În lecţia de seara trecută am ajuns la acel moment din istoria lui Iuda în care, necazurile venite din Asiria umpleau ţara ca un potop. Ei doreau să scape de acestea, şi Domnul îi chema să-L caute cu toată inima, pentru ca El să-i poată elibera. În acelaşi timp, ei căutau ca prin aliere, prin asociere şi formarea unei confederaţii cu Egiptul, să se salveze singuri.

Au continuat în felul acesta, până când au ajuns la un moment în timpul vieţii lui Ezechia, când le-a fost tăiat orice ajutor din partea Egiptului, dar nu pentru că ei ar fi vrut aceasta, ci pur şi simplu pentru că s-a întâmplat aşa. Împăratul Asiriei a trecut prin teritoriul aflat între Ierusalim şi Marea Mediterană, aşezându-se între armatele Egiptului şi Ierusalim, pentru a împiedica asocierea dintre forţele lui Iuda şi forţele Egiptului. În felul acesta putea să le înfrângă pe fiecare dintre acestea, separat.

Atunci când Sanherib a venit pentru prima dată împotriva Ierusalimului, a făcut aceasta, iar Ezechia a fost socotit atât de vinovat, încât este scris în Scriptură că a trimis vorbă împăratului Asiriei să spună, „Am greşit! Depărtează-te de mine. Ce vei pune asupra mea, voi purta.” Şi împăratul Asiriei a cerut lui Ezechia, împăratul lui Iuda, trei sute de talanţi din argint şi treizeci de talanţi din aur. Iar Ezechia a trebuit să ia tot argintul care se afla în Casa Domnului pentru a plăti tributul.

Cauza acestui necaz a fost aceea că locuitorii din Ecron se răsculaseră împotriva locuitorilor Asiriei. Însă împăratul Ecronului era credincios împăratului Asiriei, şi nu voia să se unească cu poporul în rebeliunea lor. Atunci poporul l-a luat prizonier şi l-a dus cu forţa la Ierusalim, încredinţându-l lui Ezechia pentru a-l păzi. Iar Ezechia a acceptat aceasta. Ezechia simpatiza într-atât rebeliunea lor faţă de împăratul Asiriei, încât a fost dispus să se unească cu ei în aceasta.

Împăratul Asiriei a venit peste ei şi a pus stăpânire pe Ecron. După aceea a pornit împotriva Ierusalimului pentru a lua pe împăratul Ecronului şi a-l pune din nou pe tron. Ezechia şi-a fortificat cetatea, şi-a zidit întărituri, şi a făcut toate pregătirile de apărare necesare. Dar acestea nu au făcut faţă, şi nu au putut să-i scape, deoarece Dumnezeu nu-i putea salva în felul acesta. Voi citi raportul scris de Sanherib despre această campanie, iar apoi raportul Bibliei. Cele două rapoarte sunt întreţesute în „Imperiile Bibliei,” la pag. 322, şi pe următoarele trei pagini. Voi începe să citesc de la paragraful 15. Sanherib relatează cum s-a răzvrătit populaţia din Ecron, şi cum a fost luat prizonier împăratul lor. El spune:

„Marii preoţi, nobilii, şi poporul din Ecron, pe Padiah, împăratul lor (care şi-a păstrat credinţa şi închinarea faţă de Asiria), l-au pus în lanţuri de fier, şi l-au dat lui Ezechia, împăratul lui Iuda; s-au purtat cu ostilitate faţă de zeitate; acum, oamenii aceştia s-au îngrozit în inimile lor.”

Descrie cum a luat în stăpânire cetatea, iar apoi spune, „Ezechia, împăratul lui Iuda, nu s-a supus jugului meu.” Apoi Biblia spune, „Sanherib, împăratul Asiriei, s-a suit împotriva tuturor cetăţilor întărite din Iuda, şi a pus stăpânire pe ele.” (2Împăraţi, 18:13). Mai departe, Sanherib spune:

„Patruzeci şi şase dintre aceste cetăţi, fortăreţe puternice, împreună cu cetăţuile fără număr aflate în teritoriul lor, le-am asediat cu maşini de război, le-am capturat, le-am jefuit şi le-am socotit drept trofeu. … Două sute de mii, o sută şi cincizeci de oameni, mici şi mari, bărbaţi şi femei, din mijlocul lor i-am dus şi i-am împrăştiat ca pradă.”

După aceea, spune Biblia:

„Ezechia, văzând că a venit Sanherib şi că are de gând să înceapă lupta împotriva Ierusalimului, s-a sfătuit cu căpeteniile sale şi cu oamenii lui cei viteji, ca să astupe izvoarele de apă care erau afară din cetate. Şi ei au fost de părerea lui. S-au strâns o mulţime de oameni, şi au astupat toate izvoarele şi pârâul care curge prin mijlocul ţinutului aceluia. „Pentru ce” ziceau ei „să găsească împăraţii Asiriei, la venirea lor, ape din belşug?” Ezechia s-a îmbărbătat; a zidit din nou zidul care era stricat şi l-a ridicat până la turnuri. A mai zidit un alt zid în afară, a întărit Milo în cetatea lui David, şi a pregătit o mulţime de arme şi de scuturi.” (2Cronici 32:2-5)

Apoi, Sanherib spune:

„El (Ezechia), ca pe o pasăre în cuşcă, înăuntrul Ierusalimului, cetatea lui împărătească, l-am închis. Am construit turnuri de asediu împotriva lui (căci dăduse poruncă să se refacă întăriturile porţii celei mari a cetăţii lui).”

Şi, spune Biblia:

„A pus căpetenii de război peste popor, şi i-a adunat la el pe locul deschis de la poarta cetăţii. Vorbindu-le inimii, a zis: „Întăriţi-vă şi îmbărbătaţi-vă. Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi înaintea împăratul Asiriei şi înaintea întregii mulţimi care este cu el; căci cu noi sunt mai mulţi decât cu el. Cu el este un braţ de carne, dar cu noi este Domnul, Dumnezeul nostru, care ne va ajuta şi va lupta pentru noi.” Poporul a avut încredere în cuvintele lui Ezechia, împăratul lui Iuda.” (2Cronici 32:6-8).

Toate acestea erau adevărate, dar dacă ar fi fost nevinovat în această problemă. Însă, cât timp Padiah, împăratul Ecronului, se afla în momentul acela în închisoare la Ierusalim, Domnul nu putea să sprijine pe Ezechia în ceea ce făcea pentru apărarea cetăţii. În consecinţă, Sanherib spune:

„Ezechia însuşi a fost copleşit de teama ocării pe care a adus-o majestăţii mele. La fel şi cetatea, soldaţii cetăţii şi ceilalţi soldaţi pe care el i-a adus în Ierusalim, cetatea lui împărăteasacă.”

Iar Biblia spune:

„Împăratul Asiriei a cerut lui Ezechia, împăratul lui Iuda, trei sute de talanţi din argint şi treizeci de talanţi din aur. Ezechia a dat tot argintul care se afla în Casa Domnului şi în vistieriile casei împăratului. Atunci a luat Ezechia, împăratul lui Iuda, şi a dat împăratului Asiriei, aurul cu care acoperise uşile şi uşiorii Templului Domnului.” (2Împăraţi 18:14-16).

Despre aceasta, Sanherib spune:

„La tributul dinainte, plătit anual, am adăugat tributul de susţinere a domniei mele, pe care l-am pus peste el. … Muncitorii, soldaţii, constructorii, pe care, pentru fortificarea Ierusalimului, cetatea lui împărătească, i-a adunat în ea, cară acum tributul. Cu treizeci de talanţi de aur, 800 talanţi de argint, haine ţesute şi brodate cu stacojiu; pietre preţioase mari, divane de fildeş, jilţuri de fildeş, piei de bivoli, lemn de dan, lemn de ku, o mare bogăţie de tot felul; împreună cu fetele şi eunucii din palatul său, muzicanţi şi muzicante; la Ninive, cetatea mea împărătească le-a trimis după mine. Pentru a plăti tributul şi a-şi prezenta închinarea, şi-a trimis reprezentantul. Cetăţile lui pe care le-am jefuit, le-am tăiat din împărăţia lui, şi le-am dat lui Mitinti, împăratul Aşdodului, lui Padiah, împăratul Ecronului, şi lui Zilli-Bel, împăratul Gazei. Am micşorat împărăţia lui.”

Aceasta este povestea completă a versetului din Scriptură în care se spune că Ezechia a trimis la împăratul Asiriei ca să-i spună „Am greşit! Depărtează-te de mine. Ce vei pune asupra mea, voi purta.”

La ceva vreme după aceasta, Ezechia a trimis ambasadori în Egipt, iar Egiptul s-a aliat cu Ezechia şi a pregătit o armată ca să o trimită. Sanherib a aflat lucrul acesta la timp, şi a reuşit să-şi aşeze armatele între Egipt şi Ierusalim. Atunci a trimis mai întâi o somaţie la Ierusalim, lui Ezechia, ca să se supună, şi i-a spus să aştepte până când se va întoarce din Egipt, când avea să-i ia prizonieri şi să-i ducă într-o ţară ca a lor, care urma să fie tot aşa de bună ca ţara lor. Ezechia a spus oamenilor săi să nu răspundă nimic, iar solul s-a întors la Lachiş, unde a aflat că împăratul plecase la Libna, şi s-a dus acolo.

Apoi, Sanherib a auzit că armatele Egiptului se suiau către el, şi a trimis din nou o scrisoare Ierusalimului, prin care spunea ce putea să facă el şi ce Domnul nu putea să facă; spunea că Ezechia nu trebuia să se sprijine pe Domnul, deoarece Domnul nu putea să-l scape din mâinile lui, şi că, după ce va termina cu împăratul Egiptului, urma să vină, şi Ierusalimul urma să sufere consecinţele.

De data aceasta, Ezechia a învăţat să se încreadă în Domnul. A fost forţat în cele din urmă să se încreadă în Domnul. De aceea, s-a suit la templu, a pus scrisoarea lui Sanherib înaintea Domnului, şi a spus Domnului: „Aceasta e situaţia; noi nu putem face nimic. Doamne, fă Tu pentru noi.” Iar Domnul a făcut. În noaptea aceea armatele lui Sanherib au fost nimicite, iar el s-a întors la Ninive. Aşa că, în cele din urmă, datorită tuturor acestor greutăţi, a tuturor relelor care au venit peste ei, şi care i-au izolat aşa de complet încât nu au mai putut primi ajutor nici din Egipt şi nici din altă parte, au fost aduşi în poziţia în care Domnul a vrut să-i aducă de la început – în poziţia în care El putea să-i scape.

Dacă ei s-ar fi încrezut doar în Domnul tot timpul, aşa cum au făcut atunci, Domnul ar fi făcut tot timpul ceea ce a făcut pentru ei atunci. Nu ar fi fost puşi niciodată în supunere faţă de Asiria, şi nu ar fi avut nimic de-a face cu Egiptul. Nu ar fi fost jefuiţi şi nu ar fi fost duşi în robie. Ar fi stat pe picioarele lor ca popor al Domnului şi ca împărăţie a Lui întotdeauna, fiind separaţi, fără să fie socotiţi ca făcând parte dintre Neamuri.

Nu este nevoie să urmăresc istoria lui Iuda în detaliu. Este istoria repetată a celor zece seminţii. Nu aş face decât să repet istoria pe care am amintit-o seara trecută, până când vom ajunge la momentul în care Domnul a trimis pe profetul Său la Zedechia, cel din urmă împărat, ca să-i spună: „La o parte cu mitra, jos cununa împărătească! Nu mai este cum a fost. Ce este plecat va fi înălţat, şi ce este înălţat va fi plecat! Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos. Şi nu va mai fi până la venirea Aceluia care are drept la ea, şi în mâna căruia o voi încredinţa.” (Ezech. 21:26 - KJV).

La scurt timp după aceasta întregul popor a fost dus captiv în Babilon – cu excepţia celor mai săraci din ţară, care nu posedau nimic. Aceştia au fost lăsaţi în ţară, ca să o stăpânească după cum vor dori. A fost un beneficiu în vremea aceea să fii sărac şi să nu ai nimic; şi lucrul acesta a fost scris pentru ca oamenii care trăiesc acum pe pământ, să înţeleagă. Nu este o binecuvântare să fii bogat şi să ai acum proprietăţi mari. Şi în curând vor veni zile în care cei ce sunt săraci şi nu au nimic vor fi cei mai fericiţi în lumea aceasta. În felul acesta s-a întâmplat în ziua când Ierusalimul a fost distrus, şi oamenii au fost duşi captivi în Babilon, sau ucişi.

În vremea aceea, cei ce nu aveau nimic au putut avea case oriunde în ţară, întrucât toată ţara le rămăsese lor. Toţi ceilalţi au fost duşi departe, ca robi. Lucrul acesta se va repeta. Aceia ce se agaţă de proprietăţile din lumea aceasta, cei ce doresc să fie bogaţi, vor fi duşi, prinşi captivi de către bogăţiile lor, şi vor pieri împreună cu lumea întreagă. Atunci, cei ce sunt săraci în ce priveşte bunurile lumii acesteia, şi nu au nimic, motivul fiind acela că au pus totul în cauza lui Dumnezeu, - vor locui în ţara Domnului, într-un timp în care toţi cei ce locuiesc în ţările pământului vor fi prinşi captivi, şi întregul pământ va fi distrus.

Raportul acesta despre apostazia lui Israel şi distrugerea lor nu a fost scris degeaba. Osea şi profeţiile pe care le-am amintit seara trecută nu au fost scrise degeaba. Capitolul opt din Isaia nu a fost scris degeaba. Cuvintele acestea au fost scrise pentru noi, şi noi trebuie să le luăm în seamă în zilele noastre.

Ne întoarcem acum la zilele de pe urmă ale lui Iuda. Citiţi cartea lui Ieremia şi a lui Ezechiel. Acestea sunt adevăr prezent pentru adventiştii de ziua a şaptea, tot aşa de mult cum cartea Apocalipsei este adevăr prezent. Ieremia şi Ezechiel sunt scrise pentru noi, cei peste care a venit sfârşitul veacurilor, deoarece cărţile acestea au fost scrise în timpul în care a venit sfârşitul lui Iuda. Iar distrugerea Ierusalimului precum şi vremurile care au însoţit distrugerea aceasta, au fost scrise pur şi simplu pentru a atrage atenţia tuturor oamenilor din lume asupra vremurilor în care se apropie sfârşitul lumii şi distrugerea ei, precum şi pentru a-i avertiza în ce priveşte evenimentele care însoţesc toate acestea, şi tot odată necazurile ce vin împreună cu acestea.

Israel a ales un împărat în ciuda protestului din partea Domnului. După ce s-au despărţit, cele zece seminţii au ajuns la un moment în care au fost siliţi să spună: „Nu avem împărat,” iar Domnul a spus „Eu voi fi Împăratul vostru.” Dar din nou au spus, „Nu, ci trebuie să avem un împărat.” Au avut un altul, şi acesta a fost şi ultimul. După aceea nu au mai avut nici împărat, şi nici împărăţie. Au fost duşi captivi şi pierduţi pentru totdeauna, deoarece nu au vrut să-L aibă pe Domnul de împărat al lor.

Iuda a mai durat pentru o vreme, după care s-a întâmplat ceea ce am citit ceva mai înainte: „La o parte cu mitra, jos cununa împărătească!” Iuda nu a mai putut să aibă împărat. A fost obligată să spună, „Nu avem împărat.” A trebuit să plece în robie în Babilon. Poporul şi seminţiile acestea nu au mai avut împărat până când a venit adevăratul lor Împărat, Cel ce are drept să domnească şi să conducă. Dar chiar şi atunci au fost aşa de hotărâţi, aşa de plini de acelaşi spirit care a respins pe Dumnezeu în zilele lui Saul, încât nu au vrut ca Domnul să stăpânească peste ei; L-au respins, alegând un împărat al lumii acesteia, - „Nu avem alt împărat decât pe Cezarul.”

Tot timpul este aceeaşi istorie. Când au respins pe Dumnezeu, au făcut-o împotriva protestului din partea Sa, şi au ales un împărat pe nume Saul. Domnul a văzut în aceasta, respingerea din partea lor a lui Isus, Împăratul lor, şi alegerea lui Cezar şi a lui Baraba. Faptul că au respins pe Hristos şi au ales pe Cezarul a fost doar urmarea logică şi sigură a faptului că au respins pe Dumnezeu şi au ales pe Saul. Când L-au respins pe El şi au ales pe Saul, Domnul a ştiut că Îl vor respinge şi vor alege pe Cezarul. Cel din urmă pas a fost cuprins în cel dintâi.

Acesta este motivul pentru care Domnul a zis, în zilele lui Samuel, că „nu pe tine te leapădă, ci pe Mine mă leapădă ca să nu domnesc peste ei.” Cuvintele aceste se referă şi la adventiştii de ziua a şaptea. Dumnezeu vrea să fie Conducătorul poporului Său, El vrea să fie Împăratul poporului Său. Va fi aşa? Va fi suficientă pentru ei domnia Lui ca Împărat? Va fi guvernarea Lui suficientă poporului Său? Aceasta este întrebarea care se pune acum, la fel cum s-a pus şi atunci. Domnia Lui nu le-a fost suficientă atunci, deoarece nu au vrut să se supună Lui cu toată inima. Au căzut în formalism, şi au devenit aşa de mult asemenea lumii încât au căzut în aceeaşi idolatrie a lumii. Trebuiau să aibă un împărat, ca şi ceilalţi păgâni. Şi aceeaşi istorie se repetă şi în zilele noastre. Dacă Dumnezeu nu este un Conducător suficient pentru adventiştii de ziua a şaptea, lucrul acesta se datorează faptului că nu Îl cred cu toată inima; pentru că ei sunt aşa de mult asemănători cu păgânii, încât le trebuie să aibă o guvernare păgână şi o putere păgână pentru a-i proteja pe unii faţă de alţii, şi pentru a conduce peste ei. O, dacă adventiştii de ziua a şaptea ar asculta cuvântul pe care îl spune Domnul astăzi: „Eu voi fi Împăratul vostru.”

Iuda, aşa cum am spus mai înainte, a fost dusă în robie în Babilon, şi câţiva dintre cei mai săraci au fost lăsaţi în ţară. Acolo ar fi trebuit să stea ei. Dar, de bună voie ei s-au dus în Egipt. Din nou împotriva protestului din partea Domnului, s-au dus în Egipt. În felul acesta tot poporul Domnului a fost împrăştiat printre păgâni, în Babilon şi în Egipt. Aşa se face că de atunci încoace, toate Scripturile vorbesc despre poporul Său că va fi adus înapoi din Babilon şi din Egipt, şi lucrul acesta este valabil şi pentru acum.

Astăzi, Cuvântul spune: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!” Este vorba de Babilon. Iar în capitolul unsprezece din cartea Apocalipsei, se vorbeşte despre ceea ce „în mod spiritual se cheamă Egipt.” Cei ce obţin biruinţa asupra fiarei şi asupra chipului ei, asupra semnului ei şi numărului numelui ei, „cântă cântarea lui Moise,” – nu ceva asemănător, - ci „cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu.” Care a fost cântarea lui Moise? A fost cântarea eliberării din Egipt. De aceea, faptul că aceia ce obţin biruinţa asupra fiarei şi asupra chipului ei, asupra semnului ei şi numărului numelui ei, cântă cântarea lui Moise, se datorează faptului că sunt eliberaţi din Egipt. Lucrul acesta se întâmplă deoarece astăzi, până la sfârşitul lumii, este adevărat că „Am chemat pe fiul Meu din Egipt.” Astăzi există un Babilon şi un Egipt. Astăzi există oameni ai lui Dumnezeu în Babilon şi în Egipt. Şi astăzi, Dumnezeu îi cheamă: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu,” şi „Am chemat pe fiul Meu din Egipt.”

Să revedem încă o dată lucrurile. Unde a fost Nimrod? În Babilon. El a guvernat peste domeniul Babilonului. Unde a fost Avraam? A fost în ţara stăpânită de împărăţia înfiinţată de Nimrod. Dar Dumnezeu l-a chemat să iasă din ţara aceea. Ţara aceea a fost Babilonul, atât spiritual cât şi fizic. Ba mai mult: Nimrod a fost fiul lui Cuş, iar Cuş a fost fiul lui Ham, şi ţara lui Ham a fost Egiptul. Aşa se face că în Nimrod a fost cuprins atât Egiptul cât şi Babilonul. Iar când Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, l-a chemat să iasă atât din Egipt cât şi din Babilon. Şi „dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” Şi sunteţi chemaţi să ieşiţi atât din Egipt, cât şi din Babilon.

O, haideţi să începem cu toţii să studiem Biblia, şi să o citim pentru ceea ce spune ea, pentru înţelesurile spirituale ce se găsesc în ea. Atunci întreaga Biblie, de la primul verset până la ultimul, va fi vie şi luminoasă pentru fiecare dintre noi.

Mai târziu găsim pe Israel în Egipt, şi Domnul îi cheamă din nou să iasă din Egipt. După aceea, resping pe Domnul, şi sfârşitul lor constă în faptul că se duc în robie în Babilon, şi din nou se duc în Egipt. Apoi, când a venit Isus, L-au respins şi au ales pe Cezarul. După aceea a apărut Biserica creştină, şi în mijlocul ei s-a produs o apostazie care a dat naştere unui alt Babilon, iar Dumnezeu a chemat pe poporul Său să iasă din Babilonul acesta. În timpul Reformaţiunii, i-a chemat să iasă din Babilon. Apoi a apărut Protestantismul, Creştinismul reformat, care la rândul său a apostaziat şi face acum un chip fiarei, ceea ce readuce în scenă Babilonul, mama şi fiicele, unite cu guvernele lumii. Şi Dumnezeu încă adresează chemarea: „Ieşiţi din Babbilon,” „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu.”

Filozofia care a produs apostazia în biserica creştină, învăţătura păgână, falsă ce a fost introdusă în şcolile creştine şi a condus la apostazie, a venit din Egipt. Filozofia egipteană a pervertit şcolile creştine, a produs apostazia, şi a zidit Biserica Romei, care în zilele noastre reprezintă atât Babilonul cât şi Egiptul. Aşa se face că, în zilele noastre, prin adevărul viu şi prezent, Domnul cheamă poporul Său să iasă atât din Babilon cât şi din Egipt.

Domnul vrea totul. El vrea să conducă totul. Vrea ca împărăţia Lui să guverneze peste tot. El vrea ca aceasta să stăpânească peste biserică, vrea să fie astfel în şcoală, vrea să fie astfel în casele de editură; vrea să fie aşa pretutindeni unde este chemat numele Lui. Veţi da voie să fie aşa?

Dacă da, atunci fiecare dintre noi în mod personal, trebuie să înceapă prin a lăsa pe Domnul să aibă întregul loc în inima noastră. Să lăsăm ca Împăratul acesta să stăpânească aici în propria Lui împărăţie, în împărăţia Lui, aceea a Duhului. Stăpânirea Lui ca Împărat şi domnia Lui trebuie să fie atât de deplină şi absolută încât să nu recunoaştem alt împărat şi stăpânitor în afară de Dumnezeu, sau altă lege în afară de Legea lui Dumnezeu.

Atunci, şi doar atunci, vom fi eliberaţi din Egipt şi din Babilon. Şi atunci, fiind eliberaţi în felul acesta din Egipt şi din Babilon, se poate spune cu adevărat, şi atunci Domnul va spune înaintea întregului univers: „Aici sunt cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus,” – nu aceia care încearcă să facă tot ce pot face, - ci acesta va fi certificatul semnat de Dumnezeu, prezentat înaintea universului, arătând spre un popor de pe pământ care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi credinţa lui Isus. Timpul acela este foarte aproape, şi Dumnezeu cheamă un popor să iasă din Babilon şi să iasă din Egipt pentru ca aceasta să se poată face, şi pentru ca El să poată certifica faptul că „aici este un popor care Mă lasă să guvernez peste ei, care nu au nevoie de niciun alt conducător, de nicio altă lege, şi de nicio altă formă de guvernare în afară de guvernarea lui Dumnezeu.”

Să mai revedem o dată lucrurile. Când Dumnezeu a creat omul, a făcut ca cea dintâi dintre toate poruncile să fie prezentă în el şi să fie vie în el, „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată mintea ta, şi cu toată puterea ta.” Omul a ales o altă cale, a ascultat cuvintele altcuiva, şi în felul acesta a pierdut totul. Dumnezeu l-a aşezat din nou pe picioarele lui, şi i-a dat din nou privilegiul de a iubi pe Dumnezeu cu toată inima, sufletul, mintea şi puterea. În scurt timp, descendenţii acestuia s-au îndepărtat aşa de mult de Dumnezeu, încât Domnul nu a mai avut niciun loc în vieţile lor, şi oamenii au trebuit să fie şterşi de pe pământ prin potop. Doar opt suflete au fost dispuse să aibă pe Domnul în vieţile lor.

Domnul a început din nou lucrarea Sa pe pământ, cu opt oameni. Pentru ei, cea dintâi dintre toate poruncile spunea, „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată mintea ta, şi cu toată puterea ta.” Dar ei s-au îndepărtat de aceasta, şi-au făcut alţi zei, şi din idolatrie au alunecat la monarhie. A fost organizat un stat – cel dintâi stat din lume. Acesta a fost rodul apostaziei.

Dumnezeu şi-a chemat din nou oamenii Săi să iasă din statul acela rău, şi a pornit încă o dată cu un nou neam de fiinţe. Dumnezeu a chemat pe Avraam să iasă din ţara lui, din rudenia lui şi din casa tatălui său, ca să meargă într-o ţară pe care avea să i-o arate. Şi nu i-a dat din ţara aceea nici cât să-şi pună talpa piciorului, ci i-a promis că i-o va da lui şi seminţei lui după el, măcar că nu avea niciun copil. În felul acesta, Dumnezeu l-a chemat să iasă din ţara în care locuia, şi nu i-a dat o altă ţară în lumea aceasta. De aceea, Avraam, prietenul lui Dumnezeu, biserica lui Dumnezeu, a fost lăsat fără o ţară în lumea aceasta. Şi voi, „dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.”

Noi suntem chemaţi să călcăm pe urmele credinţei părintelui nostru Avraam, pe urmele acelei credinţe pe care o avea el pe când nu era tăiat împrejur. Sunteţi voi fără o ţară în lumea aceasta? Dumnezeu vă cheamă să ieşiţi din ţara voastră, ca să mergeţi în ţara pe care v-o arată. Aceasta este patria cerească. Vreţi să o acceptaţi?

Descendenţii lui Avraam s-au dus în Egipt, iar Dumnezeu i-a separat de ţara aceea. Moise a fost marele exemplu din acea generaţie. El era moştenitorul tronului. Însă a întors spatele acestuia, şi a mers împreună cu Dumnezeu. Dar a trebuit să întoarcă spatele acestuia, pentru a merge împreună cu Dumnezeu.

Dumnezeu Şi-a eliberat poporul, şi a spus despre ei că, „este un popor care locuieşte deoparte şi nu face parte dintre neamuri.” Însă ei au apostaziat de la Dumnezeu, şi-au pus un împărat şi au format un stat, cum aveau şi păgânii din jurul lor. Dar ce s-a ales de acestea? Le-au adus vreun bine? Domnul nu i-a părăsit, dar le-a adus aceasta ceva bine? Au pornit pe o cale care a mers în mod continuu în jos, în jos, şi în jos, până când s-au rupt în două, şi ambele părţi au ajuns să nu mai fie nimic. Din ziua aceea până astăzi, au fost „rătăcitori printre neamuri.” Nu au fost socotiţi printre neamuri, chiar dacă au încercat aceasta.

Când a venit Hristos, a ridicat din nou o familie spirituală. Dar a apărut din nou apostazia, iar biserica a decăzut în idolatrie şi păgânism, şi a dat naştere unei forme de guvernare: biserica şi statul din nou. Aceasta a fost papalitatea. Ce avea să se aleagă de aceasta? Este scris despre ea că „se duce la pierzare.” Apoi Dumnezeu a ridicat din nou o familie spirituală în creştinismul Protestant. Dar şi aceasta a apostaziat, s-a unit cu mama desfrânatelor, şi a dat naştere chipului fiarei: un stat de pe pământ care susţine că este împărăţia lui Dumnezeu. Şi ce are să se aleagă de acesta? Este scris că va fi distrus cu o distrugere ce va dura pentru totdeauna.

Ce s-a ales de împărăţia lui Nimrod? – A fost distrusă. Ce s-a ales de împărăţia Egiptului? – A fost distrusă. Ce s-a ales de împărăţia Asiriei? – A fost distrusă. Ce s-a ales de împărăţia celor zece seminţii? – A fost distrusă. Ce s-a ales de împărăţia lui Iuda? – A fost distrusă. Ce s-a ales de împărăţia Babilonului? – A fost distrusă. Ce s-a ales de împărăţia Medo-Persiei? – A fost distrusă. Ce s-a ales de împărăţia Greciei? – A fost distrusă. Ce s-a ales de împărăţia Romei? – A fost distrusă. Ce s-a ales de cele zece formaţiuni care au urmat? – Vor fi distruse. Ce s-a ales de papalitatea care s-a aşezat pe ruinele Romei? – Urmează să fie distrusă. Ce se va alege de împărăţia făcută după chipul acesteia în Statele Unite? – Urmează să fie distrusă.

Domnul a vrut să ne arate că El nu vrea ca poporul Său să aibă vreo legătură cu lucrurile acestea. Nu aceasta este lecţia desprinsă? Vrea El ca poporul Lui să-şi lege afecţiunile de ceea ce este pieritor? De la Adam până acum, Dumnezeu a adresat apeluri oamenilor pentru a-i permite Lui să domnească, El să fie împăratul lor. A chemat oamenii să iasă din ţara lor, din rudenia lor, din casa tatălui lor, să locuiască deoparte, şi să nu fie socotiţi printre Neamuri. Va găsi El vreodată un popor care să-i permită să lucreze în felul Lui?

(Mai multe voci): Da.

Da; ştim că va avea un astfel de popor, căci Cuvântul lui Dumnezeu spune aşa. Dar va avea poporul acesta, printre cei ce mărturisesc acum că sunt poporul Lui? Aceasta este întrebarea. Vei fi tu unul din poporul acesta? Vrei să fii unul dintre ei? – Spui că da. Atunci, vrei să ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău? Vrei să locuieşti deoparte, şi să nu fii socotit printre Neamuri? Vrei să-L ai pe Dumnezeu de împărat al tău, şi să nu mai ai alt împărat? Vrei să ai guvernarea lui Dumnezeu ca guvernare peste tine, şi să nu mai ai nevoie de o altă guvernare?

Aceasta nu înseamnă că vă revoltaţi împotriva oricărei alte guvernări; pur şi simplu nu aveţi nevoie de alta, deoarece aveţi cea mai bună guvernare – guvernarea desăvârşită. Dacă această guvernare există în viaţa voastră, nu veţi avea nevoie de o altă guvernare de pe pământ ca să vă conducă, iar ei nu vor avea nici necazuri, nici probleme cu voi. Aceasta este tot ceea ce cere Dumnezeu. Vreţi să-L lăsaţi să aibă această guvernare în viaţa voastră?

Este adevărat despre solia îngerului al treilea, că prin ea, şi cu ajutorul ei, Dumnezeu intenţionează să „restabilească creştinismul pe o temelie veşnică.” Deci, întrucât prin solia îngerului al treilea Dumnezeu restabileşte creştinismul pe o temelie veşnică, este sigur că va exista un creştinism ce nu va fi legat de nimic din ceea ce ţine de pământul acesta. Va fi legat numai de Dumnezeu; numai de cuvântul Lui cel veşnic; luminat numai de Duhul Lui cel veşnic; învăţat de Acela ale cărui obârşii se află în zilele veşniciei; şi în felul acesta va fi condus la Dumnezeul cel veşnic, pentru ca El să domnească peste ei, şi să-Şi aşeze sub ei braţele Lui cele veşnice.

Ştiu, şi ştiţi şi voi, că există unii dintre fraţi care nu cred că aceasta este corect. Acum doi ani am predicat despre aceasta, şi a fost publicat în BULLETIN. Mulţi nu au acceptat aceasta. Unii nu acceptă nici acum. Se crede că ideea este cu totul greşită. Dar, la ultima Conferinţă Generală, ne-au fost citite două mărturii, - scrise special pentru Conferinţa aceea, şi una dintre ele o găsesc tipărită în BULLETIN nr. 4.  Cealaltă încă nu este tipărită, dar bănuiesc că va fi tipărită în curând. Ambele mustră pe adventiştii de ziua a şaptea care se angajează în probleme politice. Voi citi aici un pasaj care va arăta ideea aceasta:

„Domnul Isus este dezamăgit de poporul Lui. El este Căpetenia, ei sunt chemaţi să se alinieze sub steagul Lui. Ei nu au timp, înţelepciune, sau energie pe care să le cheltuiască luând poziţie alături de partidele politice. Oamenii se agită într-o activitate intensă ce-şi are originea în adânc, iar fiii şi fiicele lui Dumnezeu nu trebuie să-şi dea influenţa lor acestor certuri politice. Dar ce fel de spirit vine asupra poporului nostru, dacă cei care cred că ne aflăm acum sub solia îngerului al treilea, ultima solie de îndurare pentru lume, fraţi de aceeaşi credinţă, sunt văzuţi purtând însemnele unor partide politice aflate în opoziţie, proclamând sentimente opuse şi declarându-şi opiniile împărţite?”

Pun acum întrebarea sub altă formă: Dacă ceea ce a fost predicat acum doi ani în legătură cu subiectul despre guvernare şi biserică, ar fi fost acceptat şi urmat de toţi adventiştii de ziua a şaptea, ar fi fost nevoie de o astfel de mărturie? – E limpede că nu. Atunci, lecţiile acelea au chemat la ceva greşit, pentru că au chemat poporul lui Dumnezeu să ia o poziţie în care ar fi fost imposibil ca El să-i găsească greşiţi? Mă refer la aspectul acesta particular. Vreau să spun că atunci când este prezentată din cuvântul lui Dumnezeu o parte a adevărului care, dacă poporul Lui ar accepta-o înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lumii, i-ar conduce la o astfel de atitudine încât să-i fie imposibil Domnului să-i găsească greşiţi în lucrurile legate de acea parte a adevărului, nu conferă aceasta siguranţă în a o accepta ca adevăr? Cum ar fi posibil să fie ceva greşit?

Aceasta este doar una dintre mărturii. Cealaltă mărturie conţine pagină după pagină de mustrări de acelaşi fel, adresate poporului Său, pentru faptul că s-au angajat în discuţiile politice ale ultimei campanii. Astfel, în două mărturii succesive, Domnul a fost constrâns să trimită mustrări poporului Său, pentru că au făcut ceea ce ar fi evitat dacă ar fi acceptat solia trimisă lor cu optsprezece luni înainte să înceapă campania. De ce, atunci, a trimis Domnul solia aceea poporului Său cu optsprezece luni înainte să li se ofere ocazia să apuce pe o cale opusă? Nu a dorit El ca poporul Lui să fie pregătit pentru timpul acela de discuţii şi confuzie ce avea să vină, aşa încât să cunoască ce este bine, şi să nu fie prinşi în confuzie odată cu restul celor aflaţi în confuzie, şi astfel să nu fie părtaşi faptelor pe care El este obligat să le mustre?

Nu cer ca cineva să accepte aceasta pentru faptul că este scris aici. Cer să o accepte, să o studieze, să se roage pentru aceasta, să o privească, şi să o accepte pentru că este adevăr, şi pentru că va scăpa poporul lui Dumnezeu de eventualitatea de a fi vreodată în situaţia de a fi mustraţi sau corectaţi în vreun punct ca acesta. Totuşi, ştiu că există fraţi care tot mai cred că totul este greşit; şi ei spun că aceasta cheamă poporul nostru să ia o poziţie extremă, şi că s-a luat o poziţie extremă. Poate fi considerată o poziţie extremă aceea care pune poporul lui Dumnezeu în poziţia în care El vrea ca ei să stea, aşa încât ei să fie complet eliberaţi de toate lucrurile acestea confuze, care duc lumea în confuzie?

În anul acesta a fost urmată aceeaşi direcţie de gândire, dar în alt fel. Versetele din Scriptură la care s-a făcut referire acum doi ani, nu au fost amintite deloc în lecţiile din anul acesta. Au fost evanghelia atunci, şi sunt evanghelia acum; sunt pur şi simplu evanghelia care penetrează întreaga Biblie, şi nu puteţi atinge vreo parte a Bibliei care să nu spună aceasta.

Mai este un lucru pe care e nevoie să-l luăm în considerare. Dacă luăm parte la afaceri şi discuţii politice, diferiţi indivizi vor lua poziţii diferite, în partide politice oponente, proclamând sentimente opuse, şi declarându-şi opiniile lor împărţite, în timp ce mărturisesc că sunt fraţi. Care este ultimul pas în toată treaba aceasta politică? – Războiul, desigur. Atunci, ce există în politică, de la bun început? Pur şi simplu ceea ce se vede la sfârşit, adică războiul. Este acelaşi spirit, de la început până la sfârşit. Pot fraţii în Hristos, care sunt una în Hristos, să se angajeze în ceva ce îi face să fie împărţiţi de spiritul antagonismului? Pot? – Nu. Nu pot, şi să rămână una în Hristos. Ei trebuie să caute unitatea, să caute unitatea Duhului, „străduindu-se să păstreze unitatea Duhului, prin legătura păcii.”

Unii au fost dispuşi să urmeze firul logic al politicii, şi să accepte că, în cele din urmă este permis chiar şi creştinilor, oricărui creştin, adventişti de ziua a şaptea, sau alţii, să lupte. Nu să lupte unii împotriva altora, desigur, ci să lupte pentru ţara lor, şi să se angajeze în război pentru a menţine guvernarea civilă. Dar, unde este ţara creştinului? Unde este guvernarea creştinului? Puteţi spune?

(Mai multe voci): „Nu este din lumea aceasta.”

Nu este în ţara aceasta, nu este din lumea aceasta. Împărăţia noastră, ţara noastră, nu sunt din lumea aceasta.

Dar, creştinii pot lupta pentru ţara lor, folosind armele de luptă fireşti? Împăratul ţării acesteia a permis să fie crucificat, să fie omorât, să fie îngropat, dar nu a ridicat mâna ca să lupte pentru ţara Lui. Atunci, se poate ca acel ceva al cărui fir logic duce la război, să fie ceva bun la început?

Dar aceasta nu este tot. Dacă noi, ca adventişti de ziua a şaptea avem de predicat aceste principii, şi trebuie să ne ţinem de ele, există un pas important care trebuie să fie făcut, în dreptate faţă de guvernul Statelor Unite, în dreptate faţă de statul Michigan, şi multe alte state, ca să fim văzuţi în lumina cea corectă.

O spun din nou, ca să puteţi înţelege despre ce vorbesc. Dacă aşa trebuie să fie ca să acceptăm principiul acela că creştinii pot lupta, că-şi pot ridica braţul drept pentru a-şi apăra ţara şi guvernul, atunci denominaţiunea, ca să fie corectă faţă de ea însăşi, şi mai ales să fie corectă faţă de guvernul Statelor Unite şi al altor state, trebuie să proclame aceasta în mod public, să renege şi să-şi schimbe poziţia pe care a luat-o denominaţiunea cândva.

Am aici două documente scurte tipărite în 1865, dar ceea ce este scris în ele s-a petrecut în 1864. Unul dintre ele este întitulat „Vederile adventiştilor de ziua a şaptea în ce priveşte purtarea armelor, aşa cum au fost prezentate înaintea guvernatorilor din diferite State şi înaintea Provo-Marshall General (care aparţine de Statele Unite), împreună cu o parte din Legea privitoare la înrolare.”

Pe vremea aceea adventiştii de ziua a şaptea, prin intermediul Comitetului Conferinţei Generale, au prezentat înaintea guvernului Statelor Unite, înaintea guvernelor Statelor Illinois, Pennsylvania, Wisconsin, şi altor două State, faptul că adventiştii de ziua a şaptea, ca şi Creştini, şi datorită faptului că sunt Creştini, nu admit faptul că creştinii ar putea purta arme sau ar putea lupta, sub nicio circumstanţă. Celălalt document conţine extrase din scrierile şi publicaţiile adventiştilor de ziua a şaptea, care justifică în faţa guvernului pentru a accepta din partea denominaţiunii pledoaria aceasta ca autentică.

Acum, dacă ordinea aceasta are să fie inversată, şi vom accepta vederea că creştinii pot lupta în anumite circumstanţe, pentru apărarea guvernului sau pentru a apăra altceva, atunci suntem datori faţă de guvernul Statelor Unite ca Comitetul Conferinţei Generale, reprezentând denominaţiunea, să meargă la guvernul Statelor Unite şi să le spună că ne-am schimbat vederile. Să meargă la guvernatorii acelor State şi să le spună că ne-am schimbat vederile; pentru ca rapoartele lor să fie în acord cu vederile noastre noi şi revizuite asupra subiectului.

Eu nu cred nici pentru un moment că noi ar trebui să susţinem ceva ce a fost făcut, pur şi simplu pentru că a fost făcut. Dar dacă acel ceva ce a fost făcut, a fost ceva bun, atunci susţineţi-l. Şi, o spun acum că, dacă vederile noastre în ce priveşte acest subiect urmează să se schimbe, suntem datori acelor guverne să le informăm în ce priveşte faptul, pentru ca ei să nu creadă despre noi că suntem altceva decât ceea ce suntem. Aşa este cinstit faţă de guverne; deoarece noi, ca denominaţiune, în mod oficial, am fost înregistraţi ca susţinând poziţia opusă.

Acum doi ani, când au fost prezentate lecţiile acelea, nu am ştiut că documentele respective existau. Nu am ştiut despre existenţa lor până în prima lună din anul 1897. Cineva mi le-a trimis într-un plic, şi aceasta este tot ce ştiu despre ele. Au fost tipărite în 1865 de către „Steam Press of the Seventh Day Adventist Publishing Association, Battle Creek, Mich.” Numele celor din Comitetul Conferinţei Generale sunt semnate pe documentele prezentate guvernului Statelor Unite, şi numele celor din Comitetele Conferinţelor din diferite State sunt semnate, pe documentele prezentate guvernatorilor acelor State.

Vă voi citi acum câteva extrase din diferite documente, publicaţii şi ziare ale adventiştilor de ziua a şaptea, ce au fost tipărite atunci ca dovadă pentru guvernul Statelor Unite şi pentru guvernatorii diferitelor State, cum că poziţia luată de Comitetul Conferinţei Generale a denominaţiunii, era înţelegerea pe care o aveau ei, şi nu era o poziţie luată de ocazie pentru a scăpa de recrutare, sau pentru a scăpa de rezultatele ce veneau asupra ţării datorită războiului. Documentul a fost oferit acelor guverne ca o dovadă despre faptul că acesta era un principiu pentru adventiştii de ziua a şaptea, şi că ei îl susţineau pentru că este un principiu creştin.

Voi citi câteva extrase din acesta, şi veţi vedea ceea ce am văzut şi eu imediat ce l-am citit, - că dacă aş fi avut documentul acesta acum doi ani aici, în Tabernacol, nu aş fi putut prezenta principiile cuprinse în el, mai limpede decât am făcut-o în lecţiile pe care le-am prezentat şi care au fost publicate în BULLETIN. Iată un extras din ceva scris în Signs of the Times, de fratele James White în 1852:

„Biserica ce spune că este a lui Hristos a lăsat braţul adevăratului ei soţ, şi se sprijină acum pe braţul cel puternic al legii. Ea caută protecţie, şi caută să fie hrănită de guvernele corupte ale lumii, fiind în mod corect reprezentată prin fiicele desfrânate ale mamei celei bătrâne, care este un simbol al Bisericii Catolice. Aşa cum femeia se lipeşte de soţul ei, biserica ar trebui să se lipească de Hristos şi, în loc să caute protecţia oferită de braţul legii, să se sprijine doar pe braţul cel puternic al Preaiubitului ei. Biserica s-a căsătorit în mod nelegitim, cu lumea. Aceasta se poate vedea în diferitele departamente ale guvernării civile. Chiar şi în departamentul de război, pretinsul slujitor al lui Hristos este văzut batjocorind pe Dumnezeul păcii cu rugăciunile lui pentru ca bătălia să aibă succes.”

Un alt extras citat din Review and Herald, din 9 mai, 1854:

„Fie că aceste lucruri sunt aproape sau nu, (este vorba de venirea Domnului), realitatea rămâne: un spirit de război se vede pe scară largă, un spirit de ură şi iluzie. Noi ne temem de influenţa contaminatoare a acestuia, - influenţa demoralizatoare a familiarizării cu ideea de război şi vărsare de sânge, excitarea nesănătoasă produsă de aceasta, spiritul încins de partidă, acesta este răul, şi aceasta face ca răul să se răspândească.

Să nu spună nimeni că nu există niciun pericol pentru ucenicii lui Hristos din această cauză. Există pericol, deoarece „din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci.” Simpatiile tainice şi inexplicabile ce leagă om de om, care interzic să ai un interes separat şi izolat, sunt de aşa natură încât în mod inconştient prindem tonul predominant, şi nu ne dăm seama de aceasta până când mintea este învăluită şi descumpănită. Când mintea ajunge aşa, fiind în starea aceasta nesănătoasă, este gata să primească şi să conceapă răul. Năpasta morală este mai distructivă chiar decât ciuma.”

Un alt extras retipărit din Review and Herald din 31 iulie, 1856:

„Isus a spus, „Vino după Mine.” Iubite frate, iubită soră, care este standardul tău de credinţă? Nu este Biblia? Tu spui că da. Atunci, vom căuta să înţelegem dacă Îl urmăm pe Isus, sau nu. Voi merge înaintea voastră pe cărare, şi voi cântări lucrurile împreună cu voi. Cărarea aceasta este formată din fiecare act al vieţii noastre. Vom face mai întâi o examinare pe larg, şi vom întreba, „Acţionaţi voi cum acţionează lumea?” Dar voi spuneţi, „Ce vrei să zici?” Încerc să vă explic. Luaţi parte împreună cu lumea la maximele şi legile ei? Dacă da, cărarea voastră nu este cărarea pe care a călcat Isus. Isus a spus, „Ei (ucenicii) nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume.” Când L-aţi văzut pe Isus în sala de judecată a Cezarului? Niciodată, decât atunci când a fost dus acolo ca un miel pe care-l duci la măcelărie.

„Dar noi avem nevoie de legi bune, şi este de datoria noastră să alegem oameni buni care să le facă şi să le pună în aplicare.”

Este adevărat că avem nevoie de legi bune; Isus nu ne-a lăsat să-L urmăm pe El, fără astfel de legi. El spune, „Cuvântul pe care-l auziţi, nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimis.” Ioan 14:24.

Psalmistul spune, „Legea Domnului este desăvârşită, şi înviorează sufletul.” Psalm 19:7. Pavel spune, „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” 2Tim. 3:16, 17. Ce doriţi mai mult? Sau ce doriţi mai puţin, iubiţi fraţi?

Următorul pas pe care îl solicitaţi de la agentul vostru, este de a elabora legi care, dacă vor fi nesocotite, să fie impuse cu sabia, o armă ce nu are nimic cu creştinismul. Numitele legi sunt partea esenţială, vitală, a guvernului din care el face parte, care îşi poate susţine naţionalitatea doar cu ajutorul arsenalelor sau instrumentelor morţii, al flotelor şi armatelor echipate cu armele lor de ucidere. După aceea, îl puneţi pe bunul vostru frate creştin, urmaş al Prinţului Păcii, lângă eşafod, ca să pricinuiască moartea altora; sau îl puneţi în fruntea unui corp de armată, cu un habeas corpus scris pentru a arunca în lanţuri pe un sărman frate, pentru crima de a fi dorit să respire aerul curat al cerului. Sau, dacă este magistratul cel mai de seamă al naţiunii voastre, atunci îl urcaţi pe bunul vostru episcop pe un cal de război echipat din cap până în picioare, ca general peste toate rezervele producătoare de moarte ale naţiunii.

Aş vrea să vă întreb, iubiţi urmaşi ai lui Isus, dacă omul poate face bine prin a ucide, când Dumnezeu a spus, „Să nu ucizi”? Nu se sprijină pe sabie întreaga ţesătură a guvernelor omeneşti? Nu vor fi făcute acestea bucăţi la venirea Aceluia ce are dreptul să guverneze în neprihănire?

Nu am declarat război guvernelor omeneşti. Nu. David spune, într-un imn de laudă pentru Dumnezeu, că „Omul Te laudă chiar şi în mânia lui, când Te îmbraci cu toată urgia Ta.” Psalm 76:10. „Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei dar să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele, şi vei avea laudă de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău (al creştinului).” Rom. 13:3, 4.

Dacă voi, fraţii mei, păstraţi în minte faptul că creştinii sunt o grupă diferită, o turmă mică, separată şi scoasă din lume, ca să fie lumini în lume, sau pentru lume, pentru ca oamenii din lume, văzând faptele lor bune (lumina), să fie determinaţi să se unească cu turma cea mică, ce este privită tot timpul ca nişte oi de tăiat, şi să proslăvească în felul acesta pe Tatăl vostru din ceruri, atunci veţi fi în stare să înţelegi versete de felul celor din Romani 13 şi 1Timotei 1:2, pe care îl voi aminti mai târziu. „Lăsaţi cioburile să se certe cu cioburile pământului (Isaia 45:9)”; dar creştinii să aibă gândul lui Hristos, şi atunci Îl vor urma pe Isus.

Am văzut noi unele dintre rezultatele umblării aşa zişilor creştini pe calea lumii? Se poate să ne pregătească aceasta ca să ajungem într-o situaţie, asemenea lui Balaam, când l-a chemat Balac să blesteme pe Israel, moment în care el şi-a rostit parabola şi a zis, „Cum să blastăm eu pe cel ce nu-l blastămă Dumnezeu? Cum să defaim eu pe cel ce nu-l defaimă Domnul? Îl văd din vârful stâncilor, Îl privesc de pe înălţimea dealurilor: Este un popor care locuieşte deoparte, şi nu face parte dintre neamuri.” Numeri 23:8 –9.”

Citesc acum un alt extras, retipărit din Review, datat cu 14 august, 1856:

„V-a dat evanghelia lui Isus dreptul să folosiţi sabia, ca să vă înarmaţi cu arme fireşti, să luaţi sabia pentru „apărarea proprietăţii voastre,” pentru a scăpa pe cel asuprit de sub puterea asupritorului, călcând astfel porunca a şasea a lui Dumnezeu care spune „Să nu ucizi”? Isus spune, „Să iubiţi pe vrăjmaşii voştri.”

Credeţi că voi, ca nişte creştini ce trăiesc sub învăţătura evangheliei, aveţi permisiunea din partea Bibliei pentru a vă amesteca în cearta politicii în vreun fel oarecare? Sau în legislaţie, sau în aplicarea legilor guvernelor omeneşti? Dacă credeţi aşa, atunci cred că faceţi o mare greşeală.”

Aceasta spunea denominaţiunea în 1864. Ei au prezentat lucrurile acestea guvernului Statelor Unite, ca dovadă a faptului că nu credeau în război, şi că nu se puteau angaja în purtarea armelor, iar dacă erau recrutaţi nu se putea aştepta de la ei să lupte. Guvernul Statelor Unite a ascultat ceea ce ei au prezentat, şi a făcut în aşa fel încât să fie puşi pe lângă spitale, unde puteau face lucrarea de slujitori ai evangheliei, puteau îngriji de cei bolnavi, şi puteau salva pe cei muribunzi. Acum, dacă toate acestea trebuie schimbate, ar trebui să fim cinstiţi faţă de guvern, şi să le spunem că lucrurile s-au schimbat.

Continui să citesc:

„Orice text pe care îl citaţi, orice raţionament plauzibil pe care îl puteţi face, trebuie să fie verificat cu Scriptura limpede şi literală. Poate că vom discuta toate aceste versete sau raţionamente pe care le susţineţi, la o vreme potrivită; dar mai întâi, vom asculta ce spune evanghelia. Pentru nişte creştini ce vor să-L urmeze pe Isus, aceasta ar trebui să fie destul.

Isus spune, „Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze.” Ioan 12:26. Dar voi spuneţi, „eu pot face aceasta, şi pot să slujesc ca cetăţean credincios al patriei mele, în politica şi guvernarea ei naţională.” Stop. Isus spune, „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.” Matei 6:24. „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea.” Ioan 15:19.

Ce împărtăşire puteţi avea cu politicile lumii, dacă voi „nu sunteţi din lume,” ci sunteţi urâţi de lume, şi sunteţi „scoşi din lume”? Dar „trebuie să lăsăm conducerea în mâinile celor răi”, spuneţi voi? Voi înşivă nu puteţi ajuta. Oamenii răi şi seducătorii vor merge din rău în mai rău, iar la vremea sfârşitului lumii, „cei răi vor face răul, şi niciunul dintre cei răi nu va înţelege.” Daniel 12:10. Motivul este acela că lumea nu este dispusă să asculte de Dumnezeu, sau să-L urmeze pe Isus, şi nici să recunoască faptul că există un singur Legiuitor. Iacov 4:12.

„Domnul zice: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are de Mine, nu este decât o învăţătură de datină omenească. De aceea voi lovi iarăşi pe poporul acesta cu semne şi minuni din ce în ce mai minunate, aşa că înţelepciunea înţelepţilor lui va pieri, şi priceperea oamenilor lui pricepuţi se va face nevăzută.” Isaia 29:13-14. Extraordinar este modul în care lucrul acesta s-a exemplificat în umblarea multora care au mărturisit divinitatea la nivel înalt, care, pentru puţin timp în trecut, au stat în fruntea redeşteptărilor religioase, a reformelor morale, şi a societăţilor pentru pace: au condus înainte biserica lui Hristos, înarmaţi cu evanghelia care duce la viaţă şi la nemurire; fiind folosiţi prin îndemnuri, rugăciuni, şi lacrimi; aceştia stau acum chiar în faţa evangheliei, când Isus spune, „Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.” Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” „Fiţi, deci, milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv.” Matei 5:43-45, Luca 6:36. Cu toate aceste versete din Scriptură, vedem starea deplorabilă a bisericilor creştine care îşi sporesc decăderea morală şi conformarea cu lumea. Vom cita câteva dintre multele exemple.

Aici urmează câteva declaraţii făcute de predicatori de seamă, pline de cuvinte ca „arme,” „luptă,” „bătălie,” „război,” etc. Apoi continuă, după cum urmează:

„În vederea unor fapte ca acestea, ce demonstrează că aurul cel mai curat se schimbă în ceva mai rău decât zgura, şi că nesocotesc complet mărturiile lui Hristos şi mărturisirea lor de la început, trebuie să exclamăm, „au urmat pe calea lui Cain! S-au aruncat în rătăcirea lui Balaam.”

Urmează oamenii aceştia pe Isus? Se echipează ei, şi dotează pe urmaşii lor cu mijloacele de luptă ale evangheliei? Manifestă ei o încredere implicită în legea desăvârşită a lui Dumnezeu? Recunosc ei că există doar un singur Legiuitor pentru creştin? Aud ei pe Pavel când zice că, „armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.” 2Corinteni 10:4. În cele din urmă, dau ei ascultare Scripturilor pe care spun ei că le predică?

„Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţinea piept împotriva uneltirilor diavolului.” De ce? „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui.” Nu, nu la aceasta sunt chemaţi cei ce urmează pe Isus. Ci noi luptăm „împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” „De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul.” Efeseni 6:11-13.

Pavel enumeră mijloacele de luptă ale creştinului în Efeseni 6:14-18, şi spune să luaţi „sabia Duhului (nu sabia de oţel), care este Cuvântul lui Dumnezeu.” Şi „Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri.” Să fiţi îmbrăcaţi cu această armură cerească, având picioarele încălţate cu râvna evangheliei păcii, bucurându-vă de binecuvântarea lui Hristos, - „Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! …  Ferice de cei împăciuitori (nu de cei ce distrug pacea), căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!” Matei 5:7, 9. Ascultaţi ce spune Ioan soldaţilor, care l-au întrebat ce să facă. Răspunsul lui este, „Să nu vă purtaţi violent faţă de nimeni.” Luca 3:14 (KJV).

Amintiţi-vă că Isus i-a spus lui Petru ce să facă cu sabia, atunci când această mare învăţătură practică a fost rostită pentru toţi creştinii, „Pune-ţi sabia la locul ei; căci toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri.” Matei 26:52.

Fie ca creştinii că umble în lumina acestor adevăruri, şi atunci vor exista doar puţini creştini ca generali sau soldaţi, care să folosească cele „Douăzeci şi cinci de lovituri ţintite ale Rev. Mr. Beecher,” deşi au ataşată în mod ipocrit o Biblie la echipament.

Ei aud pe Isus zicând, „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.” „Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat.” Ioan 18:36. Dacă creştinii ar fi înarmaţi în felul acesta cu armele evangheliei, fiind complet dezarmaţi de armele fireşti, separaţi pe deplin de guvernele lumii, ar putea lăsa lumea care este înarmată cu armele morţii, să alerge la vale pe calea cea largă, şi să-şi impună legile ei necreştineşti sub ameninţarea pedepsei cu moartea.

Este privilegiul nespus de preţios al rămăşiţei bisericii să privească istoria trecută şi să vadă, că ucenicii lui Hristos au exclamat, ca şi Pavel, „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat” (Rom. 8:36), în timp ce cărarea lor a fost stropită cu lacrimi, îmbibată cu sângele lor, acoperită cu trupurile lor sfâşiate şi cu oasele lor albite; - este privilegiul lor să exclame împreună cu Balaam, când înţeleg că „poporul va sta deoparte şi nu va fi socotit printre Neamuri”: „O, de aş muri de moartea celor neprihăniţi, şi sfârşitul meu să fie ca al lor!” Numeri 23: 9, 10.”

Există mult mai mult scris în acest pamflet, dar nu este nevoie să citesc mai mult din el. Voi mai citi un pasaj sau două din partea Domnului, scris pentru noi cei de astăzi. Ne-a fost dat acum patru ani prin Spiritul profeţiei, şi ne-a fost citit în Tabernacol:

„”Domnul a ales pe Iacov pentru Sine, şi pe Israel ca să-i fie o comoară deosebită. Căci ştiu că Domnul este mare, şi că Domnul nostru este mai presus de toţi dumnezeii.” Gândiţi-vă, fraţii şi surorile mele, că Domnul are un popor, un popor ales, biserica Sa, ca să fie a Lui, fortăreaţa Lui, pe care El o susţine într-o lume revoltată, lovită de păcat. Intenţia Lui este ca nicio altă autoritate să nu fie cunoscută în ea decât autoritatea Lui, să nu fie recunoscute în ea alte legi decât legile Lui.”

Un alt gând a ajuns la noi în cadrul Conferinţei Generale din anul acesta. Gândul acesta ne duce înapoi, acolo unde a început apostazia, şi ne pune faţă în faţă cu Dumnezeu, cu adevărul Său şi cu întregul subiect aşa cum vine de la Domnul; aşa cum doreşte El să fie cu poporul Lui din zilele noastre.

„Linia de demarcaţie dintre cei ce spun că sunt poporul lui Dumnezeu care păzeşte poruncile Lui, şi lume, nu mai este aşa distinctă cum a fost cândva. Cei ce umblă în armonie cu Dumnezeu nu vor fi găsiţi luând parte la adunări politice. Cei ce participă la astfel de adunări dovedesc faptul că nu sunt slujitori credincioşi ai lui Isus. Ei au folosit un foc obişnuit atât de mult timp încât discernământul lor s-a pierdut. Există un popor care s-a înrolat să stea sub drapelul lui Hristos. Ei sunt oastea lui Hristos. Ei s-au angajat să iasă din lume, şi să fie despărţiţi de ea. Ei s-au angajat să folosească sabia Duhului, cuvântul lui Dumnezeu, să ducă o luptă agresivă împotriva păcatului şi a oricărei nelegiuiri. Trebuie să ne arătăm loialitatea.”

Acesta este un termen guvernamental; este un termen ce se aplică cu privire la cetăţenie. Trebuie să ne arătăm loialitatea faţă de ce? Aceasta este întrebarea.

Trebuie să ne arătăm loialitatea faţă de Împăratul nostru, Domnul Isus Hristos. Apostolul Iacov declară că „Cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.” Iar preaiubitul Ioan, ucenicul cel mai asemănător în spirit cu Isus, a dat avertizarea, „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el.” Niciun om nu va găsi fericirea urmând exemplul lui Adam, şi rătăcind departe de Făcătorul său.

În felul acesta, lecţiile noastre se încheie acolo de unde am început – cu Adam şi Făcătorul său, cu cea dintâi dintre toate poruncile din univers: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată mintea ta, şi cu toată puterea ta.” Atunci nu vei rătăci departe de Făcătorul tău. Atunci nu va exista apostazie. Atunci nu va fi idolatrie. Atunci nu va fi un guvern făcut după exemplul păgânilor ce s-au îndepărtat de Dumnezeu; ci Dumnezeu va fi totul în toate, şi va conduce pe poporul Său în ţara aceea minunată pe care a arătat-o părintelui nostru Avraam atunci când acesta s-a despărţit de guvernele lumii acesteia, şi a stat deoparte cât timp a trăit în lume.

Cel ce ne cheamă să urmăm şi să umblăm pe urmele credinţei aceleia pe care a avut-o părintele nostru Avraam pe când nu era tăiat împrejur, ne va duce atunci în ţara aceea care este mai plină de slavă decât toate ţările. Acolo vom rămâne în prezenţa Domnului, sub aripile măreţe ale Celui Atotputernic, iubind pentru totdeauna, tot mai mult, pe Dumnezeu, cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea, şi cu toată puterea. Atunci, şi întotdeauna, va putea arăta spre noi în prezenţa locuitorilor universului, şi să spună, „Aici sunt cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi credinţa lui Isus.”

Şi tot poporul să spună, „Amin şi amin.”