După cum am văzut în lecţia anterioară, Israel a apostaziat, şi a cerut să aibă un împărat, ca să fie cum sunt toate neamurile. În studiul de faţă vom vedea că ei au ajuns cu totul ca neamurile. Israel a apostaziat de la Dumnezeu deoarece nu L-au crezut pe Dumnezeu cu toată inima. Cuvântul nu a fost amestecat cu credinţă în cei ce l-au auzit. Ei au devenit formali, iar relele pe care le-ar fi putut evita dacă ar fi fost credincioşi lui Dumnezeu, au venit peste ei ca peste oricare dintre păgâni; iar apoi, aşa cum ne spune Spiritul Profeţiei, toate relele ce au rezultat din propria lor apostazie le-au pus pe seama guvernării lui Dumnezeu. Au considerat că guvernarea Lui este un eşec; nu era destul de bună pentru ei, nu era suficientă pentru ei în lumea aceasta, aşa că vedeau nevoia de a avea o guvernare a lor proprie – una pe care să o poată manevra ei, prin care să poată guverna ei şi să se poată proteja singuri.

Atunci au spus lui Samuel: „pune un împărat peste noi, cum au toate neamurile.” Deşi Domnul, prin Samuel, a protestat în mod solemn faţă de aceasta, ei au protestat împotriva protestului acesta şi au zis: „Nu! Ci să fie un împărat peste noi, ca să fim şi noi ca toate neamurile.” Pentru că aşa au vrut, Domnul i-a lăsat să aibă un împărat după cum au vrut. Ei nu numai că hotărâseră şi stabiliseră că vor să aibă un împărat, dar au hotărât şi cine să fie împărat. Saul, fiul lui Chiş. Domnul i-a lăsat de asemenea, să-l aibă pe acesta, deoarece ei trebuiau să-şi aibă propria cale.

Însă au venit peste ei toate relele despre care Domnul le spusese că vor veni din cauza alegerii lor de a avea un împărat şi o împărăţie. Ceva din aceste rele au început să secere chiar din zilele lui Saul. Au fost ajutaţi în mod considerabil să fie salvaţi de aceste rele, prin influenţa şi domnia lui David. Cu toate că au lepădat pe Dumnezeu, El nu i-a părăsit, El a rămas cu ei ca să-i conducă pe toţi cei ce voiau să fie conduşi, şi să-i salveze, dacă era posibil, de calamităţile care aveau să vină cu siguranţă, şi despre care ştia că au să vină, şi de care nu aveau cum să scape ca naţiune. Însă voia să scape în mod individual pe toţi cei ce voiau să scape. Ei porniseră pe o cale ce în mod inevitabil şi irevocabil, îi ducea pas după pas până când a venit ruina peste ei, după cum vom vedea.

Odată cu domnia lui Solomon au început din plin necazurile care erau un rezultat natural al căii pe care porniseră împotriva protestului din partea Domnului. Şi, ca întotdeauna, Egiptul a avut un rol aici. Egiptul intervine întotdeauna. Solomon şi-a luat o nevastă din Egipt, împotriva cuvântului lui Dumnezeu. El a trimis în Egipt după cai, împotriva cuvântului lui Dumnezeu. Slava pe care i-a dat-o Domnul, a pervertit-o pentru a sluji Egiptului şi idolatriei egiptene, precum şi idolatriei tuturor popoarelor din jur. Poverile care au fost puse asupra poporului pentru a susţine în închinarea lor păgână cele trei sute de neveste ale lui Solomon şi cele şapte sute de concubine aduse dintre toate naţiunile păgâne, erau aşa de grele că nu mai puteau fi suportate, nu mai puteau fi suportate şi să fie bine. Aşa că spre binele ambelor popoare, Domnul a hotărât se despartă cele zece seminţii de cele două.

Noi nu putem ştii care este binele pe care Domnul l-a intenţionat pentru cele zece seminţii, sau pentru cele două, deoarece niciodată nu a fost realizat. Ieroboam a fost anunţat a fi cel ce va domni mai întâi peste cele zece seminţii. Însă Ieroboam, uitând exemplul splendid al lui David, de a aştepta vremea potrivită ca Domnul să lucreze, de a lăsa ca El să-l pună pe tronul celor zece seminţii, în felul Său, - încă pe când trăia Solomon şi-a ridicat mâna împotriva împăratului, şi prin aceasta a făcut pasul care arăta că el vrea să ia conducerea asupra celor zece seminţii şi să domnească peste ele, să se pună pe sine împărat, împotriva lui Solomon. Aceasta a fost trădare şi rebeliune. Solomon a vrut să-l pedepsească pentru aceasta, aşa că el a fugit în Egipt şi a rămas acolo până la moartea lui Solomon.

Dacă nu a fost egiptean în inimă înainte, a fost cu siguranţă după ce a stat acolo. Când a murit Solomon, Ieroboam s-a întors din Egipt. A venit timpul să fie despărţite cele zece seminţii de cele două, iar Roboam a pornit pe calea ce a dus la despărţire. Când a venit poporul şi i-a cerut să le uşureze poverile puse de tatăl lui peste ei, aceasta a fost o cerere raţională şi potrivită. Bătrânii sfetnici ai lui Solomon l-au sfătuit să le împlinească cererea. Dar Roboam nu a fost mulţumit de sfatul acestora, deoarece nu voia să fie slujitorul poporului, după cum îl sfătuiseră aceştia să fie; el voia să fie şeful peste popor, şi de aceea s-a sfătuit cu tinerii care crescuseră împreună cu el. Mama lui era o amonită, o nevastă a lui Solomon care avea o închinare idolatră dintre cele mai josnice. Iar tinerii care crescuseră împreună cu el erau fiii altor femei idolatre pe care le avuse Solomon de neveste. Tinerii aceştia erau crescuţi în mijlocul tuturor urâciunilor păgânismului practicat de Solomon împreună cu nevestele lui. Roboam a consimţit cu sentimentele acestora şi s-a înclinat spre calea lor, aşa că este natural că a respins sfatul din partea Domnului, şi sfatul oamenilor ce aveau frica de Domnul înaintea lor.

Roboam a dat poporului răspunsul cu care suntem familiarizaţi: „Mi-aţi cerut să vă uşurez poverile, dar în loc să fac aşa, am să vi le îngreunez. Degetul meu cel mic va fi mai gros decât coapsele tatălui meu. Atunci ei au zis: „La corturile tale, Israele! Acum vezi-ţi de casă, Davide!” Când a văzut ce s-a întâmplat, Roboam a fost foarte surprins. Totuşi lucrul acesta nu este atât de ciudat, deoarece, dacă a fost atât de orb încât să nu vadă că ceea ce le-a spus erau cuvintele cele mai lipsite de înţelepciune, nu este ciudat deloc faptul că a fost surprins de ceea ce a urmat după ce a spus acele cuvinte. A trimis la ei pe strângătorul de biruri, ca să-i îmbuneze, să domolească lucrurile şi să-i aducă înapoi, dacă era posibil. Însă ei au ucis imediat cu pietre pe acesta, iar Roboam, văzând rezultatul, s-a înspăimântat, a fugit la carul lui şi s-a grăbit să se întoarcă la Ierusalim, unde şi-a pregătit armata ca să meargă şi să-i supună, să-i oblige să-i slujească lui. Însă profetul Domnului i-a spus să nu facă aceasta, ci să stea acasă, şi a făcut aşa.

Apoi Ieroboam a pus mâna pe împărăţie şi a pus ca obiect de închinare viţeii de aur pe care i-a adus din Egipt. În felul acesta, când s-au rupt de cele două seminţii, celelalte zece au fost duse dintr-o dată în Egipt, în idolatria egipteană şi sub sistemul de guvernare egiptean. Ieroboam a dat un exemplu, şi a dat drumul unui curs, care au fost urmate de toţi ceilalţi împăraţi ai celor zece seminţii. În toată perioada de mai târziu se aminteşte de „Ieroboam, fiul lui Nebat, care a păcătuit şi a făcut pe Israel să păcătuiască.” Poporul a urmat o cale constantă a apostaziei şi decăderii, până când întreaga împărăţie a pierit, nu s-a mai auzit de ea niciodată, şi nici nu se va mai auzi. Caracterul împăraţilor celor zece seminţii a mers de la rău spre mai rău, şi tot mai rău. Ieroboam a fost rău. Cei care au urmat imediat după el au fost de asemenea răi. Apoi a venit Omri, care a fost mai rău decât ceilalţi. A urmat Ahab, care a fost mai rău decât toţi cei dinaintea lui. În felul acesta a continuat cu împărăţia, până când a pierit şi s-a dus cu totul.

Însă, Domnul a încercat tot timpul să facă tot ce se putea face pentru a-i aduce înapoi la slujirea Lui. Le-a trimis profeţi după profeţi. Le-a adresat împăraţilor chemări după chemări, ca să se teamă de El şi să-I slujească. Când cercetăm zilele de pe urmă ale lui Israel, îi găsim pe Amos şi Osea profeţind în mod special pentru Israel. Amos, Osea şi Mica au profeţit pentru Israel, lui Israel, în ultimele zile ale lui Israel. Din profeţia lui Mica, doar puţin se referă la cele zece seminţii. Din Amos aproape tot se referă la ele, la fel şi cea mai mare parte din Osea. Amos şi Osea profetizează pe larg despre Israel, de fapt aproape în întregime, adresând ultima chemare a Domnului adresată lui Israel, de a se întoarce cu totul la El pentru a fi salvaţi de la completa distrugere.

Toate profeţiile acestea, precum şi istoria lui Israel, sunt puse în Biblie pentru avertizarea oamenilor care trăiesc în zilele de pe urmă ale istoriei lumii. Toate acestea cuprind învăţătura lui Dumnezeu pentru oamenii din zilele de pe urmă – să se întoarcă la Dumnezeu ca să fie salvaţi din ruina ce va veni cu siguranţă. De aceea sunt scrise aceste lucruri. Aşa că Amos şi Osea spun un adevăr prezent, pentru voi, pentru mine şi pentru orice om din lume, tot aşa de actual cum a fost în zilele în care l-au scris, pentru oamenii din cele zece seminţii.

Amos a profetizat, iar preotul din Betel i-a zis: „Nu profeţi aici. Aici este casa împăratului, este curtea împăratului. Du-te în ţara lui Iuda. (KJV)” S-a dus şi i-a zis lui Ieroboam al doilea că Amos profetiza de rău despre ţară şi îi îndemna pe oameni la rebeliune împotriva împăratului, zicând că sabia Domnului va cădea peste ei, cuvinte pe care ţara nu putea să le sufere.

Să deschidem la pasajul acesta, şi să citim Amos 7:10-15:

„Atunci Amaţia, preotul din Betel, a trimis să spună lui Ieroboam, împăratul lui Israel: „Amos unelteşte împotriva ta în mijlocul casei lui Israel; ţara nu poate să sufere toate cuvintele lui! Căci iată ce zice Amos: „Ieroboam va fi ucis de sabie, şi Israel va fi dus în robie departe de ţara sa!”.” Şi Amaţia i-a zis lui Amos: „Pleacă, văzătorule, şi fugi în ţara lui Iuda! Mănâncă-ţi pâinea acolo, şi acolo prooroceşte. Dar nu mai prooroci la Betel, căci este un locaş Sfânt al împăratului, şi este un templu al împărăţiei!” Amos a răspuns lui Amaţia: „Eu nu sunt nici prooroc, nici fiu de prooroc; ci sunt păstor, şi strângător de smochine de Egipt. Dar Domnul m-a luat de la oi, şi Domnul mi-a zis: „Du-te şi prooroceşte poporului Meu Israel!”

De aceea, Amos le-a spus profeţiile, şi nu uitaţi că erau zilele de pe urmă ale lui Israel. Dar, dacă nu l-au lăsat pe Amos să profeţească în ţara lor şi l-au scos afară, persecutându-l aşa cum au făcut cu mulţi dintre proorocii dinaintea lui, Domnul a ridicat pe Osea în ţara lui Iuda. Fiind în ţara lui Iuda, unde preotul idolatru i-a spus lui Amos să plece, a putut rosti profeţii despre Israel, fără ca aceştia să-l poată persecuta şi fără să poată face cu el ceea ce ar fi vrut să facă.

Încă ceva despre acest subiect. Ştiţi că începând cu vremea lui Samuel, împăraţii lui Israel au persecutat pe poporul lui Dumnezeu, au persecutat pe profeţi, au înjunghiat pe preoţi, după bunul lor plac. Au făcut-o pentru că aveau puterea şi spiritul de a o face. Însă, dacă Israel nu ar fi avut niciodată împărat, împărăţie, sau guvernare a lor proprie, ar fi putut face aceasta? – Nu. Le-ar fi fost imposibil. Ştiţi că împăraţii lui Israel s-au purtat mai rău cu oamenii lui Dumnezeu şi cu profeţii Domnului, decât împăraţii păgâni. Pe când împăraţii lui Israel şi împăraţii lui Iuda îi maltratau pe profeţii Domnului, împăraţii păgâni erau gata să-i respecte şi să le acorde favoruri.

Aşa cum am spus, şi Osea a profeţit despre Israel. Voi citi acum câteva versete din Osea, ca să vedem ce spune. Priviţi mai întâi la capitolul nouă:

„Nu vor rămâne în ţara Domnului; ci Efraim se va întoarce în Egipt.”

Efraim a fost una dintre cele zece seminţii, dar numele este folosit aici pentru toate cele zece. Cele zece seminţii au mers în Asiria, fiind luaţi robi de asirieni. Dacă au fost luaţi captivi de asirieni, ce vrea să spună Domnul când zice că se vor întoarce în Egipt? – Egiptul semnifică cea mai adâncă apostazie posibilă faţă de Dumnezeu. Întunericul care este complet egiptean, este întunericul care se află acolo unde oamenii domnesc în locul lui Dumnezeu, şi întreaga stăpânire – guvernarea, oamenii, şi totul, - este împotriva lui Dumnezeu şi împotriva poporului Său, aşa cum a fost împotriva lui Israel pe când erau în ţara Egiptului, înainte să cadă plăgile peste Egipt şi Israel să fie eliberat. Dacă Domnul spune aici că Efraim se va întoarce în Egipt, cu toate că Asiria, - guvernarea Asiriei – avea să-i ia captivi, aceasta arată că ei erau hotărâţi să meargă până la o apostazie absolută, şi de aceea ei nu mai puteau, pur şi simplu pentru că nu mai voiau, să rămână „în ţara Domnului.”

Vă amintiţi că am citit ce a spus Domnul lui Avram: Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.” Aşadar, ţara este ţara Domnului. Şi când spune prin Osea că Israel nu va rămâne în ţara Domnului, nu se referă la bucăţica aceea de pământ din jurul Samariei, ci se referă la ţara pe care i-o arătase lui Avraam, şi în care a chemat Dumnezeu pe poporul Său când i-a scos din Egipt. „Nu vor rămâne în ţara Domnului.” De aici urmează Egiptul, apostazia absolută. Veţi vedea aceasta mai departe, după cum vom citi:

„Nu vor rămâne în ţara Domnului; ci Efraim se va întoarce în Egipt, şi vor mânca în Asiria mâncăruri necurate. Nu vor aduce Domnului vin ca jertfă de băutură; şi nu vor fi plăcuţi Lui. Pâinea jertfită de ei va fi ca o pâine de jale; toţi cei ce vor mânca din ea, se vor face necuraţi; căci pâinea lor va fi numai pentru ei, nu va intra în Casa Domnului! Ce veţi face în zilele de praznic, la sărbătorilor Domnului? Căci iată că ei pleacă din pricina pustiirii; Egiptul îi va aduna, Memfisul le va da morminte; ce au mai scump, argintul lor, va fi prada mărăcinilor, şi vor creşte spinii în corturile lor.” (KJV)

Capitolul zece:

„Israel este o vie goală, care face roade pentru ea însăşi. Cu cât roadele sale erau mai multe, cu atât mai multe altare a zidit; cu cât îi propăşea ţara, cu atât înmulţea stâlpii idoleşti. Inima lor este împărţită: de aceea vor fi găsiţi vinovaţi. Domnul le va surpa altarele, le va nimici stâlpii idoleşti. Şi curând vor zice: „N-avem împărat.” (trad. KJV)

Pe vremea aceea nu aveau împărat. Acesta fusese ucis, şi era un moment de răgaz. Încă nu venise alt împărat în locul lui. Dar, observaţi ce spune: „Curând vor zice: N-avem împărat.” Atunci când şi-au ales împărat împotriva protestului Său, Domnul le-a zis că ei Îl leapădă. „Nu,” au zis ei, „ci să fie un împărat peste noi.” Au avut împărat? Da. Dar a venit vremea când au fost constrânşi să spună, „Nu avem împărat.” Ce a zis Domnul atunci?

„Curând vor zice: „N-avem împărat, căci nu ne-am temut de Domnul; şi, ce ar putea face un împărat pentru noi?” Ei rostesc vorbe deşerte, jurăminte mincinoase, când încheie un legământ: de aceea, pedeapsa va încolţi ca o buruiană otrăvitoare din brazdele câmpiei! Locuitorii Samariei, se vor teme din cauza viţeilor din Bet-Aven; poporul va jeli pe idol, şi preoţii lui vor tremura pentru el, pentru slava lui, care va pieri din mijlocul lor.” (trad. KJV)

În capitolul treisprezece, citim ce spune Domnul. Versetul nouă:

„Israele, tu te distrugi singur, dar în Mine este ajutorul tău. Eu voi fi împăratul tău.” (KJV)

Dar ei nu au vrut să fie aşa. Observaţi că tot timpul, Domnul a vrut ca numai El să fie singurul lor împărat; a dorit ca să-şi dea seama că El este împăratul lor, şi să nu aibă un altul. Dar, aşa cum spune în versetul următor: „Ţi-am dat un împărat în mânia Mea, şi ţi-l iau în urgia Mea.” Am să citesc versetul în întregime:

„Eu voi fi împăratul tău: unde este un altul ca să te poată salva în toate cetăţile tale? Unde sunt judecătorii tăi despre care spuneai: „Dă-mi un împărat şi domnitori?” (KJV)

Domnul arată înapoi către momentul în care au spus „Dă-ne un împărat ca să domnească peste noi.” Acum El spune, „Am protestat atunci ca să nu-l aveţi, şi v-am spus că se va întâmpla răul acesta. Acum voi singuri spuneţi că nu aveţi împărat, ci v-aţi distrus singuri. Eu voi fi împăratul vostru; lăsaţi-Mă să fiu împăratul vostru.”

Să vedem acum capitolul unsprezece, primul verset:

„Când era tânăr Israel, îl iubeam, şi am chemat pe fiul Meu din Egipt.”

De ce vorbeşte aşa acum, în zilele de pe urmă ale lui Israel, la sute de ani după ce i-a scos din Egipt? Pentru ce?

„Când era tânăr Israel, îl iubeam, şi am chemat pe fiul Meu din Egipt. Dar cu cât proorocii îi chemau, cu atât ei se depărtau: au adus jertfe Baalilor, şi tămâie chipurilor idoleşti. Şi totuşi Eu am învăţat pe Efraim să meargă, şi l-am ridicat în braţe; dar n-au văzut că Eu îi vindecam. I-am tras cu legături omeneşti, cu funii de dragoste, am fost pentru ei ca cel ce le ridică jugul de lângă gură. M-am plecat spre ei şi le-am dat de mâncare. Nu se vor mai întoarce în ţara Egiptului; dar Asirianul va fi împăratul lor, pentru că n-au voit să se întoarcă la Mine. Sabia va năvăli peste cetăţile lor, va nimici, va mânca pe sprijinitorii lor, din pricina planurilor pe care le-au făcut. Poporul Meu este pornit să se depărteze de Mine; şi dacă sunt chemaţi înapoi la Cel Prea Înalt, nici unul din ei nu caută să se ridice.”

Domnul îl deplânge pe Israel acum, când este tocmai la un pas de ruină. Le adresează ultima chemare; ultima profeţie este rostită. În acelaşi timp, Ezechia domneşte în Iuda. Odată cu venirea lui la tron, încearcă să facă reformă în împărăţie şi să o recupereze din apostazia în care a târât-o Ahaz. După ce a curăţit Templul şi a pus totul în ordine, au ţinut sărbătoarea Paştelor timp de două săptămâni. Însă înainte de Paşti, Ezechia a trimis mesageri în tot ţinutul locuit de cele zece seminţii, printre cei ce au rămas din ele, ca să-i cheme la sărbătoarea Paştelor, la Ierusalim, ca să se închine Domnului, Dumnezeului Oştirilor. Dar, raportul ne spune, ei i-au batjocorit pe mesageri, şi i-au luat în râs. Totuşi, „mulţi” din Isahar, Zabulon şi Neftali, şi din alte părţi ale ţării s-au suit la Ierusalim, au ţinut Paştele, şi s-au lipit de Domnul. Pe când oamenii aceştia s-au suit la Ierusalim şi au locuit în mijlocul poporului lui Iuda, exact în acelaşi timp, a venit împăratul Asiriei şi a luat în stăpânire tot ţinutul celor zece seminţii. În felul acesta, cei ce au ascultat chemarea lui Ezechia de a veni la Ierusalim pentru a se închina Domnului, au scăpat de robia Asiriei.

Chiar înainte ca Ezechia să le adreseze apelul său, Osea scria aceste lucruri, şi Domnul se jeluia din cauza celor pe care poporul era hotărât să le facă. Observaţi ce spune:

„Eu am învăţat pe Efraim să meargă, şi l-am ridicat în braţe.”

Domnul era aşa de îngrijorat pentru ei ca să meargă pe calea cea dreaptă, încât i-a luat pe braţe şi i-a condus astfel. Însă ei au respins braţul, şi nu au vrut să fie conduşi nici în felul acesta. Cu toate acestea, nu putea renunţa la ei:

„Cum să te dau Efraime? Cum să te predau Israele? Cum să-ţi fac ca Admei? Cum să te fac ca Ţeboimul? Mi se sbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă! Nu voi lucra după mânia Mea aprinsă, nu voi mai nimici pe Efraim; căci Eu Sunt Dumnezeu, nu un om. Eu Sunt Sfântul în mijlocul tău, şi nu voi veni să prăpădesc.”

Dumnezeu S-a ţinut, oprind judecăţile care trebuiau să cadă peste ei. Deoarece El este Dumnezeu, nu voia încă să le lase să cadă, chiar dacă ele ar fi trebuit să cadă. Cu toate acestea, ei au continuat să se răzvrătească; au continuat să meargă înainte pe propria lor cale. Rezultatul este înregistrat în 2Împăraţi 17:5-8:

„Şi împăratul Asiriei a străbătut toată ţara, şi s-a suit împotriva Samariei pe care a împresurat-o timp de trei ani. În al nouălea an al lui Osea, împăratul Asiriei a luat Samaria, şi a dus pe Israel în robie în Asiria, l-a pus să locuiască la Halah şi la Habor, lângă râul Gozan, şi în cetăţile Mezilor. Lucrul acesta s-a întâmplat pentru că copiii lui Israel au păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului lor, care-i scosese din ţara Egiptului, de sub mâna lui Faraon, împăratul Egiptului, şi pentru că s-au închinat la alţi dumnezei. Au urmat obiceiurile neamurilor pe care Domnul le izgonise dinaintea copiilor lui Israel, şi obiceiurile rânduite de împăraţii lui Israel.”

Şi, spune mai departe, în versetul treisprezece:

„Domnul a înştiinţat pe Israel şi Iuda prin toţi proorocii Lui, prin toţi văzătorii, şi le-a zis: „Întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele, şi păziţi poruncile şi rânduielile Mele, urmând în totul legea pe care am dat-o părinţilor voştri şi pe care v-am trimis-o prin robii Mei proorocii.” Dar ei n-au ascultat, şi-au înţepenit grumazul, ca şi părinţii lor, care nu crezuseră în Domnul, Dumnezeul lor. N-au vrut să ştie de legile Lui, de legământul pe care-l făcuse cu părinţii lor, şi de înştiinţările pe care li le dăduse. S-au luat după lucruri de nimic, şi ei înşişi n-au fost decât nimic, şi după neamurile în mijlocul cărora trăiau, cu toate că Domnul le poruncise să nu se ia după ele.”

În felul acesta s-au pierdut cele zece seminţii. Profeţind despre lucrurile acestea, Osea a spus:

„Iuda încă domneşte împreună cu Dumnezeu, şi este credincioasă împreună cu sfinţii.” (KJV). Pentru o vreme, Iuda încă a rămas pe picioare. Pe vremea aceea, împărat era Ezechia. După Ezechia a urmat Manase, care a afundat împărăţia din nou în apostazie. Fiul lui a mers pe urmele sale. Apoi a urmat Iosia, care a reformat încă o dată împărăţia. Iar după ce Iosia a fost ucis, împărăţia s-a îndreptat direct spre ruină. După Iosia nu a mai fost niciun împărat care să se teamă de Domnul. Chiar şi în zilele lui Ezechia aşteptările lor se îndreptau spre Egipt, se ţineau de Egipt, şi căutau să obţină ajutorul Egiptului pentru a-i salva, căutau să obţină ajutor din Egipt, măcar că toate greutăţile aduse peste ei se datorau necredinţei şi îndepărtării lor de Domnul.

Să privim puţin zilele din perioada târzie a lui Iuda. Ahaz a trimis la Tiglat-Pileser, împăratul Asiriei, şi i-a cerut să se suie ca să-l salveze din mâna împăratului Damascului şi a împăratului Samariei. Tiglat-Pileser a făcut ca atare. A luat Damascul  sub stăpânire, eliberând în felul acesta pe Ahaz. Ahaz i-a plătit tribut, şi s-a dus la Damasc pentru a se întâlni cu el, şi pentru a se angaja la ascultare ca supus al lui. Văzând acolo un altar idolatru, a făcut unul la fel, şi l-a pus la uşa Templului lui Dumnezeu. În felul acesta a târât naţiunea în apostazie, cum au făcut ceilalţi împăraţi în Israel.

După Ahaz, în Iuda a succedat Ezechia. Când Ezechia a devenit împărat, dorinţa lui a fost de a fi eliberat de stăpânirea Asiriei şi de plata tributului. În Iuda a existat o grupare alături de Ezechia, decişi să se elibereze de Asiria. Gruparea aceasta credea că singurul mod de a realiza aceasta era prin a cere ajutor Egiptului. Atunci a profeţit Isaia şi le-a spus să se încreadă în Domnul pentru eliberare atât de sub stăpânirea Egiptului, cât şi a Asiriei. Le-a spus că erau asupriţi din cauza faptului că au păcătuit împotriva Domnului. Le-a spus că încercarea lor de a obţine ajutor din Egipt nu avea să le folosească, întrucât avea să le aducă mai multă asuprire, deoarece Egiptul avea să-i asuprească în loc să-i ajute; că Egiptul nu putea să-i elibereze.

Să vedem acum capitolul opt din Isaia. Care pasaj din Scriptură îl folosim aşa de mult, din cartea lui Isaia, când vorbim despre venirea Domnului? Unde îl găsim? Vă aduceţi aminte că al optulea capitol din Isaia vorbeşte despre cei ce întreabă spiritele, care şoptesc şi bolborosesc, - referindu-se la Spiritism? Tot aici spune, „Înveleşte această mărturie, pecetluieşte această descoperire, între ucenicii Mei.” Eu voi aştepta pe Domnul, care Îşi ascunde Faţa de casa lui Iacov. Pe El îl voi căuta.” Este acesta un capitol al adventului? – Da. Este un capitol care ajunge până la venirea Domnului? – Da.

Observaţi ce cuprinde capitolul acesta. Observaţi ce scrie la începutul capitolului, începând cu versetul cinci:

„Domnul mi-a vorbit iarăşi, şi mi-a zis: „Pentru că poporul acesta a dispreţuit apele din Siloe care curg lin, şi s-a bucurat de Reţin şi de fiul lui Remalia, iată, Domnul va trimite împotriva lor apele puternice şi mari ale Râului (Eufrat), adică pe împăratul Asiriei cu toată puterea lui; pretutindeni el va ieşi din albia lui, şi se va vărsa peste malurile lui; va pătrunde în Iuda, va da peste maluri, va năvăli, şi va ajunge până la gât. Iar aripele întinse ale oastei lui vor umple întinderea ţării tale, Emanuele!”

Toate acestea li s-au întâmplat în mod literal. Împăratul Asiriei a venit şi a potopit ţara în întregime. Dar, de ce sunt scrise lucrurile acestea în acelaşi loc şi în legătură cu aşteptarea după venirea Domnului, şi de ce se referă la un popor care aşteaptă venirea Domnului? Lucrurile acestea sunt scrise aici, şi ajung până la noi, pentru a arăta tuturor oamenilor de acum, din zilele noastre, că peste toată ţara şi peste toate popoarele, vor veni probleme, greutăţi, situaţii confuze, care se vor revărsa ca un potop, vor ajunge până la gât şi vor umple întinderea ţării, iar oamenii nu vor şti cum să scape. De aceea pasajul se întinde până la noi, cei care aşteptăm pe Domnul. Haideţi să citim mai departe şi să vedem.

„Asociaţi-vă cât voiţi, popoare, căci tot veţi fi zdrobite; luaţi aminte, toţi cei ce locuiţi departe! Pregătiţi-vă oricât de luptă, căci tot veţi fi zdrobiţi. Pregătiţi-vă oricât de luptă, căci tot veţi fi zdrobiţi. Faceţi la planuri, cât voiţi, căci nu se va alege nimic de ele! Luaţi la hotărâri cât voiţi, căci vor fi fără urmări! Căci Dumnezeu este cu noi.” Aşa mi-a vorbit Domnul, când m-a apucat mâna Lui, şi m-a înştiinţat să nu umblu pe calea poporului acestuia: „Nu spuneţi „O confederaţie” cum spune poporul acesta tuturor, „O confederaţie”; şi nu vă temeţi de ce se teme el, nici nu vă speriaţi!” (KJV)

Sunt acum, chiar acum, astfel de vremuri, acum când se aşteaptă venirea Domnului? Se asociază oamenii din cauza faptului că teama şi confuzia vin peste ei? Pentru că vin necazuri peste ţară? Vedem pe undeva, ceva de acest fel? Aţi văzut aşa ceva? Sigur că aţi văzut. A văzut cineva, şi adventiştii nu au văzut? De fapt, dacă este vreo diferenţă, aproape oricine le vede mai clar decât adventiştii. Dar lucrurile acestea se văd, este foarte clar. Oamenii se asociază, se unesc în grupări şi în snopi, şi se pregătesc de luptă. Pentru ce se pregătesc de luptă? Ce urmează să se întâmple? – Urmează să fie zdrobiţi. Deci pentru ce se pregătesc? Pentru a fi zdrobiţi. Totuşi, ei nu gândesc aşa. Ei se gândesc că se pregătesc să lupte împotriva relelor ce sunt gata să vină. Şi încercările pe care le fac pentru a scăpa de aceste rele, nu fac decât să înrăutăţească lucrurile, şi îi aduc tot mai aproape de distrugere şi de zdrobirea lor în bucăţi.

„Sfinţiţi însă pe Domnul oştirilor. De El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi.” Şi atunci El va fi un locaş Sfânt, dar şi o piatră de poticnire, o stâncă de păcătuire pentru cele două case ale lui Israel, un laţ şi o cursă pentru locuitorii Ierusalimului! Mulţi se vor poticni, vor cădea şi se vor sfărâma, vor da în laţ şi vor fi prinşi.” - „Înveleşte această mărturie, pecetluieşte legea între ucenicii Mei.” Eu voi aştepta pe Domnul, care Îşi ascunde Faţa de casa lui Iacov. Pe El îl voi căuta. Iată, eu şi copiii pe care mi i-a dat Domnul, suntem nişte semne şi nişte minuni în Israel, din partea Domnului oştirilor, care locuieşte pe muntele Sionului.” (KJV)

Este clar că profeţia aceasta se întinde până la venirea Domnului. Este o povaţă pentru oamenii care sunt pe cale să-L întâlnească pe Domnul. Dar de ce se aminteşte aici despre necazurile petrecute pe vremea când Asiria asuprea pe Iuda? Pur şi simplu, deoarece necazurile acestea descriu cel mai clar ce fel de necazuri vor veni peste ţară şi vor tulbura pe toţi oamenii în vremea venirii Domnului. Şi încercările pe care le-a făcut Iuda pentru a evita relele şi pentru a scăpa de ele, sunt exact aceleaşi încercări pe care le vor face cei ce spun că sunt poporul Domnului, pentru a scăpa de relele viitoare.

Dumnezeu îndemnă tot timpul: „Nu vă sprijiniţi pe Asiria; nu vă sprijiniţi pe Egipt; ci puneţi-vă încrederea numai în Domnul. Întoarceţi spatele Asiriei: aşa este drept. Dar nu vă duce-ţi în Egipt ca să scăpaţi de Asiria. Căutaţi pe Domnul. Nu vă duceţi în Egipt; mergeţi la Domnul. După ce Îl veţi găsi pe Domnul cu toată inima voastră, veţi fi eliberaţi de tot necazul şi asuprirea din partea Asiriei.” Doar câteva cuvinte legate de acest aspect. Capitolul treizeci din Isaia ne spune care este secretul.

„Vai, zice Domnul, de copiii răzvrătiţi, care iau hotărâri fără Mine, fac legăminte care nu vin din Duhul Meu, şi îngrămădesc astfel păcat peste păcat! Ei se pogoară în Egipt, fără să Mă întrebe, ca să fugă sub ocrotirea lui Faraon, şi să caute un adăpost sub umbra Egiptenilor! Dar, ocrotirea lui Faraon vă va da de ruşine, şi adăpostul sub umbra Egiptului vă va da de ocară.” Vers. 1-3.

Ambasadorii lui au coborât acolo, ca să prezinte propunerile lor Egiptului. Dar când Iuda şi-a trimis ambasadorii în Egipt, Egiptului i-a fost ruşine de astfel de ambasadori.

„Căci voievozii lui au şi ajuns la Ţoan, şi trimeşii lui au şi atins Hanesul. Dar toţi vor rămâne de ruşine, din pricina unui popor (tuturor le-a fost ruşine de un popor - KJV), care nu le va fi de folos, nici nu-i va ajuta, nici nu le va folosi, ci va fi spre ruşinea şi ocara lor.” Proorocie asupra unor dobitoace de la miazăzi: printr-un ţinut strâmtorat şi necăjit, de unde vine leoaica şi leul, năpârca şi şarpele zburător, îşi duc ei bogăţiile în spinarea măgarilor, şi vistieriile pe cocoaşa cămilelor, către un popor care nu le va fi de folos. Căci ajutorul Egiptului nu este decât deşertăciune şi nimic; de aceea eu numesc lucrul acesta: „zarvă fără nici o ispravă.” Vers. 4-7.

Ca să vedeţi că acest gând nu este străin, deschid şi citesc dintr-o mărturie datată în 5 iulie, 1896, după cum urmează:

„Avertizările date în cuvântul lui Dumnezeu copiilor lui Israel au fost scrise nu doar pentru ei, ci pentru toţi cei ce vor trăi pe pământ. El le spune: „Vai, … de copiii răzvrătiţi, care iau hotărâri fără Mine, fac legăminte care nu vin din Duhul Meu, şi îngrămădesc astfel păcat peste păcat! Ei se pogoară în Egipt, fără să Mă întrebe, ca să fugă sub ocrotirea lui Faraon, şi să caute un adăpost sub umbra Egiptenilor!” Dacă Domnul a mustrat pe poporul Său din vechime din cauza faptului că au neglijat să caute sfatul Lui când au fost în dificultate, nu va avea El neplăcere în zilele noastre dacă poporul Său, în loc să se sprijine pe razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii pentru ca acestea să le lumineze calea, Îi întorc spatele în timpul lor de probă şi încercare, pentru a căuta ajutor la fiinţele omeneşti, care sunt tot aşa de supuse greşelii şi neputincioase cum sunt şi ei înşişi? Unde este tăria noastră? Este în oameni care sunt la fel de neajutoraţi şi dependenţi ca şi noi înşine? Care au nevoie de călăuzire de la Dumnezeu, după cum şi noi avem? Hristos spune: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.” De aceea a făcut tot ce era necesar pentru ca Duhul Sfânt să fie un ajutor prezent în orice timp de nevoie.”

Ştiţi că în mijlocul situaţiilor confuze de anul trecut, despre care s-a aşteptat să fie rezolvate prin campania politică, până şi unii adventişti de ziua a şaptea s-au îndepărtat aşa de mult de supunerea lor faţă de Dumnezeu, încât au vrut să ia parte la campanie, încercând să manipuleze afacerile politice, ca să controleze alegerile şi să încerce să dea o direcţie lucrurilor. Pentru ce? – Ca să scape ţara de greutăţile despre care erau siguri că vor veni peste ea. Sigur că vor veni greutăţi peste ţară. Dar, să se organizeze adventiştii în grupări pentru o lucrare de felul acesta? Fie ca ei să scape de Asiria; să scape atât de Asiria, cât şi de Egipt, ca să fie întorşi la Dumnezeu. Aceasta este unica scăpare. Aceasta este unica salvare, fie că a fost atunci, este acum, sau este în orice vreme.