- Departe de dificultățile politice ale zilelor lui Constantin și de distrugerea Imperiului Roman, Biserica Catolica - apostazia - s-a ridicat la putere în Stat, afirmându-se Papalitatea. Deci, din cauza ruinei Imperiului Roman, ea, sub forma Imperiului Eclesiastic, ajunge să deţină supremaţia peste regi şi naţiuni. A administrat cu rapiditate ruina imperiului, iar acum, după mai bine de o mie de ani, ea se va dovedi un blestem viu, asupra tuturor statelor şi imperiilor care au urmat-o. Totuși, pentru o înţelegere clară şi o evaluare corectă a rangului papalităţii, în momentul în care Imperiului Romana dispărut, și când ea s-a pomenit singură, în mijlocul acelui tablou vast al distrugerii şi anarhiei, este important să cunoaștem izvorul acestei puteri, prin care PAPALITATEA a fost capabilă să supravieţuiască. Iar pentru a cunoaște acest lucru, este esenţială descrierea unei anumite porţiuni din istoria sa.
- În acel amestec sinistru, de păgânism total şi de mărturisiri şi forme ale creştinismului din Școlile filizofice ale lui Ammonius Saccas, Clement şi Origen din Alexandria, s-a dat naştere acelui element care, deasupra tuturor lucrurilor, a fost dintotdeauna stâlppul de sprijin al papalităţii - călugăria sau monahismul. Aceşti termeni provin din grecescul „movachos” care înseamnă „a trăi singur, solitar; un om care s-a retras din lume, pentru meditaţie religioasă şi îndeplinirea îndatoririlor religioase, în singurătate; un pustnic religios”.
- Se cuvine să ne reamintim că în filozofia lui Ammonius, Clement şi Origen, întreaga Scriptură conţine cel puţin două înţelesuri - unul literal şi unul ascuns. Cel literal este valoarea inferioară a Scripturii şi de aceea este o oprelişte pentru înţelegerea corectă a semnificaţiei ascunse, cu suita sa de ulterioare înțelesuri ascunse. Din acest motiv, această înţelegere a trebuit să fie dispreţuită şi înlăturată, cât de repede posibil, de sensul ascuns şi considerată de neîncredere. „Izvorul multor rele se leagă de acceptarea părţii externe, sau carnale, a Scripturii”, iar „cei care fac acest lucru, nu vor atinge Împărăţia lui Dumnezeu”, de aceea „Scripturile sunt de puţin folos celor care le înţeleg aşa cum sunt scrise”.
- Temelia întregului plan sau filozofii, consta în concepţia lor despre omul însuşi. Şi aceasta pentru că, în filozofia lor, trupul este partea inferioară a omului, aşa cum partea literală era considerată sensul inferior al Scripturii. După cum, trupul trădează pe oamenii buni în păcat, aşa şi sensul literal al Scripturii conduce deseori pe oameni în eroare. În sistemul lor filozofic, trupul omului era doar un obstacol pentru sufletul care, este oprit în aspiraţiile sale către cele cereşti. De aceea trupul trebuie dispreţuit, şi prin neglijare, pedeapsă şi înfometare, se cuvenea a fi despărţit de suflet. După acelaşi raţionament, şi sensul literal al Scripturii - care corespunde trupului omului - era un obstacol spre înţelegerea corectă a semnificaţiilor ascunse ale Scripturii şi trebuia dispreţuit, neglijat şi despărţit, cât mai repede posibil, de semnificaţia ascunsă sau de sufletul Scripturii (Mosheim: "Great Empires of Prophecy," cap. XXVI, par. 33-44).
- Dar, de unde a ajuns la ei această filozofie a naturii omului? Aacest lucru a fost adoptat în totalitate din filozofiile păgâne despre natura omului; era o continuare directă, prin exprimare creştină, a filozofiei păgâne a nemuririi sufletului. Aproape de încheierea secolului II, „a apărut dintr-o dată, un corp filozofic care, în scurt timp, s-a impus în cea mai mare parte a Imperiului Roman, şi care nu doar că a asimilat (a înghițit) celelalte secte, dar a produs mari greutăţi și pagube Creştinătăţii. Locul de naştere a acestor filozofii, a fost Egiptul, şi în special Alexandria, care pentru o lungă perioadă de timp, fusese leagănul literaturii şi al tuturor ştiinţelor. Adepţii ei, s-au numit platonici (sau platonişti). Totuşi, ei nu l-au urmat pe Platon în mod absolut, ci adunau de la toate sistemele, tot ceea ce părea a fi în acord cu puncele lor de vedere. Fundamentul pentru care şi-au ales numele de platonici sau platonişti, a fost că Platon, după crezul lor, a înţeles mai corect decât oricare altul, acea ramură a filozofiei care avea ca subiect pe Dumnezeu şi lucrurile îndepărtate înţelegerii raţionale (practice)... Cu toate că aceşti filozofi nu erau pertizanii vreunei secte, dintr-o multitudine de mărturii, reiese că ei îl preferau foarte mult pe Platon şi îmbrățișau cea mai mare parte a dogmelor sale ,,despre Dumnezeu, despre sufletul uman, și Univers". Şi aceasta pentru că îl considerau pe „Platon ca fiind mai înţelept decât toţi ceilalţi şi în special remarcabil, pentru că acesta trata abordarea divinităţii, a sufletului şi a lucrurilor îndepărtate simţurilor, într-un mod în care puteau fi foarte ușor adaptabile ideologiei creştine”. (Mosheim: Ecclesiastical History," veac. II, partea a II-a, cap I, par. 4-6).
- Această filozofie nouă „permitea oamenilor obişnuiţi, să trăiască potrivit legilor ţării lor și îndemnurilor naturii. Prin direcţionarea înţelepciunii cu mijloacele contemplării, îşi înălţau sufletele care izvorau din Dumnezeu Însuşi, şi care erau deasupra tuturor lucrurilor pământeşti, dar în acelaşi timp, slăbeau şi istoveau trupul, care era împotriva libertăţii spiritului, prin flămânzire, sete, muncă şi alte privaţiuni. Ei puteau astfel, chiar în viaţa aceasta, să intre în comuniune cu Fiinţa Supremă şi să urce, după moarte, activi şi neîngrădiţi, la Părintele universal, şi să fie pentru totdeauna, uniţi cu El...
- „Aceste filozofii noi, neînţelept adoptate de Origen, şi alţi creştini, au produs o stricăciune imensă creştinătăţii, pentru că propovăduitorii ei, au dus în obscuritate filozofică, multe părţi ale religiei noastre, care erau în ele însele, clare şi uşor de înţeles, şi au adăugat preceptelor Salvatorului, nu puţine lucruri despre care nu se poate găsi, nici măcar un cuvânt, în Sfintele Scripturi. A adus asupra noastră acea tristeţe inoculată de oameni numiţi mistici, al căror sistem izvorât din noţiunile platoniste, cu privire la origine şi natura sufletului, se vor dovedi a fi, un cadavru fără viaţă şi pustiit. S-a pus de asemenea la bătaie o temelie pentru acel mod de viaţă indolent, ce a fost adoptat de mulţi şi mai cu seamă, de numeroase cete de călugări. Se recomanda creştinilor, diferite ritualuri prosteşti şi nefolositoare, potrivite doar, ca să alimenteze superstiţia, din care, nu mică parte o vedem şi astăzi respectată de mulţi. În cele din urmă, s-a ajuns la alienarea minților multor creştini în secolele ce au venit, şi a oferit o specie de religie eterogenă, obținută din combinaţia principiilor creştine şi platoniste” (Mosheim: Idem, par.10,12).
- „Platon, învăţa că sufletele eroilor, ale oamenilor iluştri şi ale filozofilor eminenţi, în exclusivitate, urcau, după moarte, în palatele luminii şi fericirii, în vreme cu sufletele oamenilor obişnuiţi, eliberate de pasiuni şi pofte, se prăbuşeau în domeniile infernului, de unde nu li se permitea să iasă, înainte să fie purificate de corupţie şi ticăloşie. Această doctrină a fost acaparată, cu aviditate, de creştinii platonişti şi aşezată ca o tâlmăcire a doctrinei lui Hristos. De la această dată, s-a dezvoltat, cu prioritate, conceptul că, doar martirii,intrau într-o stare de fericire, imediat după moarte, şi că pentru restul oamenilor, era desemnat un anumit loc obscur, în care trebuiau întemniţaţi până la a doua venire a lui Hristos, sau cel puţin, până când aveau să fie purificaţi de diferitele întinăciuni... (Aceasta este originea Purgatoriului Catolic).
- „Isus Hristos, a prescris tuturor ucenicilor Săi, una şi aceeaşi regulă de vieţuire şi comportament. Dar anumiţi doctori creştini, fie din dorinţa de a imita naţiunile, în mijlocul cărora trăiau, sau ca şi consecinţă a unei tendinţe spre o viaţă de austeritate, (care este o afecţiune obişnuită în Siria, Egipt şi alte provincii orientale), au început să susţină că, Hristos stabilise o regulă dublă a sfinţeniei şi virtuţii, pentru două ordine creştine diferite. Dintre aceste reguli, una era obişnuită, cealaltă extraordinară; una a demnităţii inferioare, cealaltă a sublimului; una pentru oamenii activi pe scena vieţii, cealaltă pentru cei care, într-o retragere sfântă, aspirau la slava cerească. Ca efect al acestui sistem sălbatic, ei au împărţit în două toate acele doctrine morale şi instrucţiuni (îndrumări), pe care le-au primit, fie în scris, fie prin tradiţie. Una din aceste diviziuni, a fost numită precept, cealaltă recomandare (sfat). Preceptele, erau legile obligatorii oamenilor obişnuiţi, iar sfaturile pentru creştinii de rang înalt (ceresc), ce şi-au propus, ei înșiși scopuri mari şi glorioase şi au aspirat la o comuniune intimă cu Fiinţa Supremă.
- „Această dublă doctrină, a produs dintr-o dată, o nouă grupare de oameni, care îşi făcuseră un crez, din treptele neobişnuite ale sfinţeniei şi virtuţii, manifestându-și hotărârea lor de a asculta de toate sfaturile lui Hristos, aşa încât să se poată bucura aici, de comuniunea cu Dumnezeu, iar după descompunerea corpurilor lor muritoare, să urce la El, cu o mai mare uşurinţă, nimic neputându-i împiedica să acceadă în centrul fericirii şi perfecţiunii. Ei priveau la ei înşişi, ca fiind obstrucționați de la folosirea lucrurilor, ce erau legitime altor creştini să se bucure, cum ar fi vinul, carnea, căsătoria şi comerţul (afaceri lumeşti). Ei gândeau că, datoria lor indispensabilă, era să extenueze trupul prin vegheri, abstinenţă, muncă şi înfometare. Ei căutau fericirea în singurătate, în locuri pustii, unde prin eforturi meditative, severe şi susţinute, înălţau sufletul deasupra tuturor preocupărilor exterioare şi plăcerilor senzuale. Atât bărbaţii, cât şi femeile, îşi impuneau sarcinile cele mai drastice, disciplina cea mai austeră, toate fiind fructul unei smerite intenţii, dar care erau extrem de dăunătoare creştinătăţii. Aceste personae, erau numite pustnici (asceţi), „epovdioi”, „echlektoi”, filozofi şi chiar she-philosophers. Ei se distingeau de alţi creştini, nu doar prin titlu, ci şi prin îmbrăcăminte”. (Mosheim: "Ecclesiastical History, sec. II, part a II-a, cap.III, par. 12).
- „Egiptul, strămoşul rodnic al superstiţiei, a oferit primul exemplu de viaţă monastică”. (Gibbon: "Decline and Fall of the Roman Empire," cap. XXXVII, par. 3). „Din Egipt, această disciplină amară, și nesociabilă, a trecut în Siria şi ţările vecine, care abundau de persoane cu aceeaşi structură psihică cu a egiptenilor, iar de acolo, odată cu trecerea timpului, infecţia a cuprins ţările europene. Astfel, ia naştere, lanţul de juruinţe de austeritate şi ritualuri superstiţioase, care în multe locuri, aşezau o cortină peste frumuseţea şi simplitatea religiei creştine. De aici înainte, celibatul ordinului preoţesc, rigoarea penitenţelor şi mortificările (torturile), reprezentau din partea nenumăratelor roiuri de călugări, ce căutau, fără sens, un soi de perfecţiune, refuzul de a oferi societăţii, talentele şi munca lor. Tot de atunci distincţia dintre viaţa teoretică şi mistică, precum şi multe alte închipuiri, căpătau o altă natură. (Idem, cent. II, partea a II-a, cap. III, par. 13. 14).
- Într-o perioadă de timp foarte scurtă, au apărut anumite ordine, printre călugări: Cenobiţi, Eremiţi şi Hermiţi (pustnici), anahoriţi şi Sarabaiții, sau vagabonzi (hoinari). Cenobiţii „locuiau şi mâncau împreună în aceeaşi casă,şi erau asociaţi sub un lider sau cap, pe care-l numeau Tată, în limba egipteană ”Abbot”. „Călugăriţele, aveau de asemenea şefele lor, numite Maici”. „Eremiţii duceau o viaţă întunecată şi solitară în anumite părţi ale ţării, locuind în cocioabe, printre sălbăticiuni”. Anahoriţii erau „încă şi mai austeri decât eremiţii: trăiau în locuri pustii cu niciun fel de adăpost; se hrăneau cu rădăcini şi plante şi nu aveau domiciliu stabil, poposind acolo unde îi prindea noaptea, aşa încât vizitatorii nu puteau şti unde să-i găsească”. Sarabaiții sau vagabonzii, „hoinăreau aproape de ţinuturi provinciale ale marilor oraşe, obţinând traiul fără a muncii, prin pretinse miracole, prin traficul cu relicve, și traficarea încrederii sau prin alte înşelătorii”. (Mosheim: Idem, sec.IV, partea a II-a, cap.III, par. 15 și notele).
- Eremiţii, „se prăbuşeau sub greutatea dureroasă a crucilor şi lanţurilor, membrele lor slăbite erau blocate de brăţări, zgarde, mănuşi şi armuri, care protejau fluierul piciorului, din fier masiv şi rigid. Refuzau orice fel de îmbrăcăminte, astfel că unii sfinţi de ambele sexe, aveau trupurile acoperite, doar de părul lor lung. Ei aspirau să ajungă la starea primitivă şi mizeră în care fiara umană, abia să se distingă între animalele înrudite. Anahoriţii, erau o altă sectă numeroasă, care şi-au dobândit numele („Boskoi” sau călugări „păscuţi”), din practica lor umilă de a păşuna pe câmpiile Mesopotamiei, laolaltă cu turmele obișnuite de oi. Adeseori ocupau vizuinile unor fiare sălbatice, cu care îndrăgeau să se asemene. Se înmormântau pe ei înșiși, în grotele sinistre ale stâncilor. Carierele de marmură din Thebais, poartă încă incripţiile memorialelor penitenţei lor. Hermiţii (pustnicii) desăvârşiţi, se presupune că au petrecut multe zile fără hrană, multe nopţi fără somn şi mulţi ani fără să vorbească; şi slăvit era omul (am abuzat de nume) care a născocit orice chilie sau reşedinţă a vreunei construcţii ciudate, ce-l putea expune sau abandona, în postura cea mai nepotrivită asprimii anotimpurilor”.
- „În această stare lipsită de mâgâiere, superstiţia era încă prezentă, şi-şi chinuia adepţii nenorociţi. Odihna pe care o căutau în galerii, era perturbată de o pocăinţă înceată, îndoieli profane şi dorinţe vinovate; în vreme ce ei considerau fiecare impuls natural, ca păcat nescuzabil, tremurau continuu, pe muchia unui abis în flăcări şi fără sfârşit. Din luptele dureroase cu boala și disperarea, aceste victime nefericite, erau câteodată eliberate de nebunie sau moarte, astfel că în secolul VI s-a întemeiat un spital la Ierusalim, pentru o mică parte din cei care erau privaţi de orice raţiune. Viziunilor lor, de dinaintea stării de nebunie, li s-au acordat ample materiale, care frizau cu istoria supranaturală. Încrederea lor fermă era, că aerul pe care aceștia l-au respirat, era populat de dumşmani invizibili, cu nenumăraţi demoni ce urmăreau fiecare ocazie şi sub orice formă, să înspăimânte, şi peste toate să ispitească virtutea nepăzită. Imaginaţia şi chiar judecata sănătoasă, erau înşelate de iluziile fanatismului debordant; hermitul (pustnicul), al cărei rugăciune de la miezul nopţii, era împiedicată de o somnolenţă involuntară, putea uşor amesteca fantomele terorii sau plăcerii, care au pus stăpânire pe somnul şi starea lor de veghe”.
- „Activităţile unui călugăr, cuvintele sale şi chiar gândurile sale, erau determinate de o regulă inflexibilă sau fantezie superioară, prin care cele mai fine ispite, erau corectate prin dezonoare şi detenţiuni, posturi extraordinare, sau flagelări sângeroase, iar neascultarea, murmurul sau amânarea, erau considerate păcatele cele mai ticăloase. O supunere oarbă faţă de poruncile starețului, oricât de absurde sau chiar criminale păreau, era principiul conducător, prima virtute a călugărilor egipteni; răbdarea lor, era frecvent exersată prin cele mai grele încercări. Erau puşi să mute o stâncă imensă, să ude cu conştiinciozitate un material steril plantat în sol, până când la sfârşitul a trei ani, acesta să vegeteze şi să înflorească ca un copac; să meargă într-un cuptor încins sau să-şi arunce copilul într-un heleşteu adânc. Câţiva sfinţi sau nebuni, au fost imortalizaţi în istoria monastic, prin ascultarea lor iraţională şi fără teamă. Libertatea minţii, izvorul oricărui sentiment generos şi raţional, a fost distrusă de obiceiurile credulităţii şi supunerii. „Călugărul, căpătând apucăturile unui sclav, urma cu devoţiune credinţa şi tulburările tiranului său eclesiastic. Pacea Bisericii Răsăritene, a fost invadată de un roi de fanatici, insensibili la teamă, raţiune, sau umanitate. Trupele imperiale au confirmat, fără ruşine, că aceştia erau mult mai puţin temători în lupta cu cei mai feroce barbari”. (Gibbon: "Decline and Fall," cap. XXXVII, par. 13, 12, 6).
- După cum am văzut deja, a fi călugăr, însemna în sine, a fi mai sfânt decât putea fi cineva care nu putea fi călugăr. Dar, au apărut grade de sfinţenie chiar printre călugări, şi căpetenia acestora, erau Misticii. Aceștia alcătuiau o sectă, compusă din fanatici eremiţi şi anahoriţi. „Aduceau argumente de la acea cunoscută şcoală, adoptată şi de Origen şi discipolii lui, că natura divină era răspândită în toate sufletele omeneşti. Cu alte cuvinte, aptitudinea intelectuală a raţiunii, de la care pleacă sănătatea şi vigoarea minţii, era o emanaţie de la Dumnezeu Însuşi, şi cuprindea principiile şi elementele întregului adevăr, uman şi divin. Ei negau că omul ar putea, prin muncă şi studio, să-şi stârnească această flacără celestă în piepturile lor, astfel că dezaprobau cu vehemenţă încercările acelora care, prin definiţii, teoreme abstracte şi speculaţii profunde, se străduiau să conceapă noţiuni ale adevărului şi să descopere natura sa ascunsă. În antiteză, ei menţineau liniştea, calmul, răgazul şi singurătatea, prin acele acte de mortificare, ce puteau extenua şi slei trupul şi care erau mijloacele prin care, cuvântul interior („lagos” sau raţiune), era stârnit să fructifice virtuţile latente şi să instruiască pe om, în cunoaşterea lucrurilor divine.
- „Din acest motiv ei gândeau: ‚,Ei, care privesc cu un nobil dispreţ, toate activităţile omeneşti, și care-şi întorc privirea de la vanităţile pământeşti şi închid toate căile simţurilor exterioare, împotriva influenţelor bolnăvicioase ale lumii materiale, în mod necesar, trebuie să se întoarcă la Dumnezeu când spiritul este eliberat de piedicile care se împotriveau acestei fericite uniuni. În acest cadru binecuvântat, nu se vor bucura doar de o inexprimabilă încântare, prin comuniunea cu Fiinţa Supremă, dar vor avea şi privilegiul inestimabil al contemplării adevărului, sincer şi necorupt, în puritatea sa originară, în timp ce alţii privesc la el, într-o formă viciată şi înşelătoare’”. „Un număr incredibil de prozeliţi, s-au unit cu acele secte himerice, care menţineau acea comuniune cu Dumnezeu prin mortificarea simţurilor, prin îndepărtarea minţii de la toate preocupările exterioare, prin macerarea trupului cu foame şi muncă, şi printr-un soi sfânt de indolenţă, care limita întreaga activitate a sufletului la o leneşă contemplare a lucrurilor spirituale şi veşnice. Dezvoltarea acestei secte, apare evidentă din numărul mare a călugărilor solitari şi a fecioarelor sechestrate ce au invadat întreaga lume creştină cu o uimitoare rapiditate”. (Idem, sec. III, partea a II-a, cap. III, par. 2; sec. IV. partea a II-a, cap. III, par.12).
- Nimeni nu s-ar fi gândit, la ce dimensiune s-au dus, cu adevărat strădaniile, ca să-şi prezinte dispreţul faţă de trup şi să-l separe de suflet. Nu este singular faptul că, s-au despărţit de alţi oameni, cu excepţia celor de teapa lor şi că-şi înfometau trupul prin posturi sau cantităţi insuficiente de hrană, arătând prin aceasta, ce imaginaţie sălbatică şi aberantă puteau avea. „Fiecare senzaţie, care este jignitoare omului, era considerată acceptabilă lui Dumnezeu”. Nici trupul şi nici hainele, nu erau spălate vreodată, nici măcar picioarele sau mâinile, cu excepţia primirii unei indulgențe, astfel că, mizeria și murdăria devenise o măsură a sfinţeniei.
- Anthony, a fost în premieră, căpetenia, marele exemplu şi maestrul călugărilor din Egipt. În 305 d.Hr, el a început lucrarea de organizare, a acestor călugări, într-un corp reglementat. „El i-a obligat să trăiască în obşte, unul cu altul, şi le-a prescris reguli pentru îndrumarea comportamentului lor”. În 341, Athanasius, arhiepiscopul Alexandriei, marele campion al ortodoxiei catolice, „a prezentat Romei cunoştinţa şi practica vieţii monastice. A fost deschisă o şcoală a acestei noi filozofii, de către discipolii lui Anthony, care au însoţit pe arhiepiscopul lor, la sfântul prag al Vaticanului. Apariţia ciudată şi sălbatică a acestor egipteni, a stârnit mai întâi oroare şi dispreţ, dar pe parcurs, a atras aplauze şi o imitare zeloasă. Senatorii şi mai ales matroanele, şi-au transformat palatele şi vilele în case religioase, astfel că instituţia selectă a celor şase vestale, era eclipsată de multele mânăstiri, aşezate pe ruinele vechilor temple, şi în mijlocul forumului Roman.
- „Stârnit de exemplul lui Anthony, un tânăr sirian al cărui nume era Hilarion, şi-a aşezat sinistra locuinţă pe o plajă nisipoasă, între mare şi mlaştină, la aproape şapte mile de Gaza. Penitenţa austeră, în care a stăruit patruzeci şi opt de ani, a transmis un entuziasm asemănător iar sfântul om, a fost urmat de o suită de două sau trei mii, de anahoreţi, pe oriunde vizita multele mânăstiri din Palestina. Faima lui Basil, a devenit nemuritoare în istoria monastică a Răsăritului. Cu o minte care gustase învăţătura şi elocvenţa Atenei, cu o ambiţie abia satisfăcută de arhiepiscopul Cezareii, Basil s-a retras într-o singurătate sălbatică la Pontus, catadicsind pentru un timp să legifere coloniile spirituale, pe care le-a împrăştiat pe coasta Mării Negre. În Apus, Martin din Tours, un soldat, un pustnic, un episcop şi un sfânt, a înfiinţat mânăstirile Galiei. Două mii de discipoli, l-au urmat la mormânt, iar istoriograful său elocvent, provoacă deşerturile din Thebais, să producă un climat fovorabil, apariției unui campion cu virtuţi egale.
- „Fiecare provincie, şi în cele din urmă fiecare oraş ale imperiului, erau pline de gloate în creştere; şi insulele aride, bătute de vânturi sterpe, de la Lerins până la Lipari,ale Mării Toscanei, au fost alese de anahoreţi, ca loc al exilului lor voluntar... Peregrinii care vizitau Ierusalimul, au copiat cu nerăbdare în cele mai îndepărtate zone ale pământului, modelul credincios al vieţii monastice. Discipolii lui Anthony, s-au împrăştiat dincolo de tropice, peste imperiul creştin al Etiopiei. Mânăstirea din Banchor, în Flintshire, ce adăpostea peste două mii de fraţi, împrăştiaţi în numeroase colonii, printre barbarii Irlandei şi Iona, din Hebrides, plantată de călugări irlandezi, au răspândit peste regiunile nordice, o rază îndoielnică a ştiinţei şi superstiţiei” (Gibbon: "Decline and Fall," cap. XXXVII, par.4). În acest fel creştinătatea era plină de o serie de muritori leneşi, care, abandonând toate conexiunile umane, avantajele, plăcerile şi îngrijorările, duceau o viaţă mizeră şi lâncedă, în mijlocul privaţiunii lipsurilor şi a diferitelor feluri de suferinţă, pentru a fi într-o comuniune mai apropiată şi extatică cu Dumnezeu şi îngerii”. (Mosheim: Sec. IV, partea a II-a, cap.III, par.13).
- „Este incredibil, ce legi riguroase şi severe, şi-au impus pentru a mulţumi pe Dumnezeu şi a elibera spiritul celest, din închisoarea trupului. A trăi printre sălbăticiuni, ba chiar în felul acestor fiare; să hoinăreşti ca nebunii, în locuri pustii şi fără haine; să hrăneşti trupurile sleite cu fân şi iarbă; să eviţi conversaţiile şi chiar privirea oamenilor; să stai nemişcat în anumite locuri timp de mulţi ani, expus anotimpurilor; să te închizi singur în bordeie, până la sfârşitul vieţii - toate acestea au fost considerate, smerenii (pioşenii) şi adevărata metodă de a smulge scânteia Divinităţii, din cotloanele secrete ale sufletului!
- „Printre aceste exemple de credinţă nebunească, nimeni nu a cerut o mai mare venerare şi o vie aprobare, decât cei care erau numiţi Sfinții ai Columnelor (Pillar-Saints sau Sancti Columnares), sau în greceşte: Stylites - stâlpnicii: persoane singuratice şi minţi strălucite, care stăteau nemişcate, în vârful unor stâlpi înalţi, pe durata a mai multor ani, chiar până la sfârşitul vieţii, spre marea uimire a mulţimii ignorante. Acest proiect îşi are obârşia în secolul cinci (395-451) începând cu Simeon Stâlpnicul, din Sysan, un sirian; la început păstor, apoi călugăr, care pentru a fi mai aproape de cer, a petrecut treizeci şi şapte de ani, în modul cel mai puţin confortabil, în vârful a cinci coloane diferite, de şase, doisprezece, douăzeci şi doi, treizeci şi şase şi patruzeci de coţi înălţime. În acest mod şi-a căpătat o imensă faimă şi veneraţie. Exemplul său a fost urmat, deşi nu egalat, de multe personae din Siria şi Palestina, fie din ignoranţa adevăratei religii, fie din dragoste pentru celebritate”.
- Partea superioară a ultimului stâlp, al lui Simeon „era de trei picioare în diametru şi înconjurată cu o balustradă. Aici stătea, zi şi noapte, în toate anotimpurile. Noaptea întreagă şi până la 9 dimineața, era continuu în rugăciune, de multe ori întinzând mâinile şi aplecându-se atât de mult, încât fruntea îi atingea degetele de la picioare. Un privitor a încercat odată să numere aceste prostraţii succesive” şi „după ce a numărat o mie douăsute patruzeci şi patru de repetiţii, a încetat în cele din urmă să continue numărătoarea, care nu se mai sfârșea”. „La ora 9 a.m. începea să se adreseze mulţimii admiratoare de jos, să asculte şi să răspundă la întrebările lor, să trimită mesaje şi să trimită scrisori, etc.; pentru că era interesat de bunăstarea tuturor bisericilor, purta corespondenţă cu episcopi şi chiar împăraţi”. „Mulţimi succesive de peregrini din Galia şi India, salutau stâlpul divin al lui Simeon: triburile de musulmani se luptau cu armele pentru onoarea binecuvântării sale; împărătesele din Arabia şi Persia mărturiseau cu recunoştinţă despre virtutea sa supranaturală; pustnicul angelic, a fost consultat de tânărul Theodosius în cea mai importantă dispută dintre Biserică şi Stat”. „Sprea seară, încheia interacţiunea cu această lume, şi se dedica din nou conversaţiei cu Dumnezeu până a doua zi. În general, mânca doar o dată pe săptămână; nu dormea niciodată; purta o haină lungă din piele de oaie şi o bonetă de acelaşi fel. Avea o barbă foarte lungă şi o constituţie extrem de firavă.
- „În acest fel, se spune că, a petrecut treizeci şi şapte de ani, când în cele din urmă, în al şaizeci şi nouălea an de viaţă, muri pe neobservate, într-o atitudine de rugăciune. Nimeni nu s-a încumetat să-l deranjeze până după trei zile, când Anthony, discipolul şi biograful său, căţărându-se pe stâlp, găsi că spiritul său plecase, iar sfântul trup, emana un miros încântător”. „Rămăşiţele sale au fost transportate de la muntele Telenissa, într-o procesiune solemnă a patriarhului, conducătorul universal al Răsăritului, şase episcopi, douăzeci şi unu de conţi sau tribuni şi şase mii de soldaţi; şi Antiohia a adus onoare oaselor sale, ca slăvită podoabă şi indestructibilă apărare”. „Chiar şi stâlpul său, a fost atât de venerat, încât a fost împrejmuit cu capele şi mânăstiri pentru câteva veacuri. Simeon a fost atât de potrivnic femeilor, încât nu a permis niciodată, niciuneia, să vină în interiorul sacru stâlpului său. Chiar şi mama sa, a fost privată de acest privilegiu până după moartea ei, când cadavrul a fost adus la el. India păgână, încă alimentează pe fanaticii siniştri să se asemene cu Simeon şi să-l admire ca şi contemporanii săi, o dovadă clară că privaţiunile sale,au fost un altoi pentru gentilismul religios, marele rău al acelor zile , și care lucrează până astăzi asupra Bisericii Creştine” (Murdock' "Mosheim," sec.V. partea a II-a, cap.III, par. 12, nota; Gibbon: "Decline and Fall," cap. XXXVII, par. 14, 15).
- „Biserica Creştină, nu ar fi fost niciodată dezonorată de acest entuziasm crud şi antisocial, nici nu ar fi fost supusă (expusă) acestor puternice chinuri ale minţii şi trupului, dacă mulţi creştini n-ar fi fost prinşi din neatenţie, de sunetul fastuos şi apariţia înşelătoare (aparent veridică), a vechii filozofii‚ potrivit căreia, pentru a atinge adevărata fericire şi comuniune cu Dumnezeu, era necesar ca sufletul să fie separat de trup, chiar aici jos, trupul fiind mortificat şi chinuit, în acest scop”. Felul în care această nouă filozofie platonistă sau călugărească, s-a raportat la filozofia antică, şi cum toate acestea erau fructul logic al filozofiei platoniste, este uşor de văzut, din indicaţia lui Platon însuşi. Ca totul să fie foarte clar, Platon va fi citat în întregime. El spune: „Adevăraţii filozofi vor vorbi unul cu celălalt în cuvinte ca acestea: noi am găsit, vor spune ei, o cale a speculaţiei (presupunerii), ce pare să ne aducă şi argumentul către concluzia că, în timp ce suntem în trup şi în timp ce sufletul este amestecat cu această masă de rău, dorinţa noastră, nu va fi împlinită şi dorinţa noastră este adevărul. Pentru că trupul este un izvor al unor tulburări permanente pentru noi, fie și doar prin cererea de hrană, la care se adaugă și supunerea și expunerea la tot felul de boli, care ne împiedică în căutarea adevărului; prin năpădirea noastră cu iubiri şi pofte voluptoase, cu temeri şi pasiuni, cu idoli şi orice fel de nebunie, ne împiedică să avem, ca oameni zic, până și un simplu gând... „Mai mult, dacă există un timp sau o înclinaţie către filozofie, trupul iniţiază o tulburare, confuzie şi teamă pe parcursul speculaţiei, şi ne împiedică să vedem adevărul. Întreaga experienţă ne arată că dacă am dori o cunoaştere curată despre orice lucru, trebuie să ne despărţim de trup şi sufletul în el însuşi trebuie să privească toate lucrurile în ele însele: atunci, eu îmi închipui că vom atinge ceea ce dorim şi despre care spunem că suntem îndrăgostiţi, şi anume înţelepciunea; nu în timp ce trăim, ci după moarte, aşa cum discuţia o arată; pentru că dacă, în timp ce este alături de trup, sufletul nu poate avea o cunoaştere curată, nu pot fi decât două sutiaţii, fie cunoştinţa nu trebuie obţinută de loc, sau cât de cât după moarte, căci atunci şi numai atunci sufletul va fi singur în el însuşi, şi fără trup. „În această viaţă, socotesc că ne apropiem cel mai mult de cunoaştere, doar atunci când există cel mai mic interes pentru sine, şi nu suntem saturaţi de natura trupească, ci rămânem curaţi până în momentul când, lui Dumnezeu Însuşi îi face plăcere să ne elibereze. Atunci prostescul trupului va fi îndepărtat, vom fi curaţi şi vom vorbi cu alte suflete curate şi vom recunoaşte de oriunde, lumina clară, adică lumina adevărului, pentru că nici unui lucru necurat nu i se permite apropierea de curat...
„Şi ce este curăţirea, dacă nu, tocmai separarea sufletului de trup, după cum am spus mai înainte; obişnuinţa sufletului de a se aduna şi a-şi colecteze gândurile în el însuşi, liber de cursele trupului, a rămâne singur în locul său, precum în altă viaţă şi aici în măsura în care este posibil, eliberarea sufletului de lanţurile trupului. „Cei care iubesc cunoştinţa, sunt conştienţi că sufletele lor, când filozofia le primeşte, sunt pur şi simplu închise şi lipite de trupurile lor; ea înoată în mlaştina ignoranţei totale; şi filozofia (înţelepciunea), văzând natura teribilă a captivităţii sale şi că prizonierul dorinţei este condus să conspire (uneltească) în propria-i captivitate..., filozofia (înţelepciunea) îşi arată că este vizibilă şi tangibilă, dar ce vede ea în propria natură, este intelectual şi invizibil. Sufletul adevăratului filozof, gândeşte că nu ar trebui să se opună acestei eliberări şi de aceea se abţine de la plăceri, dorinţe, dureri şi temeri, cât de mult este în stare... „Fiecare plăcere şi durere, este un fel de cui, care pironeşte sufletul de corp, şi care-l face să creadă că este adevărat, ceea ce trupul spune că este adevărat; şi ca să fie în acord cu trupul şi să aibă aceleaşi desfătări, este obligat să aibă aceleaşi obiceiuri şi căi, şi că este imposibil să fie curat la plecarea către lumea de jos, ci este întotdeauna saturat cu trupul, astfel că repede pătrunde în alt trup şi acolo germinează, creşte şi astfel nu are parte de comuniunea divinului, curatului şi sincerităţii... „Când morţii sosesc la locul la care spiritul fiecăruia îi aduce separat, înainte de toate, au sentinţa asupra lor, în funcţie de cum au trăit în smerenie sau nu. Cei care par să fi trăit aici, nici bine nici rău, merg la râul Acheron şi duc atâtea transporturi câte pot dobândi şi sunt duşi în ele la lac, şi acolo rămân şi sunt curăţiţi de faptele rele şi suferă pedeapsa greşelilor (relelor) făcute altora, şi sunt absolviţi şi primesc recompensele faptelor bune, potrivit cu meritele lor. Dar cei care sunt nevindecabili, din cauza gravităţii crimelor lor - care au comis fapte de sacrilegiu multe şi groaznice, crime violente, pângăriri sau ceva asemănător - aceştia sunt aruncaţi în Tartarus, care este destinul lor şi de unde nu vor mai ieşi niciodată.
Cei care au comis crime care, deşi mari nu sunt de neiertat - de exemplu, într-un moment de furie au fost violenţi cu un tată sau o mamă şi au regretat pentru restul vieţii lor, sau au ucis în circumstanţe scuzabile - aceştia sunt aruncaţi în Tartarus, prin suferinţele căruia trebuie să treacă timp de un an, şi la sfârşitul căruia valul îi aruncă mai departe - criminalii prin drumul Cocytus, cei care şi-au ucis părinţii prin Pyriphlegethon - şi sunt transportaţi la Lacul Acherusian, unde îşi ridică glasurile către victimele lor, pe care le-au ucis sau le-au greşit, să aibă milă de ei, să-i primească şi să iasă din râu, în lac. Dacă vor convinge pe cineva, atunci ei ies afară şi încetează cu necazurile; dacă nu, sunt duşi din nou în Tartarus şi de acolo în râuri fără încetare, până când obţin iertarea de la cei cărora le-au greşit, căci aceasta este sentinţa dată de judecătorii lor. Cei care au dus vieţi sfinte, sunt eliberaţi din această închisoare sufletească şi merg la căminul lor curat, care este deasupra şi locuiesc în pământul curat, cei care s-au purificat cu ajutorul filozofiei, trăiesc de acum înainte, cu totul fără trup, în locuinţe mult mai atrăgătoare decât acestea, ce nu pot fi descrise şi despre care timpul nu mi-ar ajunge să vă spun. „Nu doresc să susţin că descrierea pe care am dat-o sufletului şi locuinţelor lui, este tocmai adevărată - un om cu raţiune ar susţine cu greu acesta. Dar spun că, întrucât sufletul este arătat a fi nemuritor, el poate îndrăzni să gândească (să creadă) neabuziv sau nevrednic, că ceva de felul acesta este adevărat”. ("Plato's Dialogues," Phaedo).
- Din aceasta, devine evident că întregul sistem călugăresc, cu toate extravaganţele şi durerile vieţii, apoi cele ale purgatoriului, a fost şi este doar extensia logică, sub numele creştinismului, a filozofiei lui Platon, expusă de Platon însuşi. Călugăria sau monahismul, nu era ceva specific Bisericii Catolice, chiar în extravaganţele sale, poate doar în cazul sfinţilor stâlpnici, pentru că păgânismul, cu mult timp înainte, avea şi are încă, asemenea lucruri. Oriunde se află, găsim aceeaşi logică strictă a nemuririi sufletului. Din întrebările vechilor filozofi ai Greciei şi Romei, cu privire la nemurirea sufletului, s-a evidenţiat că „motivul lor a fost condus deseori doar de imaginaţie şi că imaginaţia lor, era îndrumată de vanitate. Când au văzut cu mulţumire de sine, măsura propriilor puteri mentale, când au experimentat diferitele aptitudini ale memoriei, ale fanteziei şi raţiunii, în cele mai profunde teorii sau în cele mai importante strădanii şi când au meditat la dorinţa lor de faimă, de ai- conduce în veacurile viitoare, mult departe de frontierele morţii sau ale mormântului, nu puteau accepta că o fiinţă, pentru a cărui demnitate au întreţinut cea mai sinceră admiraţie, ar putea fi limitată la un punct al Pământului şi la câţiva ani de viaţă”. (Gibbon: "Decline and Fall," cap. XV, par.18).
- Astfel, devine clar faptul că vanitatea, iubirea de sine, egoismul, sunt rădăcina filozofiei nemuririi sufletului. Aceasta i-a condus să se considere, în sufletele lor „nemuritori şi indestructibili” [a exprimt-o clar Platon – Vezi Nota 1, de la finalul capitolul], şi astfel fundamental, parte a Divinitaţii. Şi aceasta este confirmată de revelaţie. Când Dumnezeu a spus omului pe care l-a creat şi i-a dat stăpânire peste întregul Pământ şi peste toată suflarea, spunând: „Poţi să mănânci din orice pom din grădină, dar din pomul cunoaşterii binelui şi răului, să nu mănânci, pentru că în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” , Satana a venit cu cuvintele: „ Nu veţi muri nicidecum! Dimpotrivă, Dumnezeu ştie că, atunci când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.”(Gen.3:4, 5 – RV, Traducerea Evreilor și Ebraică). Eva a crezut acest cuvânt satanic, şi în consecinţă, a văzut ce nu era adevărat - acel copac era, (sau devenise) „de dorit să facă pe om înţelept” (să deschidă cuiva mintea), astfel că „a luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el”.
- 29. Aceasta este originea nemuririi sufletului, în această lume. Şi singurul motiv pentru care omul nu a murit în acea zi, chiar în clipa când a păcătuit, este că la acel moment, Isus Hristos S-a oferit pe Sine în locul omului şi a luat asupra Sa moartea, ce trebuia să cadă peste om. I s-a oferit acestuia o altă şansă, o probă, un respire, ca să poată alege viaţa. Din acest motiv, Dumnezeu a putut spune imediat, Înşelătorului „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” ( 3:15; Hagai 2:7; Rom. 16:20; Evr. 02:14). De asemenea, este scris:” Eu am venit ca, oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” (Ioan 10,10). El a venit ca ei să poată avea mai întâi viaţă şi fără oferta Sa de atunci, omul nu ar fi avut viaţă, după ce a păcătuit. Şi venind, ca omul să aibă mai întâi viaţă, această viaţă a omului a fost şi este, numai ca să o folosească în asigurarea vieţii din belşug, şi anume, viaţa veşnică, viaţa lui Dumnezeu. Doar prin darul lui Hristos, orice om din lumea aceasta, are posibilitatea să respire şi singurul scop, este să poată alege viaţa şi să scape de moartea plăţii păcatului, când Hristos va păşi şi Îşi va relua locul, pe tronul Universului.
- Şi stă scris: „Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere”(Iacov 4,4). Şi ce este moartea - moartea de care moare omul în această lume? - Este chiar un somn (Ioan 11:11-14; 1 Tes 4:15, 16; Acte 24:15; Ioan 5:28, 29), din care există trezire, doar la învierea celor morţi. Astfel implicarea lui Hristos - dăruindu-Se pe Sine, când omul a păcătuit - a oferit omului această viaţă, care este doar un abur şi care se încheie cu această moarte care este doar un somn, între acea viaţă, care este viaţa cu adevărat şi acea moarte care este moartea adevărată. Din acest motiv, omenirii i se spune continuu. „Iată, îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul. (...) Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta” Deut 30:15, 19). „Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (Ioan 5,24)
- Potrivit cu cele de mai înainte „Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa.” (1Ioan 15:11, 12). Şi când se va arăta această viaţă, care este viaţa adevărată, după această viaţă, care este un abur, şi moartea care este un somn, este asigurată doar în Hristos, prin învierea morţilor, după cum este scris: „Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.” (Coloseni 3,4) „Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” (1Tes.4,15-17) Şi fără învierea morţilor nu există viitor, pentru că, dacă nu învie morţii... credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre, şi prin urmare, şi cei ce au adormit în Hristos sunt pierduţi”. Şi „dacă, vorbind în felul oamenilor, m-am luptat cu fiarele în Efes, care-mi este folosul? Dacă nu învie morţii, atunci „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri”. (1 Cor. 15:16-18, 32).
- Acesta este singurul şi adevăratul drum către nemurire, şi nu doresc doar nemurirea sufletului, ci nemurirea atât a sufletului cât şi a trupului. Pentru că Hristos a răscumpărat şi va mântui şi trupul şi sufletul în egală măsură, căci El se îngrijeşte în mod egal de ambele, aşa cum este scris „Preaiubitule, doresc ca toate lucrurile tale să-ţi meargă bine, şi sănătatea ta să sporească tot aşa cum sporeşte sufletul tău” (3 Ioan 2). Doar Dumnezeu are nemurirea. (1Tim.6,16) Hristos „ a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie”. [30] Astfel nemurirea este darul lui Dumnezeu şi este obţinută doar de credincioşii Evangheliei, iar acestora, le este oferită doar la învierea morţilor, după cum este scris: Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipită din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta, supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” Boldul morţii este păcatul; şi puterea păcatului este Legea. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos! „ (2 Tim,1.10)
- Acesta este adevărul despre nemurire. Aceasta este calea adevărată a omenirii, de la moarte la nemurire şi este direct în antiteză cu Platon, sau cu ideea păgână a nemuririi şi a drumului către ea, lucru confirmat pe bună dreptate de un incident ce a avut loc chiar în locul de origine a filozofiei platoniste - în Atena. Pavel, într-una din călătoriile sale, a sosit la Atena, unde a rămas câteva zile, şi în sinagogă stătea deci de vorbă cu iudeii şi cu oamenii temători de Dumnezeu, iar în piaţă stătea de vorbă în fiecare zi cu aceia pe care-i întâlnea. În toată cuvântarea sa, el a predicat Evanghelia - Hristos şi El cricificat, Hristos puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu, Hristos şi învierea morţilor, viaţa şi nemurirea, doar prin Hristos şi învierea celor morţi. Unii din filosofii epicurieni şi stoici au intrat în vorbă cu el. Şi unii ziceau: „Ce vrea să spună palavragiul acesta?” Alţii, când l-au auzit că vesteşte pe Isus şi învierea, ziceau: „Pare că vesteşte nişte dumnezei străini.” Aceasta era, o cu totul altă doctrină, ceva de care nu mai auziseră. Atunci l-au luat, l-au dus la Areopag şi au zis: „Putem să ştim care este această învăţătură nouă pe care o vesteşti tu? Fiindcă tu ne aduci ceva ciudat la auz. Am vrea, dar, să ştim ce vrea să zică aceasta.” Şi stând pe Muntele lui Marte, el le predica Evanghelia şi îi chema pe toţi la pocăinţă, pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi…Când au auzit ei de învierea morţilor, unii îşi băteau joc, iar alţii au zis: „Asupra acestor lucruri te vom asculta altă dată”.
- Această întâmplare arată, chiar prin inspiraţie, că această concepţie creştină a nemuririi, nu este în niciun fel cea a lui Platon sau a altor filozofi. Dacă Pavel predica în Atena, Nemurirea sufletului, nimeni de acolo nu ar fi spus că „pare că vesteşte nişte dumnezei străini”, nici nu ar fi fost numită „învăţătură nouă”. Nimic de acest fel n-ar fi fost vreodată „ceva ciudat la auz”. Creştinătatea nu cunoaşte astfel de lucruri, precum nemurirea sufletului. Pavel propovăduia nemurirea ca dar a lui Dumnezeu, prin Isus Hristos şi învierea din morţi: nemurirea ca fiind căutată şi obţinută doar prin credinţa lui Hristos, de credincioşii lui Isus - nemurirea doar prin Hristos şi învierea morţilor. El propovăduia că, fără Evanghelie, toţi oamenii sunt pierduţi şi supuşi morţii. Grecilor le-a scris: Şi, dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind, lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu. (2Cor.4,3-4). El prezenta Cuvântul, nu că sufletul a fi „nemuritor şi indestructibil”, ci doar că „sufletul care va păcătui, acela va muri” (Ezechiel 18,4), că „cei răi pier” (Ps.37,20), „vor fi ca şi cum n-au fost”, iar „încă puţină vreme, şi cel rău, nu va mai fi; te vei uita la locul unde era, şi nu va mai fi” (Psalm 37,10). „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică, în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6, 23). „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui, şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui Israel?” (Ezechiel 33,11).
- Egoismul, fiind rădăcina filozofiei nemuririi sufletului, în natura lucrurilor, orgoliul putea fi singura rădăcină a sanctificării şi glorificării sufletului, prin toate acele înfometări, pedepse şi instruiri de orice fel, care erau folosite să descurajeze trupul şi să înalţe sufletul pentru obţinerea separării sufletului de trup, ca să fie în stare să atingă înaltul destin prescris în filozofie. Prin analizarea vieţii monastic, s-a arătat cu claritate, esența îndreptăţire de sine, „egoismul excesiv, făcut regulă de viaţă”. (Draper: "Dezvoltarea intelectuala a Europei" Vol. I, cap.XIV, par. 7, de la sfârșit). Scopul sufletului, trebuia atins doar prin eforturi proprii. Regulile călăuzitoare spre acest ţel, erau orientate spre eforturile proprii. Ei înşişi, își prescriau loruși, reguli prin care, ei înşişi trebuiau să se elibereze de ei înşişi. Şi cum, o lege fără pedeapsă nu are forţă, a fost perfect logic ca, pentru violarea regulilor pe care ei înşişi le-au prescris, pentru ei înşişi să aşeze asupra lor pedepse teribile, de orice grad, ce puteau preveni orice încălcare viitoare a regulilor, sau orice recidivă a vreunei acţiuni sau gând, interzise. Dar toate regulile lor, erau interdicţii a ceea ce trebuia reralizat în mod inerent în ei; toate interdicțiile erau ale lucrurilor esenţiale din ei înşişi. Este imposibil pentru un om, ca prin orice lege, pedeapsă, sau interdicţie asupra sa, să se împiedice pe sine de a dori să facă, ceea ce este natural ca el să facă. Cu alte cuvinte, este imposibil pentru orice fiinţă finită, să se elibereze ea însăşi de sine. Şi când în mândria estimării proprii, concluzionează că s-a eliberat de sine, prin sine, chiar mândria glorificării sinelui, prin ce a decis că a obţinut, înalţă sinele mai mult ca niciodată. Şi acesta este exact ciclul care este parcurs în sistemul auto-implicării al filozofiei nemuririi sufletului şi manifestarea logică în călugărie.
- Există o cale pentru eliberarea de sine. Este calea lui Hristos şi a credinţei lui Hristos, care „este Calea”. Şi aşa este scris: „Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat (furat, prăduit), să fie deopotrivă cu Dumnezeu” (Filipeni 2,5 - RV). El fiind divin şi desăvârşit în toate, S-a putut goli de Sine, şi să ţină divinitatea Sa în smerenie. S-a putut goli de Sine, fără vreo atingere a auto-înălţării. Şi fiind desăvârşit în Sine, în acelaşi fel să poată fi realizată în toată omenirea, S-a golit de Sine, pentru ca fiecare om, să poate fi golit de sine; acum fiecare om care ascultă cuvintele: Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. Nu gândi (crede) că eşti egal cu Dumnezeu, nu gândi (crede) că eşti nemuritor, nu gândi (crede) că a fi una cu Dumnezeu este un lucru de apucat, de obţinut repede. Dar „Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus... ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi” Şi gândul acesta care era în Hristos, va realiza (va desăvârşi) în tine ce a realizat (desăvârşit) în El: acesta te va goli de sine. Vei deveni „ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce”, prin care lumea va fi crucificată în tine şi tu faţă de lume şi astfel vei fi eliberat „din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl” (Galateni 1,4). Şi toate acestea fără vreo regulă, fără penitenţe sau pedepse, ci prin puterea divină a dreptăţii lui Dumnezeu, care, din credinţă la credinţă, este descoperită în Evanghelia lui Hristos. (Romani 1,15-16).
- Nebunia fanatismului pe care devotaţii monahismului (călugăriei) au atins-o, era doar măsura popularităţii pe care filozofia vieţii monahale o obţinuse. Şi astfel profesia de călugăr devenise standardul întregii virtuţi - împotriva ordinului clerical, a regilor şi împăraţilor, împotriva mulţimilor. Cei care nu se găseau în ordinul monastic, pentru a avea vreo recunoaştere pe undeva, erau obligaţi să imite sau cel puţin să expună la vedere, un comportament călugăresc, fără să devină deocamdată călugări. Un lucru a fost solicitat în mod special, cu o putere ce nu accepta refuzul, şi anume, celibatul clerului.
- „Căsătoria era permisă întregului cler, de la rangul cel mai de sus, până la rangul cel mai de jos. Totuşi, cei care trăiau în celibate, erau consideraţi mai sfinţi şi mai deosebiţi, pentru că, opinia generală, era că cei căsătoriţi, erau mai expuşi asalturilor spiritelor răului, decât ceilalţi, şi era de o imensă importanţă, ca niciun duh necurat sau răutăcios să nu poată ataca mintea sau trupul unuia care, trebuia să instruiască sau să conducă pe alţii. Astfel de persoane doreau, dacă era posibil, să nu aibă nimic de a face cu viaţa conjugală. Mulţi clerici, în special din Africa, s-au străduit să-şi satisfacă înclinaţiile, fără cea mai mică mustrare, primind în casele lor şi chiar în paturile lor, pe câteva din acele femei care juraseră castitate pe viaţă, afirmând în cel mai religios mod posibil, că ei nu au avut legături ruşinoase cu ele. Astfel de contacte erau considerate ca şi căsătorii ale sufletului, fără căsătoria trupului. Aceste concubine erau numite de greci „suneiskatoi” [la plural „suneiskatos” prezentaţi împreună; menajera preotului - Liddell şi Scott], iar de latini „mulieres subintroductae” [femei aduse în secret]”. (Mosheim: Veac.III, partea a II-a, par.7).
- La început toate ordinele de călugări, erau alcătuite din laici. Când au atins asemenea culmi ale popularităţii şi sfinţeniei, mulţi dintre ei, prin vocea gloatei, sau chiar la comanda împăraţilor, au fost aleşi în slujba preoţescă şi chiar în episcopate. Tot la început, cînd făceau parte din lucrarea laică, erau supuşi jurisdicţiei episcopale a diocezei de care aparţineau. Din pricina marii lor popularităţi şi a marelui lor număr, au devenit atât de puternici şi prin egoism, atât de aroganţi, încât, atunci când aveau ocazia, sfidau autoritatea episcopilor, dar şi a împăraţilor, iar prin potopul violent şi virulent al entuziasmului pătimaş, puteau aduce pe oricine înaintea lor.
- Episcopii au resimţit această nesocotire a autorităţii lor, iar călugării simţeau, la rândul lor, resentimentul episcopilor. Treptat, s-a dezvoltat condiţia unei continue dihomii între ordinele episcopale şi monastice. În divergenţele cu episcopii, călugării apelau invariabil la episcopul Romei, astfel că, încetul cu încetul, de la o mică excepţie la alta, s-a atins punctul în care, prin autoritatea Papei, călugării erau pe de-antregul exceptaţi de toată jurisdicţia episcopală şi erau făcuţi direct responsabili episcopului Romei însuşi. Aceasta a mărit nespus importanţa de sine a călugărilor şi a pus la dispoziţia Papei o armată vastă, infiltrată în toată creştinătatea - o armată de fanatici, care prin chiar filozofia lor, erau deprinşi cu cele mai sălbatice lipsuri, fiind astfel pregătiţi să meargă prin foc şi apă, să dea piept cu moartea, fără să se clintească din serviciul căpeteniei lor şi pentru propagarea formei lor de religie, pe care ei înşişi au creat-o.
- Această situaţie a dat, de asemenea, episcopului Romei o armată de devotaţi, ce erau dispuşi să folosească orice mijloace, chiar şi cele mai sălbatice, pentru securizarea recunoaşterii autorităţii sale şi supunere faţă de religia sa. „Pentru martiriul personal şi voluntar, trebuie distrusă gradual sensibilitatea minţii şi trupului; nu se poate imagina ca fanaticii, ce se chinuie pe ei, să fie susceptibili de afecţiune faţă de restul omenirii. Călugării din fiecare veac şi din fiecare ţară, ieşeau în evidenţă printr-un temperament crud, insensibil (neomenesc). Indiferenţa lor aspră, rareori înmuiată de prietenie personală, era înflăcărată de una religioasă, iar zelul lor nemilos, a fost administrat cu devotement, prin sfântul oficiu al Inchiziţiei”. (Gibbon: ,,Declinul si căderea Imperiului Roman" cap. XXXVII, par.14).
Nota 1 - (Paragraf 28)
Aceasta este originea Purgatoriului Catolic. Aceasta poate fi văzută cu exactitate aşa cum este, şi de asemenea se poate vedea felul în care, atât de îngâmfat, cu totul inutil şi neconvingător, este „raţionamentul” pe care este întemeiată nemurirea sufletului. Argumentul este oferit de Platon însuşi, în cele ce urmează.
- Ce este acea esenţă care va face trupul viu?
- Sufletul
- În orice situaţie?
-Da, bineînţeles.
-Atunci, tot ceea ce sufletul stăpâneşte, vine la viaţă?
-Da, fără îndoială [aceasta poate fi singura asumare (presupunere) că sufletul are viaţă în el însuşi, că există prin sine şi deci egal cu Dumnezeu - A.T.Jones.]
-Există vreun lucru, contrar vieţii?
-Da!
-Şi cine este?
-Moartea!
-Cum numim principiul care nu admite moartea?
-Nemurire!
-Sufletul permite moartea?
-Nu.
-Atunci sufletul este nemuritor?
-Da.
-Putem afirma că s-a dovedit acest lucru?
-Da, din belşug
* * *
- Dacă cel nemuritor, este de asemenea indestructibil, atunci sufletul va fi indestructibil şi nemuritor; dar dacă nu, atunci vom oferi alte dovezi ale indestructibilităţii sale. - Nu este nevoie de o altă probă; dacă cel nemuritor, fiind veşnic, este predispus distrugerii, atunci nimic nu este indestructibil.
- Da, toţi oamenii vor fi de acord că, Dumnezeu şi formele esenţiale ale vieţii, şi cel nemuritor în general, nu vor pieri niciodată.
- Da, toţi oamenii - este adevărat;
- Văzând atunci că nemuritorul este indestructibil, nu trebuie ca sufletul, dacă este nemuritor, să fie de asemenea indestructibil?
- Cu siguranţă.
- Când moartea atacă omul, partea muritoare din el poate fi supusă morţii, dar cea nemuritoare iese de pe calea morţii şi este păstrată în siguranţă şi sănătoasă?
- Adevărat!
- Atunci dincolo de orice semn de întrebare că sufletul este nemuritor şi indestructibil, atunci şi sufletele noastre, vor exista cu adevărat în altă lume ?
- Sunt convins şi nu am nimic mai mult de spus.