Multiplicarea rezultatului înviorării de la Conferinţa Generală
Sesiunii Conferinţei Generale i-au urmat numeroasele adunări anuale de tabără, precum şi conferinţe, pe întreg teritoriul Statelor Unite şi în alte ţări. O. A. Olsen ştia foarte bine că la Conferinţa din 1893 a fost „un timp de înviorare în prezenţa Domnului. Duhul lui Dumnezeu a coborât peste pastori şi popor”. Ştia, de asemenea, că „binecuvântările nu au fost doar pentru delegaţi şi pentru cei adunaţi la Conferinţă, ci s-au extins în acelaşi timp în multe alte locuri”. Olsen relata că, atunci, „cei mai mulţi din poporul nostru auziseră de natura întâlnirilor de la Conferinţa Generală şi aşteptau, pe bună dreptate, ca unele din acele binecuvântări să se reverse şi la propriile lor [adunări de tabără şi] conferinţe”. Până la sfârşitul sezonului de tabere, Olsen putea declara că „spre slava Domnului, aşa a şi fost”.[1]
În cursul următoarelor luni, prin jurnalele bisericii au fost făcute cunoscute astfel de rapoarte de la adunările de tabără şi de la conferinţe. W. W. Stebbins relata de la nişte întruniri din Kansas: „Domnul ne-a dat binecuvântarea Sa uimitoare, unindu-ne inimile prin legăturile dragostei şi păcii, făcând să se topească greşelile şi dezbinarea înaintea puterii Duhului Său.” El afirma, de asemenea, că „unii au găsit pentru prima dată pacea şi noi putem da mărturie cu privire la căderea ploii târzii”.[2]
La plecarea din Battle Creek, D. T. Shireman a putut aprecia mai mult frumuseţea naturii create de Dumnezeu. Când a ajuns acasă, în Carolina de Nord, chipurile fraţilor lui „străluceau de binecuvântarea Domnului”. Aceasta l-a făcut pe Shireman să proclame: „Ei au primit ploaia târzie.”[3]
După ce a vizitat Iowa, Nebraska, Dakota şi Minnesota, L. Johnson declara că unii membri „se bucură în Domnul şi primesc ploaia târzie”.[4] Scriind din Dakota de Sud, N. P. Nelson îşi amintea: „De la ultima noastră adunare de tabără, au mai căzut câţiva stropi ai ploii târzii, da, ba chiar a şi plouat mai tare.” Dar, întreba el: „Nu putem noi să aşteptăm cu încredere o mult mai mare binecuvântare la sărbătoarea noastră anuală din 1893?”[5]
Întunericul care a urmat
Astfel de rapoarte ar trebui să ne bucure când analizăm istoria noastră, dacă n-ar mai fi şi restul poveştii. Cu siguranţă că putem învăţa din victoriile câştigate, dar, la urma urmelor, dacă ploaia târzie a început şi nu ar fi fost împiedicată, nu ar fi revenit demult Hristos? Astfel se face că Satana, temându-se pentru propria lui existenţă şi continuându-şi răzvrătirea subtilă, a născocit câteva strategii împotriva bisericii din 1893, pentru a anula efectele începutului ploii târzii şi marii strigări care a urmat:
Vom arunca o scurtă privire asupra fiecăreia dintre aceste strategii. În acest capitol vom examina primele două strategii satanice – iar celelalte două, în următorul capitol.
În cursul verii anului 1892, A. W. Stanton, secretarul Societăţii din Montana pentru publicarea broşurilor, ajunsese să fie dezgustat de anumite acţiuni greşite ale unor lucrători adventişti. Curând, acest dezgust s-a mărit şi a devenit critică deschisă la adresa bisericii, până acolo încât el a început să proclame că biserica adventistă devenise parte din „Babilon”. La începutul lui 1893, Stanton a publicat o broşură de 64 de pagini numită „Marea strigare!”, care căuta să prezinte falimentul spiritual al Bisericii Adventiste şi să proclame chemarea de „a ieşi din ea”. Broşura lui era compusă în mare măsură din Mărturii ale lui Ellen White aplicate greşit, părând să aplice chiar în dreptul lui unele dintre comentariile ei pozitive scrise de fapt despre solia de la Minneapolis şi despre solii ei. Stanton şi-a difuzat pe scară largă broşura. Unii dintre susţinătorii lui s-au asigurat ca toţi delegaţii veniţi la sesiunea Conferinţei Generale din 1893 să primească şi ei câte o copie.
Pe de altă parte, W. F. Caldwell era un membru laic activ, recent convertit în Biserica Adventistă. După o săptămână de studiu biblic intensiv, el s-a convins că biserica intrase într-un „somn de moarte” şi că nu trăia după lumina pe care o avea. Participând la conferinţa din 1893, Caldwell a primit o copie a broşurii lui Stanton, „Marea strigare!”, care a părut să-i confirme concluziile. Curând s-a întâlnit cu Stanton şi amândoi s-au asigurat unul pe altul că se aflau pe drumul cel bun. Ca urmare, Caldwell a plecat de îndată în Australia, la cererea lui Stanton şi pe cheltuiala acestuia, pentru a proclama solia lor despre „marea strigare”.[6]
Ellen White nu a întârziat să dea un răspuns noii mişcări, arătând totala falsitate a pretenţiilor acestor oameni, în special în lumina revărsării Duhului lui Dumnezeu la sesiunea Conferinţei Generale din 1893. O astfel de utilizare greşită a Mărturiilor ei de mustrare, scrise iniţial pentru a-i aduce pe unii la pocăinţă şi reformă – nu pentru a-i chema să iasă din biserică – a adunat doar câţiva sub stindardul lui Stanton şi Caldwell. Însă s-au produs pagube mult mai mari prin anularea efectului adevăratului scop al sfaturilor lui Ellen White, care fuseseră acum duse la extrem. Într-o scrisoare trimisă lui Stanton, Caldwell şi prietenilor lor, Ellen White le punea câteva întrebări pentru a le cerceta inima, întrebări care aruncau lumină şi asupra celor ce se petreceau în realitate la sesiunea din 1893 a Conferinţei Generale:
„Am înţeles că amândoi aceştia au fost la Conferinţa Generală [din 1893] (…) Oare n-au putut ei să discearnă acolo descoperirile Duhului lui Dumnezeu? N-au putut vedea că Dumnezeu deschidea ferestrele cerului şi revărsa binecuvântarea? De ce n-au putut? S-au dat mărturii pentru corectarea şi sfătuirea bisericii. Şi mulţi au aplicat practic solia pentru biserica Laodiceea şi şi-au mărturisit păcatele, pocăindu-se cu sufletul zdrobit. Ei au auzit glasul lui Isus, negustorul ceresc (…)
Aceşti fraţi care pretindeau că au această minunată lumină, trebuiau să facă şi ei aceeaşi lucrare de pocăinţă şi mărturisire, curăţând astfel gunoiul de la uşa inimii lor şi deschizând uşa inimii pentru a-L primi cu bucurie pe Oaspetele ceresc. Dacă ei s-ar fi aşezat în lumină, ar fi primit din ceruri cea mai preţioasă binecuvântare. Ar fi văzut atunci că Domnul, prin harul Său, Se arăta într-adevăr poporului Său şi că Soarele neprihănirii răsărise peste ei. Aceasta era împlinirea târgului propus de Negustorul ceresc. Sfatul lui Hristos pentru biserica laodiceeană era urmat şi toţi cei care îşi simţeau sărăcia cumpărau aur (credinţă şi dragoste), haine albe (neprihănirea lui Hristos) şi doctorie pentru ochi (adevăratul discernământ spiritual).
De ce nu au făcut astfel aceşti fraţi, de ce nu s-au aşezat în lumină? Ei erau loviţi de sărăcie şi nu ştiau. Nu lucrau pentru Hristos, nu au fost smeriţi şi supuşi de Duhul lui cel Sfânt şi erau atât de orbiţi încât nu puteau vedea razele puternice de lumină care veneau de la tronul lui Dumnezeu peste poporul Său.
O, de ce nu I-au deschis ei uşa inimii lui Isus? De ce nu au îndepărtat chiar acolo tot ce împiedică razele strălucitoare ale Soarelui neprihănirii să lumineze lumea? În vreme ce binecuvântarea lui Dumnezeu pătrundea pretutindeni, în vreme ce prezenţa Lui sfinţea sufletele şi le făcea să I se consacre, ei de ce nu şi-au aşezat sufletul în lumină? (…) Cum au putut să vină de la întâlnirea aceea unde puterea lui Dumnezeu s-a revelat într-un mod atât de evident şi să proclame că marea strigare era că poporul care ţine poruncile este Babilonul?”[7]
În cursul verii următoare, Ellen White a continuat să scrie articole în care căuta să contracareze lucrarea lui Stanton şi Caldwell şi falsa lor „mare strigare”. Ea a dat mărturie că această lucrare a lui Satana avea să „răsune chiar în timpul în care Dumnezeu spune poporului Său: «Scoală-te, luminează-te, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine.»”[8] Ellen White ştia şi că o asemenea folosire greşită a scrierilor ei urma să aibă drept rezultat „neîncrederea în Mărturii şi, pe cât posibil, ei vor anula efectul lucrării” pe care o făcea ea de ani de zile. Pentru că, spunea ea, „atunci când se va descoperi că solia lor este eronată, Mărturiile, care au ajuns în compania erorii, vor împărtăşi aceeaşi condamnare, iar cei din lume (…) vor prezenta aceste lucruri drept dovezi că lucrarea mea nu este de la Dumnezeu sau din adevăr, ci că este falsă”.[9]
Chemările la pocăinţă pline de putere, adresate de Ellen White din cauza răzvrătirii împotriva soliei de la Minneapolis, urmau să fie anulate prin faptul că Mărturiile fuseseră folosite exagerat de cei care numeau biserica Babilon.[10]* Încă o dată, ea a pus întrebări scrutătoare în articolele ei din Review:
„De ce aceşti oameni, atât de plini de zel pentru cauză, nu au fost prezenţi la Conferinţa Generală [din 1893], ţinută la Battle Creek, aşa cum cei devotaţi au fost prezenţi la Ierusalim la timpul revărsării Duhului Sfânt? În inima lucrării, oamenii şi-au deschis vistieriile lor de lumină, dar, în timp ce Domnul Îşi revărsa Duhul peste popor, au primit aceştia ungerea cerească? În timp ce în rândul poporului se manifesta puterea adânc mişcătoare a Duhului lui Dumnezeu, iar sufletele se converteau şi inimile împietrite se zdrobeau, erau şi din cei care ascultau de sugestiile lui Satana, inspiraţi de un zel venit de jos ca să iasă şi să proclame că tocmai ceilalţi, care primesc Duhul Sfânt, care urmează să primească ploaia târzie şi slava care trebuie să lumineze întreg pământul, tocmai aceştia sunt Babilonul. Oare Domnul le-a încredinţat solia acestor soli? Nu; căci nu era o solie a adevărului.[11]
Când se ridică unii care susţin că au o solie de la Dumnezeu, dar, în loc să lupte împotriva puterilor şi stăpânirilor şi căpeteniilor întunericului acestei lumi, ei se aşază în formaţie de luptă şi întorc armele de război împotriva bisericii militante – temeţi-vă de ei. Aceştia nu poartă însemnele divine. Dumnezeu nu le-a dat o astfel de lucrare împovărătoare. Ei vor să distrugă ceea ce Dumnezeu vrea să refacă prin solia laodiceeană. El provoacă numai răni pe care le va vindeca, nu răni care duc la pieire (…)
Ce bucurie mi-a adus în inimă raportul de la sesiunea Conferinţei Generale [din 1893], că multe inimi s-au înmuiat şi s-au supus, că mulţi au făcut, smeriţi, mărturisiri şi au curăţat gunoiul de la uşa inimii care Îl împiedica pe Mântuitor să intre. Cât de bucuroasă am fost să aflu că mulţi L-au primit pe Isus ca pe un oaspete permanent. Cum se face că aceste broşuri [«The Loud Cry»], care denunţă Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea ca fiind Babilon, au fost difuzate pretutindeni în străinătate, chiar în vreme ce biserica primea revărsarea Duhului lui Dumnezeu? Cum se face că oamenii pot să fie înşelaţi într-o măsură atât de mare încât să-şi închipuie că marea strigare constă în chemarea poporului lui Dumnezeu să iasă dintr-o biserică ce se bucură de o vreme de înviorare? O, fie ca aceste suflete înşelate să vină în lumină, să primească binecuvântarea şi să primească putere de sus.”[12]
Cu toate că falsa „mare strigare” a avut un efect negativ asupra bisericii, un şi mai mare efect negativ l-a avut înrăutăţirea situaţiei din inima lucrării, în Battle Creek. Un lucru era sigur în ochii lui Ellen White – Dumnezeu Îşi revărsase într-adevăr Duhul, în măsură îmbelşugată, asupra instituţiilor adventiste, şcolilor, adunărilor de tabără şi la sesiunea Conferinţei Generale din 1893. Totuşi, se punea întrebarea: cum răspunseseră oamenii la acea revărsare şi care aveau să fie rezultatele pe termen lung?
W. W. Prescott relata în iulie 1893 că „a existat o reacţie negativă după înviorarea din 1892 [de la Colegiul Battle Creek]. O anume lipsă de unitate şi loialitate în rândul unora dintre profesori s-a extins şi în rândul studenţilor”.[13] De fapt, chiar înainte de încheierea cursurilor şi închiderea colegiului pe timpul verii, s-a afirmat că Prescott a declarat că situaţia „în rândul studenţilor, şi în întregul colegiu, privită din punct de vedere religios, era mai rea decât văzuse el vreodată”. Unul dintre profesori a mers atât de departe încât să declare că „fiecare dintre studenţii care au înregistrat un progres în sezonul special de la colegiu, în timpul iernii, a recăzut şi s-a întors într-o stare mai rea decât înainte”.[14]
Deşi s-au emis diferite păreri cu privire la cauza acestor lucruri, Ellen White a fost condusă la adevărata cauză a problemei. În 1893, „harul şi îndurarea lui Dumnezeu” „se revărsaseră din belşug” asupra celor de la Battle Creek, într-o „înviorare trimisă de sus prin ploaia harului”, după cum declara ea. Însă, în vreme ce tinerii erau „mişcaţi de Duhul Sfânt, pentru a putea beneficia de binecuvântarea îmbelşugată şi a înainta de la lumină către o lumină şi mai mare, aproape toţi educatorii de la Battle Creek îşi pierduseră discernământul spiritual clar, pentru că nu au păstrat biruinţa printr-o veghere hotărâtă”. Ellen White deplângea „cât de uşor pot ei îndepărta Duhul Sfânt, îndurerându-L, prin faptul că se împotrivesc influenţei Sale înnobilatoare, sfinţitoare şi sacre. O, cât de rău a fost tratat darul primit!”[15]
În cursul verii următoare, Ellen White se temea ca, recenta revărsare a Duhului Sfânt de la conferinţă şi mişcările de înviorare şi reformă, să nu ajungă să stagneze, din cauză că oamenii recădeau într-o stare lumească, lipsindu-le interesul pentru lucrarea misionară mondială. Îngrijorarea ei privea în mod special Battle Creek, aflat în inima lucrării. Scriindu-le fraţilor din America, ea îşi exprima pe larg această preocupare:
„Dacă bărbaţii şi femeile au primit o lumină crescută, ce fac ei acum? Ce fac pentru a-i avertiza pe bărbaţii şi femeile care nu înţeleg că Domnul vine curând? (…) Cine va pleca din căminul plăcut şi se va desprinde din legăturile cu persoane dragi, ca să ducă lumina preţioasă a adevărului pe tărâmuri îndepărtate (…) V-a deschis Domnul ferestrele cerului, a revărsat El pentru voi binecuvântarea la ultima conferinţă? Cum aţi folosit darul lui Dumnezeu? El a oferit forţa motoare pe care v-a pus-o în inimă, ca astfel, cu răbdare şi speranţă şi vigilenţă neobosită, să-L puteţi înălţa pe Isus Hristos şi pe El răstignit, să puteţi da avertismentul că Hristos vine pentru a doua oară cu putere şi slavă mare, chemându-i pe oameni să se pocăiască de păcatele lor. Dacă fraţii din Battle Creek nu se ridică acum să plece în câmpurile misionare, ei vor recădea într-un somn ca de moarte. Cum a lucrat Duhul Sfânt în inimile voastre?”[16]
În articolele publicate pe timpul verii, Ellen White a continuat să-şi exprime aceeaşi îngrijorare. Avea poporul rămăşiţei lui Dumnezeu să profite de marea lumină care i se dăruise sau avea să dormiteze, condamnând totodată alte biserici neadventiste din jurul său?
„Domnul aşteaptă să Se îndure de poporul Său, să le dea o cunoaştere crescută a caracterului Său de Tată, a bunătăţii, îndurării şi dragostei Sale. El aşteaptă să le arate slava Sa; şi, dacă ei vor continua să caute să-L cunoască pe Domnul, vor şti că planul Său este pregătit (…)
Mulţi i-au privit pe cei care aparţin altor biserici ca pe nişte mari păcătoşi, în timp ce Domnul nu-i priveşte astfel. Cei care îi privesc aşa pe membrii altor biserici au nevoie să se smerească sub mâna puternică a lui Dumnezeu. Cei pe care îi condamnă ei poate că nu au avut decât puţină lumină, puţine ocazii şi privilegii. Dacă ar fi avut lumina pe care au avut-o mulţi membri ai bisericii noastre, ei ar fi putut avansa mai rapid şi ar fi fost ambasadori mai buni ai credinţei lor în lume. Hristos spune despre cei care se laudă cu lumina lor, dar care nu umblă în ea: «Dar vă spun: Pentru Tir și Sidon va fi mai ușor de suportat în ziua judecății, decât pentru voi. Şi tu, Capernaum, (adventiştii de ziua a şaptea, care au avut multă lumină), care ești înălțat până la cer (în ceea ce priveşte privilegiile), vei fi doborât până în iad, căci, dacă în Sodoma ar fi fost făcute faptele puternice care au fost făcute în tine, ar fi rămas până astăzi. Dar vă spun: Pentru ținutul Sodomei va fi mai ușor de suportat în ziua judecății, decât pentru tine” [Matei 11:22-24 – KJV].[17]
Ellen White îşi continua articolul scriind despre instituţiile adventiste pe care le ridicase Dumnezeu pentru a împărtăşi lumii lumina, dar care ignoraseră mustrările şi sfaturile de a nu fi conduse cum o face lumea. Ea cita apoi porţiuni lungi din Ieremia, inclusiv capitolul 3:3-4: „Măcar că ploile au fost oprite şi ploaia de primăvară a lipsit (…) Acum – nu-i aşa? – strigi la Mine: «Tată! Tu ai fost Prietenul tinereţii mele!»”[18]
Într-un articol similar apărut în revista Signs, Ellen White cita din nou cuvintele lui Hristos către Capernaum şi încheia cu aceste gânduri: „Cea mai cumplită caracteristică a răului din ziua de azi este o formă de evlavie, dar fără putere. Cei care pretind că au o mare lumină sunt găsiţi printre cei nepăsători şi indiferenţi, iar cauza lui Hristos este lovită în casa celor ce pretind că Îl iubesc. Să se trezească din letargie cei care vor să fie mântuiţi şi să sune din trâmbiţă; căci sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape.”[19] În 1893, Hristos era încă o dată rănit în casa celor ce Îl iubeau.
Sporturi competiţionale
Dar povestea continuă. În 1867, nu mult după Războiul Civil american, Colegiul Princeton a fost primul care a stabilit nişte reguli pentru ceea ce avea să devină fotbalul american [sport diferit de fotbalul european, puţin asemănător cu rugby-ul – n.t.]. Pe măsură ce programul sportiv se dezvolta în şcolile lumii, el a început să se strecoare şi în colegiile adventiste, mai ales la Battle Creek, în vara lui 1893. De exemplu, când o echipă de fotbal a colegiului Battle Creek a încheiat la egalitate un meci cu echipa liceului local, din cauza unui penalti de ultim moment dictat de arbitru în defavoarea sa, s-a trezit ușor spiritul lumesc de competiţie. Nefiind dispuşi să încheie la egalitate, echipa colegiului şi suporterii ei adventişti au protestat vehement împotriva deciziei, deşi fără rezultat. S-a planificat o revanşă, iar studenţii s-au întors la cămin şi le-au povestit celor care nu au putut să vină la meci despre nedreptatea deciziei arbitrului.
Ziarele locale au scris despre meci, acordând o atenţie specială dezacordului violent de la sfârşit. Ziarele relatau şi despre o competiţie specială de fotbal între studenţii americani şi britanici de la Colegiul Battle Creek. Când s-a jucat acest meci, au participat numeroşi adventişti şi persoane din comunitatea de la Battle Creek. După ce britanicii au câştigat meciul, ziarul a trâmbiţat rezultatul sub titlul „Marele meci de fotbal internaţional”. Unul dintre studenţii britanici le-a trimis acasă părinţilor lui, în Australia, un exemplar al ziarului în care se descria desfăşurarea meciului, alături de relatări ale unor meciuri de box organizate în campus. Părinţii, care îl trimiseseră cu mari cheltuieli la acest colegiu „sfânt”, au fost tulburaţi, ca să nu folosim cuvinte mai mari, şi i-au arătat lui Ellen White articolele de ziar.[20]
Nu a trecut mult până când Ellen White a fost inspirată să răspundă, printr-un număr de scrisori şi manuscrise, la asemenea evenimente. Ea s-a simţit constrânsă de Duhul lui Dumnezeu să scrie avertizări referitoare la unde aveau să ducă astfel de activităţi. În scrisori trimise lui Prescott şi profesorilor şi studenţilor de la Battle Creek, ea îşi exprima această îngrijorare, îndeosebi în lumina recentelor manifestări ale Duhului Sfânt în cursul anului precedent:
„A deschis Domnul ferestrele cerului pentru voi şi Şi-a revărsat El binecuvântarea? O! Atunci, acela a fost chiar timpul potrivit pentru a-i educa pe profesori şi studenţi cum să păstreze favoarea preţioasă a lui Dumnezeu, lucrând în armonie cu lumina crescută şi trimiţându-le şi altora razele ei preţioase. S-a dat lumina cerului? Şi în ce scop s-a dat? Ca să strălucească în fapte practice de neprihănire (…) Oare meciurile jucate, premiile şi mănuşile de box nu au fost nişte mijloace de educare şi instruire după conducerea lui Satana, ca să ducă la formarea unor caractere asemănătoare cu al lui? Cum ar fi dacă ei L-ar putea vedea pe Isus, omul calvarului, care îi priveşte cu durere, aşa cum mi s-a arătat mie (…) În mod sigur se foloseşte o matriţă greşită, ceea ce contracarează lucrarea puterii divine care a fost dăruită cu bunătate (…)
Vremurile în care trăim sunt deja prea pline de semnele conflictului care se apropie, pentru a-i educa pe tineri prin distracţie şi jocuri. Inima mi se umple de durere când citesc scrisori în care se vorbeşte despre aceste sporturi şi în care autorii folosesc expresii cum ar fi: „O, ce ne-am mai distrat!” şi altele asemenea.[21]
Moise urcase pe munte ca să primească instrucţiuni de la Domnul, iar întreaga adunare ar fi trebuit să păstreze o atitudine smerită înaintea lui Dumnezeu. Însă, în loc să facă astfel, ei au mâncat şi au băut şi s-au ridicat să joace. Oare experienţa din Battle Creek a fost asemănătoare? (…) Aşa îşi întind Satana şi îngerii lui cursele pentru sufletele voastre. El lucrează într-un anumit fel asupra profesorilor şi studenţilor pentru a-i face să se angajeze în sporturi şi amuzamente care îi acaparează, dar care sunt de o natură ce întăreşte puterile inferioare şi creează apetituri şi pasiuni care vor prelua conducerea şi vor contracara în cel mai neîndoios mod acţiunile şi lucrarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu asupra inimii omeneşti.
Ce vă spune Duhul Sfânt? Care a fost puterea şi influenţa Sa asupra inimilor voastre în timpul sesiunii Conferinţei Generale [din 1893] şi la conferinţele din alte state? V-aţi acordat vouă înşivă o atenţie specială? Au simţit profesorii din şcoală că trebuie să facă aceasta? (…) Amuzamentele fac mai mult pentru contracararea lucrării Duhului Sfânt decât orice altceva, iar aceasta Îl întristează pe Domnul.”[22]
„După revărsarea Duhului lui Dumnezeu la Battle Creek [la sfârşitul anului 1892 şi începutul lui 1893], în colegiu s-a dovedit că o vreme de mare lumină spirituală este în aceeaşi măsură şi o vreme de întuneric spiritual. Satana şi legiunile lui de agenţii satanice sunt de faţă, făcând presiuni prin puterea lor asupra tuturor sufletelor pentru a anula efectele ploilor de har care au venit din ceruri să învioreze şi să trezească energia adormită, făcându-i pe oameni să acţioneze hotărât pentru a le împărtăşi şi altora din ceea ce le-a împărtăşit lor Dumnezeu. Dacă toate sufletele, multe la număr şi, pe atunci, iluminate, ar fi început de îndată să lucreze pentru a le împărtăşi altora ceea ce le-a dăruit Dumnezeu chiar cu scopul acesta, s-ar fi dat şi mai multă lumină, s-ar fi dăruit şi mai multă putere.” [23]
Scriindu-i din nou lui W. W. Prescott în octombrie 1893, Ellen White deplângea situaţia, spunând că fusese „îndurerată să vadă că lumina preţioasă dată la Battle Creek la ultima sesiune a Conferinţei Generale [1893] nu a fost apreciată îndeajuns ca toate lămpile să fie ţinute arzând, după cum fuseseră umplute cu uleiul harului”. „Vrăjmaşului i s-a îngăduit să intre şi să conducă minţile (…) ca să întoarcă spatele luminii preţioase şi influenţei profunde a Duhului lui Dumnezeu”, afirma ea. Luând în considerare criza legii duminicale şi „încheierea atât de apropiată a istoriei acestui pământ, din partea tuturor ar fi trebuit să se vadă fapte corespunzătoare cu lumina dată”. În loc de acest lucru, relata Ellen White, „în rândul tinerilor, pasiunea pentru meciuri de fotbal şi alte satisfacţii egoiste înrudite au avut o influenţă înşelătoare”. Totuşi, Ellen White înţelegea în mod evident că nu era doar vina studenţilor, ci şi a profesorilor:
„Instructorii ar fi trebuit să aibă înţelepciunea de a urma indicaţiile Duhului Sfânt, crescând mereu în har şi conducându-i pe tineri astfel încât aceştia să poată beneficia cât mai mult de lumina şi harul dăruite. Ei ar fi trebuit să-i înveţe pe tineri că Duhul Sfânt, care a fost dăruit cu îmbelşugare, trebuia să-i ajute să-şi folosească timpul şi abilităţile pentru a-I aduce Domnului cea mai înaltă slujire, lăudându-L pe Cel care i-a chemat să iasă din întuneric şi să intre în minunata Sa lumină. Însă, în loc de aceasta, mulţi au pornit cu şi mai multă însufleţire în căutarea plăcerii (…)
S-a făcut o mare greşeală prin faptul că s-au urmat planurile şi ideile lumii în ceea ce priveşte recreerea prin satisfacerea şi iubirea de plăceri. Aceasta a dus de fiecare dată la pierderi (…) Este atât de uşor să aluneci în planurile, metodele şi obiceiurile lumeşti şi să nu te mai gândeşti la vremurile în care trăim şi la marea lucrare ce trebuie să se facă, aşa cum au făcut şi oamenii din zilele lui Noe (…) Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Acum este nevoie de oameni înarmaţi şi gata să lupte pentru Dumnezeu. Vă rog să citiţi Ezechiel 9. Cine poartă semnul, însemnarea lui Dumnezeu pe frunte? – Oamenii care suspină şi gem din cauza urâciunilor care se săvârşesc în mijlocul Ierusalimului – printre cei care se pretind poporul lui Dumnezeu – nu cei care sunt acaparaţi de meciuri pentru distracţia lor egoistă.”[24]
Într-o scrisoare trimisă cu o lună mai târziu lui Uriah Smith, Ellen White reitera aceeaşi îngrijorare. Ea nu avea „nicio singură îndoială” că Dumnezeu îi binecuvântase din abundenţă pe studenţii din şcoală şi din biserică. Dar „o perioadă de mare lumină şi revărsarea Duhului sunt destul de obişnuit urmate de un timp de mare întuneric”. De ce? Pentru că Satana a intervenit cu „toate energiile lui înşelătoare pentru a anula influenţa profundă a Duhului lui Dumnezeu”. Încă o dată, Ellen White a spus lucrurilor pe nume:
„Când studenţii de la colegiu s-au apucat de meciurile lor şi de jocul lor de fotbal, când au ajuns să fie absorbiţi de chestiunea distracţiei, Satana a văzut că este timpul potrivit să intervină şi să anuleze lucrarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu pentru a-l modela şi a-l folosi pe om (…) Dacă aceşti studenţi I-ar fi îngăduit Duhului Sfânt să-i folosească, ei s-ar fi ridicat ca misionari plini de viaţă, pentru a lucra de partea lui Hristos. Ei nu ar fi putut să se gândească decât la responsabilitatea lor individuală de a lucra în orice fel posibil, în armonie cu Hristos, modelul lor, pentru a salva sufletele gata să piară. În loc de aceasta (…) ei au deschis larg porţile şi l-au invitat pe duşman să intre.”[25]
Într-un articol publicat la scurtă vreme după aceea în Review, Ellen White a continuat să proclame: „Domnul a binevoit să vă dăruiască revărsarea Duhului Său Sfânt. La adunările de tabără şi la diferitele noastre instituţii, s-a revărsat o mare binecuvântare asupra voastră.” Cu toate acestea, deplângea ea, „în rândul studenţilor s-a îngăduit spiritul de distracţie şi joacă. Ei au ajuns să fie atât de interesaţi de meciuri, încât Domnul nu a mai avut loc în mintea lor”. Apoi, citând din cuvintele solemne rostite în faţa naţiunii iudaice, Ellen White declara: „Isus se afla printre voi pe terenul de joc, spunând: «Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea!». Dar «M-aţi şi văzut şi tot nu credeţi». Da; Hristos vi S-a revelat şi aţi fost puternic impresionaţi când Duhul Sfânt v-a mişcat inima, dar aţi urmat o cale pe care aţi pierdut aceste influenţe sacre şi nu aţi reuşit să rămâneţi biruitori.”[26]*
Din nou, problema nu se regăsea doar în rândul personalului de la colegiu şi al studenţilor, ci chiar în biserica „din America, mai ales cea din Battle Creek” – centrul adventismului şi inima lucrării. Acest loc, afirma Ellen White, „unde asupra poporului străluceşte cea mai mare lumină din ceruri, poate deveni locul celui mai mare pericol şi întuneric, din cauză că poporul nu continuă să practice adevărul şi să umble în lumină”. Dacă biserica, „care a avut parte de o mare lumină, (…) nu umblă în lumină, nu îşi îmbracă frumosul ei veşmânt, nu se ridică şi nu se luminează, întunericul va înceţoşa vederea, astfel că lumina va fi privită drept întuneric, iar întunericul, drept lumină”.[27]
Astfel, Ellen White şi-a dat seama că problema se datora parţial consiliului de conducere al şcolii şi altor influenţe din Battle Creek. Ea era sigură că Dumnezeu avea alte planuri, dacă liderii bisericii ar fi fost deschişi faţă de principiile Sale: „Lucrarea de la Conferinţa Generală ar fi putut da un caracter şcolii din Battle Creek, dacă totul s-ar fi aflat sub influenţa Duhului Sfânt, făcând-o asemenea şcolii profeţilor (…) Acum va trebui să o luăm de la început. S-ar putea fie esenţial să punem bazele şcolilor după modelul şcolii profeţilor.”[28]
Şi alţii şi-au dat seama de marile binecuvântări pe care le rezerva Dumnezeu pentru biserică şi de consecinţele faptului de a nu le primi în întregime. O. A. Olsen, scriind materialul pentru săptămâna de rugăciune din decembrie 1893, îşi amintea că „ultima sesiune a Conferinţei Generale şi institutul pastoral asociat ei au constituit un timp de înviorare în prezenţa Domnului. Duhul lui Dumnezeu a coborât peste pastori şi popor”. Şi totuşi, se plângea el: „Trebuie să recunoaştem că pentru noi erau rezervate binecuvântări cu mult mai mari decât am primit. Noi ne mulţumim prea uşor. Nu ne mai ţinem de braţul Domnului. Încă mai există prea multă necredinţă păstrată ca un lucru de preţ în inimă (…) Necredinţa noastră L-a împiedicat pe Domnul să facă mai mult pentru noi.” Referindu-se la evenimentele mondiale care aveau loc pe vremea aceea, Olsen sugera că singurul lucru care împiedica progresul era faptul că Dumnezeu era forţat să aştepte ca poporul Său să fie „«sigilat pe frunte». Dacă s-ar fi încheiat deja lucrul acesta, istoria acestui pământ s-ar încheia şi ea de îndată. Dumnezeu pe noi ne aşteaptă”. Apoi, în cuvinte ce sună profetic, Olsen declara că, deşi Dumnezeu este îndelung răbdător, „curând ocazia s-ar putea pierde pentru totdeauna. Curând, El ar putea să procedeze cu noi aşa cum a procedat cu copiii lui Israel”, ceea ce a dus la „slăbirea sufletelor lor” în timpul celor patruzeci de ani ai pribegirii lor în pustie.[29]
W. A. Spicer, scriind şi el pentru aceeaşi săptămână de rugăciune şi preluând din scrisoarea din 1892 a lui Ellen White către S. N. Haskell[30], afirma deschis: „Ploaia târzie a venit şi acum străluceşte adevărata lumină, iar Domnul doreşte numai să le-o spună tuturor naţiunilor”. Spicer cita apoi din articolul din Review din 11 iulie 1893 al lui Ellen White: „Dacă cei la care a venit lumina ar fi primit-o, ar fi apreciat-o şi ar fi acţionat, ei ar fi fost puşi în legătură cu Dumnezeu şi ar fi fost canale prin care s-ar fi revărsat peste lume binecuvântările Sale (…).” La o astfel de declaraţie, Spicer, pur şi simplu, a replicat: „Aceasta este ceea ce ar fi putut să fie.”[31]
Note de subsol
[1]. O. A. Olsen, „The Year’s Work and the Outlook”, The Home Missionary Extra, noiembrie 1893, p. 2-3.
[2]. W. W. Stebbins, „Kansas”, Review and Herald, 21 martie 1893, p. 187.
[3]. M. C. Wilcox, „Field Notes”, The Signs of the Times, 3 aprilie 1893, p. 349.
[4]. L. Johnson, „Iowa, Nebraska, Dakota, and Minnesota”, Review and Herald, 18 aprilie 1893, p. 252.
[5]. N. P. Nelson, „South Dakota Camp-Meeting”, Review and Herald, 9 mai 1893, p. 302.
[6]. North American Division Officers and Union Presidents, Issues: The Seventh-day Adventist Church and Certain Private Ministries (North American Division of Seventh-day Adventists, 1992), pp. 56-58.
[7]. Ellen G. White, „To Those Who Have Published the Loud Cry”, Manuscrisul 21, 12 iunie 1893, în Review and Herald, 08 noiembrie 1956, pp. 4-5.
[8]. Ellen G. White, „The Remnant Church Not Babylon (continued)”, Review and Herald, 29 august 1893, pp. 546-547.
[9]. Ellen G. White, „The Remnant Church Not Babylon (continued)”, Review and Herald, 5 septembrie 1893, p. 563.
[10].* Încercarea de a identifica Biserica Adventistă drept parte a Babilonului nu este doar o problemă de natură istorică. La începutul anilor 1920, Mişcarea adventistă de reformă a început să susţină că 1888 este momentul în care Biserica Adventistă organizată a devenit parte din Babilon. În consecinţă, în 1930, când Taylor Bunch a făcut o paralelă între episodul de la 1888 şi experienţa de la Cades-Barnea a vechiului Israel, care a dus la pribegirea lor prin pustie vreme de patruzeci de ani, unii dintre fraţii din conducere s-au simţit ofensaţi. D. E. Robinson, A. T. Robinson şi C. M. Reynolds au scris nişte lucrări la începutul lui 1931, încercând să apere biserica de prezentarea făcută de Taylor Bunch, pe care o vedeau ca o prezentare extrem de greşită a Conferinţei de la Minneapolis şi a respingerii care a urmat. Există totuşi dovezi că unii dintre aceşti fraţi lucrau deja la conceperea unui răspuns la acuzaţiile Mişcării de reformă adventiste – şi este foarte posibil să fi greşit presupunând că şi Taylor Bunch călca pe urmele Mişcării. Astfel, încă o dată, mărturia adevărată a lui Ellen cu privire la episodul din 1888 a fost făcută ineficientă de către extremele Mişcării de reformă şi de reacţia fraţilor din conducere. Vezi referinţele listate în capitolul 14, la notele de subsol 9 şi 10.
N. F. Pease, L. H. Christian și A. W. Spalding, bărbați care au simțit, de asemenea, că acuzațiile respingerii ploii târzii erau un atac împotriva bisericii, au adus, în 1940, alte trei pledoarii în favoarea bisericii. Există, de asemenea, dovezi că unii din acești bărbați erau influențați și reacționau față de raporturile anterioare pe care le-au avut cu grupuri derivate, precum Sheperd’s Rod și Rogers Brothers. Ambele grupări arătau spre 1888, declarând ca acela a fost punctul din care biserica a devenit „Babilon”.
Așa cum subliniază Lowell Tarling, „majoritatea mișcărilor [derivate] care s-au separat de biserică [adventistă]”, de la începutul secolului XX, arătau spre episodul 1888 și spre scrisorile lui Ellen White ce conțineau mustrări puternice, susținând că „Duhul Sfânt este acum retras de la Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea”. „Majoritatea mișcărilor au folosit aceste citări în acest mod” (The Edges of Seventh-day Adventism, Kindle edition, 2012, locațiile 4409-4412). Cu toate acestea, niciuna din aceste mișcări derivate nu ne oferă un motiv valid pentru a nega ceea ce a avut loc cu adevărat în 1888 și în anii care au urmat. A se vedea referințele din capitolul 14, nota de subsol 10.
[11]. Ibidem, p. 562.
[12]. Ellen G. White, „The Church the Property of God”, Review and Herald, 17 octombrie 1893, p. 646.
[13]. Gilbert M. Valentine, „William Warren Prescott: Seventh-day Adventist Educator”, disertație la Universitatea Andrews, p. 183.
[14]. J. H. Kellogg către W. C. White, 17 iulie 1893, în Manuscripts and Memories of Minneapolis, p. 265.
[15]. Ellen G. White, „Peril of Resisting the Holy Spirit”, Review and Herald, 13 februarie 1894.
[16]. Ellen G. White către fraţii din America, Scrisoarea 9a, 1 august 1893, în „The Call from Destitute Fields”, The Home Missionary, 1 noiembrie 1893, pp. 37-38.
[17]. Ellen G. White, „Vital Connection with Christ Necessary”, Review and Herald, 1 august 1893, p. 481.
[18]. Ellen G. White, „Vital Connection with Christ Necessary”, Review and Herald, 1 august 1893, p. 481.
[19]. Ellen G. White, „The Doom of Sodom a Warning for the Last Days”, Signs of the Times, 16 octombrie 1893, sublinieri adăugate.
[20]. Vezi Gilbert M. Valentine, „William Warren Prescott: Seventh-day Adventist Educator”, disertaţie din 1982, pp. 183-184; Larry Kirkpatrick, „Intersection Between Sport and Christianity Climax at its Infiltration into the Remnant Church: Timeline”, 6 noiembrie 2003, http://www.greatcontroversy.org/pdf/cstimeline.pdf; Emmett K. Vande Vere, The Wisdom Seekers (Nashville, TN: Southern Pub. Assn., 1972), p. 63; Arthur L. White, „Sports in Seventh-day Adventist Academies and Colleges”, document de la Ellen G. White Estate, 21 mai 1959, p. 2.
[21]. Ellen G. White către W. W. Prescott, Scrisoarea 46, 5 septembrie 1893, porţiuni în Solii alese, vol. 1, pp. 132-133 şi în „A Sheaf of Correspondence Between E. G. White in Australia and W. W. Prescott Regarding School Matters at Battle Creek, Particularly Sports and Amusements”, document de la Ellen G. White Estate, nr. 249a, pp. 3-7, la http://drc.whiteestate.org/files/130.pdf, accesat pe 25 nov. 2011.
Pentru o analiză mai recentă a efectelor sporturilor competiţionale asupra experienţei creştine, vezi „Competitive Christianity: Wes Peppers Story”, publicată de Little Light Studios la: http://vimeo.com/ondemand/competitivechristianity/77252608. Vezi şi Tim Ponder, „How Much Do the Games Cost?” Adventist Review, 24 ian. 2014.
[22]. Ellen G. White, „To Teachers and Students of Battle Creek College and All Educational Institutions”, Manuscrisul 51, octombrie 1893, în Spalding and Magan Collection, pp. 69-70.
[23]. Ellen G. White, „Education Advantages Not Centered in Battle Creek”, Manuscrisul 45, 1893, în Solii alese, vol. 1, p 129.
[24]. Ellen G. White către W. W. Prescott, Scrisoarea 47, 25 octombrie 1893, porţiuni în Manuscript Releases, vol. 10, p. 346, vol. 6, p. 127, şi în „A Sheaf of Correspondence…” op. cit., pp. 16-24. Ultimul paragraf al acestei scrisori, una dintre porţiunile citate aici, nu a fost inclus în documentul lui Arthur White şi rămâne şi astăzi nepublicat.
[25]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 58, 30 noiembrie 1893, în Materialele 1888, pp. 1210-1212.
[26].* Ellen G. White, „Danger of Light Becoming Darkness”, Review and Herald, 30 ianuarie 1894. Trebuie să cugetăm cu atenţie la următoarele cuvinte ale lui Arthur White: „Trebuie să dăm atenţie afirmaţiei făcute de sora White, în care spune «eu nu condamn jocul cu mingea ca simplu exerciţiu fizic». Cu alte cuvinte, nu era nimic rău în sine în jocul cu mingea (…) Însă, după ce face această afirmaţie, ea dezvăluie pericolele asociate programului de sport (…) Nu există nicio îndoială că recreerea este necesară, dar, aşa cum o vedea Ellen White, pe măsură ce tinerii se maturizează, ei pot găsi recreerea într-o ocupaţie utilă, care să lase ceva de valoare în urma ei” (Arthur L. White, „Sports in Seventh-day Adventist Academies and Colleges”, document de la Ellen G. White Estate, 21 mai 1959, pp. 3-4).
[27]. Ellen G. White către I. H. Evans și Battle Creek, Scrisoarea 23c, 20 iulie 1894, în „Special Testimonies — Relating to Various Matters in Battle Creek”, Ellen G. White Pamphlet No. 84, p. 2, 5.
[28]. Ellen G. White către W. W. Prescott, Scrisoarea 47, 25 octombrie 1893, în „A Sheaf of Correspondence…” op. cit., p. 18.
[29]. O. A. Olsen, „The Year’s Work and the Outlook”, The Home Missionary Extra, noiembrie 1893, pp. 2, 5-6.
[30]. Ellen G. White către S. N. Haskell, Scrisoarea 10a, 6 aprilie 1892, nepublicată, vezi comentariile din capitolul 3, nota de subsol 1.
[31]. W. A. Spicer, „The Work in the Regions Beyond”, The Home Missionary Extra, noiembrie 1893, p. 21, sublinieri adăugate.