Lecţia din seara aceasta se va ocupa cu studiul papalităţii, aşa cum seara trecută ne-am ocupat cu chipul papalităţii. Şi de data aceasta tot ce am să fac este să vă prezint dovezile, faptele; argumentele vor veni mai pe deplin  după ce vom vedea ce se construieşte pe ele. Declaraţiile pe care le voi citi în seara aceasta vor fi din partea autorităţilor catolice – discursuri şi ziare catolice.

Mai întâi voi citi din Discursuri Catolice din cadrul Congresului Catolic din Chicago din 1893, tipărit în Chicago Herald, Sept.5, 6 şi 7. Acestea sunt declaraţii pur şi simplu paralele cu cele pe care le-am prezentat în lecţia anterioară, ale celeilalte părţi, sau mai degrabă ale celeilalte porţiuni din aceeaşi parte, iar apoi punându-le laolaltă aşa cum am făcut cu celelalte, şi având cele două lecţii, va fi destul de uşor să vedeţi paralelele – aproape cuvânt cu cuvânt le veţi regăsi în unele dintre ele – şi că ele sunt identice în principii şi în scopuri.

Voi citi mai întâi dintr-o adresă trimisă Congresului Catolic din Chicago în Sept. 4, legat de „Influenţa Cetăţenilor Catolici”, de Walter George Smith, publicat în Chicago Herald din Septembrie 5, 1893.

„Biserica şi statul ca şi corporaţii sau corpuri de guvernare exterioară, sunt într-adevăr separate în sferele lor, iar biserica nu absoarbe statul şi nici statul biserica, dar ambele sunt de la Dumnezeu, şi ambele lucrează pentru acelaşi scop şi când fiecare este corect înţeles, atunci nu există nici o antiteză sau antagonism între ele. Oamenii îi slujesc lui Dumnezeu slujind statului, la fel de direct ca şi când slujesc bisericii. Cel ce moare pe front, luptând pentru ţara lui, este alături de cel ce moare pentru credinţa sa. Virtuţile civice sunt ele însele virtuţi religioase, sau cel puţin virtuţi fără de care nu există virtute religioasă, la fel cum  omul care nu-şi iubeşte fratele, nu-L iubeşte şi nu-L poate iubi pe Dumnezeu.”

Aceasta se aseamănă, după cum vă amintiţi, cu declaraţiile de seara trecută că „Tot mai aproape de Tine” şi „Drapelul presărat cu stele” sunt „ambele imnuri creştine” pentru cel care înţelege acest lucru. Puteţi observa că aceasta face ca guvernul să fie cu totul religios, egal cu biserica.

„Biserica [se referă la biserica catolică] în toate veacurile a fost cea mai democratică dintre toate organizaţiile; numai biserica a învăţat adevărata teorie a fraternităţii şi egalităţii tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu, şi la preceptele ei trebuie să privească omenirea pentru fondarea măsurilor lor pentru ieşirea din pericolele prezente.”

Se referă la pericolele prezente legate de problemele sociale, conflictul dintre muncă şi capital, şi toate controversele atât de numeroase astăzi în Statele Unite.

O altă declaraţie din acelaşi ziar este din discursul lui Edgar H. Gans întitulat „Biserica Catolică în America” publicat în Chicago Herald, Sept. 5, 1893. Vorbind despre spiritul libertăţii exemplificat în Statele Unite şi adunând declaraţii privind spiritul libertăţii, citând din Webster, vorbitorul spune:

„Biserica Catolică spune bun venit acestui spirit plin de strălucire şi frumuseţe, şi îl îmbrăţişează, pentru că ea este mama lui adoptivă. Cu o gingaşă devoţiune  ea l-a hrănit de-a lungul anilor. De-a lungul timpului ea l-a salvat tot mereu din mâinile îndrăzneţe şi lipsite de pioşenie ale despoţilor, fie ei regi, împăraţi sau majoritatea populară întronată. În biserica lui Dumnezeu se află singurul cu adevărat suveran şi sursa oricărei puteri. Suveranitatea poporului îi este acordată de către el ca o dovadă de încredere sacră, şi ei trebuie să folosească această încredere pentru binele tuturor.”

Vom vedea din enciclica papei că el, în locul lui Dumnezeu, este gardianul şi sursa acestei suveranităţi. Citim acum declaraţia din încheierea discursului lui Mr. Gans. Declaraţia este identică cu una pe care am citit-o seara trecută:

„Avem printre noi profeţii lui Israel ai noştri, împuterniciţi divin, aşa cum erau oamenii sfinţi din vechime, ca să ghideze, să instruiască, să înnobileze şi să ridice naţiunea, iar poporul american va obţine cea mai mare glorie  când va căuta cuvintele înţelepciunii şi adevărului de pe buzele acestora – când ei în mod voluntar se vor supune blândei purtări de grijă a preoţilor şi episcopilor sfintei Biserici Catolice.”

Aceste declaraţii nu au nevoie de comentarii. Amintindu-vă declaraţiile pe care le-am citit seara trecută, vă va fi destul de uşor să faceţi legătura între ele.

Citim acum din discursul episcopului John A. Waterson de Columbus, în cadrul Congresului Catolic, publicat în Chicago Herald, Noiembrie 6. Vorbirea sa se referă la Leo şi Satolli, iar vorbind de Leo, spune următoarele:

„Prin demnitatea şi bunătatea lui personală, prin înţelepciunea practică a învăţăturilor sale şi fermitatea faptelor sale, el face ca lumea să înţeleagă că papa este o personalitate marcantă în lume şi pentru lume. [Ovaţii puternice.] Şi intelecte până acum rebele  se obişnuiesc cu gândul că, dacă societatea va fi salvată din starea ei care este mai rea în anumite privinţe decât cea a timpurilor păgâne, salvatorul urmează să vină de la Vatican. [Din nou ovaţii.]”

Altă declaraţie din Herald, septembrie 7, făcută de Katherine E. Conway. Articolul ei este întitulat „Să facem America o ţară Catolică”, şi spune aceasta:

„Misiunea voastră este de a face din America o ţară catolică. Aceasta a fost urarea Arhiepiscopului Ireland către delegaţii reuniţi ai Congresului Centenarului Catolic din Baltimore acum patru ani. Şi aceasta este însărcinarea cu care i-a trimis la casele lor. Entuziasmul religios şi patriotic era la culme, şi toate inimile erau gata să  răspundă la fel cu cele ale primilor cruciaţi la chemarea lui Peter the Hermit. «Dumnezeu va face aceasta.»”

Aceste adrese arată că ţinta şi lucrarea papalităţii este exact aceeaşi cu ceea ce am citit seara trecută.

Mă întorc acum la alte câteva declaraţii făcute toamna trecută în legătură cu enciclica papei. O scrisoare de la Roma datată în Octombrie 14, 1894, tipărită în Catolic Standard din Noiembrie 3, 1894, spune:

„Statele Unite ale Americii, se poate spune fără exagerare, constituie preocuparea supremă a lui Leo XIII în guvernarea bisericii Romane şi universale Catolice.”

Aş vrea să comentez puţin acest lucru. De ce se gândeşte Leo atât de constant la Statele Unite? Oh, pentru că aceasta priveşte guvernarea bisericii Romane şi universale Catolice. Deci scopul pentru care  vrea să folosească Statele Unite este un anumit scop în guvernarea bisericii Catolice din întreaga lume.

„El este una dintre inteligenţele alese ale Lumii Vechi, ce priveşte steagul înstelat de la Washington ridicându-se la zenitul cerurilor. Acum câteva zile, primind un american eminent, Leo XIII i-a spus: “Statele Unite sunt viitorul, noi ne gândim la ele  fără încetare”. Politicianul neatent, observatorul superficial, în Europa şi în America, este uimit de această simpatie persistentă pentru poporul american şi de grija pentru interesele sale generale. Dar cei care cunosc sufletul ardent al papei, neobosit pentru ceea ce este bun, zelos pentru tot ceea ce este mare şi roditor; filozoful care observă toate orizonturile intelectuale, sociale şi religioase; omul de stat care judecă lucrurile în lumina ideilor guvernatoare şi centrale; toţi aceştia citesc în inima Sfântului Părinte motivele pentru rezoluţiile lui hotărâte şi pentru devoţiunea sa  faţă de ideile americane. Această simpatie deja citită are la bază interesele fundamentale ale Sfântului Scaun.”

Deci interesele fundamentale ale sfântului scaun sunt ideile pe care se sprijină întreaga structură, iar simpatia pentru America îşi are baza  în aceste idei fundamentale legate de interesele sfântului scaun al „bisericii Romane şi universale”.

Această simpatie deja observată îşi are bazele în interesele fundamentale ale sfântului scaun, în concepţia specială a piesei ce va fi jucată, şi în poziţia pe care o va deţine papalitatea în timpurile ce vor veni.

Aceasta arată imediat mai clar că papalitatea priveşte spre timpurile care vin cu un interes care le absoarbe pe toate celelalte. Ea caută să se pregătească în orice fel posibil pentru a da faţă cu lucrurile ce sunt gata să se arate, după cum spune ea, în timpurile ce vor veni. Şi ea vrea să se folosească de Statele Unite, cu ajutorul cărora să se îmbrace şi să se pregătească să întâmpine cu succes acele lucruri ce se vor arăta în vremurile ce vor veni.  Voi citi mai departe legat de acelaşi subiect:

„Interesul este nevoia în care se află Roma, de a-şi direcţiona drumul în acord cu semnele timpului şi cu transformările de pe suprafaţa agitată a lumii. Concepţia specială este sentimentul adânc înrădăcinat că biserica Europei trebuie să-şi reînnoiască instrumentele şi metodele în adaptarea principiilor neschimbabile la împrejurările schimbătoare şi la noile condiţii… În această evoluţie, în ochii Papei, are o misiune de îndeplinit. Pentru a împlini această misiune ea trebuie să se adapteze la schimbările care s-au produs sub acţiunea forţelor universale. Biserica de stat, catolicismul oficial, relaţiile privilegiate, legale şi strânse între cele două puteri, legătura clerului cu partide politice, organizaţii ecleziastice feudale, tot cadrul extern al Bisericii trebuie să fie transformat, reînnoit, probabil chiar înlăturat cu totul. Acesta este gândul central dominant care marchează ultima jumătate din prezentul pontificat de la data incidentului Knights of Labor şi a enciclicii Rerum Novarum până la cea a enciclicii către poporul francez. În prima parte a domniei Sale Leo XIII a făcut pace, a liniştit, a vindecat. El a fost Papă al păcii şi odihnei. După ce a pecetluit carta, el a devenit Papă al acţiunii. Dar cum poate fi creat acest nou tip clerical?”

Unde poate găsi clerul, forma ecleziastică prin care acest plan  să poată fi realizat şi să fie făcut de succes în Europa şi în lume? Pentru că Europa trebuie să fie reîntinerită, remodelată, re-animată. Unde va găsi ea modelul după care să remodeleze Europa?

„De la cine să îl copieze? Care civilizaţie, ce ţară, ce filosofie îl va furniza? N-ar fi un hazard să-l creeze dintr-o mişcare? Nu ar fi mai bine să-şi unească forţele cu o naţiune care are un model în parte, unde există cel puţin în stare brută? Nu ar fi destul să-l şlefuiască, să-l finiseze şi să-l  folosească? Acest model este cel american; este democraţia americană care cuprinde libertatea,  legea de obşte, plină de viaţă şi exuberantă, fără legături restrictive şi fără birocraţie istorică.”

Fundamentul pentru sprijinul acordat tuturor legilor duminicale în toate statele este „legea de obşte”. Această lege este o descendenţă directă a legii canonice. Când papalitatea era statul, iar statul era supus regulilor papalităţii, legea canonică era ceea ce acum este legea de obşte. Iar statele care pretind că s-au separat de papalitate clădesc încă precepte religioase bazate pe „legea de obşte”. Şi pentru că întreaga structură juridică a Statelor Unite este clădită pe legea de obşte pentru a sprijini duminica, papalitatea se îndreaptă spre ea, bucurându-se să găsească aici un model gata făcut, la îndemâna ei, după care să-şi poată remodela  formele ecleziastice în Europa şi în întreaga lume.

Altceva. Voi mai citi încă o dată această frază:

„Acest model este cel american; este democraţia americană care cuprinde libertatea, legea de obşte, plină de viaţă şi exuberantă, fără legături restrictive şi fără birocraţie istorică.”

Papalitatea este foarte neliniştită de orice legături restrictive; nu vrea să existe aşa ceva. O mare descoperire pe care Leo XIII a făcut-o, şi pe care nici un papă dinaintea lui nu a remarcat-o, se vede în schimbarea făcută de Leo şi preluată de cei care conduc interesele sale în această ţară – schimbarea este făcută pe baza propoziţiei din Constituţia Statelor Unite: „Congresul nu va face nici o lege cu privire la stabilirea vreunei religii sau interzicerea liberei ei exercitări.”

Leo a descoperit că papalitatea poate fi introdusă în această ţară pe orice cale şi prin orice mijloc posibil, iar Congresului îi este interzis de lege să o oprească în vreun fel. Aceasta este o descoperire pe care nimeni înaintea lui nu a mai făcut-o, şi de aceea el aprobă întru totul Constituţia Statelor Unite.

Desigur, noi ştim că aceasta s-a intenţionat să fie exprimarea voinţei poporului american ca religia să nu aibă loc în problemele guvernamentale şi în nimic  din ce are vreo legătură cu ele. Dar papalitatea nu este satisfăcută dacă nu poate pune mâna pe tot ce ţine de guvernământ pentru a le folosi în interesele bisericii, iar Leo XIII şi-a dat seama că poate obţine toate acestea sub acoperământul unei declaraţii constituţionale care intenţiona să prevină tocmai aşa ceva pentru totdeauna.

Astfel, violând pe faţă constituţia, papalitatea se va infiltra în guvern şi apoi va susţine cu neclintire această propoziţie  ca pe o barieră împotriva oricui ar vrea să o oprească în vreun fel. Oricui va vorbi împotriva lucrării papalităţii i se va spune că „violează  constituţia Statelor Unite” în spirit, deoarece constituţia spune că nimic nu poate fi făcut în ce priveşte vreo religie sau stabilirea ei. Când un cetăţean al Statelor Unite se va ridica să protesteze împotriva papalităţii şi a tot ceea ce este împotriva libertăţii şi spiritului constituţiei, se va zice despre el că nu apreciază „libertatea constituţiei”: „noi iubim libertatea, noi apărăm constituţia; noi suntem bucuroşi că America are un astfel de simbol al libertăţii ca acesta”. Şi într-adevăr sunt bucuroşi.

„De aceea Papa Leo XIII îşi îndreaptă tot sufletul său plin de idealism către ceea ce este impropriu numit politica sa americană. Ar fi corect să fie numită politica sa catolic universală.”

Cum este politica sa în Statele Unite? Este o politică universală. Ceea ce face papalitatea în Statele Unite o face cu intenţia de a influenţa toată lumea şi de a aduce toată lumea în armonie cu ideile papale, şi de reconstrui totul pe temeiul principiilor ei fundamentale.

„În această perspectivă vastă cât lumea largă, cu greutatea unei întregi epoci, trebuie văzută sosirea enciclicei către America. Cu scopul de a face o delegaţie [a lui Satolli] independentă şi suverană [cum a şi făcut-o], cu un tribunal ecleziastic suprem.”

Aceasta înseamnă mult mai mult decât îşi închipuie mulţi oameni; căci Satolli a făcut deja cunoscută învăţătura conform căreia clerul din Statele Unite nu ar fi supus jurisdicţiei civile. Aceasta înseamnă într-adevăr un tribunal ecleziastic suprem.

„Să-l sprijine pe Monsignor Satolli şi să-i facă misiunea permanentă şi de succes, să evidenţieze mijloacele de creştere a influenţei şi libertăţii, să continue politica de moderaţie şi adaptabilitate care a adus pace naţiunii, să se ocupe, într-un cuvânt, de toate problemele importante ale prezentului şi să ţintească spre bine prin modelul ecleziastic – modelul de viaţă pe care Leo XIII doreşte, încet, încet,  să-l aducă în folosinţă popoarelor vlăguite ale lumii vechi – aceasta este sublima inspiraţie a enciclicii către americani.”

Această declaraţie cu privire la felul în care vede el semnele timpului, această remodelare a papalităţii, chiar cu renunţarea dacă este nevoie la instituţiile şi formele ei pe care le-a folosit cu succes de-a lungul anilor – toate acestea în vederea a ceea ce papalitatea va face în timpurile care vor veni – îmi reaminteşte traducerea ebraică a textului din Daniel 8:23. Traducerea Authorized Version spune „În timpul din urmă al împărăţiei lor, când călcătorii de lege vor ajunge la plinătate, un împărat cu o înfăţişare aspră şi care înţelege fraze tainice se va ridica”. Traducerea ebraică spune „un împărat cu o faţă neruşinată şi care înţelege planuri (strategii) profunde”. Nu este descrisă aici papalitatea în felul în care am citit în seara aceasta din aceste documente? „Un împărat cu o faţă fără ruşine care înţelege planuri  profunde”.

Episcopul Keane, la întoarcerea din vizita sa făcută la Roma în octombrie trecut, spune într-un interviu publicat în Catholic Standard din Octombrie 13, 1894, în legătură cu acelaşi subiect:

„Episcopul Keane a vorbit foarte lejer despre recenta sa călătorie în străinătate şi în special despre marele interes pe care papa îl are faţă de America şi faţă de interesele atât temporare cât şi spirituale ale acestei ţări. Papa crede că prosperitatea politică sau mai bine zis temporară a lumii trebuie să fie ghidată de Dumnezeu la fel ca şi cea spirituală. Politica sa este de a le concilia pe cele două cât de mult posibil. Pentru realizarea scopului său Papa doreşte să adapteze biserica pe cât de mult este posibil la condiţiile existente ce caracterizează lumea în prezent şi să o pregătească pentru cele ce vor caracteriza viitorul. El aseamănă lumea cu un om în care biserica reprezintă sufletul iar statul trupul. Ar trebui ca un om să fie nebun să cultive numai sufletul şi să nu dea nici o atenţie trupului, în acelaşi fel biserica nu-şi poate permite să nu ia cunoştinţă de condiţiile înconjurătoare. Odată cu creşterea trupului omului, sufletul său se dezvoltă; şi odată cu înaintarea vârstei lumii, condiţiile din jurul bisericii sunt supuse în acelaşi fel la schimbări. Ca urmare este scopul Papei acela de a feri de conflicte puterea temporară şi cea spirituală.”

Deci papa încă îşi menţine pretenţia de a fi agentul lui Dumnezeu în conducerea acestor treburi. El stabileşte ceea ce, spune el, e voia lui Dumnezeu în privinţa bisericii şi a puterii temporare şi spirituale, şi de aceea el este cel care, în numele lui Dumnezeu, trebuie să le manipuleze şi să spună cum trebuie să meargă ele laolaltă; el este cel care trebuie să le ferească de conflicte.

„Papa recunoaşte realitatea că democraţia este statul viitorului şi că cei mai proeminenţi exponenţi ai acesteia astăzi sunt Franţa şi America. De aceea el priveşte cu un foarte mare interes spre aceste ţări. În special acest lucru este real în cazul Statelor Unite, unde, papa crede că se află fortăreaţa catolicismului viitorului.”

Să ne întoarcem la cuvintele papei din enciclica sa publicată în Catholic Standard din Februarie 2, 1895. Această enciclică trebuie să fie citită de mai multe ori înainte să-i  poţi înţelege scopul ei real, de aceea am citit aceste declaraţii care o preced, ca să puteţi prinde mai repede ce este spus în ea legat de acest subiect. În ea sunt discutate mai multe puncte, dar vom citi numai ceea ce este legat de acest subiect. După ce se adresează cu „Venerabili fraţi, sănătate şi binecuvântare apostolică”, el spune:

„Am hotărât să vă vorbesc în mod particular, cu încrederea că noi vom fi, prin voia Domnului, de ajutor pentru cauza catolică printre voi. La aceasta ne vom referi cu maximum de zel şi grijă, pentru că apreciem nespus şi iubim foarte mult tânăra şi viguroasa naţiune americană în care discernem clar forţele latente pentru progresul civilizaţiei la fel cu al creştinismului.”

Vorbind despre debarcarea lui Columb, spune:

„Aşa cum arca lui Noe, înfruntând apele potopului, a purtat sămânţa lui Israel împreună cu rămăşiţele omenirii, la fel corăbiile lansate de Columb pe ocean, au purtat spre regiuni de dincolo de mări germenii statelor puternice şi ai principiilor religiei Catolice.”

Apoi vorbind despre debarcarea lui Columb:

„Şi, acest fapt pe care îl amintim acum, s-a întâmplat fără un plan al Providenţei Divine? Exact în timpul în care coloniile americane, cu ajutorul catolic, au obţinut libertatea şi independenţa, unindu-se într-o republică constituţională, şi ierarhia ecleziastică s-a restabilit în mod fericit printre voi.”

Cu alte cuvinte, tocmai când libertatea şi independenţa au fost câştigate şi s-a născut această naţiune, s-a născut de asemenea şi ierarhia ecleziastică a bisericii catolice în această ţară. Cele două aparţin aceluiaşi timp – vrea el să spună.

„Şi tocmai când alegerile democratice l-au pus pe marele Washington la cârma republicii, primul episcop a fost instalat prin autoritate apostolică peste biserica americană.”

Aceste expresii nu sunt spuse fără un scop. Papalitatea intenţionează ca biserica catolică să fie recunoscută de acum înainte ca biserica Americii. Citesc din nou:

„Binecunoscuta prietenie şi relaţia interfamilială care subzista între aceşti doi oameni pare a fi o dovadă a faptului că Statele Unite ar trebui să se unească în înţelegere şi prietenie cu biserica Catolică.”

Într-un alt pasaj, după ce declară ce fac episcopii în sinoadele lor şi prin decretele lor, spune:

„Se datorează mulţumiri echităţii legilor din America şi obiceiurilor bine rânduitei republici, pentru biserica din mijlocul vostru, neîmpiedicată de constituţie.”

Constituţia, aşa cum o citim, a fost făcută cu scopul expres de a se opune Romei şi de a feri ţara de dominaţia Romei. Cei ce au alcătuit Constituţia şi istoria timpului în care a fost făcută, spun următoarele:

„Este imposibil pentru magistrat să-şi adjudece dreptul de a prefera una dintre variatele secte care mărturisesc credinţa creştină, fără a ridica o pretenţie de infailibilitate care ne-ar conduce înapoi la biserica Romei.”

Aşa că, pentru a păzi poporul ţării de dominaţia bisericii Romei, ei au specificat în Constituţie că guvernul nu trebuie să aibă niciodată nimic de-a face cu religia. Dar Leo a descoperit că această lipsă de opunere prin Constituţie, este cea mai bună susţinere a ei, este marea ei şansă.

„Căci biserica din mijlocul vostru, neîmpiedicată de Constituţie şi de guvernul sau naţiunea voastră, neîncătuşată prin nici o legislaţie ostilă, protejată împotriva violenţei prin legea de obşte şi imparţialitatea tribunalelor, este liberă să trăiască şi să acţioneze fără opoziţie.”

Şi ea acţionează fără piedică. Nu vreau să spun că Constituţia trebuia să aibă o astfel de formă încât Congresul să poată emite legi împotriva papalităţii. Nu, deloc. Cea mai sigură apărare împotriva papalităţii este Constituţia aşa cum este, dar sub circumstanţele actuale se face din ea cel mai sigur mijloc de a readuce dominaţia papală. Leo continuă:

„Totuşi, deşi toate acestea sunt adevărate, ar fi foarte eronat să tragem concluzia că în America trebuie să fie căutat cel mai de dorit tip de statut al bisericii, sau că ar trebui să fie în mod universal legal sau eficace ca aşa să fie statul şi biserica, după cum sunt în America, divorţate şi nedeservindu-se reciproc.”

Deşi biserica a prosperat sub această constituţie şi are în acest fel cea mai bună şansă şi perspectivă faţă de orice alt loc de pe pământ, aceasta nu trebuie luată ca o dovadă că este bine ca statul şi biserica să fie separate. Desigur că nu, deoarece, înainte să redea acest paragraf, el afirmase că acestea trebuie să fie unite. Iată cuvintele sale:

„Faptul că la voi Catolicismul este într-o stare bună, ba chiar se bucură de o creştere prosperă, este sub orice formă atribuit fecundităţii cu care Dumnezeu şi-a înzestrat biserica, în virtutea căreia, fără ca oamenii sau circumstanţele să interfereze, ea se extinde şi se propagă în mod spontan. Dar ea ar fi adus roade mai abundente dacă, pe lângă libertate, s-ar fi bucurat de favoarea legilor şi de patronajul autorităţii publice.”

Nu este destul să fie liberă şi nemolestată; ea trebuie să fie favorizată şi susţinută pentru a fi mulţumită, şi deşi constituţia o lasă complet neîncătuşată, nu este destul. Cu toate că prosperă, nu îi este destul. Nimic nu o poate satisface decât faptul de a fi susţinută şi favorizată de legi şi de autoritatea publică.

Cât despre stabilirea delegaţiei apostolice, adică instalarea lui Satolli, ascultaţi cuvintele sale. Sunt pline şi ele de înţeles:

„Prin această acţiune, cum am arătat în altă parte, am dorit, mai întâi de toate, să atestăm că în judecata şi în afecţiunile noastre, America ocupă acelaşi loc şi drepturi ca celelalte state, fie ele cât de puternice  sau imperiale.”

Prin instalarea lui Satolli aici, el sugerează, şi spune prin aceasta, că America astăzi, Statele Unite, ocupă acelaşi loc şi are aceleaşi drepturi ca celelalte state, oricât de puternice sau imperiale ar fi – ca Austria, Spania, Franţa – oricare dintre ele, după cum este spus în acest articol apărut în  Lansing, Michigan, în Republican din Septembrie 24, 1894.

„Rescrierile papale ridică Statele Unite în primele rânduri, ca o naţiune catolică. Până acum această ţară se înfăţişase bisericii ca un domeniu «misionar». Nu avea mai multă recunoaştere oficială la Roma decât avea China… Prin noua rescriere [şi de asemenea prin această enciclică] ţara nu mai este supusă acum propagandei ci este declarată a fi o ţară catolică.”

Da, „o ţară catolică”, la fel cu celelalte state, „fie ele oricât de puternice sau imperiale”.

„Mai mult, avem în vedere să strângem mai mult legăturile datoriei şi prieteniei care vă leagă pe voi şi pe atâţia mii de catolici cu Sfântul Scaun. De fapt masele de catolici înţeleg cât de salutară va fi această acţiune a noastră; mai mult, ei văd că este potrivită cu obiceiul şi cu politica Sfântului Scaun. Căci încă din antichitatea timpurie a fost obiceiul pontifilor romani ca în exercitarea darului divin al primatului în administrarea bisericii lui Hristos, să trimită legaţi naţiunilor şi popoarelor creştine.”

Unde trimit pontifii legaţi? În ţările misionare? Nu. În ţările protestante? Nu. În ţări, popoare sau naţiuni păgâne? Nu, ci în „naţiunile şi popoarele creştine”. Cum şi-a dat seama papalitatea că aceasta este o „naţiune creştină” căreia poate să-i trimită un legat? Păi, Curtea Supremă a Statelor Unite a spus că „aceasta este o naţiune creştină”.  Până când nu s-a făcut această declaraţie, legaţia nu a fost confirmată şi delegaţia nu a fost trimisă şi stabilită aici în mod permanent.

„Legaţii … care suplinesc locul său [al papei], pot corecta erori, pot netezi drumurile denivelate şi pot administra oamenilor încredinţaţi grijii lor mijloacele crescânde de salvare… Autoritatea lui nu e de nesocotit pentru păstrarea în mulţime a unui spirit supus.”

Apoi, vorbind despre ce va face cu episcopii şi cum îi va ajuta şi va păstra lucrările administraţiei şi diocezelor lor, spune că totul este făcut ca toţi „să poată lucra împreună cu energiile unite pentru a promova gloria bisericii americane şi bunăstarea generală.”

„Este greu de estimat bunele rezultate care se vor revărsa din armonia dintre episcopi. Poporul nostru va fi edificat şi forţa exemplului îşi va avea efectul asupra celor care vor fi convinşi de acest singur argument că apostolatul divin a trecut prin moştenire în rândul episcopatului catolic.

O altă consideraţie cere atenţia noastră serioasă. Toţi oamenii inteligenţi sunt de acord, şi noi înşine am lăsat cu plăcere să se înţeleagă mai presus de toate, că America pare a fi destinată pentru lucruri mai mari.”

Observaţi că el priveşte spre America destinată pentru acele lucruri mai mari din „timpul care va veni”.

„Este dorinţa noastră ca biserica catolică nu doar să împărtăşească această opinie, dar să şi ajute la realizarea acestei perspective măreţe. Noi credem că e drept şi corect ca ea, folosindu-se de oportunităţile care i se oferă zilnic, să ţină pasul cu Republica în marşul progresului, în acelaşi timp străduindu-se din toate puterile ca, prin virtuţile şi instituţiile ei, să ajute la creşterea rapidă a Statelor. Ea îşi va atinge ambele obiective cu atât mai uşor şi mai din plin, proporţional cu măsura în care viitorul va găsi o constituţie perfecţionată. [Adică o constituţie a bisericii]. Dar care este rostul legaţiei [a poziţiei lui Satolli] de care vorbim? Sau care este scopul ei final, dacă nu acela de a face să fie întărită constituţia bisericii, iar disciplina ei să fie fortificată?”

Iată întreaga situaţie. Biserica se vede în nevoia de a avea o nouă formă, un nou model şi un nou cadru în care să-şi desfăşoare lucrarea şi să-şi impună doctrinele şi dogmele ei popoarelor de pe pământ. Statele Unite conduc naţiunile, iar biserica se uneşte cu Statele în această lucrare în vederea vremurilor care vor veni şi, schimbându-şi haina, remodelându-se, intenţionează să folosească această naţiune ca agent de vârf al planurilor ei. Iată o metaforă mai sugestivă a acestui fapt, folosită în scrisoarea de la Roma citată în Catholic Standard din noiembrie 3, 1894:

„În mintea Papei Leo XIII, atât de receptivă vederilor largi şi roditoare ale cardinalului Gibbons şi ale Monsignorilor Ireland şi Keane, Europa trece printr-un proces de ieşire din mlaştina ei.”

Europa se raportează la papalitate ca şef al tuturor, şi ea doreşte „să iasă din mlaştină, aşa cum şarpele îşi părăseşte pielea”. Referindu-ne la acest argument, şi permiţând papalităţii să vorbească ea însăşi, aceasta este o metaforă foarte potrivită, pentru că Scriptura spune că papalitatea este insuflată de către „şarpele cel vechi”. Este corect, ea îşi leapădă pielea ei veche, zbârcită, roasă şi se înfăţişează apoi într-o piele nouă, atât de frumoasă şi fină încât protestanţii gândesc că este o cu totul altă făptură. Dar Dumnezeu spune că este acelaşi şarpe bătrân, fie că este în aceeaşi piele sau în alta. Este acelaşi şarpe vechi în pielea cea nouă, care lucrează în acelaşi fel, pentru aceleaşi scopuri, pentru a-şi aduce popoarele sub mâna sa; vrea să facă aceasta şi o va face.

Trebuie să mai citesc câteva declaraţii şi să mai fac câteva comentarii. Citesc din Catholic Standard din noiembrie 3, 1894, după cum urmează:

„Are loc o trezire, o metamorfoză, o tulburare şi o speranţă. Tradiţia spune că în vechea Romă existau nişte aşteptări stranii în timpul în care avea loc tragedia de pe Golgota, şi chiar şi acum voci misterioase pot fi auzite anunţând că Marele Pan a murit. Ce nouă orânduire se va ridica? Va fi omenirea încă odată înşelată? Şi vor apărea vechile rele sub nume nou, arătându-se popoarelor lumii încă odată cu dumnezei falşi? Cine ştie?”

Ideea sugerată aici este că nimeni nu ştie care va fi răspunsul. Apoi el spune:

„Ceea ce ştim este că lumea este în agonia morţii ei.”

Nu este timpul ca şi adventiştii de ziua a şaptea să ştie aceasta? Papalitatea ştie că lumea este în agonia morţii. Voi ştiţi aceasta? Dacă ştiţi, nu trebuie ca şi voi să o spuneţi lumii, aşa cum şi papalitatea o spune? Pentru ce ne-a dat Dumnezeu această solie în aceşti ani, dacă nu pentru a putea arăta că lumea este în agonia morţii şi pentru a le putea spune oamenilor aceasta, ca ei să se poată întoarce la Sursa vieţii şi să fie salvaţi când agonia va ajunge la final? Papalitatea ştie aceasta şi acţionează în acest sens. Voi citi urmarea frazei acesteia:

„Ceea ce ştim este că lumea este în agonia morţii ei, şi că intrăm în noaptea care în mod inevitabil precede dimineaţa.”

Desigur că intrăm. „Străjerule, cât mai este din noapte? Străjerule, cât mai este din noapte? Străjerul spune: vine dimineaţa şi de asemenea şi noaptea”. (trad. eng.)

Citesc în continuare: „În această evoluţie, biserica, în ochii papei, are o misiune de îndeplinit.” Aceasta e în vederea vremurilor care vor veni. Ce vede ea? O lume în agonia morţii. Toate naţiunile tulburate, societatea chinuită, totul se fărâmiţează. Papalitatea vede tot ce se întâmplă şi aşteaptă să se ajungă la capăt, şi din agonia şi din fărâmiţarea ce are loc, ea aşteaptă să-şi înalţe încă odată supremaţia peste popoare, aşa cum a făcut în vechime. Şi o va face, noi ştim aceasta. Scripturile o arată.

Ea vede exact ce vedem şi noi. Noi vedem lumea în agonia morţii. Vedem societatea sfâşiindu-se în bucăţi. Vedem tronurile tremurând. Şi ea vede aceasta, şi doreşte să se înalţe peste ceea ce va ieşi în final din toate acestea. Noi vedem venirea ei. Ştim că va face aceasta, căci triumful ei vine în urma acestei agonii. Ea dobândeşte o nouă viaţă şi apoi se slăveşte pe sine, trăind în desfătare… spunând în inima ei, „şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi vedea întristarea”. De aceea plăgile ei vor veni într-o singură zi. Moartea, tânguirea şi foametea. Şi ea va fi arsă cu totul în foc, căci puternic e Dumnezeu care o judecă”.

Nu ne aflăm chiar în tornada evenimentelor care aduc aceste lucruri? Suntem, şi ea înaintează. Pentru ce suntem aici dacă nu pentru a spune oamenilor acestei lumi că se află în agonia morţii şi pentru a-i chema să fugă la Cel care este viaţa tuturor?

Nu are papalitatea experienţă în acest lucru? În mod practic, nu a mai văzut papalitatea lumea într-o agonie de moarte? Imperiul roman constituia lumea, toată civilizaţia era cuprinsă între graniţele sale, era sub controlul său. Papalitatea a văzut imperiul roman destrămându-se în bucăţi; a văzut atunci anarhie universală. Aceea fiind lumea atunci, şi fiind în acea stare, ea a mai văzut o dată lumea în agonia morţii, şi din acea agonie a lumii ea s-a înălţat la supremaţia pe care a avut-o în Evul Mediu şi a făcut relele care au adus blestem lumii atât de multă vreme. Ea vede aceleaşi elemente din nou la lucru – din nou aceeaşi mişcare înaintând printre popoare, şi ea deja se felicită. „Am făcut-o o dată. O dată m-am ridicat peste ruina acestor naţii. O voi face din nou. Aceasta a demonstrat lumii de atunci că eram superioară tuturor celor pământeşti. Aceasta va demonstra lumii de astăzi – aşa extinsă cum este – că «Eu sunt, şi numai eu». Eu voi fi pentru vecie. «Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă, şi nu voi şti ce este tânguirea.»”  Acesta e tonul ei, pentru aceasta veghează ea, Dumnezeu ne-a descoperit aceste lucruri în profeţiile pe care le avem în faţă şi El vrea ca noi să vestim tuturor oamenilor că lumea este în agonia morţii. Papalitatea s-a ridicat pe ruina agoniei morţii lumii romane, şi după modelul experienţei ei din vechime, ea speră să  facă din nou acelaşi lucru. Ea va succeda, este sigur. Şi este la fel de sigur că succesul ei va fi ruina ei sigură, şi de aceea, „Ieşiţi afară din ea poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei”.