În lecţia de seara trecută am spus că nu am văzut până acum de curând o copie a celor zece porunci publicată de adventiştii de ziua a şaptea, în afară de Biblie, care să fie aşa cum le-a rostit Dumnezeu. Mă bucur că în sfârşit adventiştii de ziua a şaptea pot avea o copie a Legii lui Dumnezeu, aşa cum a dat-o Dumnezeu. Mă bucur că fratele Howe a făcut copii ale Legii lui Dumnezeu, aşa cum a dat-o Dumnezeu. Haideţi să nu mai fim supuşi aceleiaşi acuzaţii ca şi ceilalţi, de a lăsa afară o parte din Legea lui Dumnezeu, când mergem înaintea oamenilor.
Se poate vedea destul de limpede că omul care a făcut cel dintâi copia aceea a Legii lui Dumnezeu pe care o foloseşte aproape oricine, a fost un egiptean. Legea spune: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-am scos din ţara Egiptului, din casa robiei.” Însă el şi-a zis: „nu se referă la mine, şi nu se referă la nimeni din zilele noastre; căci noi nu am fost scoşi din Egipt. Se referă doar la Iudei.” De aceea a lăsat afară expresia aceasta şi a tipărit restul Legii, prezentând astfel în faţa lumii o copie mutilată a Legii pe care Domnul Însuşi a dat-o. În felul acesta a făcut-o să apară ca şi cum singurul document pe care Domnul l-a rostit din cer, ar începe fără să specifice cine este autorul lui, fără ca el să se prezinte, ci ar începe doar aşa abrupt şi nedefinit, „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine.” Oricine se poate întreba imediat, „Dar cine eşti Tu? Cine este Cel care vorbeşte?” Dar când Legea este luată aşa cum este dată, atunci Dumnezeu spune cine este Cel care vorbeşte, „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-am scos din ţara Egiptului, din casa robiei.” Acesta este Cel care vorbeşte; să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine, „care pot să te scot din robia Egiptului.”
Mai este un gând important aici: Când Legea este tipărită fără introducerea pe care Domnul Însuşi o face, aşa cum apare de obicei pe hărţi şi pliante, este necesar să se pună ca titlu: „Legea lui Dumnezeu.” Aceasta dovedeşte că oamenii îşi dau seama de necesitatea de a exista un fel de certificat care să arate a cui este Legea, şi cine este Cel care rosteşte aceste porunci. Şi văzând necesitatea aceasta, oamenii pun deasupra Legii lui Dumnezeu certificatul lor, care să arate că aceasta este Legea lui Dumnezeu.
Însă, dacă ar vrea să tipărească Legea lui Dumnezeu aşa cum a dat-o Domnul, ar avea certificatul Domnului care arată că este Legea lui Dumnezeu, şi că El Însuşi este Cel are rosteşte aceste porunci. El spune: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-am scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine,” etc. Şi dacă oamenii au certificatul Domnului care arată că aceasta este Legea Lui, cu siguranţă nu mai au nevoie de certificatul vreunui om care să spună că aceasta este Legea lui Dumnezeu.
Nu este certificatul Domnului mai bun decât certificatul vreunui om, sau al tuturor oamenilor? Şi, dacă oamenii lasă la o parte certificatul Domnului care arată că aceasta este Legea Sa, şi pun propriul lor certificat în loc, ar putea exista vreo situaţie mai clară a punerii oamenilor în locul lui Dumnezeu? Haideţi să dăm la o parte această aroganţă şi cârpăceală, şi haideţi să luăm Legea cea sfântă aşa cum a rostit-o şi a scris-o Autorul ei cel sfânt. „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-am scos din ţara Egiptului, din casa robiei.” Amin. Lăsaţi-o aşa.
Prin faptul că are tot ceea ce a rostit Domnul, Legea lui Dumnezeu prezintă lumii atât pe Mântuitorul cât şi pe Creatorul ei. Spune tuturor oamenilor că Acela ce este Autorul Legii, Acela ce cheamă oamenii la respectarea ei, este atât Mântuitor cât şi Creator. Lucrul acesta este arătat de Legea însăşi. Dacă ei scot din Lege partea care Îl descoperă ca Mântuitor, nu este de mirare că sunt gata şi sunt dispuşi să scoată din Lege partea care Îl descoperă ca şi Creator al omului. Satana întotdeauna a vrut să scape de Lege, şi să ascundă de oameni importanţa ei. A început prin a scoate pe Mântuitorul din ea, şi sfârşeşte prin a scoate pe Creator din ea. Dar Domnul vrea să ştim că El este Acela ce ne-a scos din Egipt, şi în felul acesta vom putea să-L vedem atât pe Mântuitor cât şi pe Creator în Legea pe care a dat-o pentru om.
Un alt gând. Atunci când putem înţelege, şi înţelegem că Israel, intrând în ţară, nu au intrat în ţara pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru ei, ci au pierdut ţara aceea, putem înţelege dezamăgirea pe care a avut-o Moise când i s-a spus că nu va intra acolo. Atunci când vedem, cum văd unii, că Israel a intrat în ţara pe care Domnul a pregătit-o pentru ei, şi că Domnul acolo a vrut să-i ducă, şi apoi vedem că Moise a murit şi a fost luat la cer, putem spune că Moise a fost cel mai câştigat la urma urmei; că nu a fost o dezamăgire aşa de mare ca să nu intre în ţară, deoarece a fost luat la cer.
Însă, dacă înţelegem că Domnul a vrut să-i ducă în locuinţa Lui cea sfântă, în locul pe care şi l-a pregătit pentru El Însuşi ca să locuiască acolo, în Templul pe care mâinile Lui l-au întemeiat, atunci putem înţelege cât de mare a fost dezamăgirea lui Moise, chiar dacă a murit şi a fost dus la cer, pentru că nu a intrat în ţara aceea. Când şi-a dat seama că păcatul i-a oprit ca să nu intre în ţara binecuvântată a făgăduinţei, când a putut înţelege că Isarel a pierdut ceea ce avea Domnul pentru ei; când a văzut ţara cea minunată, de pe vârful muntelui Nebo, şi a fost nevoit să contemple veacurile îndelungate de peregrinare, de apostazie şi necaz prin care aveau să treacă poporul şi cauza lui Dumnezeu, şi a ştiut că avea şi el o mică parte în ceea ce a cauzat îndelungata peregrinare; ne este uşor să înţelegem ce dezamăgire cumplită a fost pentru el aceea de a nu intra în ţară fără să moară deloc, chiar dacă din mormânt a fost dus la cer.
Un alt text, dacă cineva ar avea nevoie să-şi întărească convingerea că Israel nu ieşise din Egipt cât timp s-au aflat în pustie, se găseşte în cartea lui Iosua. Vă amintiţi pasajul, - după ce au trecut Iordanul şi au fost tăiaţi împrejur, - este scris: „Astăzi, am ridicat ocara Egiptului de deasupra voastră.” După cum vedeţi, oamenii aceia, care au ieşit din Egipt, nu au ieşit de fapt din Egipt până când nu au trecut Iordanul; căci până atunci nu a fost îndepărtată de la ei ocara Egiptului. După aceea, cu toţii au fost oameni convertiţi. Întreaga naţiune a trecut Iordanul prin credinţă. A fost un popor care L-a crezut pe Dumnezeu, şi nu a fost în mijlocul lor nicio voce care să dea glas unor păreri divergente sau unor gânduri îndoielnice, - atunci au fost afară din Egipt. Observaţi că este foarte evident că Egiptul spiritual este Egiptul literal din Biblie.
Să deschidem acum la textul pentru seara aceasta. Se găseşte la Numeri 23:9. Încep să citesc de la versetul şapte. Sunt cuvintele lui Balaam, din profeţia pe care a rostit-o pentru Balac, împăratul Moabului.
„Balaam şi-a rostit proorocia şi a zis: „Balac m-a adus din Aram (Mesopotamia). Împăratul Moabului m-a chemat din munţii Răsăritului, zicând: „Vino, şi blastămă-mi pe Iacov! Vino, şi defaimă-mi pe Israel!” Cum să blastăm eu pe cel ce nu-l blastămă Dumnezeu? Cum să defaim eu pe cel ce nu-l defaimă Domnul? Îl văd din vârful stâncilor, Îl privesc de pe înălţimea dealurilor: ESTE UN POPOR CARE LOCUIEŞTE DEOPARTE, ŞI NU FACE PARTE DINTRE NEAMURI.”
Textul ni se adresează nouă, în seara aceasta. Este adevăr prezent. Aceasta a fost voia exprimată de Dumnezeu în ce priveşte poporul Său, când au fost la hotarele ţării în care voia să-i ducă atunci când i-a scos din ţara Egiptului. Ei peregrinaseră prin pustie patruzeci de ani, iar acum se aflau la hotarele ţării. Şi, aceasta este voia Lui în ce-i priveşte pe ei: să fie un popor care locuieşte deoparte, şi nu face parte dintre neamuri.
Motivul fundamental pentru aceasta, sau mai bine zis unul din motive, îl vom găsi dacă deschidem la capitolul şapte din Fapte. În cuvântarea lui, Ştefan a spus că Domnul a scos poporul din Egipt, din ţara robiei, cu semne şi minuni, iar în versetele treizeci şi şapte şi treizeci şi opt, avem aceste cuvinte; în versetul treizeci şi opt se află pasajul pe care îl am în vedere:
„Acest Moise a zis fiilor lui Israel: „Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un prooroc ca mine: de el să ascultaţi.” El este acela care, în adunarea Israeliţilor din pustie (sau, în KJV – în biserica din pustie).”
Cine a fost Israel în pustie? – Biserica. Ce trebuiau ei să fie după ce aveau să treacă râul şi să intre în ţară? – Biserica. Ce altceva ne spune gândul acesta, dacă nu faptul că trebuie să existe separare între biserică şi stat? Întocmai aşa cum atunci când a scos pe Avraam din ţară, Domnul a învăţat lumea că trebuie să fie separare între biserică şi stat, şi întocmai cum a arătat prin Avraam că separarea între biserică şi stat trebuie să înceapă în inima individului.
Dacă eu nu sunt despărţit în inima mea de stat, atunci va exista unire între biserică şi stat oriunde mă voi afla. Astfel, chiar dacă nu deţin o funcţie în stat, sau nu caut să obţin o funcţie în stat, voi fi un politician în biserică; şi voi alerga acolo după o funcţie, şi voi trage sforile acolo. Aşa că, dacă omul nu este despărţit în inima lui de stat şi totuşi aparţine bisericii, ar face mai bine să fie politician în lume şi să ia parte la politicile lumii, decât să-şi desfăşoare politica în biserică.
De aceea, când l-a chemat pe Avraam, Domnul a spus mai întâi de toate, „Ieşi din ţara ta.” Iar acum, după ce Avraam s-a înmulţit şi a ajuns biserică, iar biserica aceasta este pe cale să intre într-o slujire specială a lui Dumnezeu înaintea neamurilor, El declară că biserica nu trebuie să facă parte niciodată dintre neamuri; ea trebuie să locuiască deoparte. Puteţi înţelege cât de mult a dorit Domnul ca poporul Său să rămână lipit de aceasta, deoarece El ştia ce sunt neamurile; Şi ştia cum au ajuns neamurile în starea aceea. El a dorit ca biserica Lui să locuiască deoparte, să nu aibă alt conducător în afară de El însuşi, să nu aibă altă lege în afară de Legea Lui, să nu aibă altă legislaţie de niciun fel în afară de cuvântul lui Dumnezeu, şi să nu aibă altă guvernare în afară de guvernarea Domnului.
Dumnezeu a intenţionat, când i-a adus în ţară, să fie capul bisericii. Desigur, Isus Hristos a fost capul bisericii, tot aşa de real după cum este acum. Ştiţi, din lecţiile pe care le-am studiat, cum au ajuns oamenii la regalitate, la monarhie, şi aşa mai departe: prin îndepărtarea de El, prin faptul că nu L-au mai recunoscut pe El drept singurul lor Conducător, şi Legea Lui drept singura lege. Au ajuns idolatri, şi în felul acesta au pierdut guvernarea lui Dumnezeu peste ei înşişi, şi au pierdut puterea pe care o avea Legea Lui asupra lor. Apoi, întrucât se despărţiseră de Dumnezeu, era necesar să existe o guvernare în mijlocul lor, care să satisfacă ambiţia celor ce voiau să stăpânească peste semenii lor, şi să se protejeze faţă de aceştia, din cauza sălbăticiei în care au ajuns deoarece se îndepărtaseră de Dumnezeu.
Însă Dumnezeu separase pe Israel de toate popoarele şi de toate formele de guvernare, ca să fie al Lui. Domnul a pornit cu Israel acum, exact aşa cum pornise cu Avraam, prin a-i despărţi de împăraţii şi stăpânitorii din jurul lor, separându-i de orice fel de guvernare pământească din jurul lor. El a dorit ca poporul Lui să locuiască deoparte, şi să fie în aşa fel încât să nu fie socotit ca făcând parte dintre neamuri, aşa încât atunci când popoarele îi priveau, să vadă că Israel nu poate fi socotit drept unul asemenea lor.
El a vrut ca Israel să stea în faţa lumii atât de distinct, - şi aceasta i-ar fi distins faţă de toate celelalte popoare, - încât toate popoarele, privind la ei să spună: „Poporul acesta este unic; guvernarea lui nu este ca a noastră. Ei nu au împărat; toţi par să se înţeleagă, fără să aibă conducător.” Apoi s-ar fi ridicat întrebarea, „Ce se întâmplă? Cum de vă înţelegeţi, fără să aveţi împărat, armate şi taxe, şi toate celelalte pe care le avem noi de suportat?” Răspunsul avea să fie, „Dumnezeu este împăratul nostru. Pentru a întreţine guvernarea Lui nu este nevoie de atâta cheltuială, cum aveţi nevoie voi; noi nu avem aşa probleme cum aveţi voi. Da, nu avem taxe, şi El este aşa de bun încât ne face plăcere să-i dăm tot ce avem, pentru a susţine şi a răspândi peste tot binecuvântările guvernării Lui.”
Apoi, dacă poporul Lui ar fi vorbit păgânilor în felul acesta, păgânii ar fi spus: „Cu siguranţă, neamul acesta mare este un popor cu totul înţelept şi priceput; care este neamul acela care să aibă legi şi porunci aşa de drepte, cum este legea aceasta? Care este, neamul acela aşa de mare încât să fi avut pe dumnezeii lui aşa de aproape cum avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemăm?” Aceasta a fost intenţia lui Dumnezeu. Şi El a zis, „Israel va locui deoparte, şi nu va fi socotit printre neamuri. (trad. KJV)” El a intenţionat să înveţe toată lumea ce înseamnă separarea dintre biserică şi stat, nu doar în biserică, ci printre popoare, în ce priveşte statele, şi în ce priveşte biserica însăşi.
Priviţi în Scriptură şi veţi înţelege aceasta. Deuteronom 4. Câteva versete spun toată istoria pe care am schiţat-o. Începând de la primul verset, citesc până la opt:
„Acum, Israele, ascultă legile şi poruncile pe care vă învăţ să le păziţi. Împliniţi-le, ca să trăiţi, şi să intraţi în stăpânirea ţării pe care v-o dă Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri. Să n-adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc Eu, şi să nu scădeţi nimic din ele; ci să păziţi poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, aşa cum vi le dau Eu. Aţi văzut cu ochii voştri ce a făcut Domnul cu prilejul faptei lui Baal-Peor: Domnul, Dumnezeul tău, a nimicit din mijlocul tău pe toţi aceia care se duseseră după Baal-Peor. Iar voi, care v-aţi alipit de Domnul, Dumnezeul vostru, sunteţi toţi vii astăzi. Iată, v-am învăţat legi şi porunci, cum mi-a poruncit Domnul, Dumnezeul meu, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire. Să le păziţi şi să le împliniţi; căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: „Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput!” Care este, în adevăr, neamul acela aşa de mare încât să fi avut pe dumnezeii lui aşa de aproape cum avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemăm? Şi care este neamul acela aşa de mare încât să aibă legi şi porunci aşa de drepte, cum este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi înainte?”
Exista loc pentru a face alte legi sau o altă legislaţie în Israel? – „Să n-adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc Eu, şi să nu scădeţi nimic din ele.” Ei trebuiau să facă exact aşa. Legile erau gata făcute pentru ei. Legislaţia lor era completă, şi era perfectă. Atât timp cât aveau legislaţia aceasta, nu aveau nevoie de alta, şi imediat ce ar fi apărut nevoia de o alta, aceasta era dovada în sine a faptului că au părăsit pe Dumnezeu.
Cât timp aveau nevoie de vreun fel de legislaţie a lor, în mijlocul lor, aceasta era dovada faptului că părăsiseră pe Dumnezeu, că Legea Lui nu le mai era suficientă, că guvernarea Lui nu mai era suficientă pentru ei. Aceasta este exact calea pe care au urmat-o toţi ceilalţi păgâni. Aceasta este calea pe care au urmat-o toate popoarele. Acesta este felul în care au ajuns păgâni. Şi ştiţi că Israel a pornit exact pe aceeaşi cale. Au uitat pe Dumnezeu şi au intrat în idolatrie, după care au spus, „trebuie să avem un împărat, ca să fim ca toate neamurile.” Însă nu uitaţi că au trebuit să respingă pe Dumnezeu înainte să poată avea un împărat; şi prin faptul că au lepădat pe Dumnezeu, ca să poată fi ca toate popoarele, ca păgânii, - aşa sunt de fapt popoarele, - prin faptul că au lepădat pe Dumnezeu ca să poată fi ca toate popoarele, au ajuns ca popoarele care au lepădat pe Dumnezeu. Ştim aceasta din toată istoria care a urmat.
De aceea, este foarte limpede, că nu este voia lui Dumnezeu, nu este în interesul poporului Său, ca ei să fie ca neamurile. Nu este voia lui Dumnezeu, nu este spre binele poporului Său, ca ei să aibă vreun fel de guvernare cum au popoarele din jurul lor. Ştiţi că dorinţa aceasta nu s-a născut din faptul că au urmat pe Dumnezeu, ci s-a născut din apostazie. Din toate acestea se vede foarte clar că Dumnezeu nu a intenţionat ca poporul Său să instaureze a guvernare a lor înşişi printre ei.
Domnul nu a intenţionat ca ei instaureze o guvernare ca a popoarelor din jurul lor. Când El a spus, „Să n-adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc Eu, şi să nu scădeţi nimic din ele,” putem înţelege că El i-a oprit de la elaborarea vreunei legi, de orice fel, de la orice idee de legislaţie, de orice fel, şi în felul acesta le-a interzis să instaureze vreo formă de guvernare în mijlocul lor.
Din aceasta se vede foarte clar faptul că atunci când au simţit nevoia unui fel de guvernare în mijlocul lor, în care să aibă alte legi şi alt conducător decât Domnul, faptul acesta în sine a fost dovada evidentă că L-au uitat pe Dumnezeu; că s-au îndepărtat de El; că guvernarea Lui nu le mai era suficientă că puterea Lui nu era peste ei ca să-i susţină, şi în felul acesta ei trebuiau să facă şi să instaureze o formă de guvernare a lor înşişi, prin care să se protejeze pe ei de ei.
Observaţi că nu a fost după voia Domnului ca poporul Său, deşi locuia deoparte, să aibă o guvernare a lor printre ei. Nu a fost voia Lui ca ei să fie printre naţiuni, şi să aibă o guvernare ca aceste naţiuni; deoarece atunci când s-ar fi apucat să facă o guvernare a lor proprie ca să guverneze ei înşişi printre ei înşişi, aceasta trebuia să fie ca şi formele de guvernare ale popoarelor, întrucât orice formă de guvernare este omenească, şi omenescul este la fel oriunde. Aşadar, când Israel s-a apucat să instituie o formă de guvernare pentru a se guverna ei înşişi, aceasta a fost ca şi cele din jurul lor, şi nici nu putea fi altfel. Era păgânism. Întotdeauna va fi păgânism, indiferent unde se va încerca.
„Să n-adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc Eu, şi să nu scădeţi nimic din ele; ci să păziţi poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, aşa cum vi le dau Eu.” Dumnezeu intenţionează ca poruncile Lui, Legea Lui, guvernarea Lui, să fie îndestulătoare pentru poporul Său. Şi sunt îndestulătoare pentru poporul Său. Este clar. Întotdeauna vor fi îndestulătoare pentru poporul Său. Dar nu sunt îndestulătoare pentru cei ce nu le au. Nu sunt îndestulătoare pentru cei ce se despart de Dumnezeu, de Legea şi de guvernarea Sa. Guvernarea Sa nu le este îndeajuns, aşadar, deoarece nu o au. Apoi, dacă îşi fac una proprie, este ca şi cea a păgânilor.
„Aţi văzut cu ochii voştri ce a făcut Domnul cu prilejul faptei lui Baal-Peor: Domnul, Dumnezeul tău, a nimicit din mijlocul tău pe toţi aceia care se duseseră după Baal-Peor. Iar voi, care v-aţi alipit de Domnul, Dumnezeul vostru, sunteţi toţi vii astăzi. Iată, v-am învăţat legi şi porunci, cum mi-a poruncit Domnul, Dumnezeul meu, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire. Să le păziţi şi să le împliniţi; căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor.”
„Aceasta este înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor.” Nu doar înaintea mea; Ci fă aşa, şi toate popoarele, păgânii, vor spune că eşti înţelept. Popoarele, păgânii, vor spune că ai bun simţ.
„Iată, v-am învăţat legi şi porunci, cum mi-a poruncit Domnul, Dumnezeul meu, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire. Să le păziţi şi să le împliniţi; căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: „Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput!” Care este, în adevăr, neamul acela aşa de mare încât să fi avut pe dumnezeii lui aşa de aproape cum avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemăm? Şi care este neamul acela aşa de mare încât să aibă legi şi porunci aşa de drepte, cum este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi înainte? Numai, ia seama asupra ta, şi veghează cu luare aminte asupra sufletului tău, în toate zilele vieţii tale, ca nu cumva să uiţi lucrurile pe care ţi le-au văzut ochii, şi să-ţi iasă din inimă; fă-le cunoscut copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi. Adu-ţi aminte de ziua când te-ai înfăţişat înaintea Domnului, Dumnezeului tău, la Horeb.”
Nu uita ce ai văzut şi ai auzit, dar în mod deosebit, să nu uiţi ce ai auzit când ai stat, în ziua aceea, în faţa muntelui Horeb. Ce au auzit atunci? – Legea lui Dumnezeu; în ziua aceea au auzit poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Un glas din cer a vestit răscumpărarea şi creaţia, pentru ca oamenii să nu păcătuiască. Dar Israel L-a uitat pe Dumnezeu, a devenit idolatru, şi a zis, „Dă-ne un împărat, dă-ne un împărat, cum au toate neamurile.” Despre vremea aceea, când nu erau întinaţi, Domnul a zis mai târziu (Psalm. 81:13-16):
„O! de M-ar asculta poporul Meu, de ar umbla Israel în căile Mele! Într-o clipă aş înfrunta pe vrăjmaşii lor, Mi-aş întoarce mâna împotriva potrivnicilor lor; cei ce urăsc pe Domnul l-ar linguşi, şi fericirea lui Israel ar dăinui în veci. L-aş hrăni cu cel mai bun grâu, şi l-aş sătura cu miere din stâncă.”
Domnul spune acum despre noi că ne-a scos de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului Său iubit. Împărăţia lui Dumnezeu este aşezată din nou în mijlocul poporului Său, şi „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru,” şi este în mijlocul vostru prin faptul că este înăuntrul fiecăruia şi al tuturor. Acum, împărăţia lui Dumnezeu este o împărăţie perfectă, deoarece Împăratul este un împărat perfect, deoarece Legea acestei împărăţii este o lege perfectă. Este suficient pentru voi un Împărat perfect, o Lege perfectă, şi o împărăţie perfectă? Este? Este suficient pentru un om? – O, da, cu siguranţă! Ar trebui să fie suficient?
Însă dacă toate acestea nu sunt suficiente, problema este la împărăţie, sau la om? Ştim că problema nu poate fi decât la om. Dar să zicem că omul spune că este creştin. Problema rămâne tot la om, sau este la împărăţie?
(Mai multe voci): la om.
Să zicem că omul spune că este adventist de ziua a şaptea, şi împărăţia lui Dumnezeu nu este suficientă pentru el; să zicem că sunt mai mulţi astfel de oameni laolaltă, şi împărăţia lui Dumnezeu nu este suficientă pentru ei, ci ei trebuie să aibă o împărăţie a lor, o altă împărăţie; ei trebuie să facă o formă de guvernare, trebuie să pună taxe, să aleagă conducători dintre ei pentru a guverna peste ei; sunt aceştia copiii lui Dumnezeu? Este împărăţia perfectă a lui Dumnezeu, destul pentru ei? Aparţin ei de guvernarea lui Dumnezeu? Este guvernarea lui Dumnezeu suficientă pentru ei? Este împărăţia lui Dumnezeu în ei? Este? Cum ar putea fi, dacă împărăţia perfectă, Împăratul perfect, Legea perfectă, nu sunt suficiente pentru ei?
Observaţi, deci, că separarea dintre biserică şi stat, chiar în mijlocul adventiştilor de ziua a şaptea, începe în inimă, şi trebuie să înceapă de acolo în fiecare om oriunde s-ar afla, căci altfel nu poate exista separare între biserică şi stat în locul în care se află omul respectiv. În secolul patru, în Imperiul Roman, dacă niciun om nu ar fi avut în inimă unirea dintre biserică şi stat, nu s-ar fi născut papalitatea în secolul patru. Dacă orice om ar fi avut în inimă doar biserica, numai biserica, şi nimic din stat, niciunul dintre principiile statului, ci doar biserica – pe Dumnezeu, împărăţia Lui, Legea Lui, neprihănirea Lui, doar El stăpânind în biserică, - ar fi putut apare vreodată papalitatea?
(Mai multe voci): Nu.
Atunci ce anume este esenţial să evităm întotdeauna? – Orice unire dintre biserică şi stat înăuntrul inimii. Care, deci, este unica protecţie sigură faţă de papalitate? – Este aceea de a iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea, şi cu toată puterea. Este aceea de a „ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău.” Este aceea de a întoarce spatele Egiptului. Este aceea de a „locui deoparte, şi a nu face parte dintre neamuri.”
Citesc acum din „Imperiile Bibliei,” pag. 152 şi mai departe, câteva citate pe care le-am inserat aici din „Patriarhi şi Profeţi,” împreună cu versetele legate de aceasta. Mai întâi citesc ceva din cuvintele mele, dar am să vă spun când citesc din „Patriarhi şi Profeţi”:
„Este un popor care locuieşte deoparte, şi nu face parte dintre neamuri.” Domnul nu a intenţionat niciodată ca poporul Său să se constituie într-o împărăţie, un stat, sau vreo formă de guvernare, cum au popoarele lumii acesteia. Ei nu trebuiau să fie ca popoarele din jurul lor. Ei trebuiau să fie puşi deoparte pentru Dumnezeu „dintre toate popoarele de pe faţa pământului.” „Este un popor care nu face parte dintre neamuri.”
Dacă eu mă socotesc ca aparţinând statului german, atunci mă socotesc pe mine ca făcând parte dintre neamuri? Dacă mă socotesc că aparţin guvernului englez, că sunt o parte din el, un cetăţean loial şi patriot, care este gata să lupte pentru drapel, mă socotesc ca făcând parte dintre neamuri? Şi dacă lupt pentru drapel, drapelul meu, drapelul meu britanic, iar fratele meu adventist de ziua a şaptea aparţine Statelor Unite, fiind şi el loial şi patriot, iar cele două naţiuni intră în război, şi el trebuie să respingă invazia, şi este conflict, atunci eu sunt de o parte, şi fratele meu de cealaltă parte, şi fratele luptă împotriva fratelui. A poruncit Dumnezeu aşa ceva? – Ştiţi că nu. S-a gândit El, oare, la altceva când a spus că poporul Lui va locui deoparte şi nu va face parte dintre neamuri?
Mai citesc puţin din ce am scris eu în „Imperiile Bibliei:”
„Forma lor de guvernare trebuia să fie o teocraţie pură şi simplă – Dumnezeu trebuia să fie singurul lor Rege, singurul lor Conducător, singurul Legiuitor. A fost de fapt o organizaţie ca biserică, începând cu organizaţia „bisericii din pustie,” şi aceasta trebuia să fie ruptă de orice idee de stat. Sistemul format în pustie prin Moise, şi continuat în Canaan prin Iosua, se intenţiona să fie perpetuu.”
Citesc acum din „Patriarhi şi Profeţi:”
„Guvernarea lui Israel era condusă în numele şi prin autoritatea lui Iehova. Lucrarea lui Moise, a celor şaptezeci de bătrâni, a conducătorilor şi judecătorilor, a fost pur şi simplu aceea de a pune în aplicare legile pe care le dăduse Dumnezeu. Ei nu aveau autoritatea de elabora legi pentru popor.”
Cine nu avea autoritatea de a elabora legi pentru popor?
(Mai multe voci): Biserica.
Câţi erau cei ce aplanau neînţelegerile în biserică? Era unul, doi, zece, doisprezece, sau chiar cincizeci? – Da. Aveau ei, sau vreunul dintre ei autoritatea de a elabora legi pentru ceilalţi, sau chiar pentru ei înşişi? – Nu aveau.
„Acum, Israele, ascultă legile şi poruncile pe care vă învăţ să le păziţi. Împliniţi-le, ca să trăiţi, şi să intraţi în stăpânirea ţării pe care v-o dă Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri. Să n-adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc Eu, şi să nu scădeţi nimic din ele.”
Citez din nou din „Patriarhi şi Profeţi:”
„Aceasta a fost, şi a continuat să fie, condiţia existenţei lui Israel ca naţiune.”
Aşadar, când Israel s-a îndepărtat de ascultarea aceasta, a făcut pasul spre – pierderea existenţei. Nu uitaţi lucrul acesta.
Acum am să citesc un alt paragraf pe care l-am scris eu, şi pe care vreau să-l repet acum:
„Principiile de guvernare ale lui Israel au fost principiile unei teocraţii pure. În orice formă de guvernare, doar loialitatea din partea cetăţenilor faţă de principiile guvernului, pot asigura succesul acelei guvernări.”
Oricine recunoaşte că este aşa. Despre care guvernare vorbim noi aici? Guvernarea lui Dumnezeu. A cărei guvernări erau ei cetăţeni? Ai guvernării lui Dumnezeu. Atunci, loialitatea faţă de principiile acestei guvernări este singurul lucru ce putea face acea guvernare şi acea conducere să aibă succes, chiar dacă este vorba de guvernarea lui Dumnezeu.
„Numai prin prezenţa continuă a lui Dumnezeu în mijlocul lui Israel se putea ca forma aceasta de guvernare să aibă succes. Loialitatea din partea poporului faţă de principiile acelei forme de guvernare, cerea ca fiecare din popor să curteze în continuu prezenţa constantă a lui Dumnezeu, ca singur Împărat, Conducător, şi Legiuitor, ca să fie cu el în comportarea vieţii lui zilnice. Însă, „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui.” „Prin credinţă”, se face că Dumnezeu locuieşte în inimă şi domneşte în viaţă. De aceea, principiul fundamental, de fapt însăşi condiţia existenţei formei de guvernare a lui Israel, consta într-o credinţă vie, de durată, din partea poporului Israel.
Tocmai aici a dat greş Israel. De fapt, este singurul loc în care ar fi putut da greş. Nu au rămas în credinţă. Nu au rămas loiali Împăratului lor şi guvernării Sale. Poporul care a intrat în ţară, care prin credinţă a traversat Iordanul pe pământ uscat într-o vreme când râul se revărsa peste maluri, prin a cărui credinţă au căzut la pământ zidurile Ierihonului la strigătul biruitor al credinţei, după ce fuseseră înconjurate timp de şapte zile, - oamenii aceştia au crezut pe Domnul, şi El a fost cu ei arătându-Şi puterea. Însă a apărut o schimbare. Poporul a pierdut puritatea credinţei, şi a căzut în formalism. Istoria ne este redată în câteva versete concise din Scriptură. „Poporul a slujit Domnului în tot timpul vieţii lui Iosua, şi în tot timpul vieţii bătrânilor care au trăit după Iosua şi care văzuseră toate lucrurile mari pe care le făcuse Domnul pentru Israel. Iosua, fiul lui Nun, robul Domnului, a murit, în vârstă de o sută zece ani. … Tot neamul acela de oameni a fost adăugat la părinţii lui, şi s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care nu cunoştea pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel. Copiii lui Israel au făcut atunci ce nu plăcea Domnului, şi au slujit Baalilor. Au părăsit pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, care-i scosese din ţara Egiptului, şi au mers după alţi dumnezei, dintre dumnezeii popoarelor care-i înconjurau; s-au închinat înaintea lor, şi au mâniat pe Domnul. Au părăsit pe Domnul, şi au slujit lui Baal şi Astarteelor.” (Jud. 2:7-13). „Imperiile Bibliei”, pag. 153, 154.
Au făcut exact ca pe timpul lui Nimrod. Care a fost consecinţa pe vremea lui Nimrod? – Au pus pe unul dintre ei ca împărat, după ce au lepădat pe Dumnezeu ca împărat. De aceea, era ceva ciudat ca consecinţa să fie aceeaşi în cazul Israelului de acum, în vremea aceasta?
„Fără să aibă prezenţa lui Dumnezeu în inimă ca să-i despartă chiar şi de ei înşişi, şi să-i facă diferiţi de celelalte popoare, ei s-au asemănat aşa de mult cu popoarele din jurul lor încât a fost foarte natural să cadă, împreună cu ei, în închinarea faţă de dumnezeii acestora. Când, ca urmare a apostaziei lor, povara faptelor lor şi opresiunea din partea păgânilor au ajuns atât de grele încât nu au mai putut să le îndure, ei ar fi trebuit să se întoarcă la Domnul cu toată inima, să-şi pună încrederea numai în El, şi astfel să găsească în El eliberarea glorioasă de păcatele lor şi de toţi asupritorii lor. Însă, după ce s-au văzut eliberaţi, din nou au dat greş şi nu au reuşit să cultive şi să curteze prezenţa Domnului şi Eliberatorului lor. De aceea religia lor a devenit din nou formală, şi curând au adoptat din nou căile păgânilor, şi s-au închinat dumnezeilor acestora.
Dacă măcar şi-ar fi pus inimile să caute pe Domnul şi s-ar fi încrezut în El tot timpul, aşa cum au făcut în acele izbucniri de reformă, L-ar fi găsit ca să fie pentru ei tot timpul, exact aşa cum a fost în acele ocazii. Atunci toată umblarea lor ar fi fost aşa cum El a dorit întotdeauna să fie – un progres continuu înainte şi în sus, crescând în harul şi în cunoaşterea Domnului, Mântuitorul nostru. Atunci ar fi fost o lumină puternică şi strălucitoare pentru toate popoarele.
În loc să fie aduşi prin experienţele acestea repetate la punctul în care, în final şi pentru totdeauna, să nu se mai încreadă în ei înşişi, ci să se încreadă numai în Dumnezeu, ei au ajuns efectiv în starea în care în final nu s-au mai încrezut în Domnul, ci şi-au propus să se încreadă cu totul în ei înşişi. În necredinţa şi apostazia lor, ei nu au putut să vadă în atacurile necontenite din partea păgânilor, prin care ţara era secătuită şi poporul era asuprit, decât o dovadă a faptului că, în toate lucrurile practice, guvernarea lui Dumnezeu nu este bună.” „Imperiile Bibliei,” pag. 154, 155.
Citez din nou din „Patriarhi şi Profeţi:”
„Toate relele care erau rezultatul păcatului şi nebuniei lor, ei le-au pus pe seama guvernării lui Dumnezeu.”
Înţelegeţi, deci, care este problema atunci când orice popor care spune că este al Domnului, are nevoie de o altă guvernare decât cea a Lui. Ei s-au îndepărtat de Dumnezeu; s-au adâncit în rău; suferă rele de multe feluri; şi acestea le pun pe seama guvernării lui Dumnezeu. Guvernarea lui Dumnezeu nu a fost suficient de bună pentru ei; nu a făcut destul bine pentru ei. De ce? – Pentru că nu au avut-o.
Citesc mai departe din „Patriarhi şi Profeţi:”
„Treptat şi-au pierdut reverenţa faţă de Dumnezeu, şi au încetat să preţuiască onoarea de a fi poporul Lui ales. Fiind atraşi de pompa şi etalarea monarhilor păgâni, ei s-au obosit de propria lor simplitate. Între seminţii a apărut gelozia şi invidia. Neînţelegerile interne îi slăbiseră, în continuu erau expuşi invaziei din partea duşmanilor lor păgâni, şi poporul a ajuns să creadă că pentru a-şi menţine poziţia pe care o aveau în mijlocul popoarelor, seminţiile trebuie să se unească sub o guvernare puternic centralizată. Întrucât se îndepărtaseră de ascultarea faţă de Legea Sa, doreau să fie eliberaţi de sub conducerea divinului lor Suveran, şi astfel dorinţa de a avea o monarhie s-a răspândit pe larg în tot Israelul.”
Citesc acum din ceea ce am scrie eu în „Imperiile Bibliei:”
„S-a repetat aceeaşi istorie, a Babilonului şi Egiptului. Arhiamăgitorul i-a sedus atrăgându-i la idolatrie, şi apoi de la idolatrie la monarhie, ca să poată câştiga supremaţia asupra lor, şi după aceea i-a momit prin influenţe pământeşti, sau i-a oprit cu ajutorul forţei, ca să nu slujească lui Dumnezeu.”
Ştiţi că Israel i-a persecutat pe profeţi, oprindu-i să predice cuvântul lui Dumnezeu, exact aşa cum a făcut orice naţiune păgână de pe pământ, din timpul lui Nimrod până în seara aceasta, şi întocmai aşa cum va face orice naţiune păgână, chiar dacă ar fi formată din adventişti de ziua a şaptea.
Citesc din nou din „Patriarhi şi Profeţi:”
„Dumnezeu dorea ca poporul Lui să privească numai la El ca Dătător de Legi, şi ca Sursă a puterii lor. Simţindu-şi dependenţa de Dumnezeu, ei aveau să fie atraşi continuu tot mai aproape de El. Aveau să fie înălţaţi şi înnobilaţi, ca să fie potriviţi pentru destinul înalt la care îi chemase ca popor ales al Său. Însă când un om a fost pus pe tron, aceasta a tins să abată minţile poporului de la Dumnezeu.”
Nu contează că omul pus pe tron este adventist de ziua a şaptea; tendinţa este să abată minţile de la Dumnezeu.
Citesc mai departe din „Patriarhi şi Profeţi:”
„Au început să se încreadă mai mult în tăria umană şi mai puţin în puterea divină.”
Aveau nevoie de protecţie în faţa păgânilor? – Da. Nu-i cotropeau păgânii, şi nu făceau atacuri asupra lor? – Ba da. Aveau nevoie de protecţie? – Da. De ce au instaurat forma aceea de guvernare? - Pentru a avea protecţie. Pentru a se proteja în faţa atacurilor din partea păgânilor.
Ce a spus Domnul că se va întâmpla, dacă vor asculta de El şi dacă vor asculta legile Lui? A spus că în vremea sărbătorilor, oamenii vor putea pleca de la casele lor, ca să meargă la Ierusalim, şi nimeni nu avea să le facă nicio pagubă, şi nici nu avea să le poftească ţara. Însă, când s-au îndepărtat de Dumnezeu, şi nu au avut protecţie din partea Lui, nu au mai putut să plece de acasă, ca să nu năvălească păgânii. Ba, chiar şi când erau cu toţii acasă, păgânii au început să vină peste ei. Când grâul era copt şi gata pentru seceriş, păgânii veneau şi îl luau, chiar şi când oamenii erau toţi acasă. Când strugurii erau copţi şi buni de cules, păgânii veneau şi îi culegeau pe toţi. De ce? – Pentru că poporul se îndepărtase de Dumnezeu, şi El nu îi putea binecuvânta fiind departe, aşa cum ar fi vrut să-i binecuvânteze dacă ar fi stat lângă El, deoarece dacă i-ar fi binecuvântat nu ar fi făcut decât să-i încurajeze să se îndepărteze.
Aşadar:
„Când un om a fost pus pe tron, aceasta a tins să abată minţile poporului de la Dumnezeu. Ei au început să se încreadă mai mult în tăria umană şi mai puţin în puterea divină, şi erorile de felul acesta aveau să-i conducă în păcat, şi să despartă naţiunea de Dumnezeu.”
De aceea au spus lui Samuel: „pune un împărat peste noi să ne judece, cum au toate neamurile.”
Citesc acum din nou din „Patriarhi şi Profeţi,” un alt pasaj care vine chiar după acesta:
„Dorinţa de conformare cu practicile şi obiceiurile lumeşti există şi acum în mijlocul poporului care spune că este al lui Dumnezeu. Îndepărtându-se de Dumnezeu, ei se ambiţionează să obţină câştigurile şi onorurile lumii. Creştinii caută în continuu să imite practicile celor ce se închină dumnezeului acestei lumi. Mulţi insistă că prin unirea cu cei lumeşti, şi prin conformarea cu obiceiurile lor, ar putea exercita o influenţă mai puternică asupra celor fără evlavie.”
Aşa a spus Israel.
„Dar toţi cei ce merg pe această cale, se despart prin aceasta de Izvorul tăriei lor. Prin faptul că se fac prieteni ai lumii, se fac duşmani ai lui Dumnezeu. Pentru a obţine distincţii pământeşti, ei sacrifică onoare nepreţuită la care i-a chemat Dumnezeu, aceea de a arăta laudele Celui ce ne-a chemat din întuneric la lumina Lui minunată.” „Patriarhi şi Profeţi,” cap. LIX, par. 13.
Citesc mai departe, despre Israelul din vechime:
„Ca toate neamurile.” Israeliţii nu au înţeles că, în această privinţă, a nu fi ca toate neamurile era un privilegiu şi o binecuvântare deosebită. Dumnezeu despărţise pe Israeliţi de celelalte popoare, pentru a face din ei comoara Lui deosebită. Dar ei, nesocotind această onoare înaltă, au fost foarte dornici să imite exemplul păgânilor.”
Citesc tot din „Patriarhi şi Profeţi:”
„Zilele de cea mai mare prosperitate a lui Israel au fost acele zile în care ei au recunoscut pe Iehova ca Împăratul lor, - când legile şi guvernarea pe care El le-a stabilit, au fost privite ca superioare celor ale tuturor popoarelor.”
Când eu privesc guvernarea şi Legea lui Dumnezeu ca superioare celor ale tuturor popoarelor, cum aş putea să am ceva de-a face cu alte popoare? Iar dacă eu trebuie să fac ceva, ca celelalte neamuri, pentru a mă guverna pe mine însumi, pentru a mă menţine pe mine pe calea dreaptă, şi pe cei din jurul meu care sunt exact ca mine, atunci privesc eu guvernarea şi legile lui Dumnezeu ca fiind superioare celor pe care vreau să le fac eu? Atunci, dacă legile Lui nu sunt socotite de mine ca fiind superioare celor pe care am să le fac eu, în ce poziţie mă pune acest fapt?
(Mai multe voci): Mai presus de Dumnezeu.
Exact ca celălalt papă; exact ca Nimrod, - mă pune pe mine în locul lui Dumnezeu. Niciun om nu se poate pune în locul lui Dumnezeu, fără să se pună mai presus de Dumnezeu.
Împreună cu aceasta am scris ceea ce veţi recunoaşte ca adevăr:
„Însă toate acestea erau uitate acum, în dorinţa lor hotărâtă de a avea un împărat, o guvernare, un stat, cum au toate popoarele. Împotriva voinţei clar exprimate a lui Dumnezeu, Israel voia să fie socotit ca făcând parte dintre neamuri. … O, dacă Israel ar fi cunoscut în ziua aceea a cercetării lor, lucrurile care le-ar fi putut da pacea! O, dacă ar fi crezut pe Domnul, şi ar fi admis că El ştie mai bine ca ei, calea pe care ar trebui să o urmeze ca să le fie bine! Dar, în pofida apelului foarte energic din partea lui Dumnezeu, şi a celei mai solemne avertizări, ei şi-au închis urechile şi şi-au împietrit inimile, şi, atunci şi acolo, au pornit pe calea care, cu o logică implacabilă, îi conducea la distrugerea lor atât ca naţiune cât şi ca popor ales.
S-a întâmplat apoi că seminţiile au fost divizate – în cele zece şi cele două. Ce s-a întâmplat cu cele zece? – Au înaintat în continuu în apostazie, până când au exclamat, „Noi nu avem împărat.” Atunci Domnul a venit la ei prin profetul Osea, şi le-a spus, „Eu voi fi Împăratul vostru; Întoarce-te la Mine, Israele, căci te-ai îndepărtat de Mine; Eu voi fi Împăratul vostru.” Dar ei nu au vrut să se întoarcă. Au fost duşi în robie, şi pierduţi pentru totdeauna.
Când s-a întâmplat aceasta, a fost scris despre Iuda, prin profetul Osea, „Iuda încă domneşte împreună cu Dumnezeu, şi este credincioasă împreună cu sfinţii. (KJV)” Însă ştim că Iuda a coborât pas cu pas pe calea apostaziei, până când s-a spus despre ea: „La o parte cu mitra, jos cununa împărătească! Nu mai este cum a fost. Ce este plecat va fi înălţat, şi ce este înălţat va fi plecat! Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos. Şi nu va mai fi până la venirea Aceluia care are drept la ea, şi în mâna căruia o voi încredinţa. (KJV)”
Domnul a trebuit să pună păgânii să domnească peste poporul Său. Iar după ce Domnul, prin intermediul păgânilor, prin guvernarea păgânilor, i-a păstrat până când El Însuşi a venit la ei, chiar şi atunci au strigat cuvintele pe care le-au rostit în zilele lui Saul, „Nu, ci pune un împărat peste noi.” Pentru că Hristos nu a vrut să fie Împăratul lor, L-au răstignit, şi au strigat: „Noi nu avem alt împărat decât pe Cezarul.”
Atunci când, în pofida protestului pe care l-a făcut Domnul prin Samuel, ei au strigat, „Nu, ci pune un împărat peste noi,” în strigătul acela Domnul a auzit, şi acum este uşor pentru toţi să audă, ultimul lor strigăt împotriva Lui: „Nu avem alt împărat decât pe Cezarul.” Prin faptul că au lepădat pe Dumnezeu ca să poată fi „ca toate neamurile,” au ajuns ca toate neamurile care au lepădat pe Dumnezeu.
Strigătul pe care l-au înălţat împotriva lui Hristos înaintea scaunului de judecată al lui Pilat, a fost cuprins în celălalt strigăt înălţat în zilele lui Saul: „Vrem să avem un împărat.” Şi Dumnezeu l-a auzit. Acesta este firul logic, şi nu există abatere de la el. Dacă voi şi eu vrem să scăpăm de aceasta, trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea, şi cu toată puterea. Trebuie să ieşim din ţara noastră, din rudenia noastră, şi din casa tatălui nostru. Trebuie să întoarcem spatele Egiptului, chiar dacă am mai avea doar un pas până la tronul dominaţiei pământeşti; trebuie să coborâm de acolo, să întoarcem spatele acestuia, să lăsăm tot, şi să ne întoarcem la Dumnezeu, într-o credinţă vie. Şi după aceea trebuie să locuim deoparte şi să nu fim socotiţi ca făcând parte dintre neamuri.
În felul acesta, se vede că Dumnezeu întotdeauna a învăţat pe poporul Său, şi a învăţat neamurile, că mântuirea cea veşnică a poporului Său şi a oricărui om, depinde de absoluta separare existentă în inimă, dintre biserică şi stat.