După încheierea întâlnirii de seara trecută, s-a pus o întrebare care cere atenţia noastră, în legătură cu remarcile pe care le-am făcut, despre influenţa creştinismului în civilizarea oamenilor dincolo de limitele celor pe care îi creştinează. Acest lucru este real, şi găsim o ilustraţie potrivită în creştinismul din timpul imperiului roman, ceea ce va răspunde întrebării şi, de asemenea, va ilustra şi principiul.
Când a apărut creştinismul în imperiul roman, nu se cunoştea nimic despre drepturile conştiinţei. De fapt nu se cunoştea nimic despre drepturile individului, de nici un fel, iar pentru că dreptul la conştiinţă este cel mai important dintre toate drepturile, sigur că acesta era cel mai puţin cunoscut. Creştinismul nu înseamnă nimic fără dreptul la o conştiinţă liberă. Aceasta era unica cerinţă a sa care era mai presus de orice altceva şi, desigur, le includea pe toate celelalte, atunci când a apărut în imperiul roman. Lupta între creştinism şi toată puterea imperiului roman s-a desfăşurat în jurul cerinţei creştinilor de a li se respecta dreptul la libertatea conştiinţei, pe care imperiul îl nega deoarece nu ştia nimic despre el.
Roma zicea: „Ce spune legea, aceea este drept”. „Şi din ce spune legea, din ea însăşi, din felul în care este formulată – numai de acolo înţelegem ce este bine şi ce este rău. Ce spune legea să facem, aceea este bine, iar ceea ce interzice, aceea este rău, şi acesta este motivul pentru care un lucru este bun sau rău.”
Dar creştinul spunea: „Ce spune Dumnezeu că e bine, aceea este bine, iar ce spune Dumnezeu că este rău, aceea este rău”.
În gândirea Romei statul era Dumnezeu, de unde şi maxima: „Vocea poporului este vocea lui Dumnezeu”. Pentru că legea era vocea poporului, de aceea legea era vocea dumnezeului roman. Din acest motiv când creştinul nega dumnezeul roman şi susţinea dreptul la libertatea de conştiinţă faţă de adevăratul Dumnezeu, el devenea judecător cu privire la ceea ce e bine sau rău în legea care pentru gândirea romană era testul însuşi al binelui şi răului.
Lupta a continuat timp de 250 de ani, după care s-a încheiat cu recunoaşterea dreptului la libertatea conştiinţei. De atunci încoace aceste principii ale creştinismului au impresionat atât de mult pe păgânii, care nu pretindeau a fi altceva decât păgâni, încât au consfinţit drepturile conştiinţei. Iar când opoziţia a pus mâna pe puterea civilă şi a început să o folosească în interesul a ceea ce ei numeau religie creştină, atunci păgânii au pledat pentru dreptul la libertatea conştiinţei!
Aceasta este. Creştinismul, principiile creştinismului, a creştinat o mulţime de oameni. Creştinarea acestor oameni a fixat în ei, în integritatea lor, drepturile conştiinţei, iar acestea erau atât de ancorate în ei încât erau gata mai bine să moară decât să cedeze. Acesta era creştinismul veritabil. Cei care au fost încreştinaţi, prin integritatea lor în susţinerea acelui principiu cu preţul oricărei pierderi, i-au impresionat pe păgâni până acolo că au ajuns şi ei să pledeze în favoarea acelui drept, când s-a ivit ocazia. În acest fel creştinismul a încreştinat pe mulţi şi pe ceilalţi i-a civilizat.
Aceasta ilustrează principiul pe care îl studiem, şi anume: creştinismul, dacă este păstrat cu credincioşie de cei care îl mărturisesc, va exercita prin aceasta asupra celor ce nu sunt creştinaţi, asupra celor ce nu au nici o pretenţie că ar fi creştini, o influenţă spre bine care îi va ridica mai presus de sălbăticie şi mai presus de principiile de bază şi de căile păgânismului civilizat.
Macaulay a descoperit acest principiu şi l-a exprimat într-o frază care este una dintre cele mai pline de forţă declaraţii umane existente în literatură în favoarea creştinismului. Scriind despre India, într-un anumit loc face următoarea remarcă: „Nu trebuie ca cineva să fie creştin pentru a dori ca creştinismul să fie răspândit în India”. Aceasta spune totul. Creştinul vrea să fie răspândit creştinismul în India, de dragul lui Hristos şi al sufletelor care vor fi încreştinate. Cel care nu este creştin poate dori la fel de bine să fie răspândit creştinismul în India, de dragul bieţilor păgâni care vor fi educaţi, chiar dacă nu devin creştini. Aceasta e ideea.
Partea cea rea, însă, a fost întotdeauna şi este ca creştinismul să nu fie primit şi susţinut, de către cei ce îl mărturisesc, pentru ceea ce este. Lui Dumnezeu nu I se acordă suficient loc în mărturisirea celor ce mărturisesc creştinismul. Şi pentru că nu I se acordă suficient loc, nu I se oferă ocazia de a demonstra adevărata putere a creştinismului în acei oameni care nu-I cedează locul care Îi aparţine şi în care El ar putea dovedi divinitatea creştinismului cu o putere care ar convinge.
Apoi, când oamenii îşi dau seama că au pierdut acea putere divină şi influenţa ei, încearcă să facă prin ei înşişi, prin putere umană, acele lucruri care ar fi fost făcute de Domnul dacă ei doar I-ar fi cedat locul care-I aparţine în mărturisirea lor. Din această cauză creştinii se văd obligaţi să se afirme şi să facă legi, sau să intre în funcţii de conducere, sau să-i dirijeze şi să dicteze celor din conducere ce fac legile. Şi toate acestea pentru a da lucrurilor „o înfăţişare creştină”, pentru a le face influente în elevarea poporului, şi pentru a aduce oraşele, statele şi naţiunea pe calea cea bună. Dar prin aceasta ei se pun în locul lui Hristos, în locul lui Dumnezeu. Şi aceasta este papalitatea, este fiara sau chipul ei, sau una sau alta în funcţie de situaţie, oriunde apar.
Fie ca cei care poartă Numele lui Hristos să o facă într-o astfel de integritate, în astfel de supunere totală faţă de Dumnezeu, încât să-I dea lui Dumnezeu şi numai Lui tot locul ce Îi aparţine. Fie ca toată influenţa să fie a Sa, fie ca numai la El să privim şi să depindem numai de El, ca El să facă totul în toate. Atunci creştinii vor vedea puterea lui Dumnezeu astfel manifestată încât le va fi ruşine să se afirme ei, ca ei să formeze sau să dea ei o înfăţişare influenţei creştinismului.
Când oamenii nu-I dau lui Dumnezeu locul ce I se cuvine şi, ca urmare, nu văd ceea ce ar dori să vadă, este foarte firesc ca ei să înceapă să creadă că sunt mai buni decât Domnul şi că pot să facă mai bine decât face El. Astfel se văd obligaţi să facă ei lucrurile în care creştinismul lor a dat greş. Dar aceasta, repet, şi se poate vedea foarte clar, înseamnă pur şi simplu a-L da afară pe Dumnezeu şi a se pune pe ei în locul Său. Şi, părăsindu-L pe El, ei părăsesc puterea Sa, iar prin faptul că se pun în locul Său, ei exercită puterea lor personală, care este lumească, pământească, senzuală şi în cele din urmă diabolică.
Să mai facem un pas în studiul nostru despre rostirea soliei împotriva fiarei şi chipului ei, să facem acest pas pornind iarăşi de la principiul ambasadorului. „Noi suntem trimişi împuterniciţi (ambasadori) ai lui Hristos.”
După cum am văzut în altă lecţie, un ambasador nu este trimis într-o altă ţară ca să se amestece sau să se ocupe cu treburile interne sau cu interesele politice ale acelei ţări, ci să se îngrijească de interesele propriei ţări în acea ţară. Noi suntem ambasadori ai lui Hristos. Toată atenţia creştinilor trebuie să fie axată pe interesele împărăţiei lor, şi să se îngrijească de acestea în ţara de pe pământ unde locuiesc. Căci, dacă suntem creştini, „suntem străini şi călători”, ţara noastră, de care aparţinem, este dincolo.
Subiectul din seara aceasta este un studiu asupra drepturilor pe care le avem ca adventişti de ziua a şaptea, ca ambasadori ai lui Hristos, ca cetăţeni ai împărăţiei cereşti, în ţările şi naţiunile de pe pământ în care locuim – drepturi pe care le avem de a ne opune lucrurilor cărora va trebui să ne opunem, şi cu care ne vom întâlni în curând.
Experienţele pe care le-am auzit de la fratele Holser nu se poate să nu fie studiate foarte amănunţit de către adventiştii de ziua a şaptea din Statele Unite. Dumnezeu ne oferă principiile şi ne pregăteşte dinainte pentru ceea ce e tot atât de sigur că va veni, pe cât este de sigur că va răsări soarele. În providenţa Sa, Domnul i-a pregătit pe fraţii şi surorile din Elveţia pentru actuala criză, aşa cum ne-a relatat fratele Holser. Şi dacă noi nu acceptăm principiile în această ţară, şi nu ne concentrăm gândurile şi străduinţa asupra acestor principii, ca să înţelegem ce ne învaţă Dumnezeu în aceste vremuri şi prin aceste lucruri, criza va veni peste noi şi ne va găsi nepregătiţi. Pericolul este să pierdem esenţa şi să dăm greş acolo unde Dumnezeu vrea să fie un succes. Nu ne putem permite aşa ceva.
Un ambasador, deci, în ţara unde se află, are misiunea de a se ocupa de interesele ţării sale în ţara în care este, în problemele care îi pot afecta pe supuşii ţării sale. De aceea, dacă ţara în care se află elaborează legi sau adoptă un curs politic ce va încălca drepturile poporului ţării sale, el are dreptul, şi este de datoria lui, să protesteze. El are dreptul să atragă atenţia asupra principiilor care sunt violate de guvern în adoptarea unor astfel de legi sau curs politic. E adevărat că guvernul este independent şi suveran în domeniul său şi poate elabora legi care îi par a fi eficiente. Aceste legi îi pot afecta pe cetăţenii ţării sale şi le pot produce greutăţi. Dar, în impunerea acestor legi, este locul şi dreptul cetăţeanului sau ambasadorului să le observe şi să insiste ca procedurile de impunere să fie la fiecare pas în strict acord cu jurisprudenţa proprie guvernului respectiv şi cu principiile pe care se bazează legile.
Orice creştin are dreptul să protesteze împotriva oricărui guvern pământesc ce face legi legate de subiectul religiei! Acest subiect este în afara jurisdicţiei lor. Aşa ceva este o invazie în domeniul împărăţiei lui Dumnezeu şi încalcă drepturile poporului împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea, orice ambasador al lui Hristos are dreptul inalienabil de a protesta împotriva unor astfel de acte din partea oricărui guvern de pe pământ.
Dar, bazându-se pe puterea lor şi pe dreptul lor afirmat de a elabora legi, aceste guverne întrec măsura elaborând legi cu privire la religie, după care ne arestează şi ne duc în faţa tribunalelor pentru violarea acestor legi. Când se întâmplă aşa ceva, noi avem dreptul să insistăm ca ei să se conformeze strict propriilor legi şi principiilor constituţionale pe care este fondat guvernul. Cetăţeanul cerului, creştinul, are dreptul să facă aceasta, pe lângă dreptul său de a protesta împotriva dreptului lor de a face astfel de legi.
Mai este un gând la care trebuie să privim înainte să deschidem Scriptura pentru a ilustra aceste principii. În ce priveşte guvernele pământului, acestea ne consideră cetăţenii sau supuşii lor, chiar şi după ce am devenit cetăţeni ai ţării cerului. Cu alte cuvinte, guvernele pământeşti nu recunosc transferul cetăţeniei noastre de la acel guvern la cel ceresc, ceea ce duce adeseori la conflicte. Dacă orice guvern ar recunoaşte acest transfer al cetăţeniei, şi dacă ar şterge din registrele cu cetăţeni şi supuşi pe orice om care afirmă a fi creştin, atunci nu ar mai fi nici o problemă în acest subiect şi nu ar mai apărea controverse.
Dar aceste guverne nu fac aşa. Ele vor să-l păstreze pe acel om chiar şi după ce şi-a transferat cetăţenia, şi uneori îşi impun dreptul de a-l ţine ca supus, după cum am văzut deja. Ele îşi asumă dreptul de a avea control asupra cetăţenilor împărăţiei cerului, ca şi cum ar fi încă cetăţeni ai ţării lor anterioare. Noi ne-am mutat cetăţenia într-o altă ţară – mă refer acum la adventiştii de ziua a şaptea – şi suntem cetăţeni ai ţării cerului. Dar Statele Unite ne socotesc a fi încă cetăţeni ai Statelor Unite, deoarece Constituţia spune că toate persoanele care s-au născut aici sau sunt naturalizaţi aici “sunt cetăţeni ai Statelor Unite şi ai statelor în care îşi au reşedinţa”. Deşi după propria alegere suntem cetăţeni ai cerului şi nu mai suntem cetăţeni ai Statelor Unite, totuşi ei ne socotesc încă drept cetăţeni ai lor.
În zilele ce vor veni urmează să ajungem în conflict cu legea Statelor Unite şi cu legea statului în care suntem – nu pentru că am face ceva rău, ci pentru că ei fac ce este rău. Vom fi arestaţi, persecutaţi, şi ni se va cere să respectăm legea şi să ne supunem ei. Când ei fac aceste lucruri, noi, ca ambasadori ai lui Hristos şi ca cetăţeni ai împărăţiei lui Dumnezeu, avem acest dublu drept de a protesta împotriva dreptului lor de a face legea, pentru că ea încalcă drepturile poporului împărăţiei lui Dumnezeu, căreia aparţinem, şi avem de asemenea dreptul să insistăm ca orice pas ce îl vor face să fie în strict acord cu principiile fundamentale, constituţionale pe care se zice că se bazează legea. Vă rog să vă gândiţi la aceste lucruri când le găsiţi în acest Buletin. Vă rog citiţi-le iar şi iar, pentru că aceste principii privesc în mare măsură interesul nostru.
Avem o relatare desfăşurată pe acelaşi teren, care ilustrează acest principiu de a ţine guvernul la principiile sale, atunci când fără voia noastră ne ia sub jurisdicţia sa şi se leagă de noi.
Să privim ilustraţia Scripturii.
Saul din Tars se născuse ca cetăţean al imperiului roman, aşa cum noi suntem cetăţeni ai Statelor Unite. Când L-a întâlnit pe Hristos s-a născut din nou, devenind astfel cetăţean al împărăţiei lui Dumnezeu. Atunci a devenit apostolul Pavel. De atunci încolo el era dependent de Împăratul ţării sale, era supus Acestuia, se încredea în El, lăsa ca totul să fie condus de El. Dar a venit o vreme când guvernul roman l-a luat sub jurisdicţia sa, iar, când s-a întâmplat aceasta, el a cerut ca fiecare pas făcut să fie conform principiile cetăţeniei romane şi cu legea romană.
În Fapte 21:27 şi în continuare până la 25:11 este o întâmplare interesantă pe care haideţi să o studiem acum. Spre deosebire de Iacov, „fratele Domnului”, şi de alţii din Ierusalim care fuseseră în Evanghelie înaintea lui, Pavel s-a lăsat convins să urmeze o cale ce nu era bună (vezi Schiţe din viaţa lui Pavel) ceea ce l-a condus într-o situaţie în care mulţimea s-a dezlănţuit asupra lui, după cum este relatat în Fapte 21:27.
Cine a stârnit această gloată asupra lui Pavel: Dumnezeu? Duhul Profeţiei ne spune că atunci când el vorbea cu preotul în legătură cu jertfa care trebuia să fie adusă, o jertfă de sânge, o jertfă pentru păcat ce ar fi fost practic o negare a lui Isus Hristos, în acel moment mulţimea s-a dezlănţuit şi l-a împiedicat să o facă. Domnul l-a scăpat de consecinţele efortului fraţilor de a-l duce la compromis cu principiul pentru a cărui susţinere ajunsese acolo.
Dar cum a ajuns în mâinile autorităţilor romane? Când a văzut mulţimea dornică să-l ucidă, parcă-l aud strigând din toate puterile ca guvernatorul roman să-l scape de mulţime: „Chemaţi-l pe guvernatorul roman! Repede, aduceţi soldaţii! Mă vor ucide! Sunt cetăţean roman! Apelez la Cezarul! Repede, grăbiţi-vă, chemaţi-l pe căpitanul Templului, ofiţerul roman! Vă rog, nu-i lăsaţi să mă omoare!”
E corect cum mi-am închipuit? A făcut el aşa? Nu, nu, nu! Şi de ce, nu? Căpitanul Templului era chiar acolo şi destul de aproape ca să-l audă strigând, dacă ar fi făcut-o. După legea romană, nu era el cetăţean roman? Şi, de aceea, nu era dreptul lui să cheme puterea romană să-l protejeze? El nu a făcut-o în nici un fel.
Nu! El era al Domnului. Era în mâinile Domnului. Şi voia să-l lase pe Domnul să-I poarte de grijă. Aşa că, Duhul profeţiei ne spune că, Dumnezeu l-a luat în mâinile Sale şi l-a ţinut din acea zi până în ziua morţii lui, aproape în tot acel timp fiind în închisoare. Astfel, biserica a fost lipsită de lucrarea lui personală, plină de iubire, datorită atitudinii de compromis în care l-au condus fraţii.
Acum, este în mâinile autorităţilor romane. A cerut el aceasta? Nu. A pornit el această acţiune? Nu. Şi-a susţinut cetăţenia romană ca pe un drept pe baza căruia să fie luat şi protejat de autorităţile romane? Nu.
El a cerut ofiţerului permisiunea să vorbească mulţimii. I s-a dat voie şi, stând pe trepte, a început să vorbească ceea ce este scris în capitolul 22: 1-21, spunând la un moment dat că Domnul i-a zis „Du-te, căci te voi trimite departe la Neamuri.” La cuvântul „Neamuri”, furia lor s-a aprins din nou şi ei au început să strige: „Ia de pe pământ pe un astfel de om! Nu este vrednic să trăiască!” Şi pentru că ei îşi aruncau hainele şi aruncau cu ţărână în aer căpitanul l-a luat de acolo şi, gândind datorită tulburării produse că trebuie să fie vorba de un om cu un caracter foarte josnic, a poruncit să fie biciuit. Dar era interzis de către legea romană ca această pedeapsă să fie aplicată cetăţenilor romani. Şi acum, pentru că era în mâinile autorităţilor romane, el avea dreptul să insiste ca ei să procedeze după propria lor lege, de aceea a zis: „Vă este îngăduit să bateţi pe un roman, care nu este osândit?” Acest cuvânt a oprit loviturile.
În ziua următoare căpitanul, dorind să afle care era de fapt motivul tulburării, a adunat Sinedriul şi l-a pus pe Pavel înaintea lor. Abia a început Pavel să vorbească şi marele preot a poruncit să fie lovit peste gură. „Atunci Pavel i-a zis: «Te va bate Dumnezeu, părete văruit! Tu şezi să mă judeci după Lege, şi porunceşti să mă lovească, împotriva Legii!»” Astfel el i-a silit ca, în modul lor de a proceda împotriva lui, să rămână în cadrul legii care îi guverna. El nu se afla acolo prin propria alegere. Ei l-au adus acolo fără nici o contribuţie a lui. Şi el avea dreptul să insiste ca ei să se conformeze legilor lor proprii şi să procedeze conform cu ele, ceea ce a şi făcut.
Când a spus: „eu sunt Fariseu, fiu de Fariseu; din pricina nădejdii în învierea morţilor sunt dat în judecată”, aceste cuvinte au stârnit pe Farisei şi pe Saduchei unii împotriva altora. Şi pentru că Saducheii voiau să-l omoare, iar Fariseii voiau să-l salveze, căpitanul, de teamă ca Pavel să nu fie rupt în bucăţi, a poruncit soldaţilor să-l smulgă din mâinile lor.
După aceea, unii dintre Iudei s-au legat cu blestem că nu vor mânca şi nici nu vor bea, până nu vor omorî pe Pavel. Prin nepotul lui Pavel acest lucru a fost făcut cunoscut lui Pavel şi căpitanului. Ca urmare căpitanul a poruncit să fie pregătiţi patru sute şaptezeci de soldaţi ca împreună cu ei să fie trimis Pavel chiar în acea noapte la Cezareea, şi dat în mâinile dregătorului Felix.
După câteva zile marele preot şi câţiva din Sinedriu au mers la Cezareea ca să-l pârască pe Pavel, având cu ei ca vorbitor pe Tertul, un orator. După audienţă, Felix a amânat cazul până când se va înfăţişa şi căpitanul Lisias. Astfel au trecut doi ani, cu numeroase audieri şi amânări, până când Festus l-a succedat pe Felix ca dregător, iar Pavel era tot în lanţuri, ca să se facă pe plac Iudeilor.
Pe când trecea Festus prin Ierusalim, Iudeii i-au prezentat cazul lui Pavel şi au cerut să fie adus la Ierusalim – cu intenţia de a-l ucide. Festus însă a refuzat, spunându-le să-şi trimită pârâşii la Cezareea. Pârâşii au mers împreună cu Festus la Cezareea, iar în ziua următoare sosirii lor “a şezut pe scaunul de judecător, şi a poruncit să fie adus Pavel”. Iudeii “au adus împotriva lui multe şi grele învinuiri, pe care nu le puteau dovedi (cap.25:1-7). Pavel a început să se apere, şi a zis: „N-am păcătuit cu nimic, nici împotriva Legii Iudeilor, nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului.” „Festus, care voia să capete bunăvoinţa Iudeilor, drept răspuns, a zis lui Pavel: «Vrei să te sui la Ierusalim şi să fii judecat pentru aceste lucruri înaintea mea?» Pavel a zis: «Eu stau înaintea scaunului de judecată al Cezarului; acolo trebuie să fiu judecat. Pe Iudei nu i-am nedreptăţit cu nimic, după cum ştii şi tu foarte bine.»”
El nu se afla „înaintea scaunului de judecată al Cezarului” prin propria alegere, prin efortul sau prin dorinţa sa. Cezarul era cel care îl luase şi îl ţinuse în tot acest timp fără să fi găsit nici o greşeală la el. El nu făcuse nimic rău împotriva nimănui, lucru pe care guvernatorul îl ştia „foarte bine”. De aceea guvernatorul roman nu avea nici un drept să-l dea în mâinile Iudeilor numai ca să le facă pe plac.
Aşa că Pavel a continuat până la punctul culminant cu cuvintele: „Dacă am făcut vreo nedreptate sau vreo nelegiuire vrednică de moarte, nu mă dau în lături de la moarte; dar, dacă nu este nimic adevărat din lucrurile de care mă pârăsc ei, nimeni n-are dreptul să mă dea în mâinile lor. CER SĂ FIU JUDECAT DE CEZAR.”
Guvernatorul roman, ca roman, nu avea dreptul să-l dea pe un roman în mâinile iudeilor pentru a fi judecat de ei. Cetăţeanul roman, fiind în mâinile guvernatorului roman, sub jurisdicţie romană, datorită alegerii acestora, avea dreptul să insiste ca autorităţile romane să se supună propriilor legi şi să se conformeze propriilor principii, astfel ca, în loc să-l dea pe mâinile iudeilor, să-l reţină în mâinile lor, să-l cerceteze şi să rezolve cazul după legea romană.
Aici este secretul cererii lui Pavel ca Cezarul să intervină. Este un exemplu divin construit pe principiul care dă creştinilor un dublu drept ca ambasadori ai lui Dumnezeu şi cetăţeni ai împărăţiei cerului, mai întâi de a protesta împotriva oricărei interferenţe a oricărui guvern pământesc cu legile poporului împărăţiei lui Dumnezeu sau cu însăşi împărăţia lui Dumnezeu, şi în al doilea rând, dacă ei intervin în acestea şi, fără alegerea sau dorinţa noastră, ne iau sub jurisdicţia lor, atunci avem dreptul divin, ca ambasadori şi cetăţeni ai unei alte ţări, să le cerem să urmeze cu stricteţe legea care-i guvernează în propria lor ţară.
Dumnezeu va avea grijă de noi sub jurisdicţia Legii şi a Ţării ai cărei cetăţeni suntem şi de care aparţinem. El va fi atent în toate acestea şi va conduce toate lucrurile în felul său cel drept. Iar în ţara în care suntem doar străini şi călători, dacă ei ne iau sub jurisdicţia lor, noi avem dreptul să le cerem să se poarte cu noi conform cu principiile legii lor.