Mai sunt două sau trei pasaje din Scriptură pe care le vom studia în legătură cu aceeaşi temă pe care am urmărit-o în ultimele trei seri, şi vom începe de unde ne-am oprit aseară – Fapte 25:11, la cuvintele: „Cer să fiu judecat de Cezar” (Fac apel la Cezar – eng.). În seara trecută am urmărit întâmplarea de la începutul ei până în acest moment şi am văzut că în mod normal, Pavel nu ar fi apelat niciodată la Cezar. Dar după ce Cezarul l-a luat sub mâna lui, Pavel l-a obligat să rămână în limita propriilor principii şi legi.
Principiul pe care îl studiem acum este dreptul cetăţeanului împărăţiei lui Dumnezeu, al ambasadorului lui Hristos, de a cere altei ţări şi altei autorităţi să se conformeze strict propriilor reguli şi legi care le guvernează, în purtarea lor faţă de el.
Unul dintre pasaje este cel din Fapte capitolul 16, începând cu versetul 16. Era în Filipi. „Pe când ne duceam la locul de rugăciune, ne-a ieşit înainte o roabă care avea un duh de ghicire. Prin ghicire ea aducea mult câştig stăpânilor ei. Roaba aceasta s-a luat după Pavel şi după noi şi striga: «Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt şi ei vă vestesc calea mântuirii.» Aşa a făcut ea timp de mai multe zile. Pavel necăjit s-a întors şi a zis duhului: «În Numele lui Isus Hristos îţi poruncesc să ieşi afară din ea.» Şi a ieşit chiar în ceasul acela. Când au văzut stăpânii roabei că s-a dus nădejdea câştigului lor, au pus mâna pe Pavel şi pe Sila şi i-au târât în piaţă înantea fruntaşilor.”
Fruntaşii aceştia erau romani, pentru că Filipi era o colonie romană ce avea privilegii speciale din partea împăratului.
„I-au dat pe mâna dregătorilor şi au zis: «Oamenii aceştia ne tulbură cetatea, sunt nişte Iudei, care vestesc nişte obiceiuri, pe care noi, Romanii, nu trebuie nici să le primim, nici să le urmăm.» Norodul s-a ridicat şi el împotriva lor, şi dregătorii au pus să le smulgă hainele de pe ei, şi au poruncit să-i bată cu nuiele.”
Iar ei au zis: „Facem apel la Cezar.” Au făcut aşa? Nu. Dar ei erau cetăţeni romani, nu este aşa? Atunci de ce nu au apelat la Cezar? Nu erau ei abuzaţi şi bătuţi? Ce aţi fi făcut voi? Nu, nu trebuie să spunem ce aţi fi făcut ci, ce veţi face când veţi fi în aceeaşi situaţie? Aceasta este întrebarea.
„După ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniţă şi au dat în grijă temnicerului să-i păzească bine. Temnicerul, ca unul care primise o astfel de poruncă, i-a aruncat în temniţa din lăuntru, şi le-a băgat picioarele în butuci. Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închişi îi ascultau.”
Urmează cutremurul de pământ, convertirea temnicerului şi a familiei şi botezul lor. Apoi versetul 35:
„Când s-a făcut ziuă, dregătorii au trimis pe cei ce purtau nuielele să spună temnicerului: «Dă drumul oamenilor acelora.» Şi temnicerul a spus lui Pavel aceste cuvinte: «Dregătorii au trimis să vi se dea drumul; acum dar, ieşiţi afară şi duceţi-vă în pace.» Dar Pavel le-a zis: «După ce ne-au bătut cu nuiele în faţa tuturor, fără să fim judecaţi, pe noi, care suntem romani, ne-au aruncat în temniţă, şi acum ne scot afară pe ascuns! Nu merge aşa! Să vină ei singuri să ne scoată afară!»”
„Au călcat legea romană care guvernează cetatea lor, şi acum vor să ne scoată de aici pe furiş! Nu. Veniţi şi scoateţi-ne voi. Voi ne-aţi adus aici, voi să ne scoateţi.”
„Cei ce purtau nuielele au spus aceste cuvinte dregătorilor. Aceştia s-au temut, când au auzit că sunt romani. Dregătorii au venit să-i potolească, i-au scos afară din temniţă, şi i-au rugat să părăsească cetatea. Ei au ieşit din temniţă şi au intrat în casa Lidiei; şi, după ce au văzut şi mângâiat pe fraţi, au plecat.”
Alt pasaj este cel din 2 Corinteni 11:23-25. Fiind vorba despre cei care se laudă cu starea lor, spune:
„Sunt ei slujitori ai lui Hristos? – vorbesc ca un ieşit din minţi – eu sunt şi mai mult. În osteneli şi mai mult; în temniţe, şi mai mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte! De cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele.”
Această bătaie cu nuiele era pedeapsa romană. Pedeapsa Iudeilor era de patruzeci de lovituri fără una, limita fiind pusă de lege. De cinci ori a suferit Pavel această pedeapsă. Dar bătaia cu nuiele de care aminteşte, nu era simpla biciuire iudaică, ci era biciuirea romană, era bătaia romană, iar el era cetăţean roman. Şi nu ni se spune nicăieri că ar fi apelat la Cezar în astfel de circumstanţe şi în nici o altă circumstanţă. Dar când Cezarul l-a ridicat şi l-a ţinut în închisoare aproape doi ani, voind apoi să-l dea pe mâna iudeilor, Pavel a spus Cezarului, respectiv celui care îl reprezenta pe Cezar, „eu stau înaintea scaunului de judecată al Cezarului; acolo trebuie să fiu judecat. Cer să fiu judecat de Cezar”. („Fac apel la Cezar” – eng.)
Întrebare din audienţă: „De ce a apelat Pavel la cetăţenia sa romană în loc să apeleze la faptul că era ambasador al cerului?”
Ce vreau să spun este că el era dependent de funcţia sa de ambasador al cerului şi de Împăratul său ceresc până când puterea romană l-a luat sub jurisdicţia ei, moment în care el pur şi simplu nu a lăsat autorităţile romane să se abată de la legea romană. Dar ideea care este larg răspândită legat de acest subiect este că Pavel ar fi apelat la cetăţenia sa romană ori de câte ori era în pericol, pe când, în realitate, nu a făcut-o niciodată.
Cel puţin de trei ori a mai primit biciuirea romană fără să facă nici un uz de dreptul său la cetăţenia romană, fără să facă nici un apel la puterea civilă. Dar când a fost luat în mâinile lor şi ţinut sub controlul şi sub puterea Romei, atunci, şi până atunci nu, atunci s-a adresat puterii romane. Atunci când căpitanul roman era gata să-l biciuiască, ceea ce era ilegal, Pavel a zis: „Vă este îngăduit să bateţi pe un Roman, care nu este osândit?”
Doar în aceste circumstanţe a făcut aceasta, iar în altele nu a făcut nici un apel vreodată la puterea romană, nici nu s-a folosit de ea şi nu a făcut nici un uz de cetăţenia sa romană. Căci oriunde predica evanghelia, oriunde mergea, era îmbulzit de mulţime, împroşcat cu pietre, tratat în mod ruşinos, şi totuşi nu ni se spune nicăieri că în vreun astfel de caz ar fi apelat la puterea pământească sau s-ar fi folosit de cetăţenia sa romană. Dacă toate acestea au fost scrise pentru exemplul şi pentru învăţătura noastră, atunci aceasta trebuie să o învăţăm, şi nu era vremea să o învăţăm? El şi-a pus încrederea în Dumnezeu, Suveranul împărăţiei sale unde îşi avea adevărata cetăţenie. De ce să nu facem şi noi la fel?
Daniel a fost în ţara Babilonului şi a Medo-Persiei. Este adevărat. Dar când se întâmplă ca un popor să vină cu armatele sale împotriva ţării în care eşti, şi te ia împreună cu o mare mulţime de oameni, te leagă şi te duce în ţara lui, te face sclav al împăratului, iar împăratul te pune în palatul său, în slujba sa – atunci foarte uşor vă puteţi da seama, cred, că este o diferenţă între aceasta şi alergarea benevolă după funcţii politice. Aceasta o spune Biblia mea despre Daniel şi despre cum a ajuns el acolo. Când vi se întâmplă aşa ceva şi ajungeţi într-o astfel de poziţie, nu cred ca cineva să găsească vreo obiecţie pentru faptul că slujiţi împăratului acolo unde el v-a pus. Dar cât timp aveţi libertatea de a sta departe de astfel de poziţii, nu cred că-l puteţi cita pe Daniel ca o justificare a intrării voastre benevole în acea poziţie, contrar învăţăturilor clare ale lui Hristos.
Dacă eu aş fi fost luat rob, cum a fost Daniel, dacă aş fi fost ales de împărat, cum au fost unii din poporul lui Daniel, să fac cărămizi sau să zidesc zidurile Babilonului de jur împrejur, cred că aş fi lucrat la cărămizi. Apoi, dacă împăratul m-ar fi luat de acolo şi m-ar fi trimis la şcoală, cum a făcut cu Daniel şi cu unii dintre fraţii săi, este foarte probabil că aş fi urmat şcoala şi aş fi studiat cu toată capacitatea mea. Iar după toate acestea, dacă m-ar fi luat şi m-ar fi pus în palatul său pentru a fi uşier, aş fi îndeplinit slujba de uşier; şi dacă în cele din urmă m-ar fi dus la curtea sa pentru a sta înaintea împăratului, cum s-a întâmplat cu Daniel şi cu cei trei fraţi ai săi, aş fi stat înaintea împăratului. Apoi, dacă aş fi fost destul de cinstit şi credincios, iar Dumnezeu mi-ar fi dat înţelepciune să pot să interpretez împăratului lucrurile ascunse, aşa cum Dumnezeu i-a dat lui Daniel, iar împăratul ar fi apreciat binecuvântarea lui Dumnezeu îndeajuns ca să-L onoreze pentru aceasta, şi în cele din urmă ar fi pus un lanţ de aur la gâtul meu şi mi-ar fi dat locul al doilea după împărat, aş fi fost în acea poziţie.
Dar mă bucur că, până când nu vin astfel de vremuri şi astfel de circumstanţe, nu va fi justificat să mă implic în politică sau în slujbe de acest gen, nici să fac manevre politice pentru ca cineva să fie ales, nici să iau parte în guvernarea oraşului sau a statului, nici în guvernarea naţiunii şi nici în politici de orice fel. Isus Hristos nu a făcut-o, şi El zice, „voi nu sunteţi din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume”. „Aşa cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit Eu pe voi” şi „aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lume”.
Iosif a fost vândut de fraţii săi, a fost cumpărat şi făcut rob, a fost dus în Egipt ca rob, a fost vândut şi acolo ca rob şi a slujit ca rob. Integritatea lui faţă de Dumnezeu şi credincioşia faţă de Legea Sa l-a dus în închisoare, unde a rămas pentru o vreme. Credincioşia lui acolo, purtarea lui liniştită şi atmosfera Duhului lui Dumnezeu care era cu el au câştigat favoarea temnicerului, care i-a dat în grijă uşile şi pe ceilalţi prizonieri din temniţă – ceea ce acum s-ar numi „o persoană de încredere” în penitenciar. Şi Dumnezeu era cu el. Când a sosit timpul în care Dumnezeu se pregătea pentru salvarea lui Israel – adică Iacov, familia sa, şi tot Israelul care urma să se ridice din ei – El a dat lui Faraon nişte vise deosebite, aşa cum a dat şi lui Nebucadneţar în zilele lui Daniel. Regele a trimis după Iosif, şi el a interpretat visul lui Faraon. Faraon a dorit ca cineva să se ocupe de problemele care trebuiau rezolvate în vederea pregătirii Egiptului pentru foametea ce urma să vină. Faraon a zis: „Ce om ar fi mai destoinic decât omul care ştie totul despre aceasta? De aceea, cel care ştie totul despre aceasta, cel care ne-a explicat şi ne-a spus ce va veni, este cel care se va ocupa de pregătiri şi le va duce la bun sfârşit. Pun tot ce este în Egipt în mâinile lui, numai tronul meu va fi deasupra lui.” Tot ce era în tot Egiptul, Faraon a dat în grija lui Iosif.
Dacă voi ajungeţi într-o astfel de poziţie, printr-o astfel de experienţă, cred că nici măcar eu nu voi avea nici o obiecţie ca voi să vă îndepliniţi datoriile în locul în care sunteţi chemaţi în acest fel.
Dar aceste experienţe, aşa cum le redă Biblia mea, nu au nici un fel de legătură cu o umblare după astfel de poziţii a adventiştilor de oriunde de pe pământ, care nu sunt în închisoare şi sunt liberi să aleagă unde vor merge şi ce vor face.
Acum aş dori să lămurim bine principiul conform căruia nici un creştin, ca cetăţean al împărăţiei lui Dumnezeu, nu are dreptul să iniţieze nici o procedură ce are legătură cu guvernul civil. Dar dacă guvernul este cel care iniţiază, este o altă problemă, ceea ce am studiat. De aceea, repet, pe baza principiilor care guvernează monarhiile şi guvernele, pe baza a chiar principiului legii care stă la baza formei de guvernământ, fie că e vorba de legea din cer sau de cea de pe pământ, creştinul nu are dreptul să iniţieze nici o procedură în legătură cu guvernul civil.
Şi dintre toţi creştinii, adventiştii de ziua a şaptea cu atât mai puţin nu au dreptul să facă aceasta. Tocmai păzirea Sabatului le-o interzice. Căci pentru a supune un caz hotărârii curţii, o supune procedurilor curţii. Dar orice curte judecătorească din ţinut se va conforma strict legii şi tuturor regulilor curţii, şi este foarte posibilă întrunirea curţii şi discutarea cazului în Sabat. Păzitorul Sabatului nu se poate înfăţişa în Sabat. Dar el a deschis cazul şi prin faptul că l-a deschis, s-a supus tuturor hotărârilor curţii. Dacă pentru dezbateri curtea va chema cazul în Sabat, chiar neintenţionat, i se va cere să se înfăţişeze în Sabat. Dar el nu poate face aceasta şi să şi păzească Sabatul. Însă a refuza, când el a deschis cazul, înseamnă a-şi bate joc de curte. Aşa ceva curtea nu poate permite, şi poate că va pretinde o amendă pentru neînfăţişare. Dar dacă amenda este plătită, este plătită pentru faptul de a fi păzit Sabatul. Dacă în loc să plătească amenda merge la închisoare, nu poate numi aceasta persecuţie pentru că este consecinţa naturală a deschiderii din partea sa a cazului, nefiind nici o greşeală din partea curţii. De aceea, chiar cuvintele „Adu-ţi aminte de ziua Sabatului ca s-o sfinţeşti” interzice deschiderea oricărui caz înaintea curţii de judecată, deoarece porunca interzice să porneşti pe o cale ce poate împiedica sfinţirea Sabatului.
Înainte să citesc ceea ce voi citi, vreau să spun că ceea ce voi citi vine în întâmpinarea unei obiecţii ce se află în minţile multor oameni, cum că lucrurile expuse aici ar fi foarte nepotrivite. Nu am auzit încă pe nimeni să nege că acest principiu există şi că este corect, dar ceea ce unii nu acceptă este să urmeze acest principiu. Dacă recunoaşteţi un principiu ca principiu, dar nu sunteţi dispuşi să-l urmaţi oriunde mergeţi, atunci mai bine renunţaţi la acel principiu.
Pentru ca toţi să ştie că ceea ce spun nu este ceva nou, voi citi din American Sentinel din 1893. Sigur că articolul nu tratează subiectul în felul în care îl abordăm în seara aceasta, dar se ocupă cu acelaşi principiu şi cu consecinţele sigure ale călcării lui.
Citesc din American Sentinel, 6 iulie 1893, şi voi citi probabil cea mai mare parte a articolului legat de acest subiect.
„Managerii Duminicii au recurs la curţile Statelor Unite şi le-au sufocat cu cererile lor.
Ei au cerut curţilor să hotărască asupra chestiunii. Curţile au decis. Iar acum ei refuză să accepte hotărârea. Ei au supus cazul lor hotărârii curţii, iar acum refuză să accepte decizia pentru că nu este pe placul lor. Dar dacă ei oricum sunt hotărâţi să-şi urmeze propriul drum, atunci ce aşteaptă de la curţile judecătoreşti?”
Dacă nu eşti dispus să accepţi decizia unei curţi de judecată, atunci nu poţi apela în mod voluntar la ea. Şi dacă o faci, atunci eşti obligat, de orice principiu al guvernării cereşti sau pământeşti, să accepţi decizia, iar dacă aceasta este împotriva ta nimeni nu este de vină decât tu. S-a întâmplat în aceşti doi ani, chiar şi în 1894, că unii adventişti au păşit pe acest teren şi s-au trezit prinşi în capcană, întocmai ca aceşti Reformatori Naţionali. Însă adventiştii nu au refuzat să accepte decizia. Ei au acceptat decizia şi au plătit o amendă pentru că au păzit Sabatul. În acele circumstanţe nu era nimic altceva de făcut. Citesc mai departe:
„Dar dacă ei oricum sunt hotărâţi să-şi urmeze propriul drum, atunci ce aşteaptă de la curţile judecătoreşti? Ah! Ei vor doar să le folosească drept unealtă în impunerea propriilor lor decizii şi a voinţei lor asupra poporului Statelor Unite.”
Dacă acest articol ar fi scris în această lună, Februarie 1895, legat de anumite procese ale unor adventişti, orice cuvânt ar putea rămâne exact aşa cum este scris, fără să fie nevoie de nici o schimbare. Nu spun aceasta ca o învinuire, ca un reproş sau ca o acuzare împotriva nici unui adventist de ziua a şaptea. Nu vreau să caut greşeli la nimeni. Dar spun o realitate. Îmi pare rău că este aşa, foarte rău îmi pare. Dar în Biblie este scris: „Toate acestea li s-au întâmplat ca să ne fie drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor”. Dacă noi, călcând principiile pe care le mărturisim, păşim pe terenul Reformatorilor Naţionali, şi ne trezim prinşi, ca şi ei, atunci nu trebuie să învăţăm din exemplele acestea ca şi din cele ale fraţilor noştri din Iudea din A.D. 35 sau 40? Principiul este la fel de valabil şi în Maryland şi în orice alt stat al Uniunii, ca şi în Iudea sau în Illinois. Repet, nu caut greşeli. Ştiu că toţi greşesc. Tot ce vreau să spun este: nu trebuie să învăţăm şi din greşelile noastre ca şi din greşelile altor oameni? Nu e nevoie să spun unde s-a întâmplat. Nu e necesar ca acest lucru să fie cunoscut. Trebuie să se ştie că s-a întâmplat, şi se poate întâmpla acolo unde sunteţi, dacă nu veţi fi mai familiarizaţi cu acest principiu mai mult decât sunt mulţi acum.
Mă întorc la Sentinel. Urmează o povestire a cazului, a desfăşurării lui, pe care nu e nevoie să o citesc. Apoi, întorcându-se la principiu, continuă:
“Desigur, este de înţeles că în special partea care începe procedurile legale trebuie să accepte în bună credinţă hotărârea finală. Cealaltă parte nu este obligată la aceasta, căci ea poate fi citată şi forţată să apară în faţa curţii de cel care a deschis procesul. Ea nu este silită să accepte orice decizie, deoarece procedura poate fi una de persecuţie şi de aceea este rea chiar de la bun început.
Dar cu iniţiatorul nu este la fel. Este în natura lucrurilor, este inerent în însăşi ideea guvernării legale că partea care recurge la lege, partea care începe procedurile legale, să accepte cu bunăvoinţă decizia finală. Altfel nu este de nici un folos guvernarea legii; violenţa ar deveni singura procedură şi ar putea fi singura sursă de apel. Aceasta înseamnă anarhie.”
Deci, dacă voi, ca cetăţeni ai împărăţiei lui Dumnezeu, nu sunteţi dispuşi să acceptaţi decizia unei curţi pământeşti, nu puteţi avea iniţiativa; nu puteţi porni nici un proces, deoarece a deschide cazul ca apoi să nu accepţi decizia este principiul anarhiei – aceasta anihilează guvernarea. Creştinii nu pentru aceasta sunt în lume. Noi avem alt scop. Noi trebuie să recunoaştem şi să respectăm, fără alte comentarii, sistemele de guvernare care sunt deja constituite, aşa cum sunt ele instituite de cei care le-au instituit, şi nu să insuflăm vreun principiu şi nici să urmăm vreo cale ce poate distruge temeliile guvernelor care există.
„Este un adevăr incontestabil că partea Duminicii a avut iniţiativa, şi a avut-o de la bunul început al actului Congresului până la decizia finală a Curţii. Iar acum, în loc să accepte decizia finală, cu bunăvoinţă, ei nu numai că nu o acceptă, ci recurg la violenţă. Cealaltă parte, partea care a fost adusă la judecată în faţa curţii, nesilită a anunţat dinainte că dacă decizia va fi în defavoarea ei o va accepta şi se va conforma. Prima parte, partea care a avut iniţiativa tot timpul, dispreţuieşte pe faţă hotărârea finală, refuză să o accepte şi îşi anunţă cu hotărâre planul ei de a face tot posibilul să ducă Expoziţia la «faliment financiar». Şi aceştia sunt cei care denunţă cu severitate calea urmată de directorii Expoziţiei ca fiind «anarhică» şi «rebelă».
Concluzia problemei este aceasta: este esenţial pentru ideea şi existenţa guvernării legale ca partea care ia iniţiativa în procedurile legale să accepta de bună voie hotărârea finală şi să se conformeze ei. A nu face aşa, ci a acţiona ca şi cum nu ar fi fost nici o decizie, după ce s-a rostit decizia finală, înseamnă a renunţa la guvernarea legală, ceea ce este, în esenţă, un act anarhic şi rebel. Partea legii duminicale este, şi a fost de la început, partea cu iniţiativa în aceste dezbateri legale. Această parte, în loc să accepte de bună voie hotărârea finală, o ignoră cu totul şi recurge la violenţă – la boicot – după ce s-a rostit decizia. De aici rezultă clar, şi demonstraţia este completă, că acţiunea managerilor Duminicii în această problemă este cu adevărat o acţiune, şi singura care este cu adevărat «anarhică în concepţie şi rebelă în execuţie». Aceasta este logica situaţiei şi este adevărul exact. Acţiunea lor demonstrează mai clar aceasta, iar faptul că ei numesc pe alţii «anarhişti», «rebeli», «trădători», «ateişti», nu poate ascunde acest adevăr.
Este aceeaşi concluzie la care am fost conduşi anul trecut de felul în care au procedat pentru elaborarea unui act al Congresului care să ceară închiderea Expoziţiei. Este singura concluzie justă la care se poate ajunge când e vorba de dictatură ecleziastică sau de control ecleziastic în problemele guvernului. Şi aceasta pentru simplul motiv că nu este niciodată de aşteptat ca partea ecleziastică să acorde atenţie respectuoasă vreunei legi sau decizii care nu le sunt pe plac. De aceea, singurul scop pentru care ei recurg fie la legislaţie, fie la procese judiciare, este ca autoritatea guvernamentală să fie pusă la dispoziţia lor, ca să execute asupra oamenilor voinţa lor arbitrară. Şi aceasta înseamnă a îndepărta dintr-o dată orice guvernare legală corectă şi de drept.
Toate acestea fac să se vadă mai clar înţelepciunea divină care porunceşte totala separare a puterilor ecleziastice şi civile, care interzice bisericii să aibă vreo legătură cu Statul. De asemenea demonstrează înţelepciunea oamenilor care au pus bazele guvernului Statelor Unite, care au concretizat în Constituţie şi în legea supremă planul divin pentru guverne – totala separare a bisericii de stat. Iar ceea ce s-a făcut şi se face de către biserici este doar o sugestie şi începutul oceanului de necazuri în care guvernul va fi aruncat şi în care în final se va scufunda din cauza nesocotirii principiului de guvernare stabilit de părinţii noştri şi vestit de Isus Hristos.
Atât timp cât biserica se ţine cu totul separată de stat, ea poate în mod consistent, şi pe drept, să desconsidere orice act legislativ, decret judiciar sau putere executivă pusă în slujba problemelor religioase (sau care se referă la practici religioase), deoarece ea tot timpul neagă dreptul guvernului de a se atinge de religie sau de vreo problemă religioasă.”
Acesta este adevăr prezent. Este adevăr prezent atât pentru noi cât şi pentru Reforma Naţională.
„Dar când biserica îşi uită locul şi înaltele ei privilegii, şi ea însăşi invită efectiv jurisdicţia guvernamentală asupra problemelor religioase, atunci, făcând aşa, ea îşi îngrădeşte de fapt puterea ei de a protesta şi dreptul ei de a nesocoti poruncile guvernului în lucrurile religioase, în timp ce în practică refuză să renunţe la ele. Astfel că dacă guvernul nu acţionează după voia ei, ea pe faţă, şi cu intenţie, nesocoteşte autoritatea pe care chiar ea a invocat-o. Astfel ea devine exponentul şi sursa călcării legii şi cel mai rapid instrument al ruinei guvernamentale.”
Acest principiu este valabil pentru toată lumea, şi este valabil şi pentru noi, după cum am văzut. Vom învăţa ce înseamnă cu adevărat acest principiu şi vom rămâne credincioşi lui? Aceasta este întrebarea pentru noi toţi.