aşa cum se va vedea reflectat în ai Săi la a doua venire. Aşadar a existat o adevărată lege ceremonială pe care Dumnezeu o rânduise în acest scop, aşa încât prin ea să fie conduşi să vadă spiritualitatea Legii lui Dumnezeu, care este caracterul lui Hristos şi neprihănirea Lui reflectate în Lege, şi care se găsesc numai în El. Aceste ceremonii trebuiau să-i ajute să-L înţeleagă pe Hristos, să poată vedea în El împlinirea, slava şi transpunerea în viaţă a celor zece porunci, să poată găsi în El sfârşitul, scopul, ţinta tuturor ceremoniilor – cele zece porunci împreună cu restul. Dar pentru că minţile lor s-au îndepărtat şi minţile lor au ajuns să fie oarbe faţă de aceste lucruri, au schimbat totul în doar o formă, ceea ce se va întâmpla întotdeauna acolo unde există vrăjmăşia.

Acelaşi rău produce aceleaşi rele. Dar, slavă Domnului, cuvântul ne spune că atunci când inima se întoarce la Domnul, mahrama este îndepărtată şi putem privi cu faţa descoperită slava lui Dumnezeu. Nu vedeţi aici un mandat din partea lui Dumnezeu ca să mergem la poporul Iudeu, să le vestim adevărul binecuvântat şi puterea lui Hristos? Să le arătăm că mântuirea în Hristos este sfârşitul, rostul şi ţinta tuturor acestor lucruri? Fie ca aceste adevăruri să fie vestite tuturor oamenilor, pentru ca, prin orice mijloc posibil, inimile să fie întoarse spre Domnul, mahrama să fie îndepărtată, şi toţi să poată vedea cu faţa descoperită slava Domnului.

Însă, dacă mahrama nu este îndepărtată de pe inimile noastre – dacă nu este îndepărtat ceremonialismul din vieţile noastre – nu vom putea niciodată să ducem acest mandat. Ce rost ar avea ca unul care este îmbibat de ceremonialism să meargă la cei cufundaţi în ceremonialism, ca să-i scoată de acolo? De aceea, Dumnezeu ne-a dat, acum, aceste cuvinte care ne spun că El „în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei”, în ceremoniile ei, „ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace”. Şi în felul acesta atât Iudeii cât şi noi „avem intrare la Tatăl, într-un Duh”.

Nu cred că e nevoie să mai insistăm asupra acestui aspect, pentru că vom ilustra subiectul de această parte a crucii dinspre noi. În taina nelegiuirii există astăzi aproape dreptate perfectă, şi împotriva acesteia lucrarea noastră trebuie să fie susţinută de acum înainte aşa cum nu a mai fost niciodată.

Observaţi un lucru: Când Hristos a înlăturat toate acele forme şi ceremonii, chiar pe cele care au fost rânduite de El, când acestea s-au întâlnit în El însuşi – El a fost sfârşitul, scopul şi ţinta lor – atunci a lăsat altele, de partea dinspre noi a crucii. Astfel a lăsat Cina Domnului, a lăsat botezul şi întreaga Lege a lui Dumnezeu rămâne nu în literă ci aşa cum este în El însuşi, pentru că vrăjmăşia care există în inima omului va schimba şi astăzi litera Legii în aceeaşi slujbă aducătoare de moarte, aşa cum a făcut-o întotdeauna. Omul care încearcă să găsească viaţa prin păzirea celor zece porunci şi prin faptul că îi învaţă pe alţii să păzească cele zece porunci, îndeplineşte aceeaşi slujbă aducătoare de moarte. Este un adevăr universal recunoscut că Pavel a exclamat atunci când era un Fariseu, un om al ceremoniilor, că „Porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea”.

De această parte a crucii, Isus a rânduit Cina Domnului, botezul, alte lucruri, Sabatul şi toate celelalte. În El toate acestea au o însemnătate adâncă şi dumnezeiască. Dar ce anume i-a făcut pe oamenii din vechime să nu-L vadă pe Hristos în acele lucruri şi în felul acesta să le folosească pentru înălţarea şi slăvirea de sine? Acea vrăjmăşie care nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună; acea dorinţă a eu-lui de a fi slăvit şi înălţat. A fost profetizată o înălţare de sine, o exaltare şi glorificare de sine  de această parte a crucii? Sigur că a fost. Urma să se arate „omul păcatului, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă”. Am văzut că eu-l – vrăjmăşia – de cealaltă parte a crucii a schimbat orânduielile lui Dumnezeu în ceremonialism. Ce va face acelaşi eu – vrăjmăşia – de această parte a crucii? Va face acelaşi lucru. Întotdeauna şi oriunde, face acelaşi lucru.

Vrăjmăşia, de această parte a crucii, se manifestă în acelaşi fel în cei ale căror inimi nu s-au întors spre Domnul, în cei care nu sunt convertiţi. Ideea transmisă de cuvintele „ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul”, este a ceea a convertirii. Nu este vorba doar de o întoarcere fizică, ci, atât în germană cât şi în greacă, ideea transmisă este aceea de întoarcere la Domnul prin convertire. Cei ale căror inimi nu sunt convertite, dar care totuşi afirmă că sunt creştini, au o formă de evlavie lipsită de putere, o mărturisire, un nume, fără a avea lucrul în sine. Şi acum să trecem la acele rânduieli pe care le-a lăsat Domnul, şi care trebuie să fie folosite în El. Aceşti formalişti, care nu au mântuirea lui Isus Hristos în ei înşişi prin credinţă vie, care nu sunt în El, aşteaptă mântuire prin formele pe care le păzesc. De aceea papalitatea consideră că naşterea din nou are loc prin botez. Şi dacă naşterea din nou are loc prin botez şi nu prin Hristos, botezul devine o parte esenţială a mântuirii. Botezul a fost pus în locul lui Hristos de către papalitate, tot aşa cum tăierea împrejur a fost pusă de către Iudei în locul lui Hristos. Din acest motiv preoţii se simt întotdeauna sub obligaţia să ajungă cu atâta promptitudine la patul de moarte chiar a unui nou născut pentru a face asupra lui semnul crucii şi pentru a-l stropi cu apă şi în felul acesta copilul să fie renăscut şi mântuit.

A considera naşterea din nou drept mântuire prin botez, fie că o facem într-un fel sau în altul, aceasta este vrăjmăşia, este ceremonialism.

Cu adevărat, de această parte a crucii, este o taină a nelegiuirii. Cât despre Cina Domnului, Isus a spus: „vestiţi moartea Domnului, până la venirea Lui”. „Faceţi aceasta spre pomenirea Mea”. Dar papalitatea a făcut din Cină pe Hristos însuşi.  Ei au spus că Cina este Hristos însuşi, şi când iau Cina Îl iau pe El, şi nu o iau spre pomenirea Lui. În felul acesta, cred că sunt mântuiţi prin faptul că iau Cina.

Hristos ne-a învăţat că prezenţa Lui va fi tot timpul cu poporul Său. „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”. Aceasta se realizează prin Duhul Sfânt şi Duhul Sfânt este primit prin credinţă. Dar papalitatea, pentru că nu are credinţă şi de aceea nu are Duhul Sfânt, drept urmare nu are prezenţa lui Hristos cu ei, schimbă Cina Domnului dintr-o amintire a Lui în El însuşi, şi consideră că atunci când înghit bucăţica Domnul este în ei.

Acesta este sistemul papal din aceste rânduieli. Iar cât despre porunci, pentru că nu au viaţa Domnului Isus, care este în ea însăşi expresia tuturor poruncilor, ei trebuie să îngrămădească o mulţime de reguli şi prescripţii proprii de tot felul. Exact aşa cum făceau Fariseii înainte de Hristos.

Iată o expresie scrisă de Farrar în cartea Viaţa lui Pavel la pagina 26 în legătură cu sistemul Fariseic de pe vremea când Pavel făcea parte din el, când Hristos a venit în lume. Acesta descrie cuvânt cu cuvânt papalitatea aşa cum este ea în fiecare aspect al ei:

„Când vorbim despre Fariseism, ne gândim la o ascultare pietrificată în formalism, la o religie degradată în ritualuri, la învăţături morale gangrenate de către cazuistică; înţelegem triumful şi perpetuarea celor mai rele şi ineficiente elemente în spiritul partidelor religioase”.

În sistemul „învăţăturilor morale” se află fortăreaţa cazuisticii. În aceasta, adevăratele învăţături morale sunt infectate şi devin elemente ale morţii datorită studiilor de caz.

Acesta este felul în care lucrează vrăjmăşia – este povestea formalismului şi ceremonialismului – de ambele părţi ale crucii lui Hristos. De ce, atunci, nu a existat papalitatea şi de cealaltă parte a crucii, aşa cum există de această parte? Iată care este motivul: De cealaltă parte a crucii, Hristos încă nu fusese văzut în plinătatea Lui, aşa cum este şi aşa cum a fost când a venit în lume. Au existat ceremonii – forme – care au fost date cu scopul de a-i învăţa pe oameni despre El, dar ei au pervertit aceste forme. Apoi, la împlinirea timpului, a venit Hristos însuşi, iar papalitatea L-a schimbat pe Hristos însuşi în formalism.

Voi repeta această idee. Înainte ca Hristos să vină, Fariseismul, această vrăjmăşie, această înălţare de sine, a pervertit formele prin care Dumnezeu voia să-i înveţe despre Hristos până la venirea Lui în plinătatea Sa. Dar papalitatea L-a luat pe Hristos după ce a venit în plinătatea Sa şi L-a pervertit, aşa cum a pervertit toate formele lăsate de El; aşa cum a pervertit adevărul care este manifestat în El, în plinătatea Lui, şi a schimbat totul în acelaşi ceremonialism şi formalism.

Dar Hristos, în felul în care a fost descoperit în lume, este Taina lui Dumnezeu. Dumnezeu a fost descoperit în trup, şi Hristos a fost slujitorul tainei lui Dumnezeu în plinătatea ei. El este slujba aducătoare de neprihănire care o întrece cu mult mai mult în slavă pe cealaltă. Acum, dacă toate acestea au fost pervertite de către această vrăjmăşie care vine de la Satana, şi care este în sine păcat, vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, care nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună – dacă taina lui Dumnezeu a fost pervertită în felul acesta, ea rămâne tot o taină, dar ce fel de taină a devenit? O taină a fărădelegii. De aceea taina fărădelegii a apărut de această parte a crucii, şi nu de cealaltă. Este acelaşi spirit care a lucrat şi de o parte şi de cealaltă, dar nu în aceeaşi măsură. Este tot timpul şi pentru totdeauna slujba aducătoare de moarte.

Haideţi, acum, să folosit cele câteva minute care ne-au mai rămas oprindu-ne asupra creştinismului, asupra a ceea ce este creştinism veritabil. Gal.5:6. Voi citi începând de la primul verset, până la al şaselea. „Rămâneţi dar tari, şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei.” Am citit ce anume era acest jug al robiei – toată sclavia în care au intrat singuri, toate acele forme şi ceremonii erau un jug al robiei. Hristos ne-a eliberat de toate acestea, aşa cum ne-a arătat în capitolul doi din Coloseni, în capitolul doi din Efeseni şi în capitolul trei din 2Corinteni. Hristos ne-a eliberat de formalism şi de ceremonialism, de conducerea după reguli şi prescripţii, pentru a fi întotdeauna călăuziţi, inspiraţi şi mişcaţi de principiul vital al vieţii lui Hristos. Diferenţa dintre un principiu şi o regulă este aceea că principiul are  în el însuşi viaţa lui Hristos, pe când o regulă este o formă pe care o stabileşte omul şi în care îşi exprimă felul lui de a vedea acel principiu, şi pe care este gata să şi-o impună nu numai lui ci tuturor, ca toţi să facă aşa cum face el. Aceasta este diferenţa dintre creştinism şi ceremonialism. Aceasta este diferenţa dintre principiu şi regulă. Una este viaţă şi libertate, cealaltă este robie şi moarte.

Iată un fragment din Slujitorii Evangheliei, pagina 319. Se referă la Hristos. „Nu există nici un ordin monahal pe pământ din care El (Hristos) nu ar fi fost exclus pe motivul călcării regulilor prescrise”. Exact.  Nu puteţi îngrădi în reguli viaţa lui Dumnezeu şi mai ales nu o puteţi îngrădi în reguli făcute de om. El vrea ca noi să fim atât de pătrunşi de viaţa lui Isus Hristos şi de Hristos însuşi, pentru ca viaţa reală a lui Isus Hristos şi principiile adevărului lui Dumnezeu să lumineze şi să lucreze în viaţă, pentru ca viaţa lui Hristos să fie descoperită din nou în trupul omenesc. Aici ne-a adus Dumnezeu în El. Şi suntem aduşi aici în El, prin faptul că prin credinţă suntem răstigniţi împreună cu El, suntem morţi şi înmormântaţi împreună cu El, suntem înviaţi şi înălţaţi împreună cu El şi aşezaţi împreună cu El în existenţa cerească, acolo unde stă El, la dreapta lui Dumnezeu în slavă.

Biblia nu este o carte de reguli; este o carte a principiilor. Declaraţiile din Biblie nu sunt nicidecum reguli. Ele sunt principiile vieţii lui Isus Hristos, principiile vieţii lui Dumnezeu. Ele sunt Isus Hristos în formă scrisă. Lucrarea creştinismului este aceea de a-L lua pe Hristos din această formă şi prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu să-L transpună din nou pe Isus din această formă scrisă în formă omenească. Când a fost în lume, Hristos era Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, în formă omenească. Înainte ca El să vină în lume, Cuvântul lui Dumnezeu exista sub forma scrisă a Bibliei. Acum, când El s-a reîntors în cer, El spune, „Hristos în voi, nădejdea slavei”. Hristos să ia chip pe deplin în voi; Hristos totul în toţi; tot ce vreau să ştiu despre voi este Hristos înlăuntrul vostru. Dacă Hristos ia pe deplin chip în voi şi în mine, atunci Cuvântul lui Dumnezeu, Isus Hristos va fi transpus iarăşi din forma scrisă a Bibliei în formă omenească. Atunci Dumnezeu Îşi va pune pecetea Sa pe această formă omenească şi o va proslăvi aşa cum a mai slăvit odată această formă omenească în Isus Hristos, care a fost transpunerea, transfigurarea cuvântului lui Dumnezeu. Spre acest punct ne-a condus Hristos în această serie de studii. Suntem gata să stăm împreună cu El în existenţa cerească în care ne-a ridicat?

Rămâneţi dar tari, şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei. Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic. Şi mărturisesc iarăşi încă odată oricărui om care primeşte tăierea împrejur, că este dator să împlinească toată Legea.”

Pentru ce predicau oamenii aceia necesitatea tăierii împrejur? Pentru mântuire. Atunci, cel care se tăia împrejur era dator să facă tot ceea ce fusese rostit de către Dumnezeu pentru mântuire.

„Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos, aţi căzut din har”.

Acest lucru este adevărat şi astăzi, nu este aşa? Şi aceste texte din Scriptură care ţinteau împotriva ceremonialismului în acele zile, sunt puterea vie a lui Dumnezeu împotriva ceremonialismului şi papalităţii, împotriva  formei de evlavie lipsite de putere care ţine lumea sub blestem în zilele din urmă, până în ziua venirii lui Isus Hristos.

„Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos, aţi căzut din har. Căci noi, prin Duhul, aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii.”

Şi acum versetul şase. „Căci în Isus Hristos”. Unde? Privind la Isus Hristos din afară? Mergând la El ca la un rezervor sau ca la o fântână din care scot câte ceva ca să folosesc eu afară? Nu. „În Isus Hristos”, în El! În El, „nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste”. Acesta este creştinismul. Orice altceva mai puţin decât atât este ceremonialism astăzi, aşa cum a fost ceremonialism în vechime. Orice altceva mai puţin decât atât, este taina fărădelegii. Orice altceva mai puţin decât atât, este semnul fiarei. Şi oricine nu are principiul viu al acelei puteri dătătoare de viaţă în viaţa sa, se va închina fiarei şi chipului ei, şi în felul acesta „toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost junghiat”. Mulţumim lui Dumnezeu pentru darul Său nespus de mare.

Ce însemna tăierea împrejur pentru Iudei? Efectiv, însemna totul, deoarece tăierea împrejur era pecetea unei neprihăniri desăvârşite prin fapte. Ea luase efectiv locul lui Hristos. Dar, în Isus Hristos, tăierea împrejur nu are nici un preţ. Pentru ei, tăierea împrejur însemna fapte, fapte care necesitau toată energia pentru a obţine neprihănirea şi mântuirea. Pavel era un „Fariseu spune-mi - ce - să - mai - fac - şi - voi - face”. Acest fel de Fariseu era Pavel. Şi aceasta însemna pentru el tăierea împrejur. Era ceva ce semnifica întregul sistem de fapte pentru a obţine mântuirea. Dar în Isus Hristos ce are preţ, pentru a obţine mântuirea? „Nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ” pentru obţinerea mântuirii, nici vreun fel de fapte, ci credinţa care lucrează.  Credinţa primeşte mântuirea lui Isus Hristos ca pe o putere vie în viaţă, care lucrează în viaţa celui ce crede neprihănirea lui Dumnezeu, prin dragostea lui Dumnezeu, şi aceasta este dragostea lui Dumnezeu prin care păzim poruncile Lui. O, lăsaţi creştinismul să domine! Lăsaţi creştinismul să se răspândească peste tot! „Duceţi-vă în toată lumea şi vestiţi oricărei făpturi Evanghelia”.

Pentru ultima parte a studiului nostru vom citi câteva versete din Coloseni. Să deschidem la capitolul doi din Coloseni. Vom citi, începând de la versetul 25 din primul capitol, despre taina Evangheliei:

„Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi-a   dat-o Dumnezeu pentru voi ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu (nota, în eng. – ca să vestesc pe deplin cuvântul lui Dumnezeu). Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri (între păgâni), şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl propovăduim noi”.

Cine Îl propovăduieşte? Unde Îl propovăduieşte? „Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit”. În El, întotdeauna în El, „să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Hristos Isus”. Noi trebuie să-i conducem la Isus, aşa încât să rămână în Hristos, să trăiască în El, să umble în El.

„Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine. Vreau, în adevăr, să ştiţi cât de mare luptă duc pentru voi, pentru cei din Laodicea şi pentru toţi cei ce nu mi-au văzut faţa în trup”.

Cine sunt cei ce nu i-au văzut faţa în trup? Suntem şi noi aceştia? Mesajul este pentru noi. Ce urmează? „Pentru ca să li se îmbărbăteze inimile”. Bun. „Să fie uniţi în dragoste”. Cum să fim, legaţi laolaltă, sau ţesuţi împreună? Nu, ne este destul atât ci, să fie uniţi (împletiţi – eng.)”, fiecare ochi al împletiturii să-l susţină pe celălalt, şi să fie un singur fir – Hristos şi dragostea Lui – în toată această împletitură.

„Să fie uniţi în dragoste, şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos.”

Ce este această taină? Este Hristos în voi. Este nimicirea ceremonialismului, este dispariţia vrăjmăşiei, este dărâmarea oricărui zid care desparte inimile oamenilor.

„În care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei. Spun lucrul acesta”. De ce ne spune aceste lucruri nouă, care nu i-am văzut faţa în trup? „Spun lucrul acesta pentru ca nimeni să nu vă înşele prin vorbiri amăgitoare” care să vă ducă la ceremonialism, la formalism, la dogme şi învăţături false. „Spun lucrul acesta pentru ca nimeni să nu vă înşele prin vorbiri amăgitoare”. „Astfel, dar, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El”. În El, în El, totdeauna în El. Cred că deja de atâtea ori am întâlnit expresia aceasta în studiul nostru încât ar putea deveni motto-ul  acestor întâlniri. Am putea avea un paznic bun în cuvintele „în El”. Nu ştiu ce ar face mai mult decât ca oriunde mergem să ne răsune în urechi şi în minte – în El, în El; să predicăm în El, să ne rugăm în El, să lucrăm în El, să-i învăţăm pe oameni în El; să-i întoarcem pe oameni la El, ca să poată fi găsiţi în El, aşa încât cu toţii să umblăm întotdeauna în El, înrădăcinaţi şi zidiţi în El.

„Fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v-au fost date, şi sporind în ea cu mulţumiri către Dumnezeu. Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos.” Coloseni 2:7.8

Luaţi seama la aceasta, feriţi-vă de aceasta. Suntem puşi faţă în faţă cu taina fărădelegii. Feriţi-vă de filozofia falsă, de amăgirile deşarte, de datina oamenilor, de cele începătoare ale lumii – de mintea şi de inima firească. Feriţi-vă de acestea. Hristos, Hristos, în El; numai în El, în Isus Hristos. Nimic nu are preţ decât credinţa care lucrează prin dragoste, şi dragostea aceasta este dragostea lui Dumnezeu care păzeşte poruncile lui Dumnezeu.

„Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El, care este capul oricărei domnii şi stăpâniri. În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti.”

El a dezbrăcat trupul firii pământeşti prin faptul că a nimicit vrăjmăşia în trupul păcătos; prin faptul că a învins toate tendinţele cărnii păcătoase şi a adus omul întreg în supunere faţă de Legea lui Dumnezeu. Aceasta este tăierea împrejur a lui Hristos şi aceasta a fost realizată de Duhul lui Dumnezeu în persoană. Şi aceeaşi lucrare binecuvântată înaintează în toţi cei ce sunt în El.

„Duhul Sfânt se va coborî peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.”

„Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.”

„Fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi.”

„Pe voi, care eraţi morţi”. Sunteţi morţi? Aţi murit împreună cu El? ÎN EL? Şi „V-a adus la viaţă împreună cu El” din moartea în care eraţi, „în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur”?

„După ce ne-a iertat toate greşelile”. Mulţumim Domnului. Rapoartele sunt curate; Dumnezeu a îndepărtat greşelile noastre, a şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră, şi ne-a socotit nouă neprihănirea Lui. Ce a făcut ca aceste porunci să stea împotriva noastră? Acea vrăjmăşie care schimbă în slujire de sine tot ceea ce dă Dumnezeu. A şters ceea ce „stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce. Nimeni dar să nu vă judece”. Nimeni dar, să nu fie conştiinţă pentru voi. Nimeni să nu vă judece pe voi sau să nu judece în locul vostru. Fie ca dragostea lui Isus Hristos în inimă să judece şi să împlinească ceea ce este drept. „Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos.”

„Nimeni să nu vă răpească premiul alergării”! Nimeni să nu vă deturneze de la ţinta voastră, aşa cum am văzut la pag. 166 şi 167 în Buletin. „Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, printr-o smerenie din voia lui însuşi (eng.)”. Ce este smerenia din voia lui însuşi altceva decât urmarea acelor reguli făcute de noi înşine şi pervertirea poruncilor lui Dumnezeu prin cultivarea propriilor noastre căi? „Umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti”. Ce sunt aceste gânduri ale firii pământeşti? Ce este această minte firească? Este „Vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.” Dar Isus Hristos a nimicit în trupul Său această vrăjmăşie, şi în El în trupul nostru vrăjmăşia este nimicită, şi avem biruinţa.

„Umflat de o gândire deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti, şi nu se ţine strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu. Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea: „nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!” Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuinţarea lor, şi sunt întemeiate pe porunci şi învăţături omeneşti, au într-adevăr o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de nici un preţ împotriva gâdilării firii pământeşti. Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus”.

Aţi înviat împreună cu El? Ne-a înălţat? Suntem acolo împreună cu El?

„Să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.”

„Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.”

Şi ziua aceea este aproape, şi El o aduce din ce în ce mai aproape. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Său nespus de mare, şi „mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă întotdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos, şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui.” Amin.