Am văzut dovezile care ne descoperă existenţa şi lucrarea activă atât a fiarei cât şi a chipului ei în Statele Unite – ambele, chiar acum sunt gata să pună mâna pe puterea supremă, pe puterea guvernamentală, şi să o folosească pentru a impune acelaşi lucru: semnul fiarei. Solia noastră avertizează împotriva acestui fapt. „Dacă se închină cineva fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea din vinul mâniei lui Dumnezeu”. Însă, nu este destul să spunem oamenilor că drumul pe care îl urmează acestea este greşit, dacă nu le dovedim că aşa stau lucrurile. Nu este destul să spunem aceste lucruri, dacă nu-i putem face să le vadă din Scripturi. De aceea, lecţia pe care o vom studia acum arată motivele pentru care acest lucru este rău.
Vom începe cu Filipeni 3:20, citind din Revised Version. „Cetăţenia noastră este în cer, de unde Îl aşteptăm pe Mântuitorul, Domnul Isus Hristos.” Aceasta este declaraţia Domnului despre orice creştin. Cetăţenia oricărui creştin este în cer. The Authorized Version spune: „Conversaţia noastră este în cer”, iar acest cuvânt, „conversaţie”, nu înseamnă că numai cuvintele noastre şi conversaţia pe care o avem unii cu alţii, când vorbim despre problemele noastre comune, sunt cereşti, ci şi modul nostru de viaţă, conduita noastră, umblarea noastră, sunt în cer.
Dacă cetăţenia noastră, cetăţenia fiecărui creştin, este în cer, ce are de-a face un cetăţean al cerului, al guvernului ceresc, cu treburile politice sau guvernamentale ale vreunui alt guvern sau împărăţie? De fapt ce are de-a face un cetăţean al unui guvern oarecare cu interesele sau managementul politic al unui alt guvern?
Acei oameni despre care am citit în lecţiile anterioare, mărturisesc a fi cetăţeni ai împărăţiei cerului, afirmă că sunt aceia despre a căror cetăţenie Scriptura spune că este în cer, dar ei se amestecă tot timpul în lucrările politice ale guvernelor acestui pământ. Ei spun că au cetăţenia în cer şi totuşi manipulează treburile împărăţiei de pe pământ! Ei spun că sunt cetăţeni ai împărăţiei lui Dumnezeu, şi totuşi vor să regleze problemele guvernelor omeneşti. Dar, a face aşa, niciodată nu poate fi drept.
Dacă un cetăţean al Marii Britanii ar veni în Statele Unite, păstrându-şi cetăţenia în Marea Britanie, şi ar lua parte, sau ar încerca să participe la treburile politice ale Statelor Unite, acţiunea sa nu ar fi acceptată de nici un cetăţean al Statelor Unite. Indiferent cu ce partid ar voi să se unească şi să lucreze, ei nu l-ar primi. Ei i-ar spune: „aceasta nu este treaba ta; tu nu eşti de aici; tu eşti cetăţean al unui alt guvern. Dacă legile acestei ţări nu-ţi convin, nu e nici o problemă. Sistemele politice ale acestei ţări sunt pe placul nostru, iar dacă ţie nu-ţi plac, nu te amesteca, sau schimbă-ţi cetăţenia, mută-ţi-o aici, iar apoi poţi începe să discuţi legile, cum ar trebui să fie făcute sau cum ar trebui să fie.
Voi ştiţi că aşa stau lucrurile. Voi ştiţi că în acest fel ar fi tratat un cetăţean al unei alte ţări dacă ar încerca să manipuleze, să controleze, sau să ia parte la interesele politice ale acestei ţări. Aceasta nu-i neagă dreptul de a trăi aici; o poate face. Dar ce este negat, este dreptul său de a avea ceva de-a face cu cetăţenia acestei ţări sau cu problemele politice ale acestei ţări.
Pentru că cetăţenia creştinului este în cer, aceasta în sine, tocmai principiul cetăţeniei, îi interzice să ia parte la interesele politice ale unui alt guvern, fie acesta şi guvernul Statelor Unite. Şi aşa este. Este chiar în natura lucrurilor. Aşa este chiar în principiul cetăţeniei.
Ca să nu stăruim prea mult asupra unui text, deşi fiecare text ce va fi citit va spune acelaşi lucru, deschideţi la 2 Corinteni 5:20: „Acum noi suntem ambasadori ai lui Hristos, şi ca şi cum Dumnezeu v-ar implora prin noi: vă rugăm în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu.” Acest text nu se referă numai la slujbaşul rânduit, căci toţi cei ce primesc harul lui Dumnezeu au de îndeplinit slujba aceasta; ei sunt slujitori ai acestui har. Este scris: “după cum aţi primit darul, aşa să vă slujiţi unii altora, ca buni administratori ai harului nespus de felurit al lui Dumnezeu”. Chiar dacă ar fi limitat la slujire, acest text nu ar fi nelalocul lui în această legătură, pentru că slujbaşii bisericeşti sunt cei care conduc această lucrare a fiarei şi a chipului ei, şi ei dirijează toată mişcarea, conducând poporul aflat în grija lor, pe aceste căi rele şi întortocheate.
Aşadar „noi suntem ambasadori ai lui Hristos”. Un ambasador este cineva trimis, acreditat de către un guvern ca reprezentant al acelui guvern într-o altă ţară. În principiu titlul de ambasador îi interzice orice interferenţă de orice fel cu interesele politice ale guvernului către care este acreditat. Dacă ambasadorul Britaniei în Statele Unite ce se află azi la Washington – sau ambasadorul Franţei sau al altei ţări – şi-ar exprima opinia asupra problemelor politice ale acestei ţări, sau ar lua parte la ele, suveranul său ar fi imediat anunţat şi i s-ar cere să fie retras imediat din poziţia de ambasador în această ţară.
Aşa ceva s-a întâmplat cel puţin de două ori, de când ştiu eu. O dată, sub administraţia lui Grant, ambasadorul rus în această ţară a lăsat să se înţeleagă ceva legat de o anumită problemă politică, ceva nesemnificativ ce nu a implicat nici o schimbare politică. Totuşi el a fost retras din poziţia sa din această ţară. În timpul campaniei electorale între Cleveland şi Harrison, vă amintiţi că ambasadorul britanic în această ţară, Sackville-West, a primit o scrisoare de la Mr. Murchson din California, care pretindea – o fi adevărat sau nu – a fi supus al Britaniei, iar în scrisoare se aflau anumite întrebări şi observaţii legate de desfăşurarea campaniei electorale prezidenţiale. Ambasadorul britanic a răspuns scrisorii şi a exprimat o opinie. Scrisoarea a fost publicată şi imediat s-a trimis o telegramă curţii St. James, cerându-se retragerea sa, iar el a şi fost retras.
Am amintit aceste lucruri doar pentru a ilustra principiul aflat la baza funcţiei de ambasador, recunoscut printre oameni şi naţii.
„Noi suntem ambasadori ai lui Hristos”. Aceşti conducători bisericeşti ce construiesc fiara şi chipul ei, mărturisesc a fi ambasadori ai lui Hristos, totuşi, ei nu numai că îşi exprimă opiniile, dar şi propun legi, manipulează campaniile electorale, modifică politica şi cursul politic al guvernelor ţărilor către care sunt acreditaţi. Astfel ei violează primul, ultimul şi orice principiu implicat în funcţia de ambasador.
Deci există două motive distincte date în aceste versete clare. Este acelaşi principiu exprimat în două feluri, care demonstrează că drumul urmat de aceşti aşa numiţi cetăţeni ai împărăţiei cereşti, care spun că sunt ambasadori ai lui Hristos, este absolut greşit. Iar predicarea soliei noastre şi a avertizării împotriva închinării în faţa fiarei şi chipului ei, împotriva relelor care sunt rezultatul firesc al violării principiilor expuse mai sus, opoziţia noastră faţă de aceasta, avertizarea împotriva acestor lucruri, trebuie să fie din principiu şi nu doar din teorie sau politică. Dacă vorbirea împotriva acestor lucruri nu este fondată pe principiu şi nu este loială principiului, atunci nu va fi de nici o valoare. Dacă noi susţinem doar în teorie că aceste lucruri sunt rele, şi dacă ne opunem lor doar cu cuvintele Scripturii, dar în practică noi înşine violăm principiul, vorbirea noastră nu valorează nimic. Deci noi trebuie să fim legaţi de principiu în această problemă, şi aceasta din principiu şi din loialitatea faţă de principiu, care vine din inimă – nu doar din teorie sau din asentiment. Principiile lui Isus Hristos vorbesc inimii. Ele ţin de domeniul inimii şi doar atunci au valoare, când au stăpânire asupra inimii. Dacă ele nu au stăpânire asupra inimii celui care va mărturisi aceste principii, acela le va viola în acţiunile sale, chiar dacă ar fi adventist de ziua a şaptea.
„Cetăţenia noastră este în ceruri”, şi dintre toţi oamenii, noi avem „cetăţenia în ceruri, de unde aşteptăm pe Mântuitorul, Domnul Isus Hristos.”
„Isus a răspuns «Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă Împărăţia Mea ar fi din această lume, atunci slujitorii Mei ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile Iudeilor».”
Dacă Împărăţia Sa ar fi fost din această lume, atunci pentru ce împărăţie ar fi luptat slujitorii Săi? Pentru o împărăţie a acestei lumi. Pentru ce împărăţie ar fi luptat? Pentru ce ar fi lucrat? Pentru împărăţia lumii acesteia. Omul care luptă pentru o împărăţie din lumea aceasta, care caută supremaţia şi puterea într-o împărăţie din lumea aceasta, îşi neagă legătura cu împărăţia lui Isus Hristos, deoarece împărăţia Sa nu este din lumea aceasta. Exact aceasta fac acei oameni care conduc mişcarea despre care am citit în cele două lecţii anterioare. Ei caută să stăpânească asupra împărăţiilor acestei lumi, să conducă guvernele lumii acesteia, să lupte, efectiv să ducă lupte în interesul guvernelor lumii acesteia, lucrează pentru a ocupa poziţii în guverne şi pentru a avea relaţii cu ele, şi în felul acesta vestesc cu voce tare că aparţin acestei lumi şi nu împărăţiei lui Hristos.
Un alt verset legat de aceasta se află în Luca 22:24-26: „Între apostoli s-a iscat şi o ceartă, ca să ştie care dintre ei avea să fie socotit cel mai mare” în împărăţia pe care ei o aşteptau să vină pe acest pământ – împărăţia pe care se aşteptau ca Isus să o instaureze, şi despre care credeau că va fi o împărăţie a acestei lumi, în care şi ei urmau să ocupe un loc. S-a iscat o ceartă între ei ca să ştie care dintre ei va fi socotit cel mai mare, care dintre ei va ocupa locul cel mai înalt în împărăţia aşteptată. Desigur că aveau o părere greşită despre împărăţie, dar lecţia pe care El le-a dat-o este valabilă în toate cazurile de acest gen.
“Isus le-a zis: «Împăraţii Neamurilor domnesc peste ele şi celor ce le stăpânesc li se dă numele de binefăcători».”
Binefăcători; făcători de bine, agenţi ai binelui! Exact aceasta afirmă că sunt aceşti conducători bisericeşti; agenţi ai binelui pentru ţară, pentru oameni, care lucrează pentru salvarea oraşelor, statelor, naţiunilor – în felul acesta ei vor să fie numiţi binefăcători. „Voi să nu fiţi aşa”. „Aşa” cum? Aceştia domnesc şi stăpânesc cu autoritate asupra lor. „Voi să nu fiţi aşa”. Unde? Să nu domniţi şi să nu stăpâniţi unii asupra altora în biserică, în locul care vă aparţine. Atunci cum să domniţi şi să stăpâniţi asupra oamenilor într-un loc care nu vă aparţine deloc?
Un alt verset în legătură cu cel citit mai înainte: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.”
„Mulţumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor, în lumină. El ne-a izbăvit de sub puterea întunerecului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui.” - Coloseni 1:12-13.
Ceea ce vrem să studiem aici este contrastul între această lumină şi întuneric. „Ne-a izbăvit de sub puterea întunericului”. Nu ne-a eliberat numai de sub puterea pe care întunericul o exercită asupra noastră, ci ideea este că ne-a eliberat de sub dominaţia, de sub conducerea, de sub guvernul întunericului; ne-a scos afară de sub jurisdicţia puterii întunericului „şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului Său iubit.” (eng.)
„Întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac.” - Efeseni 6:10-12.
Aici este vorba de stăpânire, de conducere şi de autoritatea care conduce întunericul acestei lumi. Noi avem de luptat împotriva acestora. Şi doar aceia pot lupta cu succes care au fost eliberaţi de sub puterea acestui întuneric şi au fost strămutaţi în împărăţia Fiului Său iubit.
Prin ceea ce am spus nu afirm că regii şi alţi conducători politici ai guvernelor acestei lumi sunt „conducătorii întunericului” la care se referă textul. Textul nu este citat cu acest scop. „Conducătorii întunericului” la care se referă, ştim cu toţii, sunt puterile spirituale ale întunericului. Dar textul spune că aceste puteri spirituale sunt conducătorii întunericului acestei lumi. Şi de aceea arată că această lume este în întuneric şi aparţine întunericului, şi de aceea monarhiile şi guvernele, care ţin doar de această lume, sunt în şi ale întunericului. Cu acest scop este citat textul.
Citiţi în Efeseni 5:8: „Voi eraţi odinioară întuneric.” Când? Când eram supuşi „stăpânitorilor întunericului acestei lumi”, când eram în păcat.
„Odinioară eraţi întuneric; dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii; căutaţi ce este plăcut înaintea Domnului.”
Guvernele, naţiunile, organizaţiile politice sunt din această lume; ele aparţin doar lumii acesteia. Iar lumea este sub stăpânirea întunericului. „Întunericul acopere pământul, şi negură mare popoarele”. Guvernele şi municipalităţile sunt ale împărăţiei lui Dumnezeu, sau ale lumii acesteia? Ele aparţin acestei lumi şi doar acestei lumi. Şi aceasta este a întunericului.
Dar cel care este scos din întuneric, eliberat de sub puterea acestui întuneric şi strămutat în împărăţia Fiului iubit al lui Dumnezeu, este din altă lume; aparţine altei lumi. Este legat de o altă lume, care este lumea cerească. Capitala de care aparţine este cetatea cerească. Acolo este cetăţenia sa – sub stăpânirea şi în lumea luminii. Dar ce legătură are împărăţia luminii cu împărăţia întunericului? Ce au de-a face cei care spun că aparţin lumii luminii, aşa cum fac acei Reformatori Naţionali, cu împărăţia întunericului? Ce legătură pot să aibă de drept cu problemele întunericului, cu conducerea şi stăpânirile care ţin doar de această lume a întunericului? „Ce legătură are lumina cu întunericul?” (tr. engl.) Întrebarea este pentru această situaţie. Şi acelaşi gând este exprimat chiar aici în legătură cu textul pe care îl studiem. Citiţi acum toată ideea:
„Voi eraţi odinioară întuneric, dar acum sunteţi lumină în Domnul; umblaţi ca nişte copii ai luminii (căci rodul luminii stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr), dovedind ce este plăcut înaintea Domnului. Să nu luaţi parte deloc la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiţi-le.”
Cât de mult din lume va fi cuprins sub stăpânirea fiarei şi chipului ei? Toată lumea. Care este solia noastră? „Dacă se închină cineva fiarei şi chipului ei”. Aceasta este solia noastră pentru lume. Pentru cât de mult din lume se va vesti această solie şi pentru cât de mult din lume este valabilă? Pentru toată lumea. Ce legătură este, atunci, între această solie şi cuvântul – să „nu luaţi parte deloc la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiţi-le”? Va fi această solie o solie de osândire a oricui va fi implicat în lucrarea fiarei şi chipului ei? Va fi.
Astfel lucrarea fiarei şi a chipului ei este o lucrare care violează principiul cetăţeniei în împărăţia lui Dumnezeu, sau în orice altă împărăţie; violează principiul funcţiei de ambasador al lui Isus Hristos, sau al oricărui alt ambasador; violează principiul pe care Isus Hristos l-a stabilit printre ucenicii Săi în ce priveşte poziţia şi autoritatea; violează principiul Său care separă guvernul lui Dumnezeu de guvernele acestui pământ, care separă lumina de întuneric. Ceea ce se face este o încercare de a amesteca lumina cu întunericul, şi doar întunericul este cel care caută să amestece guvernarea luminii cu guvernarea întunericului.
Mai sunt câteva texte pe care vreau să le citesc. Ioan 17:14 şi mai departe, în rugăciunea lui Isus pentru ucenicii Săi: „Le-am dat Cuvântul Tău, şi lumea i-a urât”. În alt loc El spune:
„Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce-i al ei, dar pentru că voi nu sunteţi din lume ci Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte. Amintiţi-vă de cuvântul pe care vi l-am spus: slujitorul nu este mai mare decât Domnul său.”
Acum versetul 18: „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine m-a urât mai întâi”. În alt loc veţi găsi declaraţia lui Isus: „Lumea nu vă poate urî, dar pe Mine Mă urăşte pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele.”
Când fiara şi chipul ei guvernează lumea şi în lume există un popor care mărturiseşte împotriva ei, mărturiseşte că lucrările ei sunt rele, atunci care va fi urmarea? Acel popor va fi urât. Dar dacă cineva nu mărturiseşte lumii că lucrările ei sunt rele, pe acela îl va urî lumea? Oh, nu, lumea iubeşte ce este al ei.
Citim mai departe în cap. 17 din Ioan şi versetul 14: „Şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.” Aici este standardul; aceasta este măsura care testează relaţia noastră cu lumea. Acesta este Isus Hristos. „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.”
„Nu Te rog să-i scoţi din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.”
Acei conducători bisericeşti ai Reformei Naţionale spun că ei nu sunt din lume. Dacă mărturisirea lor ar fi adevărată, ei ar face aşa cum a făcut Hristos când a fost pe pământ, în raport cu problemele guvernamentale ale pământului. Acesta este subiectul nostru. Fiara şi chipul ei sunt din lume. Dacă aceşti lideri ai bisericii ar fi corecţi, dacă ar fi din adevăr, dacă ar fi din adevărul lui Isus, atunci ei nu ar mai fi din lume, nu ar mai avea nici o relaţie şi nu ar mai lua parte la treburile lumii, nici nu ar mai căuta să controleze problemele politice, mai mult decât a făcut Isus Hristos Însuşi în această lume.
În ce măsură S-a implicat El în astfel de probleme? Nici nu s-a atins de ele. Nu existau rele în timpul Său care ar fi trebuit să fie corectate? Nu existau rele în guvernarea oraşelor, în guvernarea colonială, în guvernarea imperială? De ce nu a încercat să salveze Ierusalimul şi Roma prin mijloace politice? De ce nu a făcut-o? Pentru că El nu era din această lume. În felul acesta, cei care se angajează în astfel de lucrări politice, demonstrează că nu sunt din Hristos, nici din adevărul lui Hristos, ci sunt din această lume. Şi fiind din această lume, şi totuşi mărturisind a fi creştini, ei vor să dea creştinismului forma şi caracterul acestei lumi, iar acesta este antihristul.
Să citim un text în care avem o declaraţie clară asupra acestui subiect. În Luca 12: 13-21: „Unul din mulţime a zis lui Isus: «Învăţătorule, spune fratelui meu să împartă cu mine moştenirea noastră».” Era un om ai cărui părinţi muriseră, lăsând o moştenire. Fratele lui, se pare, nu l-a tratat corect pe acest om, iar el îi solicita lui Isus să intervină pe lângă fratele său ca să-l determine să fie corect în privinţa moştenirii. În principiu, aceasta însemna a cere lui Isus să se pună în poziţia unui magistrat sau arbitru în afacerile acestei lumi, să se ocupe de lucrurile care aparţin guvernelor acestei lumi, să fie judecător în acel caz şi să decidă ce era drept şi corect. Acest caz conţine întregul principiu care este implicat în dovezile pe care le-am citit în extractele date în cele două lecţii precedente. „Omule, i-a răspuns Isus, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?” Apoi le-a zis (nu numai lui, ci prin aceasta Hristos voia să-i înveţe şi pe ceilalţi o lecţie): „Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani, căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui.” Şi le-a spus parabola aceasta: „Ţarina unui om bogat rodise mult. Şi el se gândea în sine, şi zicea: «Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng roadele.» «Iată», a zis el, «ce voi face: îmi voi strica grânarele, şi voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele şi toate bunătăţile mele, şi voi zice sufletului meu: ’suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!’ Dar Dumnezeu i-a zis «Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul înapoi; şi lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?» Tot aşa este şi cu cel care îşi adună comori pentru el, şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu.”
Să facem acum o altă aplicaţie cu privire la rolul ambasadorului. Ambasadorii sunt de fapt trimişi de un guvern, de o ţară, către altul sau alta. El nu este trimis acolo, după cum am văzut până acum, ca să manipuleze, să intervină sau să aibă vreun amestec în treburile interne ale guvernului sau poporului acelei ţări. El este trimis în acea ţară ca să îngrijească de interesele propriului guvern în acea ţară. Pentru aceasta se află el acolo.
Există supuşi ai Marii Britanii în Statele Unite, şi există în această ţară interese care privesc Marea Britanie, în legătură cu supuşii ei de aici. Ea îşi trimite ambasadorul aici, reprezentantul ei naţional, care să îngrijească de interesele Marii Britanii şi de ale supuşilor Marii Britanii, interese care apar pe teritoriul acestei ţări. Numai spre aceasta trebuie el să-şi îndrepte atenţia şi cu aceasta să-şi ocupe timpul – cu treburile propriei sale ţări care apar în ţara în care se află.
În acelaşi fel Isus a fost trimis ca ambasador al lui Dumnezeu în această lume. El a fost trimis în ţara Iudea, guvernul, stăpânirea şi jurisdicţia Romei. Lui I s-a cerut să se ocupe de probleme care aparţineau celeilalte ţări şi să-şi asume jurisdicţia asupra lor. Dar în loc să se supună invitaţiei, El s-a rezumat numai la problemele care ţin de propria Sa ţară.
I s-a cerut să acţioneze ca judecător şi ca executor în lucrurile care aparţineau cu totul guvernului în a cărui teritoriu se afla, şi în care se afla şi omul respectiv. Dar El nu se afla acolo pentru a se ocupa de acele lucruri. El era acolo pentru a se ocupa de interesele împărăţiei lui Dumnezeu, de interesele guvernului care Îl trimisese. Şi în loc să calce linia de demarcaţie şi să intervină în problemele care ţineau de fapt de jurisdicţia acestei lumi, El, în poziţia în care a venit, a fost loial împărăţiei căreia Îi aparţinea, şi Împăratului pe care Îl reprezenta, şi în acest fel a aderat strict şi s-a ocupat îndeaproape de interesele guvernului Împărăţiei lui Dumnezeu, care existau în împărăţia acestei lumi.
Dumnezeu are oameni în această lume. El are interese în această lume. Oamenii Săi au interese în această lume. Aceasta este real. De aceea Dumnezeu pe drept are ambasadori în această lume, dar ei trebuie să se ocupe de interesele împărăţiei lui Dumnezeu şi de poporul lui Dumnezeu, interese care apar în desfăşurarea lucrurilor în această lume, şi nu trebuie să se ocupe deloc cu interesele împărăţiilor acestei lumi. Iar ambasadorul lui Isus Hristos care calcă graniţa şi se amestecă în treburile acestei lumi, îşi abandonează propriul guvern, rupe legătura cu propriul Împărat, şi în mod nelegitim şi ilegal invadează teritoriul celuilalt guvern. Din această cauză sunt atât de rele aceste lucruri; din această cauză ele au dus la apariţia fiarei în primul rând; de aceea violarea acestor principii face să apară chipul fiarei în al doilea rând.
Vreau să pun acum o întrebare. Luând doar aceste texte pe care le-am studiat şi principiile care există în ele – nu le-am adaptat la ele, ci există în ele în mod intrinsec – ţinând seama de aceste texte doar, şi dacă s-ar fi păstrat cu credincioşie aceste principii ale bisericii, aşa cum a făcut Isus Hristos în această lume, ar fi existat, sau ar fi putut să existe vreodată papalitate?Ar fi putut exista aşa ceva cum e fiara? Ar fi putut exista vreodată aşa ceva ca imaginea fiarei? Nu. Aceasta este foarte real. Pe această bază, deci, după cum violarea acestor principii în mod inevitabil a dat atunci naştere fiarei, acum, violarea aceloraşi principii nu poate să ducă altundeva decât la apariţia chipului fiarei. Papalitatea nu a apărut pentru că oamenii, creştinii declaraţi din imperiul roman, ar fi fost mai răi decât alţi creştini declaraţi; nu aceasta este cauza. Ci violarea celor mai bune principii care au existat vreodată în lume este cea care a provocat apariţia celui mai rău lucru care a existat vreodată în lume. Iar când Dumnezeu a chemat lumea încă odată la El, la respectarea principiilor creştinismului, prin lucrarea Reformaţiunii şi a restabilit principiile creştinismului în contrast cu cele ale fiarei, aceasta a dus la naşterea Protestantismului. Iar când protestanţii declaraţi violează din nou aceste principii, aceasta duce la acelaşi lucru, la imaginea desăvârşită a originalului care a apărut prin violarea întâia dată a acestor principii.
A fost demonstrat de două ori înaintea lumii că violarea acestor principii descoperite în versetele pe care le-am citit nu face altceva decât să aducă blestemul asupra lumii prin acel spirit de fiară papală. Atunci ce lucru este cel mai de evitat pentru oricine poartă numele lui Hristos? Violarea acestor principii. Şi ca să ne întoarcem la adventiştii de ziua a şaptea, ce avem noi de făcut este să ne lipim pentru totdeauna de aceste principii şi să le susţinem, pentru că dacă vor fi violate chiar de adventişti de ziua a şaptea se va ajunge la aceleaşi fapte ale papalităţii, tot aşa ca şi prin protestanţi sau catolici.
Aşa că, repet, nu faptul că acei creştini declaraţi din imperiul roman ar fi fost mai răi decât alţi oameni de pe pământ, a făcut ca papalitatea să fie aşa de rea cum este. Şi nu din cauză că liderii bisericii protestante din această ţară ar fi mai răi decât alţii, se face chipul fiarei care îşi desfăşoară acţiunile sale nemiloase, ci din cauză că acei oameni au violat principiile care au fost stabilite pentru binele lumii, iar violarea lor nu poate să facă altceva decât să aducă blestemul asupra lumii. Chiar dacă ele ar fi violate de adventiştii de ziua a şaptea, aceasta ar fi tot un blestem – este un blestem indiferent cine le violează.
Încă un verset, apoi vom încheia lecţia la jumătatea ei: Ioan 17:9: „Mă rog pentru ei”. Isus se roagă pentru ucenicii Săi, despre care spune Tatălui: „Tu i-ai scos din mijlocul lumii.” „Mă rog pentru ei; nu Mă rog pentru lume.” Se poate ca un om ale cărui afecţiuni, atenţie şi activitate sunt legate de această lume şi de problemele ei să aibă beneficiu din această rugăciune? Nu. „Eu mă rog pentru ei; nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat Tu, căci ei sunt ai Tăi.” Mi i-ai dat din lume. I-ai luat din lume. Mi i-ai dat Mie. Mă rog pentru ei. Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume. Orice om care vrea să beneficieze de această rugăciune trebuie să fie separat de lume, de lucrurile acestei lumi, de problemele lumii acesteia – sentimentele sale să nu fie legate de această lume – aşa cum a trăit şi Isus Hristos, căci „ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.”