3. Suevii în evul mediu

3. Suevii în evul mediu

  • Descoperirile portugheze
  • Descoperirea Indiilor şi a Chinei
  1. În ceea ce privește așezarea originală şi permanentă a Suevilor în Imperiul Roman, ei au ocupat „cea mai mare partea din sudul şi vestul Spaniei, având capitala la Astorga”. În perioada dintre plecarea vandalilor în Africa, 429 d.Hr. şi venirea vizigoţilor în Spania, 456 d.Hr., suevii erau „singura putere barbară din peninsulă” (Hodgkin: "Italy and Her Invaders," cartea a III-a, cap. XVII). Deşi în marea bătălie cu Theodoric vizigotul, în 456, au fost puternic înfrânţi şi forţa lor mult slăbită, regatul suevilor se menţine totuşi, până în 587, când, prin puterea lui Leovigild vizigotul, acesta devine în întregime supus şi tributar regatului vizigot.
  2. Pe durata ocupării peninsulei de puterea mahomedană, începând din anul 711, și până pe la 1250, suevii au împărtăşit soarta împreună cu vizigoţi. Puţin câte puţin bravii descendenţi ai necuceritului Pelayo au împins fruntariile teritoriului mahomedan, astfel că suevii au ajuns să populeze teritoriul actual al Portugaliei şi Galiției, fiind cu adevărat primii eliberaţi. Într-adevăr, Alfonso I, nepotul lui Pelayo, nu doar că i-a alungat pe mahomedani afară din Galiția, dar a fost în măsură să înainteze „cu trupele sale victorioase” până la Râul Douro. Alfonso III, 866-910, a făcut expediţii îndepărtate, până la sud de Coimbra şi Lisabona, deşi frontiera sa sudică era încă Râul Douro.
  3. Ferdinand cel Mare, regele Leonului, Castiliei şi Galiției, 1055-1064, şi fiul său, duc în 1065 frontiera de sud, până unde aceasta includea actuala provincie portugheză, Beira. Alfonso VI, 1072-1109, a forţat cedarea Lisabonei şi Santeremului, ce aparţineau practic de provincia Estramadura, ce se întindea la vest şi nord de Râul Tagus. În 1086 pericolul că mahomedanii ar putea recuceri aceste teritorii, era atât de mare, încât Alfonso VI „a mobilizat cavaleria creştinătăţii în ajutorul său. Printre cavalerii veniţi la chemarea sa, se găseau conţii Raymond şi Henry al Burgundiei, şi în 1094, el uni feudele Coimbra şi Porto într-un singur mare ţinut, numit Terra Portucalensis sau Ţinutul Porto Cale şi cu mâna fiicei sale Theresa, dată lui Henry al Burgundiei, care în acest fel, devine Conte de Portocalensis: Porto Cale sau Portugalia. Faptul că suevii, care au populat pentru prima dată sudul şi vestul Spaniei şi Galiției, sunt cu adevărat rădăcina acestei Portugalii, reiese din faptul că „etnologic galițienii au trăsături comune cu portughezii, cărora le seamănă în dialect, în înfăţişare şi în obiceiuri, mai mult decât orice alţi locuitori ai peninsulei”. (Enciclopedia Britanica, art. "Galiţia," par. 2).
  4. Istoria Portugaliei ca şi regat, începe cu acest dar al lui Alfonso VI, descendent al lui Alfonso I, nepotul lui Pelayo vizigotul, către Henry al Burgundiei în 1094 d.Hr. Trebuie reamintit totuşi că la acel moment, Portugalia era doar o provincie ţinută ca feudă de Henry al Burgundiei, ca vasal al lui Alfonso VI, regele Leonului, Castiliei şi Galiției, care, din pricina succeselor lui mărețe, şi-a atribuit titlul de „Împărat al Spaniei”. Acest titlu măreț, a dispărut totuşi, odată cu el. Nu era încă mort, atunci când Henry, contele, beneficiarul său, uzurpă regatul într-o luptă cu alţi patru aspiranţi, pentru a se numi pe sine însuși rege. A dus această luptă timp de cinci ani, dar a eşuat; a murit subit la Astorga în 1112, lăsându-şi soţia, Theresa, să conducă ţinutul Portugaliei pe toată durata minorității fiului lor infant, Affonso Henriques.
  5. „Affonso Henriques, care la vârsta de şaptesprezece ani îşi asumă guvernarea (1112-1185), a fost unul dintre eroii Evului Mediu. A venit la conducerea ţinutului Portugaliei când acesta era privit ca o feudă a Galiției; şi după aproape şasezeci de ani de luptă neîncetată, reuşeşte să lase moştenire fiului său, un regat mic dar puternic, a cărui independenţă era dincolo de orice dubiu, şi a cărui faimă se împrăştiase de la un capăt la celălalt al creştinătăţii, din pricina victoriilor primului său rege asupra mahomedanilor. Primele patru războaie de independenţă, pe care Affonso Henriques le-a purtat împotriva lui Alphonso VII, au durat mai mult de doisprezece ani şi au fost duse în afara frontierei Galiției, cu mai mult sau mai puţin succes, până când problema independenţei Portugaliei a fost stabilită în mod paşnic şi întărită de vitejia cavalerilor portughezi, care au învins pe cei ai Castiliei, în faimosul turnir de la Valdevez şi unde Affonso Henryques, îşi asumă titlul de Rege al Portugaliei” (Idem, art. "Portugalia," par. 4, 6).
  6. Până la domnia lui Affonso III, 1248-1279, mahomedanii fuseseră în cele din urmă alungaţi şi Portugalia atinge limitele sale extreme, europene, prin cucerirea portugheză a întregului teritoriu la vest de Râul Guadalquiver, şi apoi spre sud, către mare. Astfel Portugalia duce la bun sfârşit alungarea mahomedanilor din ţinuturile lor, douăsute cincizeci de ani, înainte ca Spania să şi le recapete pe ale ei. Are loc apoi, o lungă perioadă de pace relativă, în care regatul şi poporul au prosperat. Pe la anul 1400, a fost inaugurată o eră portugheză de explorare şi descoperire, una dintre cele mai mari din istoria omenirii. La acel timp, Portugalia conducea lumea, iar venitul regelui Portugalei „era mai mare decât al oricărui prinţ al Europei, aşa că nu avea nevoie de taxe”.
  7. Această splendidă epocă de descoperiri, a fost începută de Prinţul Henry, fiul regelui Joao sau Ioan, care datorită energiei şi succesului său, primi titlul de „Navigatorul”. „Până în vremea sa, căile de transport omenești fuseseră: munţii, râul, câmpia, strâmtoarea, lacul şi marea interioară. Aceasta l-a determinat să gândească deschiderea unui drum prin oceanul neexplorat - un drum plin de pericole, dar bogat în făgăduinţe. Născut pe 4 martie 1394, Prinţul Henry era fiul cel mic al regelui Joao al Portugalei şi al mamei sale Philippa de Lancaster, nepoata lui Eduard III, astfel că era pe jumătate englez. Prinţul Henry renunţă la plăcerile curţii, stabilindu-şi locuinţa pe promontoriul neospitalier al Sagresului, în sud-vestul extrem al Europei. Marele său obiectiv, era să găsească un drum pe mare, către déjà cunoscutele Indii. Nu l-a împlinit, dar a făcut un lucru mare în eliminarea temerii faţă de marele Ocean şi deschizând astfel, o uşă a curajului, pentru cei ce aveau să vină după el. Corăbiile sale şi oamenii săi, au ajuns la insulele Madeira şi Porto Santo în 1418 şi 1420, care i-au fost oferite apoi de rege, fratele său, în 1433. A urmat, Capul Bojador în 1433. În 1435, a mers o sută cincizeci de mile, dincolo de Capul Bojador. În 1445 a ajuns la gura râului Senegal. În 1455 a trecut de Capul Verde şi a mers până la gura râului Gambia. Prinţul Henry, Navigatorul, a murit pe 13 noiembrie 1460.
  8. Aventura atât de bine începută de Prinţul Henry, Navigatorul, a fost continuată şi după moartea sa. În 1462, au fost descoperite şi colonizate Insulele Capului Verde. În acelaşi an, o expediţie condusă de Pedro de Cintra, a atins un punct de pe coasta Sierrei Leone, şase sute de mile după Gambia. În 1469, o altă expediţie sub Fernan Gomez a ajuns la Coasta de Aur. În 1484, Diogo Cam, poposi la gura râului Congo. În 1486, Bartolomeu Dias inspectează punctul extremului sudic al Africii, până la Golful Algoa. Îi pune numele Cabo Tormentoso - Capul Agitat - dar regele Portugaliei, Joao II, având perspectiva că drumul era acum deschis cu siguranță către India, l-a numit Capul Bunei Speranţe.
  9. Această serie continuă, de succese, aduce la Lisabona, capitala portugheză, străini aventurieri „din toate părţile lumii”. Printre aceştia, venise din Genova, Italia, în 1470, şi Cristofor Columb. El a intrat în slujba regelui Portugaliei, unde a rămas până în 1484, „efectuând câteva călătorii pe coasta Guineii”. Încă din 1474, avea în minte că pământul este rotund şi că astfel India ar putea fi atinsă, navigând spre vest şi că mergând în acea direcţie, va da de ea. Şi-a făcut cunoscut proiectul regelui Joao II, proiect ce a fost supus arbitrajului Comitetului Consiliului pentru Probleme Geografice. Comitetul a făcut un raport nefavorabil, însă episcopul Ceuta, observând că regele era în favoarea lui Columb, sugerează acestuia, că ar putea culege roadele prin trimiterea unei expediţii necunoscute lui Columb. Regele fu de acord, trimise expediţia, care însă din cauza fricii se întoarse curând. Columb, descoperind trucul, părăseşte Lisabona în 1484, foarte supărat; şi astfel gloria şi minunea descoperirii Continentului Occidental, Lumea Nouă, au fost pierdute de Portugalia.
  10. Încercând să ajungă în India mergând apre est, portughezii au trecut de cel mai sudic punct al Africii. În iulie 1497, Vasco da Gama, a ridicat ancora din Lisabona. Pe 22 noiembrie înconjura Capul Bunei Speranţe. În ziua de Crăciun, pe când naviga, el zări uscatul, care în cinstea acelei zile, i s-a dat numele Natal. La 7 aprilie 1498, el atinge Mombas, pe coasta de est a Africii, aproape de Ecuator şi la 20 mai 1498, problema India a fost rezolvată, prin vederea coastei Malabar din vestul Indiei şi ancorarea corăbiilor sale în Calicut. La 9 martie 1500, plecă din Lisabona o altă expediţie, sub comanda lui Pedro Alvarez Cabral şi în 22 aprilie, descoperea coasta de sud-est a Braziliei, luând-o în posesie în numele regelui Portugaliei. Cabral navigă apoi spre India, sosind la Calicut în septembrie şi continuându-şi călătoria spre sud, până la Cananore şi în final până la Cochin. În 1501, Joao de Nova descoperă insula Ascension, iar Amerigo Vespucci, Rio Plata şi Paraguay. Insula Ceylon a fost descoperită în 1505. În 1506 Albuquerque, explora coastele Arabiei şi Persiei, făcându-l pe regele Ormus, tributar regelui Portugaliei şi trimite misiuni în Abisinia”. În 1510, cucereşte Goa, de pe coasta indiană, puţin la nord de Calicut. În 1512 au fost descoperite insulele Moluce, sau insulele Mirodenie, lângă coasta de est a Chinei. Iar în 1517, marea eră a descoperirilor portugheze a fost întregită de descoperirea Chinei de Fernan Peres de Andrada şi intrarea „în relaţii comerciale cu guvernatorul Cantonului”.
  11. Aceste descoperiri au condus un mare număr de portughezi să emigreze în căutarea norocului; o mare bunăstare se revărsa în regat, datorită comerţului cu noile ţinuturi, determinând opulenţă şi supărarea celor ce rămăseseră acasă, în vreme ce nu exista imigraţie, iar pământul era lucrat de sclavi. Aceste lucruri, prin ele însele, au slăbit regatul; şi ca declinul să fie sigur, în 1536, regele Joao II, înfiinţează Inchiziţia, „care a distrus cu repeziciune tot ce fusese lăsat de spiritul vechilor portughezi”. Din pricina acestor lucruri de acasă şi a tiraniei şi corupţiei guvernatorilor din colonii, „totul mergea din rău în mai rău”. În 1578, succesiunea pe linia directă regală se încheie cu regele Sebastian. Regatul revine pentru doi ani unchiului regelui, care însă moare în ultima zi de ianuarie 1580. În confuzia şi intrigile câtorva aspiranţi la tron, Philip II, regele Spaniei, alipeşte cu succes regatul şi se proclamă şi rege al Portugaliei.
  12. În 1640, portughezii se revoltă şi au succes în eliberarea de jugul spaniol, alungarea spanionilor din Portugalia şi în restabilirea regatului prin încoronarea unui rege la alegerea lor -ducele de Braganza ca rege Joao IV. În „cei şasezeci de ani de captivitate” în favoarea Spaniei, comerţul marilor sale posesiuni, precum şi o parte considerabilă a acestora, au fost luate de alte naţiuni. Portugalia nu a mai recuperat niciodată din acestea, nici chiar puterea şi influenţa în afara graniţelor sale europene.