11. Controversă teologică: conciliul din Calcedon

11. Controversă teologică: conciliul din Calcedon

  1. Papa Leon, stăruia în refuzul de a recunoaşte valabilitatea deciziilor Conciliului al Doilea din Efes şi insista să fie convocat un alt Conciliu General. Aşa cum doar voinţa lui Leon, făcea posibilă ca şi ultimul Conciliu să nu fie decât unul strict coerent şi orthodox, în conformitate cu sistemul catolic al ordinei şi doctrinei, este clar că dacă un alt Conciliu General era convocat, acesta trebuia să fie pe placul lui Leon şi deciziile pe probleme de credinţă, să fie doar expresia voinţei acestuia. Era cu siguranţă ţinta lui, şi nimic altceava nu l-ar fi satisfăcut.
  2. Leon era Episcopul Romei de unsprezece ani. Era un roman pur-sânge în adevăratul sens al cuvântului. „Tot ce a supraviețuit de la Imperiul Roman: ambiţia nelimitată, perseverenţa nezdruncinată, prestigiu în apărare, aroganţa limbajului, credinţa în propria eternitate şi dreptul inalienabil al stăpânirii universale, respectul pentru tradiţie, o lege scrisă şi obiceiuri neschimbate, par să se fi concentrat, exclusive, în el”. (Milman: History of Latin Christianity", „Istoria Creştinismului Latin”, cartea II, cap.IV, par.2).
  3. Totuși, nu Leon a fost cel dintâi, în care s-a evidenţiat acest spirit. Aspirațiile sale erau doar apogeul unei aroganţe a Episcopatului Romei, ce creştea continuu. A schiţa creşterea vicleană, tăcută, adesea violentă, dar întotdeauna constantă, a acestui spirit al supremaţiei şi uzurpării de o absolută autoritate, reprezintă unul din cele mai migăloase studii în toată istoria. Nu doar că nu s-a pierdut vreo şansă, ci s-au creat şi ocaziile favorabile pentru ca Episcopul Romei să-şi afirme autoritatea şi să-şi mărească puterea. Supremaţia în disciplină şi jurisdicţie, a fost apărată cu putere de Victor şi Stephen, dar numai la unirea Bisericii cu Statul, s-a deschis posibilitatea deplinei manifestări a aroganţei Episcopului Romei. O privire asupra succesiunii episcopilor, de după unirea dintre Biserică şi Stat, ne va oferi o înţelegere superioară oricărei alte metode despre atitudinea şi năzuinţele Papei Leon.
  4. MELCHIADES (MILTIADE), a fost Episcop al Romei, din 2 iulie 311, până în decembrie 314, şi aşa cum s-a spus déjà, ocupa Scaunul Papal când s-a făcut unirea dintre Biserică şi Stat, având un rol determinant în această combinaţie nenorocită. În curând Episcopatul Romei, a început să primească recunoaşterea prin favoruri imperiale. „Episcopul Romei stă prin autoritatea imperială, în fruntea unui sinod de episcopi italieni, ca să judece controversele dintre donatiştii africani”. (Milman: Idem, cartea I, cap.II, par.1). Melchiades (Miltiade) a fost urmat de SILVESTRU, 314 - 336 d.Hr.
  5. În chiar anul urcării sale, Conciliul din Arles, acordase Episcopatului Romei superioritate şi autoritatea de notificare a tuturor bisericilor, cu privire la timpul corect de sărbătorire a Paştelor. În 325, Conciliul General de la Niceea a recunoscut pe Episcopul Romei, ca prim episcop al imperiului. Sub autoritatea lui, organizarea Bisericii era alcătuită pe modelul organizării Statului. El a fost urmat de MARK (MARCU), 336 d.Hr., a cărui şedere a fost doar din ianuarie până în octombrie şi deoarece a fost atât de scurtă, nu s-a întâmplat nimic demn de menţionat. La rândul lui a fost urmat de JULIUS, OCTOBER, 336 - 352, sub care, Conciliul din Sardica (Sofia de astăzi - n.tr.) din 347, face din Episcopul Romei, izvor de Înaltă Curte pe care, „precedent unic”, Episcopul Romei construieşte „un drept universal” (Schaff: "History of the Christian Church", „Istoria Bisericii Creştine”, Vol. III, sec.XII, par.6). Julius a fost urmat de LIBERIUS (LIBERIU), 352 - 366, care a excomunicat pe Athanasius, şi a aprobat apoi doctrina sa, implementând-o în lupta cu Constantius, de care i se leagă surghiunul pentru credinţa catolică, după care a devenit arian, apoi semi-arian şi catolic din nou. I-a urmat DAMASUS (DAMAS), 366- 384.
  6. În timpul episcopatului său, Valentinian I, a emis o lege care transforma Episcopatul Romei în judecătorul altor episcopii. Un Conciliu ţinut la Roma, în 378, a mărit puterile sale de judecată şi a petiţionat pe împăratul Grațian, să scutească pe Episcopul Romei de toate jurisdicţiile civile, cu excepţia celei a împăratului însuşi. Ca să nu fie judecat de nimeni, cu excepţia unui Conciliu, sau direct de împărat şi ca puterea imperială să poată fi scutită să fie silită de a da ascultare judecăţii Episcopului Romei în ce priveşte pe alţi episcopi, Grațian a recunoscut parte din cererea lor, care ulterior a fost luată în considerare pentru toţi.
  7. Damasus a fost urmat de SIRICIUS, 384 - 389, care a emis primul decretal (decret papal). Un decretal este „un răspuns trimis de papă la cererile ce-i sunt adresate, ca şi Cap al Bisericii, pentru îndrumare în cazurile ce implicau puncte de doctrină sau disciplină (ordine). Directivele lui Siricius din acest decretal, trebuiau respectate cu stricteţe sub pedeapsa excomunicării. Acesta a fost datat, 11 februarie 385. A convocat un Conciliu la Roma, care a decretat că „nimeni să nu îndrăznească să hirotonească un episcope, fără cunoştinţa Scaunului Apostolic”. (Bower: "History of the Popes", „Istoria Papilor”, Siricius, par. 21). A fost urmat de ANASTASIUS I, 389 - 402, care, deşi foarte zelos să menţină tot ce predecesorii săi au apărat cu putere şi revendicat, nu a adăugat nimic special. A condamnat ca eretic pe Origen, care murise de o sută cincizeci de ani şi care acum este unul din sfinţii catolici. A fost urmat de INOCENȚIU I, 402 - 417.
  8. Inocențiu a fost un neobosit partizan al disciplinei care păstra o corespondenţă constantă, cu tot Apusul, dar şi cu episcopatele principale (importante) ale Răsăritului, stabilind reguli, poruncind Conciliilor şi emiţând decretale pentru chestiunile Bisericii. Până acum, prestigiul Episcopatului Romei decurgea din prestigiul oraşului Roma. Inocențiu susţinea acum că demnitatea superioară a Episcopatului Romei provenea de la Petru, care fusese desemnat Prinţul Apostolilor şi că datorită acestui plus de respect, avea întâietate faţă de Antiohia, pentru că în Roma, Petru a dus la bun sfârşit ceea ce în Antiohia, doar începuse. El cerea ascultare absolută din partea tuturor bisericilor apusene, pentru că Petru era singurul apostol care predicase în Apus şi că toate bisericile din Apus fuseseră întemeiate de Petru sau de vreun urmaş de-al său. Totul era un neadevăr şi el ştia asta, dar nu avea nicio importanţă pentru el şi o susţinea fără să roşească, pentru ca ulterior, pe seama ei, să afirme că „toate chestiunile eclesiastice, de la un capăt la celălalt al lumii, sunt, prin drept divin, arbitrate de Scaunul Apostolic, înainte ca ei să decidă în cele din urmă în arhiepiscopiile lor”. (Bower: Idem, "Innocent," par.8 de la capăt). La invazia lui Alaric şi asediul său asupra Romei, Inocențiu a trimis un ambasador la împăratul Honorius, care să medieze un tratat de pace între Alaric şi împărat. „În mintea lui Inocențiu apar, pentru prima dată, cu claritate, zorii concepţiei extinse ai supremaţiei eclesiastice universale a Romei, la început ceţoasă şi neclară, totuşi plină şi cuprinzătoare în descriere”. (Milman: "History of Latin Christianity", „Istoria Creştinismului Latin”, cartea II, cap.1, par.8)
  9. Inocențiu I a fost urmat de ZOSIMUS, 18 martie 417 - 26 decembrie 418, care afirma cu toată aroganţa lui Innocent, tot ce acesta a pretins. El nu se lăuda doar cu Innocent, că lui i-a aparţinut puterea de a judeca toate arhiepiscopiile, dar şi că judecata „este irevocabilă”, iar în consecinţă utiliza expresia dictatorială „pentru că aşa i-a plăcut Scaunului Apostolic”, ca şi autoritate suficientă asupra tuturor lucrurilor pe care putea alege să le conducă. Pe acestă asumare, acele canoane ale Conciliului din Sardica (Sofia) ce făcuseră din Episcopul Romei, izvor de Înaltă Curte, au fost promovate şi peste episcopii din Africa ca şi canoane ale Conciliului de la Niceea, punct din care a continuat Leon, care a aşezat tradiţia pe acelaşi nivel cu Scripturile.
  10. Zosimus a fost urmat de BONIFACIU I, 419 - 422, care nu a adăugat nimic la puterea şi autoritatea Episcopatului Romei, dar care, cu stăruinţă şi conştinciozitate a menţinut tot ceea ce înaintaşii lui au exprimat faţă de ceea ce el a numit, „drepturile întemeiate ale Scaunului” în care el era aşezat. A fost urmat de CELESTINE I, 422 - 432, care într-o scrisoare redactată în 438, declara deschis: „Aşa cum sunt numit (ales) de Dumnezeu, ca să veghez asupra Bisericii Sale, este de datoria mea să smulg din rădăcini practicile rele şi să pun în loc pe cele bune, pentru că vigilenţa mea pastorală nu are limite, ci se extinde către toate locurile unde Hristos este cunoscut şi adorat”. (Bower: "History of Latin Christianity", „Istoria Creştinismului Latin”, cartea II, cap. 1, par.8). El a fost cel care a numit pe teribilul Cyril, viceregent al său, ca să condamne pe Nestorius şi să consacre doctrina conform căreia, Maria era mama lui Dumnezeu. El a fost urmat de SIXTUS III, 432 - 440, care, ca şi alţi înaintaşi, nu a adăugat nimic special la revendicările papale, totuşi nu a cedat nicio iotă din revendicările deja făcute. A fost urmat de LEON I, „CEL MARE”, 440 - 461.
  11. Aceasta era moştenirea lăsată lui Leon de predecesorii săi, iar aroganţa nativă, împreună cu marile oportunităţi ivite pe durata lungii sale conduceri, a înmulţit-o de o mie de ori. Chiar la momentul alegerii sale, acesta lipsea din Gaul, aflându-se într-o misiune de mediator pentru reconcilierea unei controverse dintre doi oameni importanţi ai imperiului. El a avut succes în această misiune, fiind salutat cu „Înger al Păcii” şi „Eliberator al Imperiului”. Într-o predică, el a arătat care erau ambiţiile sale. A portretizat puterea şi slava vechii Rome, aşa cum erau restabilite în Roma Catolică. Cuceririle şi puterea universală ale Romei Păgâne erau doar făgăduinţe pentru cuceririle şi puterea universală ale Romei Catolice. Romulus şi Remus erau doar precursorii lui Petru şi Pavel. Roma vremurilor trecute, cucerise cu armatele sale pământul şi marea; din nou acum, prin Scaunul Sfântului şi Binecuvântatului Petru ca şi cap al lumii, Roma va domina pământul prin religia sa divină. (Milman: "History of Latin Christianity", „Istoria Creştinismului Latin”, cartea II, cap.IV, par.2).
  12. În 445, „la cererea expresă a lui Leon” şi prin dictare, dacă nu chiar scrisă în realitate, de Leon, Valentinian III, emite „un edict etern” prin care „cerea tuturor episcopilor să acorde întreaga ascultare şi supunere ordinelor Scaunului Apostolic”, „să respecte ca şi lege, orice îi face plăcere acestuia, şi-l mulţumeşte să poruncească” şi că „oricine va refuza să asculte de documentul Pontifului Roman, să fie silit să o facă prin moderatorul (mijlocitorul) arhiepiscopiei în care episcopul recalcitrant locuieşte”. (Idem, par.6 şi Bower: "History of the Popes", „Istoria Papilor”, Leo, par.8).
  13. Acest edict, a transformat autoritatea sa, în autoritate absolută peste întreg Apusul şi acum, era hotărât să o extindă şi peste Răsărit făcând-o universală. De îndată ce a aflat de hotărârea Conciliului din Efes, a convocat un Conciliu la Roma şi prin acesta, a respins tot ce se făcuse la Conciliul din Efes, după care a scris şi împăratului Theodosie al II-lea „implorându-l în numele Sfintei Treimi, să declare nul, ce se hotărâse acolo” şi să repună totul, cum a fost înainte ca acest Conciliu să fie convocat şi astfel problema să rămână în aşteptare, până când un Conciliu General putea avea loc în Italia.
  14. Leon nu s-a adresat doar împăratului Theodosie, pentru convocarea unui alt Conciliu. A scris Pulcheriei, trimiţându-i un reprezentant al Sfântului Petru (legat sau nunţiu papal), prin care o implora „să-şi folosească toată influenţa asupra împăratului, ca să obţină adunarea unui Conciliu Ecumenic şi toată autoritatea, ca să împiedice relele, ce ar rezulta din războiul declarat în ultima vreme, credinţei Bisericii”. (Bower: "History of the Popes", „Istoria papilor”, Leon, par.35).
  15. În februarie 450, împăratul Valentinian III, împreună cu mama sa, Placidia şi soţia Eudocia, care era fiica lui Theodosie II, au făcut o vizită la Roma. A doua zi după sosirea lor, au mers la biserica Sf. Petru, unde au fost primiţi de Leon, care de îndată a revărsat asupra tuturor, întreaga suferinţă de care era în stare, şi cu suspine, lacrimi şi oftaturi, li s-a adresat. Numai că, datorită marelui exces de obidă și tânguire, cuvintele sale erau atât de mormăite, încât nu s-a putut înţelege nimic.
  16. Cele două femei prezente începură să plângă. Aceasta a uşurat cumva presiunea de pe Leon care cu multă elocvenţă a prezentat marile pericole ce ameninţau Biserica. Apoi şi-a adunat lacrimile, le-a amestecat cu mai multe suspine şi oftaturi şi a implorat, cu ajutorul apostolului Petru, pe împărat şi pe împărăteasă căruia îi acordau respectul lor, pentru salvarea lor şi a împăratului Theodosie, să scrie împăratului şi să nu cruţe niciun fel de ameninţare, ca să-l convingă să anuleze deciziile celui de al doilea Conciliu din Efes şi să convoace un alt Conciliu General, de această dată, în Italia.
  17. De îndată ce s-a aflat în Răsărit, de eforturile susţinute ale lui Leon, pentru obţinerea unei convocări a unui alt Conciliu General, mulţi dintre episcopii ce-l condamnaseră pe Flavianus începură să facă avansuri partidei lui Leon, aşa încât, dacă un alt Conciliu avea să aibă loc, să poată scăpa de condamnare. Dioscorus a aflat de aceasta, a convocat un Sinod de zece episcopi în Alexandria şi a excomunicat în mod solemn, pe Leon - Episcopul Romei, pentru îndrăzneala de a rejudeca şi a anula ceea ce era deja judecat şi într-un final, hotărât de un Conciliu General.
  18. Leon trimise patru nunţi papali la Curtea lui Theodosie, care să-l convingă de necesitatea unui alt Conciliu General, dar înainte ca ei să ajungă în Constantinopol, Theodosie a murit, şi pentru că nu lăsase niciun moştenitor tronului său, Pulcheria, nunţiul lui Leon, a devenit împărăteasă. Deoarece nu exista precedent în istoria Romei, să aprobi în slujba de conducere, o femeie singură, ea s-a căsătorit cu un senator, cu numele Marcian, pe care l-a îmbrăcat în hainele imperiale, în timp ce ea a păstrat şi a exercitat autoritatea imperială. Primul lucru pe care l-au făcut, a fost să-l ucidă pe Crysaphius. Noua autoritate a primit pe reprezentanţii lui Leon, cu mare respect şi au întors răspunsul că nu aveau ceva mai mult pe inimă decât unitatea Bisericii şi extirparea ereziilor şi de aceea vor convoca un Conciliu General. Nu mult după aceasta, au scris lui Leon invitându-l să participe personal, la Conciliul plănuit.
  19. De îndată ce s-a aflat că Theodosie era mort şi că puterea era în mâinile Pulcheriei şi a lui Marcian, episcopii care au înălţat şi au votat în favoarea lui Eutyches şi-au schimbat opinia şi-l condamnau acum, alături de toţi cei care au ţinut cu el. Anatolius, un înflăcărat apărător al lui Eutyches şi care urmase lui Flavianus ca şi Arhiepiscop al Constantinopolului şi hirotonit de Dioscorus însuşi, „a adunat în mare grabă pe toţi episcopii, egumenii, prezbiterii şi diaconii, ce se găseau atunci în Constantinopol şi în prezenţa tuturor, au primit şi semnat faimoasa scrisoare a lui Leon către Flavianus cu privire la Întrupare şi în acelaşi timp au anatemizat pe Nestorius şi Eutyches, doctrina lor şi pe toţi urmaşii lor, declarând că ei nu susţin o altă credinţă, decât cea susţinută şi exprimată de Biserica Romană şi de Leon”. (Bower: Idem par.40). Exemplul lui Anatolius a fost urmat şi de alţi episcopi care fuseseră de partea lui Eutyches şi printre cei mai mulţi dintre ei, care au activat în ultimul Conciliu, „nu se auzeau altceva decât anateme împotriva lui Eutyches, căruia, cei mai mulţi din cei care vorbeau acum, cu câteva luni înainte, îl onorau ca pe un mare apostol şi ca pe adevăratul interpret al doctrinei Bisericii şi Părinţilor”. (Bower: Idem).
  20. Printr-un mesaj imperial, datat 17 mai 451, un Conciliu General a fost chemat să se întâlnească la Niceea, în Bitynia, pe 1 septembrie. Conciliul s-a întrunit acolo, dar o invazie a hunilor din Illyricum, a făcut necesară rămânerea lui Marcian în capitală. Din acest motiv, Conciliul a fost mutat din Niceea în Calcedon. Aici s-a întrunit cel mai mare Conciliu ţinut vreodată, numărul episcopilor fiind de şase sute treizeci.
  21. Marcian, neputând participa la deschidere, a numit pe şase dintre ofiţerii comandanţi ai imperiului, şi patrusprezece oameni ai Senatului, ca şi reprezentanţi ai lui în Conciliu. Cei care prezidau conciliul erau reprezentanţii lui Leon, numele acestora fiind Paschasinus, Lucentius şi Boniface.

PRIMA SESIUNE, 8 OCTOMBRIE 451

  1. După ce toţi episcopii s-au aşezat, reprezentanţii lui Leon s-au ridicat, au înaintat spre mijlocul adunării şi Paschasinus, ţinând o hârtie în mână, a spus: „Noi avem aici un ordin din partea celui mai binecuvântat şi apostolic papă, cel al oraşului Roma, care este Capul tuturor bisericilor, prin al cărui apostolat a găsit de cuviinţă să poruncească ca, lui Dioscorus, Episcop de Alexandria, să nu i se permită să se aşeze în Conciliu. De aceea să i se poruncească să se retragă, altfel noi suntem cei care trebuie să ne retragem”.

Reprezentanţii imperiali: „Ce aveţi de obiectat împotriva lui Dioscorus mai exact?” Niciun răspuns. Întrebarea a fost repetată.

Lucentius: „El trebuie chemat să dea socoteală pentru judecata pe care a administrat-o la Efes, unde a îndrăznit să adune un Conciliu, fără consimţământul Scaunului Apostolic, motiv pentru care acel Conciliu nu este considerat legitim sau măcar înfăptuit. De aceea el este cel care trebuie judecat şi nu se cuvine să stea ca şi judecător”.

Reprezentanţii imperiali: „Nici vouă nu vi se cuvine să staţi ca judecători, întrucât aţi ales să acţionaţi împotrivă. Totuşi vrem să ştim de ce nelegiuire îl acuzaţi pe Dioscorus, pentru că nu este plăcut nici justiţiei şi nici raţiunii, ca unul singur să fie învinuit de o crimă, de care mulţi alţii nu sunt mai puţin vinovaţi decât el”.

Nunţii papali: „Leon nu va îngădui în niciun fel, ca Dioscorus să stea, sau să activeze în această adunare, ca un judecător şi dacă o va face, atunci noi trebuie să ne retragem, în conformitate cu instrucţiunile noastre”.  (Bower: "History of the Popes", „Istoria Papilor”, Leon, par. 43).

  1. Reprezentanţii imperiali, văzând că nunţii papali sunt de neclintit, au cedat în cele din urmă şi au poruncit lui Dioscorus, să-şi părăsească scaunul şi să se aşeze în mijlocul adunării, în locul unui acuzat.
  2. Atunci Eusebius din Dorylaeum, acuzatorul iniţial al lui Eutyches, a păşit în faţă ca acuzator al lui Dioscorus, şi a declarat: „Am fost înşelat de Dioscorus, credinţa a fost vătămată; episcopul Flavianus a fost ucis şi alături de mine, destituiţi pe nedrept de acesta. Dă poruncă ca petiţia mea să fie citită. Aceasta reprezintă un memoriu către împăraţi, şi se datorează faptului că la ultimul Conciliu din Efes, Dioscorus a adunat o gloată turbulentă care i-a asigurat prin mită, o influenţă arogantă şi care a pricinuit un dezastru, atât cât l-au ţinut puterile, în smerita religie ortodoxă şi a consacrat doctrina eronată a călugărului Eutyches, care de la bun început a fost repudiată de Sfinţii Părinţi”. Din acest motiv împăraţii să poruncească lui Dioscorus să răspundă acuzaţiei ce i se aduce acum. Deciziile ultimului Conciliu din Efes, să fie citite în prezentul Conciliu, pentru că din acestea s-ar putea arăta că Dioscorus era „înstrăinat de credinţa otodoxă, că a întărit o erezie, cumplit lipsită de pietate” şi că el (Dioscorus) „a destituit complet eronat” şi „a insultat cu cruzime”, pe Eusebius. (Bower: "History of the Popes", „Istoria Papilor”, Leo, paragraful 43).
  3. Ultimul Conciliu din Efes, excomunicase pe Theodoret, episcopul din Cyrus. Theodoret a făcut apel la papa Leon. Leon l-a reabilitat, iar împăratul Marcian, l-a convocat special la acest Conciliu. Theodoret a sosit şi la acest punct al procedurilor, reprezentanţii imperiali au propus să fie admis în Conciliu. „Prezenţa lui Theodoret a dat naştere unei furtuni înspăimântătoare”. (Hefele: "History of the Church Councils", „Istoria Conciliilor Bisericii”, sec.CXXXIX, par. 4 - Acesta este acel Theodoret care a scris o istorie eclesiastică). O vagă estimare a acestei situaţii, se poate realiza din următoarea relatare, copiată în întregime din raportul Conciliului:

„Şi când cel mai venerabil episcop, Theodoret, a intrat, mult venerabilii episcopi ai Egiptului, Iliriei şi Palestinei (partida lui Dioscorus) au strigat: ‚,Milă nouă! Credinţa este distrusă! Canoanele Bisericii l-au excomunicat. Afară cu el! Afară cu învăţătorii lui Nestorius”!

„Pe de altă parte, episcopii cei mai respectaţi ai Răsăritului, Traciei, Pontusului şi Asiei au strigat, ‚Noi am fost siliţi (la ultimul Conciliu) să scriem numele noastre pe o hârtie albă; am fost chinuiţi să ne supunem. Afară cu maniheiştii! Afară cu duşmanii lui Flavian! Afară cu duşmanii credinţei!”

„Dioscorus, cel mai respectat episcop al Alexandriei, a spus: De ce să fie Cyril dat afară? El este cel condamnat de Theodoret”

„Respectabilii episcopi ai Răsăritului, au strigat ‚Afară cu criminalul Dioscorus. Cine nu cunoaşte faptele lui Dioscorus?”

„Respectabilii episcopi ai Egiptului, Iliriei şi Palestinei, au spus: ‚Viaţă lungă împărătesei!”

„Respectabilii episcopi ai Răsăritului, au strigat: ‚Afară cu criminalii!’”

„Cei mai respecabili episcopi ai Egiptului au strigat: ‚Împărăteasa a dat afară pe Nestorius; viaţă lungă împărătesei catolice! Sinodul ortodox refuză să admită pe Theodoret’”

  1. Aici a fost un moment de linişte în furtună, de care a profitat Theodoret şi care a păşit înainte către reprezentanţii împăratului, „cu o petiţie către împăraţi”, dar care era în realitate, o plângere împotriva lui Dioscorus, cerând ca ea să fie citită. Reprezentanţii au spus că trebuie respectate procedurile şi că lui Theodoret i s-a admis să stea în Conciliu, deoarece Episcopul Antiohiei a garantat ortodoxia sa. Atunci a izbucnit din nou mugetul furtunii.

„Cei mai respectabili episcopi ai Răsăritului, au strigat: ‚El este demn, demn!’”

„Cei mai respectaţi episcopi ai Egiptului, au strigat ‚Nu-l numiţi episcop, nu este episcop. Afară cu cel ce luptă împotriva lui Dumnezeu, afară cu evreul!’”

„Cei mai respectabili episcopi ai Răsăritului, au strigat: ‚Ortodoxul pentru Sinod! Afară cu răzvrătiţii, afară cu criminalii!’”

„Cei mai respectabili episcopi ai Egiptului: ‚Afară cu duşmanul lui Dumnezeu. Afară cu defăimătorul lui Hristos. Viaţă lungă împărătesei! Viaţă lungă împăratului! Viaţă lungă împăratului catolic! Theodoret a condamnat pe Cyril. Dacă primim pe Theodoret, excomunicăm pe Cyril!’”. (citat de Stanley: " History of the Eastern Church", „Istoria Bisericii Răsăritene”, cuvântare II, par.8 de la capăt).

  1. În această etapă, reprezentanţii imperiali au fost în măsură printr-o exercitare specială a autorităţii lor, să potolească furtuna. Le-au vorbit răspicat episcopilor scandalagii: „Astfel de strigăte vulgare nu vin bine din partea unor episcopi şi nu fac cinste nici unei partide”. (Hefele: "History of the Church Councils", „Istoria Conciliilor Bisericii”, sec.CLXXXIX, prg.4). Când tumultul a fost potolit, Conciliul şi-a reînceput lucrările. Mai întâi au fost citite toate procedurile împotriva lui Eutyches, de la începutul Sinodului din Constantinopol, până la încheierea ultimului Conciliu din Efes, timp în care au fost o mulţime de strigăte şi replici, după modelul de la venirea lui Theodoret, şi pe care nu este nevoie să le repetăm.
  2. Prima decizie a Conciliului după lecturare, a fost anularea sentinţei pronunţată de Dioscorus împotriva lui Flavianus şi Eusebius. „Mulţi dintre episcopi şi-au exprimat căinţa pentru participarea la aceste decizii; unii au spus că au fost siliţi să semneze, alţii că au semnat o hârtie goală”. (Milman: "History of Latin Christianity", „Istoria Creştinismului Latin”, cartea II, cap.IV. prg.38). Atunci a fost pregătită o rezoluţie prin care Dioscorus era acuzat că a aprobat doctrina unicei naturi a lui Hristos, de a fi condamnat doctrina celor două naturi, de a se fi opus lui Flavianus şi pentru că a forţat pe toţi episcopii la Efes să semneze sentinţa pronunţată de el.
  3. Dioscorus nu se temea de nimic, nici chiar de terorile unui Conciliu Bisericesc Ortodox şi fără nici cel mai mic semn de intimidare sau frică, confruntă cu îndrăzneală întreaga gloată a adversarilor săi. Ca răspuns la acuzaţiile lor, Dioscorus a spus: „Eu am condamnat doctrina celor două naturi în Hristos şi pe toţi cei ce o susţin; încă o fac şi o voi mai face. Eu nu cred o altă doctrină în afară de cea pe care am învăţat-o de la Părinţi, în mod special de la Athanasius, Nazianzen şi Cyril. Am ales, mai degrabă, să condamn pe Flavianus decât pe ei. Cei cărora nu le place doctrina mea, pot să-mi facă ce le place; acum ei sunt predominanţi şi au puterea în mâinile lor, dar oricum ar încerca să mă trateze, sunt foarte hotărât, în joc fiind sufletul meu, să trăiesc sau să mor, în credinţa ce până acum am exprimat-o. Despre faptul că am forţat pe episcopi să semneze condamnarea lui Flavianus, răspund că, fidelitatea fiecărui creştin şi mai mult, cea unui episcope, trebuie dovedită împotriva oricărui fel de violenţă şi chiar a morţii însăşi. Acuzaţia adusă de Eusebius, este mai grea pentru ei, decât pentru mine şi de aceea este de datoria lor să răspundă pentru că sunt mai vinovaţi”. (Bower: History of the Popes", „Istoria Papilor”, Leon, prg.45).
  4. Noaptea, sosise deja. Dioscorus a cerut o amânare. A fost refuzat. Înăuntru au fost aduse torţe. Noaptea a devenit hidoasă, din cauza aclamaţiilor sălbatice pentru împărat şi Senat, a apelurilor către Dumnezeu şi a blestemelor asupra lui Dioscorus. Când rezoluţia a fost în cele din urmă redactată, a fost prezentată după cum urmează de către reprezentanţii imperiali sau Comisarii:

Comisarii: „După cum s-a arătat prin citirea deciziilor şi datorită declaraţiilor multor episcopi, care au mărturisit că au greşit, la Efes, că Flavianus şi alţii au fost pe nedrept destituiţi, pare corect ca, după buna plăcere a împăratului, aceeaşi pedeapsă să fie dată capilor Sinodului anterior, Dioscorus din Alexandria, Juvenal al Ierusalimului, Thalassius din Caesarea, Eusebius din Ancyra, Eusthatius din Berytus şi Basil al Seleuciei. Destituirea acestora din demnitatea episcopală, să fie rostită de către Conciliu”.

Răsăritenii: „Este chiar drept!”

  1. Mulţi din partida lui Dioscorus, au abandonat atât cauza cât şi pe el şi au trecut de partea cealaltă, exclamând: „Am greşit cu toţii, noi toţi cerem iertare!”. În această situaţie, exista o unanimitate de a cere ca, doar Dioscorus să fie destituit.

Dioscorus: „Ei nu mă condamnă doar pe mine ci şi pe Athanasius şi Cyril. Ei ne interzic să susţinem cele două naturi, după Întrupare”.

Răsăritenii şi alţi oponenţi ai lui Dioscorus, toţi împreună: „Mulţi ani Senatului! Sfinte Dumnezeule, Sfinte Atotputernice, Sfinte Nemuritor ai milă de noi! Mulţi ani împăraţilor! Cel lipsit de pietate, trebuie potolit pentru totdeauna! Dioscorus ucigaşule, Hristos te-a destituit! Este o judecată dreaptă, un Senat drept, un Conciliu drept!”.

  1. În mijlocul unor astfel de ţipete, era însuşită rezoluţia „Hristos a destituit pe Dioscorus, Hristos a destituit criminalul, Dumnezeu a răzbunat pe martiri”. Apoi Conciliul a luat o pauză. (Hefele: History of the Church Councils", „Istoria Conciliilor Bisericii”, sec. CLXXXIII, ultimele trei paragrafe. Milman: "History of Latin Christianity", „Istoria Creştinismului Latin”, cartea II, cap.IV. par.38. În restul acestui capitol, Hefele „History of the Church Councils” este urmată atât de aproape şi atât de amplu, încât referinţele specific, nu sunt citate. Singurele referinţe imediat menţionate, sunt pentru pasajele ce nu provin din relatarea lui Hefele. Urmând pe Hefele se păstrează uniformitatea naraţiunii, prin schimbarea citărilor indirect, în directe, pentru a prezerva cât mai mult posibil, personalitatea vorbitorilor).

A DOUA SESIUNE, 10 OCTOMBRIE 451

  1. De îndată ce Conciliul a fost (re)deschis, direcţia a fost dată de Reprezentanţii imperiali.

Comisarii: „Să declare acum Sinodul, care este adevărata credinţă, astfel încât, cel care a greşit, să poată fi adus pe calea dreptă”.

Episcopii protestând: „Nimeni nu poate risca (îndrăzni) să conceapă o nouă formulare a credinţei, cea prezentată deja de Părinţi (la Niceea, Constantinopol şi la primul din Efes), trebuie ţinută cu statornicie. Aceasta nu trebuie abandonată”.

Cecropius, Episcop al Sevastopolului. „Asupra problemei lui Eutyches (eutichiană) a fost dat deja un test de către arhiepiscopul roman, pe care noi (adică el şi cei mai apropiaţi tovarăşi ai lui), l-am semnat cu toţii”.

Toţi episcopii aclamând. „Noi am spus de asemenea că, explicaţia dată deja de Leon mulţumeşte, o altă declaraţie de credinţă nu trebuie făcută public”.

Comisarii: „Toţi patriarhii (episcopii conducători), să se adune împreună cu unul sau doi episcopi din arhiepiscopiile lor, şi să se consulte cu privire la credinţă şi să prezinte rezultatul, astfel încât prin generala lui acceptare, orice îndoială în ce priveşte credinţa să poată fi îndepărtată sau dacă cineva crede altfel, ceea ce nu dorim, acestea să fie limpezite de îndată”.

Episcopii: „Nu vom prezenta o declaraţie scrisă de credinţă. Aceasta este contrară regulii” (cu referire la porunca Primului Conciliu din Efes).

Florentius, Episcop de Sardes: „Ca şi aceia care au fost învăţaţi să urmeze Sinodul Niceean şi de asemenea Sinodul corect şi smerit din Efes, potrivit cu credinţa Sfinţilor Părinţi Cyril şi Celestine şi în acord cu scrisoarea Preasfântului Leon, nu este posibilă scrierea deîndată a unei formulări de credinţă, de aceea cerem o amânare mai lungă; dar eu, din partea mea, cred că scrisoarea lui Leon este suficientă”.

Cecropius. „Să se citească formularea, în care adevărata credinţă, a fost deja făcută cunoscut”.

  1. Această sugestie a fost adoptată. S-a citit mai întâi Crezul Niceean cu blestemul împotriva ereziei ariene, la încheierea căruia, episcopii în unanimitate, au declarat. „Aceasta este credinţa ortodoxă în care credem toţi, în care am fost botezaţi şi în care de asemenea botezăm. Aşa a învăţat Cyril, aşa crede Papa Leon”.
  2. S-a citit apoi Crezul de la Constantinopol şi cu aclamaţii asemănătoare, a fost în unanimitate însuşit. Au urmat cele două scrisori redactate de Cyril şi care erau parte a documentului de condamnare (inchiziţie) a lui Eutyches. La sfârşit s-a dat citirii scrisoarea lui Leon. Când s-a parcurs, a fost din nou ovaţionată şi din nou aclamată.

Episcopii: „Este credinţa Părinţilor - a apostolilor - aşa credem cu toţii. Blestemat fie cel care nu admite că Petru a vorbit prin gura lui Leon! Leon a învăţat ce este drept şi adevărat şi aşa a făcut şi Cyril. Veşnică fie memoria lui Cyril! De ce nu s-a citit aceasta la Efes? A fost cenzurată de Dioscorus!”

  1. Episcopii din Illyricum şi Palestina au spus totuşi că existau trei pasaje- trei s-au dovedit- din scrisoarea lui Leon asupra cărora ei au unele îndoieli. Adevărul acestor pasaje a fost confirmat de declaraţiile făcute de Cyril în acelaşi sens.

Reprezentanţii imperiali: „Are cineva încă vreo nedumerire?”

Episcopii aclamând: „Niciun dubiu”.

  1. Tot acolo era un episcop care a avut o ezitare şi a cerut să fie vreo câteva zile de amânare astfel încât problema să poată fi analizată şi rezolvată în linişte. Pentru că scrisoarea lui Leon se citise şi aveau la îndemână şi o copie a scrisorii lui Cyril către Nestorius, acestea puteau fi examinate acum împreună.

Conciliul: „Dacă este nevoie de o întârziere, trebuie să cerem tuturor episcopilor ca toţi să ia parte la consultarea dorită”.

Reprezentanţii: „Adunarea este amânată pentru cinci zile şi episcopii, în acest răstimp, se vor întâlni cu Anatolius din Constantinopol şi se vor consulta împreună cu privire la credinţă, astfel încât cel cu îndoieli, să poată fi instruit”.

  1. Deoarece Conciliul era aproape de a fi lăsat să plece, câţiva episcopi au înaintat o cerere prin care acei episcopi care au avut o activitate predominantă în ultimul Conciliu din Efes să fie iertaţi!

Episcopii petiţionari: „Noi înaintăm acestă cerere pentru ca Părinţilor să li se permită să intre din nou în Sinod. Împăratul şi împărăteasa să asculte această petiţie. Cu toţii am greşit; să fie toţi iertaţi!”.

  1. Din această pricină „o mare tulburare s-a iscat iarăşi, asemănătoare cu cea de la începutul Conciliului, când apăruse Theodoret”.

Clerul din Constantinopol a strigat: „Doar câţiva plâng pentru aceasta, Sinodul însuşi nu scoate o silabă”.

Răsăritenii ţipă: „Exil egipteanului!”.

Ilirienii: „Noi vă rugăm stăruitor, iertaţii pe toţi”.

Răsăritenii: „Exil egipteanului!”.

Ilirienii: „Am greşit cu toţii, milă pentru toţi! Aceste cuvinte către împăratul ortodox! Bisericile sunt rupte în bucăţi”.

Clerul din Constantinopol: „În exil cu Dioscorus. Dumnezeu l-a respins. Oricine are comuniune cu el, este un evreu”.

  1. În mijlocul acestui tumult, reprezentanţii imperiali au pus capăt sesiunii. Răgazul a fost de doar două zile în loc de cinci, pentru că

A TREIA SESIUNE A AVUT LOC PE 13 OCTOMBRIE 451

  1. Primul pas, făcut în această sesiune, a fost cel al lui Eusebius din Dorylaeum, care păşise înainte cu mândrie ca să-şi asigure prin Conciliu, pretenţia de apărător al ortodoxiei. El a prezentat Conciliului o petiţie prin care, după ce repeta acuzaţia sa împotriva lui Dioscorus, a spus: „Mă rog să aveţi milă de mine şi sper că veţi hotărî ca tot ce s-a făcut împotriva mea, să fie declarat nul şi să nu mă păgubiţi, ci redaţi-mi demnitatea spirituală. Anatemizaţi această doctrină dăunătoare şi pedepsiţi-l pentru insolenţa sa potrivit faptelor sale”.
  2. După aceasta, Dioscorus a fost acuzat de nelegiuiri monstruoase cu obscenităţi şi desfrâu, de faptele ruşinoase ale gloatei sale, de propria desemnare ca rege al Egiptului şi de încercarea de uzurpare a suveranităţii. Dioscorus nu era prezent şi după ce a fost citat de trei ori fără rezultat, nunţii lui Leon au făcut o recapitulare a crimelor de care era acuzat, după care au pronunţat următoarea sentinţă: „Leon, Arhiepiscop a Marii şi Vechii Rome, prin noi şi prezentul Sinod, cu autoritatea Sf. Petru pe care credinţa ortodoxă şi Biserica Catolică sunt întemeiate, scoate pe Dioscorus din demnitatea episcopală şi îl declară pe viitor, incapabil de exercitarea oricărei funcţii sacerdotale sau episcopale”. (Bower: "History of the Popes", „Istoria Papilor”, Leon, paragraful 40).

A PATRA SESIUNE, 17 OCTOMBRIE 451

  1. În această sesiune s-a reluat dezbaterea despre credinţă. Mai întâi s-a citit decizia celei de a doua sesiuni, ce ordona o pauză de cinci zile, pentru chibzuinţă asupra credinţei.

Reprezentanţii: „Ce a hotărât acum distinsul Sinod cu privire la credinţă?”

Nunţiul papal Paschasinus: „Sfântul Sinod susţine cu tărie regula de credinţă, care a fost ratificată de Părinţi la Niceea şi de către cei din Constantinopol. Pe lângă asta, pe locul al doilea, Sinodul recunoaşte prezentarea acestui crez, făcută de Cyril la Efes. Pe locul trei, scrisoarea Preasfântului bărbat Leon, Arhiepiscopul tuturor bisericilor, care a condamnat erezia lui Nestorius şi Eutyches, care arată cu claritate care este adevărata credinţă, această credinţă este susţinută de Sinod şi nu permite să se aduge sau să se scoată nimic la ea”.

Episcopii împreună: „Noi toţi credem aşa, în ea am fost botezaţi, în ea botezăm, aşa credem”.

  1. În mijlocul adunării era tronul pe care se găseau Evangheliile. Reprezentanţii imperiali au cerut acum ca toţi episcopii să jure pe Evanghelii, dacă sunt sau nu de acord cu credinţa exprimată în crezurile de la Nicea şi Constantinopol şi în scrisoarea lui Leon. Primul să jure, a fost Anatolius, Arhiepiscop de Constantinopol, apoi cei trei reprezentanţi ai lui Leon şi după ei, unul după altul, o sută şaizeci şi unu de episcopi, drept pentru care reprezentanţii imperiali au cerut episcopilor rămaşi, să-şi dea consimţământul toţi deodată.

Episcopii, în unanimitate şi zgomotos: „Suntem cu toţii de acord, cu toţii credem asta; cel care este de acord aparţine Sinodului! Mulţi ani împăraţilor, mulţi ani împărătesei! Chiar cei cinci episcopi (ce fuseseră destituiţi alături de Dioscorus), au semnat şi au crezut ca şi Leon! Ei de asemenea aparţin Sinodului!”.

Reprezentanţii imperiali şi alţii: „Noi am redactat o evaluare a lor (a celor cinci episcopi) şi aşteptăm poruncile sale. Voi sunteţi totuşi responsabili în faţa lui Dumnezeu, pentru aceşti cinci, pentru care interveniţi şi pentru toate deciziile acestui Sinod”.

Episcopii: „Dumnezeu a destituit pe Dioscorus. Dioscorus este pe drept condamnat. Hristos l-a destituit”.

  1. Conciliul a aşteptat cuvânt de la împărat, cu privire la cei cinci episcopi. După câteva ore mesajul a venit în care se spunea că însuşi Conciliul să decidă în privinţa mărturisirii lor. Cum Conciliul era deja de acord şi convocat pentru aceasta, cei cinci episcopi au fost chemaţi imediat. După ce au venit şi au preluat locurile lor, au strigat din nou cu putere:

Episcopii: „Dumnezeu a făcut asta! Mulţi ani împăraţilor, Senatului, reprezentanţilor! Uniunea (unirea) este desăvârşită şi pacea redată bisericilor!”.

  1. Reprezentanţii au anunţat apoi că, în ziua precedentă un număr de episcopi egipteni, au înmânat o mărturisire de credinţă împăratului pe care au dorit-o citită în Conciliu. Episcopii au fost chemaţi înăuntru, şi-au ocupat locurile şi mărturisirea lor a fost lecturată. Aceasta era semnată de treisprezece episcopi, dar a fost prezentată în numele „tuturor episcopilor Egiptului”. Se declara că ei erau de acord cu credinţa ortodoxă şi blestemul asupra întregii erezii, în special cea a lui Arius şi încă a altora, dar nu-l pomeneau pe Eutyches printre eretici. De îndată ce s-a remarcat această situaţie, Conciliul a acuzat pe egipteni de lipsă de onestitate. Nunţii papali i-au întrebat dacă agrează sau nu scrisoarea acestuia şi dacă exprimă blestem asupra lui Eutyches.

Egiptenii. „Oricine învaţă diferit de ce am arătat noi, fie Eutyches sau altul, să fie anatema. În privinţa scrisorii lui Leon, nu ne putem exprima totuşi noi personal, pentru că ştim cu toţii că în acord cu prescripţia Conciliului de la Nicene, suntem uniţi cu Arhiepiscopul Alexandriei şi deci trebuie să aşteptăm judecata sa în această privinţă”.

  1. Situaţia a provocat în Conciliu un aşa protest zgomotos împotriva lor, încât cei treisprezece au cedat până acolo încât au exprimat deschis şi sigur un blestem asupra lui Eutyches. Din nou nunţii papali i-au chemat să semneze scrisoarea lui Leon.

Egiptenii: „Fără consimţământul arhiepiscopului nostru noi nu putem semna”.

Acacius, Episcop de Ariarathia. „Este inadmisibil să dai mai multă greutate unei singure personae, care deţine Episcopatul Alexandriei, decât întregului Sinod. Egiptenii nu doresc decât să arunce aici totul în confuzie ca la Efes. Ei trebuie să semneze scrisoarea lui Leon, ori dacă nu, să fie excomunicaţi”.

Egiptenii: „În comparaţie cu marele număr al episcopilor din Egipt doar câţiva sunt prezenţi aici şi nu avem dreptul să acţionăm în numele lor şi să facem ce ni se cere. De aceea ne rugăm pentru milă şi să ni se permită să urmăm pe arhiepiscopul nostru. Altfel toate provinciile Egiptului se vor ridica împotriva noastră”.

Cecropius din Sevastopol (acuzându-i din nou de erezie): „Încuviinţarea pentru scrisoarea lui Leon, este cerută doar dumneavoastră şi nu în numele celorlalţi episcopi egipteni”.

Egiptenii: „Nu mai putem locui acasă dacă facem asta”

Lucentius, reprezentantul lui Leon: „Zece bărbaţi nu pot aduce prejudiciu unui Sinod de şase sute de episcopi şi credinţei catolice”.

Egiptenii: „Vom fi ucişi, vom fi ucişi dacă facem asta. Mai degrabă murim aici decât acolo. Să fie numit un Arhiepiscop pentru Egipt şi atunci vom semna şi vom încuviinţa. Să aveţi milă de perii noştri cărunţi! Anatolius din Constantinopol ştie că în Egipt toţi episcopii trebuie să asculte de Arhiepiscopul Alexandriei. Aveţi compasiune faţă de noi; mai degrabă murim de mâinile împăratului şi ale voastre, decât acasă. Luaţi-ne episcopatele dacă vreţi, alegeţi un Arhiepiscop al Alexandriei, noi nu protestăm”.

Mulţi episcopi: „Egiptenii sunt eretici. Ei trebuie să semneze condamnarea lui Dioscorus”.

Reprezentanţii imperiali: „Să rămână la Constantinopol până când este ales un Arhiepiscop pentru Alexandria”.

Paschasinus, nunţiul papal: (fiind de acord) „Ei trebuie să transmită siguranţă, nu să părăsească Constantinopolul, între timp”.

  1. Pe durata restului sesiunii, problemele discutate nu erau direct legate de consacrarea credinţei.

A CINCEA SESIUNE, 22 OCTOMBRIE

  1. Obiectul acestei sesiuni a fost consacrarea credinţei şi scopul a fost atins. Primul lucru a fost citirea unei formule de doctrină care, potrivit înţelegerii făcute în a doua sesiune, era deja pregătită, iar în ziua precedentă fusese „aprobată în unanimitate”. De îndată după lecturare a existat totuşi o obiecţie împotriva ei:

Ioan, Episcop de Germanicia: „Această formulă nu este bună, trebuie îmbunătăţită”.

Anatolius. „Ieri nu a dat satisfacţie unanimă?”

Episcopii aclamând: „Aceasta este ireproşabilă şi conţine credinţa catolică. Îndepărtaţi pe nestorieni! Expresia ‚Thoetokos’ (mama lui Dumnezeu), trebuie primită în crez”.

Nunţii papali: „Dacă scrisoarea lui Leon nu este agreată, cerem hârtiile noastre ca să putem reveni acasă şi astfel Sinodul să se poată ţine în Apus”.

  1. Reprezentanţii imperiali au sugerat atunci ca o comisie alcătuită din şase episcopi din Răsărit, trei din Asia, trei din Iliria, trei din Pontus şi trei din Tracia să se întâlnească cu Arhiepiscopul Constantinopolului şi nunţii romani în prezenţa reprezentanţilor şi să decidă asupra unei formule de credinţă care să fie adusă în faţa Conciliului. Majoritatea episcopilor au cerut cu vehemenţă acceptarea şi semnarea de către toţi, a ce s-a prezentat şi au acuzat pe Ioan al Germaniciei de nestorianism.

Reprezentanţii: „Dioscorus susţine că a condamnat pe Flavianus pentru susţinerea celor două naturi în Hristos; în noua formulă doctrinară totuşi se afirmă că ‚Hristos este din două naturi’”

Anatolius. „Dioscorus a fost destituit nu pe temeiul doctrinei false, ci pentru că l-a excomunicat pe papă şi nu a ascultat de Sinod”.

Reprezentanţii. „Sinodul a aprobat deja scrisoarea lui Leon, deci ce se găseşte în scrisoare trebuie mărturisit”.

  1. Totuşi, majoritatea Conciliului, a insistat pentru adoptarea formulei deja existente în faţa ochilor lor. Reprezentanţii au informat pe împărat de situaţie. Răspunsul a venit imediat.

Mesajul împăratului: „Fie se acceptă comisia de episcopi propusă, fie episcopii trebuie să declare individual credinţa lor prin mitropoliţii lor, astfel încât toate îndoielile să poată fi împrăştiate şi orice neînţelegere îndepărtată. Dacă ei nu fac nici unul din aceste lucruri, trebuie ţinut un Sinod în Apus, întrucât acum şi aici ei refuză să ofere o declaraţie hotărâtă (clară) şi fermă privind credinţa”.

Majoritatea: „Respectăm formularea sau plecăm!”

Cecropius din Sevastopol: „Oricine nu semnează poate pleca (la un Conciliu apusean)”.

Ilirienii: „Oricine se opune este un nestorian, aceştia pot pleca la Roma”.

Reprezentanţii: „Dioscorus a respins expresia ‚sunt două naturi în Hristos’, dimpotrivă a acceptat ‚din două naturi’; Leon pe de altă parte spune ‚în Hristos sunt două naturi unite’; pe cine veţi urma, pe Preasfântul Leon, sau pe Dioscorus ?”

Întreg Conciliul: „Credem pe Leon şi nu pe Dioscorus. Oricine se opune la aceasta este un adept al lui Eutyches”.

Reprezentanţii: „Atunci voi trebuie să cuprindeţi în crez doctrina lui Leon care a fost stabilită”.

  1. Conciliul era întrebat acum despre numirea comisiei pe care reprezentanţii o sugeraseră. Printre membrii aleşi ai comisiei exista un număr de episcopi care nu doar că „susţinuseră cu vehemenţă” doctrina lui Eutyches, dar preluaseră alături de Dioscorus conducerea Conciliului al doilea din Efes. Comisia s-a întrunit imediat în paraclisul bisericii în care se ţinea Conciliul şi după o consultare comună nu prea lungă, au venit în Conciliu şi au prezentat următorul preambul: „Sfântul şi Marele Sinod Ecumenic... din Calcedon în Bitynia... a hotărât după cum urmează: Domnul nostru şi Mântuitor Isus Hristos, când a întărit credinţa în ucenicii Săi, a spus: ‚Pace vouă; vă dau pacea Mea’, pentru ca nimeni să nu poată fi despărţit de vecinul său în doctrinele religiei, ci ca prin predicare, adevărul să fie făcut deopotrivă cunoscut tuturor. Dar pentru că cel rău nu încetează să obstrucţioneze sămânţa religiei şi întotdeauna născoceşte ceva nou, contrar adevărului, Dumnezeu, în grija Sa pentru rasa umană, a stârnit un zel în acest împărat pios şi ortodox care a convocat capetele preoţimii ca să îndepărteze toate racilele falsităţii din oile lui Hristos şi să le hrănească cu plantele delicate ale adevărului. Aceasta am făcut şi noi cu adevărat pentru că am exclus prin judecata noastră comună, doctrinele eronate şi am reînnoit dreapta credinţă a Părinţilor, am proclamat tuturor crezul celor trei sute optsprezece, şi i-am confirmat ca pe ai noştri, pe cei o sută cincizeci, din Constantinopol, care au acceptat-o. În timp ce luăm în consideraţie reglementările Sinodului anterior din Efes, sub Celestine şi Cyril, precum şi prescripţiile privind credinţa, noi decretăm că mărturisirea celor treisute optsprezece Părinţi de la Niceea, este o lumină ce ne călăuzeşte spre credinţa dreaptă şi nepătată, dar că este de asemenea valabil şi ce a fost hotărât de cei o sută cincizeci de Părinţi, la Constantinopol, pentru întărirea credinţei catolice şi apostolice”.
  2. Aici ei au inserat în întregime crezul Conciliului de la Niceea şi pe cel din Constantinopol. Preambulul continua după cum urmează: „Acest înţelept şi sănătos simbol al harului divin, este cu adevărat suficient pentru o desăvârşită cunoaştere şi întărire a religiei, pentru că învaţă totul cu privire la Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi explică Întruparea Domnului, celor care o primesc prin credinţă. Totuşi, cei care desfiinţează predicarea adevărului, au născocit expresii inutile în propriile erezii. Pe de o parte au îndrăznit să distrugă misterul Întrupării Domnului nostru şi să respingă denumirea de purtător de Dumnezeu, iar pe de alta, au introdus amestecul şi confuzia (naturilor) şi contrar raţiunii şi-au imaginat doar o natură a cărnii şi una a dumnezeirii şi au susţinut cu nesăbuinţă că natura divină a Singurului născut, prin amestec, devenea suportabilă. Din aceste motive Sfântul, Marele şi Ecumenicul Sinod, decretează (hotărăşte) că credinţa celor trei sute optsprezece Părinţi, va rămâne neatinsă şi că doctrina promulgată după, de cei o sută cincizeci de Părinţi la Constantinopol, din pricina Pneumatomachi (obs.- semi-arianism) va avea egală valabilitate, fiind făcută public de ei, nu pentru a se adăuga Crezului de la Niceea, ceva ce lipsea, ci pentru a face cunoscut în scris conştiinţa lor cu privire la Duhul Sfânt împotriva celor care tăgăduiesc slava Sa. „Din cauza acestora, cei care s-au străduit să distrugă misterul Întrupării şi au batjocorit cu îndrăzneală pe Cel născut din Sfânta Maria, afirmând că El era doar un om, Sfântul Sinod a acceptat ca valabilă scrisoarea sinodală a Sfântului Cyril către Nestorius şi către Răsăriteni, în opoziţie cu nestorianismul şi a adăugat scrisoarea Sfântului Arhiepiscop Leon al Romei, redactată către Flavian, pentru îndepărtarea erorilor eutichiene (ale lui Eutyches), şi este de acord cu doctrina Sf. Petru, ca stâlp împotriva tuturor ereticilor şi întărirea dogmelor ortodoxe. Sinodul se opune de asemenea celor care caută să sfâşie misterul Întrupării, într-o dualitate de fii şi exclude din sfânta comuniune pe cei care îndrăznesc să declare dumnezeirea Singurului născut ca şi capabilă de suferinţă şi se opune celor care imaginează amestecul celor două naturi ale lui Hristos şi alungă pe cei care susţin cu neghiobie că aspectul (entitatea) de slujitor a Fiului, asumată pentru noi, este din esenţă cerească sau oricare alta (decât a noastră) şi anatemizează pe cei care născocesc că înainte de uniune (unire), existau două naturi ale Domnului nostru, dar că după uniune, era doar una singură”.
  3. Având astfel pavată calea, ei au prezentat pentru situaţia de faţă, pentru toţi oamenii şi pentru toate timpurile, următorul crez: „Urmând pe şi potrivit Sfinţilor Părinţi, mărturisim Unul şi Acelaşi Fiu, Domnul nostru Isus Hristos, iar noi toţi, cu o singură voce, afirmăm solemn că El este în acelaşi timp desăvârşit în dumnezeire şi desăvârşit în omenesc, Dumnezeu adevărat şi în acelaşi timp om adevărat, alcătuit dintr-un suflet raţional şi un trup, fiind consubstanţial cu Tatăl, în ce priveşte dumnezeirea Sa şi în acelaşi timp consubstanţial cu noi înşine, în ce priveşte omenescul Său, asemănător nouă în toate lucrurile, separat de păcat; născut înaintea veacurilor, din Tatăl, potrivit dumnezeirii Sale, dar născut în vremurile din urmă din Maria Fecioara, mama lui Dumnezeu, de dragul nostru şi pentru salvarea noastră, fiind Unul şi Acelaşi Isus Hristos, Domn, Fiu, Unic Născut, făcut cunoscut în două naturi fără amestec, fără transformare, fără scindare, întrucât diferenţa naturilor nu este în niciun caz anulată de uniunea lor, dar esenţa specifică fiecărei naturi este mai degrabă păstrată şi conlucrătoare într-o persoană şi într-o existenţă, nu ca şi cum El era rupt sau despărţit în două persoane, ci este Unul şi Acelaşi Fiu, Singurul Născut, Cuvântul Divin, Domnul Isus Hristos, aşa cum profeţii au spus despre El şi Hristos Însuşi ne-a îndrumat pe deplin şi simbolul Părinţilor ni l-a transmis. Încă de atunci aceste probleme au fost clarificate de noi cu toată exactitatea şi seriozitatea, iar Sfântul şi Universalul Sinod a hotărât, ca nimeni să nu aibă libertatea să prezinte o altă credinţă, fie în scris, fie prin imagini sau prin născocire, sau învăţând pe alţii. Iar celor care vor îndrăzni să distribuie, să facă public sau să înveţe o altă credinţă sau să comunice un alt simbol celor care sunt dispuşi să vină la cunoştinţa adevărului, din păgânism, sau iudaism, sau oricare altă sectă - dacă sunt episcopi sau preoţi, vor suferi privaţiunea şi anume, episcopii de episcopate, preoţii de slujbele clericale, iar dacă sunt călugări sau laici, vor fi anatemizaţi”. (Evagrius: "Ecclesiastical History", „Istoria Eclesiastică”, cartea II, cap.IV, paragraful 4).

55.După ce s-a încheiat citirea acestui raport al comisiei, Conciliul a luat răgaz.

 

A ŞASEA SESIUNE, 25 OCTOMBRIE 451

  1. În această sesiune, împăratul Marcian şi împărăteasa Pulcheria au venit cu întreaga Curte să ratifice decizia pe care Conciliul, în precedenta sesiune, a obţinut-o, cu privire la credinţă. Marcian a deschis sesiunea cu un discurs, glăsuind mai întâi în latină şi repetându-l în greacă, după cum urmează: „De la începutul domniei noastre am ţinut special în inimă puritatea credinţei. Deoarece acum, prin avariția sau perversitatea unora, mulţi au fost seduşi de eroare, am convocat prezentul Sinod, pentru ca toate greşelile şi tot întunericul să fie dispersate, astfel încât, religia să strălucească cu putere din puterea luminii sale şi ca nimeni în viitor, să nu îndrăznească să mai susţină despre Întruparea Domnului nostru şi Mântuitorului, nimic altceva decât ceea ce predicau apostolii şi hotărârea, în conformitate cu aceasta, a celor treisute optsprezece Sfinţi Părinţi, pronunţată pentru posteritate şi care este de asemenea mărturisită de scrisoarea Sfântului Papă Leon al Romei, către Flavianus. Pentru a întări credinţa, dar în niciun caz să folosim violenţa, am dorit, după exemplul lui Constantin, să fim personal prezenţi la vot, astfel încât naţiunile să nu fie şi mai mult divizate de opinii false. Eforturile noastre au fost concentrate pentru aceasta, astfel încât, toate devenind una în adevărata doctrină, să putem reveni la aceeaşi religie şi să putem onora adevărata credinţă catolică. Fie ca Dumnezeu să recunoască aceasta”.
  2. De îndată ce şi-a încheiat discursul în latină, episcopii au exclamat în unanimitate: „Mulţi ani împăratului, mulţi ani împărătesei; el este singurul fiu al lui Constantin. Propăşire lui Marcian, noul Constantin!”
  3. După ce a repetat discursul în limba greacă, episcopii au reluat strigătele lor de adulaţie. Apoi s-au citit declaraţia în întregime, preambulul şi tot ce privea credinţa, la încheierea cărora

Împăratul Marcian: „Această formulare de credinţă exprimă punctul tuturor de vedere?”

Cei şase sute de episcopi strigând la unison: „Noi toţi credem aşa. Este o singură credinţă, o voinţă. Suntem în unanimitate şi am semnat cu toţii. Noi toţi suntem ortodocşi! Aceasta este credinţa Părinţilor noştri, credinţa apostolilor, credinţa ortodoxului. Această credinţă a salvat lumea. Propăşire lui Marcian, noul Constantin, noul Pavel, noul David! Ani lungi suveranului nostrum, domn David! Sunteţi pacea lumii, viaţă lungă! Credinţa voastră vă va apăra. Aţi onorat pe Hristos. El vă va apăra. Tu ai consacrat ortodoxia... Augustei împărătese, mulţi ani! Sunteţi luminile ortodoxiei... Ortodoxă de la naştere, Dumnezeu o va apăra. Apărătoare a credinţei, Dumnezeu să o apere. Tu ai năpăstuit toţi ereticii. Fie ca ochiul cel rău să se abată de la imperiul vostru! Erou al credinţei, erou al lui Hristos! Astfel sunt onoraţi credincioşii suverani... Marcian este noul Constantin, Pulcheria este noua Elena! Viaţa voastră este siguranţa tuturor, credinţa voastră este slava bisericilor. Prin voi este pace în lume, prin voi este întemeiată credinţa ortodoxă, prin voi erezia încetează să mai existe. Viaţă lungă împăratului şi împărătesei!”. (citat de Stanley: "History of the Eastern Church", „Istoria Bisericii Răsăritene”, conferinţa II, paragraful 4)

  1. Împăratul, „mulţumi lui Hristos că, unitatea în religie fusese din nou refăcută şi a ameninţat pe toţi, oameni obişnuiţi, soldaţi şi preoţi, cu pedeapsă grea, dacă vor stârni din nou controverse cu privire la credinţă” şi a propus anumite hotărâri, ca parte a canoanelor, ce vor fi stabilite în sesiunile viitoare. De îndată ce a încetat să vorbească, episcopii au strigat din nou: „Tu eşti preot şi împărat în acelaşi timp, învingător în război şi învăţător al credinţei”.
  2. Conciliul era în sesiune, în Biserica Sf. Euphemia şi Marcian anunţă acum că, în onoarea Sf. Euphemia şi a Conciliului, a acordat oraşului Calcedon, titlul şi demnitatea de „metropolis”. Ca şi recunoştinţă, episcopii au exclamat, în unanimitate: „Acest lucru este drept. Să fie Paşte peste întreaga lume. Sfânta Treime te va apăra. Te rugăm, lasă-ne să plecăm”.
  3. În loc să-i lase liberi, împăratul le-a poruncit să mai rămână „trei sau patru zile în plus”, şi să continue procedurile. Conciliul a continuat, până pe 1 noiembrie, perioadă în care s-au ţinut zece sesiuni, unde au fost multe despicări în patru, ale firului teologic. S-au pronunţat blesteme, s-au desconspirat minciuni şi s-a exprimat o cantitate imensă de huiduieli şi ţipete de condamnare, sau dimpotrivă, de susţinere. Nimic din toate acestea, nu sunt de remarcat, să spunem, numai că s-au stabilit douăzeci şi opt de canoane, ultimul dintre ele, confirma Arhiepiscopiei Constantinopolului, demnitatea ce-i fusese acordată de Conciliul din Constantinopol, cu şaptezeci de ani înainte şi puse stop disputei pe chestiunea jurisdicţiei, hotărând că în privilegiile sale şi relaţiile eclesiastice, aceasta va fi înălţată şi menţinută pe primul loc, după cel al Vechii Rome. Reprezentanţii lui Leon, au protestat, fiind împotrivă. Şi Leon însuşi în trei epistole - una lui Marcian, una Pulcheriei şi una lui Anatolius - a denunţat, în felul său arogant, acest canon.
  4. Încheindu-şi lucrările, Conciliul s-a retras şi a trimis către Leon, un memorandum (dare de seamă) ce începea cu Psalmul 126:2, care în esenţă, spun: „Gura ne era plină de strigăte de bucurie şi limba de cântări de veselie”. „Motivul acestei bucurii este întărirea credinţei păstrată de Sfinţia Voastră şi fericitele cuvinte, traduse de dumneavoastră, ca interpret al glasului lui Petru. Voi, episcopii din Calcedon, le-aţi luat drept ghid şi îndrumător al vostru, ca să arătaţi fiilor Bisericii, care este moştenirea adevărului. Scrisoarea dumneavoastră a fost pentru noi, ca un ospăţ spiritual, imperial şi noi credem că am avut pe Mirele ceresc, prezent în mijlocul nostru. Ca şi capul peste mădulare, aşa a fost superioritatea dumneavoastră printre noi, prin reprezentanţii pe care i-aţi avut. Pentru ca totul să se desfăşoare în maniera cea mai ordonată, credincioşii împăraţi au preluat conducerea. Fiara sălbatică, Dioscorus în nebunia lui, s-a atacat chiar pe sine, cel care, prin Mântuitorul, era un îngrijitor al viei divine şi a îndrăznit să se excomunice pe el, a cărui chemare era să unească trupul Bisericii. Sinodul l-a pedepsit, pentru că nu s-a pocăit şi nu s-a prezentat, ca răspuns rugăminţii noastre. Toate celelalte lucrări au fost conduse cu succes prin harul lui Dumnezeu şi prin Sf. Euphemia, care a încoronat adunarea ţinută în camera ei de mireasă şi a transmis hotărârile ei doctrinale, mirelui său, Hristos, prin mâna împăratului şi a împărătesei. Noi am întărit, de asemenea, canonul Sinodului celor o sută cincizeci de Părinţi, prin care al doilea rang, este desemnat Scaunului din Constantinopol, imediat după Scaunul Sfânt şi Apostolic.

Am făcut aceasta cu încredere, pentru că adesea a-ţi permis razei apostolice ce străluceşte prin dumneavoastră, să ajungă la Biserica din Constantinopol şi pentru că sunteţi obişnuit să îmbogăţiţi cu dărnicie pe cei ce vă aparţin, permiţându-le participarea la bunurile proprii. Fiţi dispus deci să îmbrăţişaţi această hotărâre, ca şi cum ar fi a dumneavoastră, Preasfinte şi Preabinecuvântat Părinte. Nunţii s-au opus cu putere, probabil pentru că s-au gândit că această bună reglementare, ca şi declaraţia de credinţă, să-şi aibă originea la Sfinţia Voastră. Dar noi am fost de părere, că ţine de Sinodul Ecumenic, să întărească prerogativele oraşului imperial, potrivit cu dorinţa împăratului, asumându-ne că atunci când veţi afla, o veţi privi ca pe o decizie proprie. Pentru că tot ce au făcut fiii, care este bun, contribuie la onoarea Părinţilor. Noi vă rugăm, respectaţi hotărârea noastră prin încuviinţarea Sfinţiei Voastre. Şi după cum v-am încuviinţat o hotărâre bună, tot aşa şi Nobleţea Voastră, să desăvârşească ce este de împlinit faţă de fii. Aceasta va mulţumi şi pe împăraţii care au aprobat, ca lege, judecata dumneavoastră de credinţă. Scaunul din Constantinopol, va bine primi o recompensă pentru zelul cu care vi s-a alăturat în problema religiei. Pentru a arăta că nu am făcut nimic în favoarea sau neplăcerea cuiva, am adus întregul conţinut la cunoştinţa Voastră şi vi l-am transmis, pentru confirmare şi încuviinţare”.

  1. Acest memorandum a fost urmat, în 18 decembrie de două scrisori către Leon, din partea împăratului şi Arhiepiscopului de Constantinopol, Anatolie, spunând că el a făcut totul pentru onoarea lui Leon şi a nunţilor săi şi din reverenţă pentru Papă, Conciliul şi el însuşi, au transmis textul lui Leon, spre aprobare şi întărire. Marcian şi-a manifestat bucuria că adevărata credinţă a primit exprimarea în acord cu scrisoarea lui Leon şi amândoi îl roagă să aprobe şi să întărească deciziile Conciliului şi în special canonul cu referire la Scaunul Constantinopolului. Chiar şi în aceste condiţii, Leon denunţă cu vehemenţă acel canon. Într-o scrisoare redactată de Anatolie, în aprilie 454, acesta mărturisea lui Leon: „Întreaga greutate şi întărire a hotărârilor, au fost păstrate pentru Sfinţia Voastră”. Se ceda absolut totul lui Leon, în măsura în care, Conciliul şi membrii săi permiteau.
  2. Pe 7 februarie 452, împăratul Marcian, în numele său şi al lui Valentinian III, emite următorul edict de confirmare a crezului Conciliului: „Ceea ce era atât de măreţ şi unanim dorit, este în cele din urmă împlinit. Controversa cu privire la ortodoxie s-a încheiat şi unitatea opiniei este restabilită printre naţiuni. Episcopii adunaţi din porunca mea la Calcedon, din diferite exarhii, au învăţat cu exactitate, printr-o decizie doctrinal, ce trebuie susţinut cu privire la religie. Acum, întreaga dispută nesfântă, trebuie să înceteze, pentru că este lipsit de pietate şi profanator, cel care, după declaraţia făcută de atât de mulţi episcopi, crede că încă a mai rămas ceva de examinat, după propria-i judecată. Este evident, un semn de extremă nebunie, când un om caută o lumină înşelătoare, în plină zi. Cel care, după descoperirea adevărului, încă se interesează de altceva, caută falsitatea. Niciun cleric, niciun soldat şi nimeni în general, în orice poziţie ar fi, să nu îndrăznească să se certe public cu privire la credinţă, căutând să producă confuzie şi să găsească pretexte pentru doctrine false. Este o insultă pentru Sfântul Sinod, să supui unor noi examinări şi la controverse publice, ceea ce a fost recent hotărât şi fundamental stabilit cu privire la credinţa creştină, în acord cu doctrina celor treisute optsprezece Părinţi şi reglementarea altor o sută cincizeci de Părinţi. Pedeapsa pentru călcătorii acestei legi, nu va întârzia, pentru că nu sunt doar oponenţii unei credinţe, profund legal fundamentate, ci prin discordiile lor, trădează sfintele mistere, către evrei şi păgâni. Dacă un cleric, îndrăzneşte deschis să se certe, cu privire la religie, va fi scos din lista clerului, soldatul va fi deposedat de centura sa, alte persoane vor fi îndepărtate din oraş şi vor fi pedepsite, potrivit bunei dispoziţii a Curţilor de Justiţie”.
  3. In următoarea zi de 28 Iulie, el a emis un decret, prin care interzicea eutichienilor să aibă preoţi, iar dacă cineva ar încerca să numească vreunul, atât cel care a numit cât şi cel numit, să fie pedepsiţi cu confiscarea bunurilor şi surghiun pe viaţă. Li se interzicea orice fel de adunare, să construiască sau să trăiască în mânăstiri. Dacă ar îndrăzni să ţină orice fel de întâlnire, atunci locul unde s-a ţinut să fie confiscate, dacă s-a făcut cu cunoştinţa proprietarului, iar dacă s-a întâmplat fără cunoştinţa proprietarului, acesta fiind închiriat de alţii pentru ei, cel care a închiriat să fie pedepsit cu o bătaie, cu confiscarea bunurilor şi cu surghiun. Au fost declaraţi nepotriviţi, pentru orice fel de moştenire, prin testament sau prin numire. Dacă cineva va fi găsit în armată, va fi dat afară. Cei dintre ei, care pe vremuri au fost în credinţa ortodoxă, precum şi călugării mânăstirii - el a numit-o „grajdul” - lui Eutyches, vor fi conduşi cu toţii, în afara granițelor Imperiului Roman. Toate scrierile lor trebuiau arse, oricine le răspândea, trebuia surghiunit şi toate îndrumările din doctrina lui Eutyches, trebuiau „riguros cenzurate”. În cele din urmă, toţi conducătorii mitropoliilor şi toţi oficialii şi toţi judecătorii oraşelor, care vor dovedi neglijenţă în aplicarea legii să fie amendaţi cu zece livre de aur, ca şi dispreţuitori ai religiei şi legilor. Tot în vremea când acest ultim decret a fost emis, Eutyches şi Dioscorus, erau condamnaţi la surghiun. Eutyches a murit înainte ca hotărârea să fie pusă în practică, iar Dioscorus a murit în exil la Gangra în Paphlagonia, la doi ani după acestea.
  4. După cum Leon, făcuse public scrisorile sale, prin care respingea canonul privind Scaunul Constantinopolului şi nu făcuse încă official, public vreo aprobare a hotărârii doctrinale a Conciliului, de la un capăt la celălalt al Răsăritului, circula zvonul că el a rspins toate deciziile Conciliului. Zvonul era un nou stimulent pentru toţi cei care nu erau de acord cu crezul Conciliului şi „erezia” a devenit din nou predominantă, încât la 15 februarie 453, Marcian a adresat o scrisoare lui Leon, rugându-l să emită cât mai curând posibil, un decret de confirmare a hotărârii Conciliului din Calcedon, „astfel încât nimeni să nu poată avea vreo îndoială în privinţa judecăţii Sfinţiei Sale”. Pe 21 martie, Leon a răspuns cu următoarele cuvinte: „Fraţilor, nu am nicio îndoială că ştiţi cu toţii, cu câtă bunăvoinţă am întărit hotărârea doctrinală a Sinodului din Calcedon. Voi trebuie să fiţi în stare să descoperiţi aceasta nu doar din afirmaţiile ambasadorilor mei, dar şi din scrisorile mele către Anatolie din Constantinopol, dacă a adus răspunsul Scaunului Apostolic la cunoştinţa voastră. Dar ca nimeni să nu pună la îndoială aprobarea mea, faţă de ce s-a hotărât în Sinodul din Calcedon, prin consens unanim cu privire la credinţă, am trimis această epistolă către toţi fraţii mei şi toţi episcopii prieteni, care erau prezenţi în Sinodul amintit, iar împăratul va trimis-o la cererea mea, ca toţi să puteţi şti că, nu doar prin trimişii mei, dar şi prin confirmare personală, am fost de acord cu voi la ce s-a făcut în Sinod. Însă trebuie să repet, doar în ceea ce priveşte subiectul credinţei, pentru care Conciliul General a fost adunat la porunca împăraţilor, în acord cu Scaunul Apostolic. Dar cu privire la reglementările Părinţilor de la Nicea, vă avertizez că drepturile personale ale bisericilor, trebuie să rămână neatinse aşa cum au fost stabilite de Părinţii inspiraţi. Nicio ambiţie nedreaptă să nu râvnească la ce nu-i aparţine şi nimeni nu trebuie să crească prin micşorarea altora. Ce s-a obţinut cu mândrie prin consimţământ silit şi crede că are confirmarea în numele unui Conciliu, este invalid dacă este în opoziţie cu canoanele spuse anterior de Părinţi (la Niceea). Scaunul Apostolic, susţine cu mult respect regulile acestor Părinţi, iar eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi fi apărătorul credinţei catolice şi a canoanelor eclesiastice, realitate ce se poate vedea din scrisoarea prin care m-am împotrivit eforturilor Episcopului din Constantinopol”.
  5. Deoarece necesitatea Conciliului din Calcedon a fost creată doar de voinţa lui Leon, de când s-a adunat şi până la sfârşit, acel Conciliu a fost condus de reprezentanţii săi în numele său, iar documentele prezentate în Conciliu, erau adresate lui „Leon, Patriarhul Preasfânt, Binecuvântat şi Universal, al marelui oraş al Romei şi Sfântului şi Ecumenicului Conciliu din Calcedon”. Conciliul a confirmat, cu claritate, pe Leon ca şi conducător al său, iar pe membrii Conciliului, ca mădulare ale lui, pentru că judecăţile erau prezentate ca ale sale, scrisoarea sa a devenit test şi expresie a credinţei şi a tot ce se cerea consimţit. Deciziile Conciliului i-au fost supuse aprobării şi erau practic fără forţă până când oficial se făcea publică aprobarea sa. Putem înţelege deci, de ce aproba doar partea care izvora din voinţa sa şi care revenea în supunere voinţei sale. Papa Leon, şi prin el, Episcopatul Romei, deveneau astfel, în mod esenţial, izvor de credinţă catolică.
  6. Nu era deci nicio surpriză, ca Leon să declare oficial că hotărârile doctrinare ale Conciliului din Calcedon, erau inspirate. Aşa a şi făcut. Într-o scrisoare către Episcopul Iulian din Cos (Epistola 144), spunea: „Hotărârile de la Calcedon sunt inspirate de Duhul Sfânt şi trebuie primite ca definiţie a credinţei, pentru bunăstarea întregii lumi”. Iar într-o scrisoare (Epistola 145), adresată împăratului Leon, ce l-a succedat pe Marcian în 457, a spus: „Sinodul de la Calcedon s-a ţinut prin inspiraţie divină”. După cum hotărârile doctrinare ale Conciliului din Calcedon, au fost expresia voinţei lui Leon şi pentru că aceste hotărâri au fost făcute publice şi menţinute ca fiind sub inspiraţie divină, din acest motiv s-a ajuns foarte aproape de infaibilitatea Episcopului Romei.
  7. Cititorul să revină la paragraful 19 din cap. 10, paragraful 70, 71 din cap.11 şi paragraful 4 din cap. 12, şi să compare cuvintele italicizate din declaraţia lui Eutyches cu cele din declaraţia reprezentanţilor în Conciliu şi din crezul Calcedonului. Se va vedea că Leon şi Conciliul, se apropie de vorbele lui Eutyches, aşa încât nu se poate percepe nicio deosebire. Eutyches fusese condamnat ca eretic pentru afirmaţia că în Hristos, după Întrupare, cele două naturi sunt una. Acum Leon şi Conciliul, exprimă credinţa ortodoxă spunând că în Hristos sunt două naturi unite una în alta. Cu alte cuvinte, Eutyches a fost condamnat eretic spunând că Hristos este „din două naturi”, în vreme ce Leon şi Conciliul erau declaraţi veşnic ortodocşi pentru că au spus că Hristos este „în două naturi”. În greacă diferenţa se exprimă în două mici cuvinte EK şi EN, aşa cum două cuvinte mari, HOMOOUSION şi HOMOIOUSION, la începutul disputei dintre Alexandru şi Arius, difereau printr-o singură literă. Chiar şi aşa, semnificaţia celor două cuvinte este „atât de asemănătoare” încât cel care crede într-un fel va crede şi în celălalt. „Aceasta a fost unealta demonului invidiei şi a urii de Dumnezeu, în schimbarea unei singure litere, încât, în timp ce în realitate, unica expresie era desăvârşit inductivă noţiunii celeilalte, totuşi discrepanţa dintre ele s-a dovedit a fi considerabilă, iar ideile transmise de ele, erau diametral opuse şi se excludeau una pe cealaltă. Întrucât cel care mărturiseşte pe Hristos, în două naturi, susţine cu claritate că El, este din două... pe de altă parte situaţia celui care susţine originea Sa din două naturi, este complet inclusivă în existenţa în două... În acest caz, prin expresia ‚din două naturi’ se sugerează cu agerime gândul expresiei ‚în două’ şi invers; nici nu poate fi aici o separaţie de termeni”. (Evagrius: "Ecclesiastical History", „Istoria Eclesiastică”, cartea II, cap.V; Hefele: "History of the Church Councils", „Istoria Conciliilor Bisericii”, sec.CXCIII, paragraful 5, subliniere; Schaff: "History of the Christian Church", „Istoria Bisericii Creştine”, vol. III, sec.CXL, paragraful 9, adnotare 2; sec.CXLI, paragraful 12, adnotare 4).
  8. În esenţă, în aceasta consta întreaga controversă de atunci, şi în oricare alta dinaintea ei. Totuşi în exterior a fost o violenţă permanentă şi generalizată, ipocrizie, vărsare de sânge şi crime şi toate au lucrat la ruina completă a imperiului şi au consacrat un despotism, dincolo de orice concepţie care a rămas suveran de-a lungul veacurilor şi care este încă apărat în cuvinte şi încuviinţat cu prea multă mărinimie.
  9. Deşi întreaga lume, fusese adusă încă o dată la „unitatea credinţei”, controversa, confuzia şi violenţa, au mers spre mai rău decât înainte. După cum credinţa lui Leon consacrată de Conciliul din Calcedon, „completează substanţial hristologia ortodoxă a vechii Biserici” şi „a trecut la toate confesiunile bisericilor protestante” (Schaff: "History of the Christian Church", „Istoria Bisericii Creştine”, Vol. III, sec.CXLII, paragrafele 1 şi 2) , în timp ce lucrarea celor patru Concilii Generale - Niceea, Constantinopol, primul din Efes şi Calcedon - a fost să aşeze formulări omeneşti fără viaţă, în locul cuvintelor vii ale lui Dumnezeu, cum ar fi o femeie în locul lui Hristos şi UN OM ÎN LOCUL LUI DUMNEZEU, nu este necesar decât să urmărim pe mai departe conduita specifică unei competiţii îndrăzneţe şi disputa teologică.