19. „ Acea femeie… Izabela”

19. „ Acea femeie… Izabela”

  1. În primul capitol al acestei cărţi, atenţia a fost îndreptată către primele trei, din cele şapte biserici şi la primele trei, din cele şapte peceţi. Acolo era subliniată apostazia de la dragostea dintâi şi dezvoltarea papalităţii. Acum Bisericii din al patrulea stadiu al ei,  Conducătorul Bisericii, îi scrie: „Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea, care s-a numit pe sine însăși, proorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei, să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor” (Apocalipsa 2:20).
  2. Izabela cea originală, era o femeie păgână din Fenicia, fiica lui Ethbaal, regele Tirului, căsătorită cu Ahab, regele lui Israel şi care a adus cu ea, în Israel, închinarea ei idolatră - venerarea soarelui, sub formele lui Baal şi Astaroth, sau Astarte. De asemenea, au venit alături de ea, patru sute cincizeci de preoţi ai lui Baal şi patru sute ai lui Astaroth – opt sute cincizeci în total - „care au mâncat la masa Izabelei”. Această Izabelă a determinat pe regele Ahab, să fie mai rău decât ar fi fost în alte circumstanţe, după cum este scris: „N-a fost nimeni care să se fi vândut, pentru ca să facă ce este rău înaintea Domnului, ca Ahab, pe care nevastă-sa Izabela îl aţâţa la aceasta” (1 Regi 21:25). Şi când nelegiuirea pe care ea a făptuit-o, în numele ei, era mai mare chiar decât nelegiuirea pe care Ahab putea s-o facă, a fost fericită şi şi-a legalizat monstruozităţile prin documente scrise, în numele regelui şi pecetluite cu sigiliul său (1 Regi 21:7-11).
  3. Ulterior, Izabela s-a hotărât să consacre închinarea sa idolatră, ca singura închinare a ţinutului, motiv pentru care şi-a exercitat toată puterea în regat, în mod absolut, ca să distrugă (şteargă) închinarea Domnului şi să instaureze în locul acesteia, închinarea păgână. Cu ajutorul, plin de zel, al celor opt sute cincizeci de preoţi celibatari, a căutat şi a izolat pe toţi închinătorii Domnului, pe care i-a găsit. Această operaţiune a fost făcută atât de temeinic, încât în tot Israelul s-a constatat că erau doar şapte mii, care nu-şi plecaseră genunchiul în faţa lui Baal, iar aceştia erau atât de împrăştiaţi prin peşteri şi locuri singuratice, încât nu ştiau unii de alţii. Chiar Ilie, profetul Domnului, presupunea că rămăsese singurul închinător al lui Iehova. A fost permanent vânat, astfel încât, atunci când nu a putut fi găsit între graniţele lui Israel, au fost trimişi mesageri în toate regatele şi printre toate naţiunile de jur împrejur, ca să-l caute, iar când nu a fost găsit, fiecărei naţiuni şi fiecărui regat, i s-au cerut să facă un jurământ, că Ilie nu se găsea printre ei (1 Regi 18:3-10).
  4. Această Izabelă, este pomenită de Domnul, ca o ilustrare a corupţiei, înşelăciunii, a puterii distrugătoare, care lucra împotriva Bisericii Sale, în acest al patrulea stadiu. S-a subliniat şi s-a clarificat că, în perioada celei de a treia etape a Bisericii adevărate, s-a format papalitatea. (Capitolul 1, paragrafele 17, 18). Din acest motiv, este sigur că această avertizare împotriva seducţiilor „acelei femei, Izabela”, către adevărata Biserică în stadiul patru al experienţei sale, au trimitere directă la lucrările papalităţii din perioada ce a urmat formării şi consacrării sale. Expresia „acea femeie Izabela”, se potriveşte temeinic papalităţii şi acest lucru se poate vedea cu claritate, la urma lăsată de ea, în istorie.
  5. Cele două lucruri alese în mod special de Hristos, în scrisoarea către Biserica Sa, faţă de care avertizează ca fiind seducţiile acestei Izabele, sunt păcatele trupeşti şi venerarea idolilor. Am văzut cum acel război continuu al papalităţii, împotriva căsătoriei - în mod direct căsătoria clerului şi în mod indirect, căsătoria tuturor - a umplut Europa cu păcate trupeşti. Am văzut, de asemenea, cum printr-un război, de mai mult de o sută de ani, papalitatea a pus bazele folosirii imaginilor, deci a idolatriei, ca parte esenţială a închinării creştine.
  6. O altă formulare exactă, în ce priveşte „acea femeie Izabela”, este că ea „s-a numit singură profetesă”. Un profet sau o profetesă, este un vorbitor sau un purtător de cuvânt al lui Dumnezeu, (Exodul 4:15, 16; 7:1; Deut.18:18), unul împuternicit în mod special să rostească cuvintele lui Dumnezeu”. Aceasta este întocmai revendicarea papalităţii şi anume, că doar ea este interpretul Scripturilor, canalul infailibil al voinţei divine către oameni.
  7. Un alt cuvânt privitor la această Izabela, se referă la „cei care comit adulter cu ea”. Toate acestea sunt spuse Bisericii, sau despre o anumită Biserică. Despre această Biserică, descrisă prin „Izabela”, stă scris în alte locuri, că ea este una „cu care împăraţii pământului preacurvesc”.(Apoc. 17:1, 2; 18:3-9). O asemenea caracteristică a fost confirmată, atât în principiu cât şi în practică. Cuvântul „Izabela” semnifică: „abandonată”. Oricine se familiarizase, cât de cât cu sistemul religios, pentru care Izabela din Tir, era un reprezentant, cunoaşte cât de nepotrivit era numele ei cu caracterul ei şi totuşi fiecare mărturie pe acest subiect nu face decât să demonstreze cât de bine se potriveşte papalităţii, această aparentă neconcordanţă. Ea se revendică a fi „soţia” lui Hristos Domnul şi totuşi întreaga ei istorie, arată că a trăit întotdeauna în legături ilicite, cu oricare alt domn pe care-l putea ispiti sau constrânge în interesele ei.
  8. Acea caracteristică a Izabelei originale (autentice), manifestată în cârmuirea regelui şi aţâţarea lui să facă mai mult decât răul obişnuit al regilor şi mai mult decât ar face el însuşi, în alte situaţii, este prezentă pregnant în comportamentul papalităţii, după consacrarea ei ca putere mondială şi este caracteristic legată de ea, de către Scriptură, când apare descrierea „femeia care domneşte peste împăraţii pământului” (Apocalipsa 17:18). Vocea unanimă a istoriei, timp de o mie de ani, dă mărturie despre adevărul acestui cuvânt. Următoarea caracteristică (particularitate) a Izabelei, s-a manifestat în toate acţiunile ei personale, ticăloase, concepute și făcute de ea, în numele regelui şi purtând sigiliul regelui, enormități la care, până şi regele s-a împotrivit, şi care s-au manifestat în egală măsură în istorie şi care, au reprezentat caracteristica supremă a Izabelei, a fost: persecuţia permanentă (nemijlocită), a închinătorilor adevăratului Dumnezeu.
  9. Este limpede că, în esenţă, Europa Medievală, înseamnă de fapt papalitatea Medievală. De asemenea, este clar şi faptul că, ar fi dificil să concepi o condiţie a societăţii umane, mai rea decât a fost această papalitate. Cu toţii ştim că papalitatea revendica a fi în Evul Mediu, nu doar creştinism, ci singurul creştinism. Nimeni nu poate ascunde faptul că situaţia societăţii umane, sub unica stăpânire a papalităţii - şi mai mult decât orice altceva, ea devenise produsul papalităţii - era aproape la fel de rea ca şi supravieţuirea. Din această cauză, mulţi oameni au abandonat-o pe bună dreptate. Dacă acceptăm declaraţia că sistemul papal era atunci creştinism, în momentul în care oamenii au repudiat papalitatea, gândeau că resping creştinismul. Alţii, fiind de acord cu această afirmaţie şi dorind de asemenea să susţină creştinismul, erau într-o încurcătură totală, să găsească în comportamentul ei creştinism, ţinând seama de caracterul indiscutabil al papalităţii Evului Mediu. Dificultatea în aceste două situaţii, se centrează pe acceptarea premisei că papalitatea, era creştinism. Aceasta este o eroare absolută: papalitate egal creştinism, în Evul Mediu sau în oricare altă perioadă. Papalitatea nu era și nu este creştinism sau Creștinătate; ele sunt două sisteme antagonice. Cât de departe de fiinţa creştinismului, este sistemul pontifical, reiese din cuvintele lui Hristos, în a treia Sa epistolă către propria Biserică, în care arată ca fiind martiri ai Săi, pe acei credincioşi ai Lui, care erau împotriva papalităţii - „Anti-pas, martorul meu credincios” (Capitolul 1, par. 17). Papalitatea în Evul Mediu era doar: „acea femeie Izabela”.
  10. Unde era deci creştinătatea, în Evul Mediu? Era acolo unde închinătorii adevăratului Dumnezeu se găseau în zilele autenticei Izabela - în vizuini şi peşteri, în locuri singuratice şi întunecate, alungaţi şi persecutaţi. Am văzut că etapele succesive ale apostaziei, aşa cum sunt prezentaţi în cele Şapte Peceţi, sunt sincronizaţi cu etapele adevăratei Biserici, din cele Şapte perioade ale Bisericii. Epistola lui Hristos către Biserica Sa, în cel de al patrulea stadiu, a patra Pecete, avertizează împotriva ispitelor „acelei femei Izabela” şi descrie lucrările la vedere, ale acesteia. „Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra, zicând: „Vino şi vezi!”. M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el, se numea Moartea şi împreună cu el, venea după el, Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului” (Apocalipsa 6, 7, 8,). Cei ucişi astfel, nu erau alţii decât sfinţii lui Dumnezeu, pentru că următorul verset spune clar că „erau ucişi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia pe care o dădeau”.
  11. Am văzut felul în care papalitatea s-a comportat cu mahomedanii şi cu evreii, am văzut cum a tratat pe oamenii Bisericii Greceşti, ce consideraţie a avut pentru proprii oameni: împăraţi, regi, nobili, pentru cei pe care i-a recunoscut a fi şi care erau cu totul ai ei. Acum, vom vedea felul în care ea s-a raportat la cei care erau poporul lui Dumnezeu. Deja, din zilele lui Constantin şi Theodosie, avem licăriri ale tendinţei papalităţii faţă de eretici ("Great Empire of Prophecy", “Marele Imperiu al Profeţiei”, cap. XXXIII, par. 4; cap. XXXV, paragrafele 51-55), pentru că „este imposibil să nu atribui influenţei eclesiastice, edictele succesive prin care, de pe vremea lui Theodosie cel Mare, stăruinţa în erezie era pedepsită cu moartea”. (Lea: "History of the Inquisition", “Istoria Inchiziţiei”, Vol. 1, pag. 215). Am văzut că Papa Pelagiu I, a căutat să silească pe Narses să se conformeze voinţei papalităţii, prin asigurarea că: „doar el persecută pe cel care obligă la rău. Dar ca să ţii în frâu oamenii să mai facă răul, sau să pedepseşti pe cei care l-au făcut deja, nu este prigoană sau cruzime, ci dragoste faţă de neamul omenesc”. (Cap. XIII, par. 15). Când aceasta a fost tendinţa şi voinţa ei, în vremea în care puterea imperială era suverană, ce se putea aştepta de la ea, atunci când propria-i putere, va fi devenit supremă!?
  12. Din vremea când s-a realizat, pentru prima dată uniunea dintre Biserică şi Stat, în zilele lui Constantin şi Silvestru, când papalitatea era deja formată, dar şi înainte de aceasta, în timpul evenimentelor ce prefigurau crearea ei, existau creştini credincioşi care protestau împotriva acesteia. În Apus, acolo unde papalitatea era constituită, cei mai de seamă erau valdenzii din Alpi, care locuiau în văile Piemontului, în nordul Italiei, la vest de Torino, nu departe de acel oraş. La momentul unirii dintre Biserică şi Stat, dioceza din Milano, „care includea câmpia Lombardiei, Alpii Piemontului şi sudul provinciilor Franţei”, nu era supusă Scaunului Romei. Abia în 555, Papa Pelagiu a spus: „Episcopii din Milano nu vin la Roma pentru consacrare”. Clerul acestei regiuni erau disidenţii pe care acelaşi Papa Pelagiu, l-a îndemnat pe Narses, să-i silească să se conformeze Romei.
  13. La începutul secolului al nouălea, Torino era centrul diocezei. În anul 820, prin Împăratul Ludovic, a fost numit în Scaunul de la Torino, Clement Claudius. „Acest bărbat privea cu spaimă apropierea ameninţătoare a unei puteri care, prin orbirea ochilor oamenilor, pun grumazul lor în jugul ei şi le îndoaie genunchii în faţa idolilor. S-a prins de sabia Spiritului, care este Cuvântul lui Dumnezeu şi prin bătălia pe care atât de curajos a dus-o, a întârziat, deşi nu a putut împiedica prăbuşirea independenţei Bisericii sale, iar timp de două secole, lumina a continuat să strălucească la picioarele Alpilor. Claudius era un cercetător serios şi însetat al Sfintei Scripturi. Acea Carte l-a purtat înapoi în primul veac şi l-a aşezat la picioarele apostolilor, la picioarele Unuia mai mare decât apostolii şi în timp ce întunericul cobora pe pământ, în jurul lui Claudius încă strălucea lumina zilei.
  14. „Adevărul extras din izvoarele originale, a fost proclamat de la un capăt la celălalt al diocezei sale, care includea văile Valdenzilor. Acolo unde vocea sa nu putea ajunge, a trimis instrucţiuni prin pana sa. A scris comentarii ale Evangheliilor, a făcut publice interpretări ale aproape tuturor epistolelor lui Pavel şi ale câtorva cărţi ale Vechiului Testament şi astfel a arătat contemporanilor săi, cu mijloacele raţiunii, cât de departe pot să ajungă dacă se supun unei autorităţi atât de clar coruptă, ca aceea a Romei şi îmbrăţişează învăţături evident ciudate, ca acelea pe care ea le introducea în mod fraudulos în lume. Esenţa a ceea ce Claudius susţinea, era că există doar un Suveran în Biserică şi El nu este pe pământ; că Petru nu avea superioritate asupra altor apostoli, cu excepţia că a fost primul care a predicat evanghelia, atât evreilor cât şi neamurilor, că meritul omului nu foloseşte pentru salvare şi că doar credinţa mântuieşte. Pe acest punct extrem de important el insistă cu o claritate şi o amplitudine care ne reaminteşte de Luther. Respinge autoritatea tradiţiei, rugăciunile pentru morţi, precum şi conceptul că Biserica nu poate greşi. Cu privire la relicve, în loc de sfinţenie, el nu poate găsi în ele decât putreziciune şi sfătuieşte ca acestea să se întoarcă imediat în morminte de unde să nu mai plece niciodată.
  15. „Tot atunci, închinarea la imagini, făcea paşi repezi. Episcopul Romei era cel mai mare apărător al acestei inovaţii prevestitoare de rele. Acesta a fost punctul în care Claudius a dus marea sa bătălie. A ţinut piept, cu toată logica penei sale, şi cu toată forţa elocvenţei sale; a condamnat practicarea ei ca fiind idolatră şi s-a descotorosit de acele biserici din dioceza sa, care începuseră să admită reprezentările sfinţilor şi a persoanelor divine pe pereţii lor, nefiind trecută cu vederea nici crucea însăşi”. (Wylie: "History of Protestantism", “Istoria Protestantismului”, cartea 1, cap.V, par. 8, 9, 11). Într-o epistolă către Theodemir, Episcopul Claudius scria: „Numit episcop de către Ludovic, am venit la Torino. Am găsit toate bisericile pline de mizeria spurcăciunilor şi al icoanelor... Dacă creştinii venerează chipurile sfinţilor, ei nu au renunţat la idoli, ci doar le-au schimbat numele”. ( Idem, subliniere).
  16. Aceste realităţi arată că, la acea vreme, exista o despărţire practică de papalitate, a cel puțin două mari episcopate din nordul Italiei. În plus, este important să amintim că regii lombarzi, au rămas neschimbaţi şi excludeau clerul din conciliile Statului. (Cap. 13, par.35, din vol.1). Această eliminare concretă a papalităţii şi a principiilor sale, în nordul Italiei, timp şapte sute de ani, a dăruit un câmp liber dezvoltării unei închinări creştine adevărate în regiune şi i-a dat posibilitatea să prindă rădăcini solide, ca să fie în stare să se împotrivească tuturor furtunilor nemiloase, declanşate de papalitate în veacurile care au urmat, deoarece până în 1059, diocezele din Milan şi Torino, nu deveniseră una cu Roma. Atunci valdenzii „s-au retras în munţi şi dispreţuind deopotrivă jugul tiranic şi dogmele Bisericii celor Şapte Coline, au păstrat credinţa în curăţia şi simplitatea, pe care părinţii le-au lăsat-o moştenire. Roma era, în mod limpede, cea schismatică: ea a fost cea care a abandonat, ceea ce a fost odată credinţa comună a creştinismului, iar toţi cei care au rămas pe vechiul fundament, în urma acestei mişcări, au primit justificat şi incontestabil, numele de Biserica adevărata. În spatele acestor metereze ale munţilor, pe care Providenţa, prevăzând apropierea zilelor rele, aproape că le-a înălţat cu un scop, rămăşiţa Bisericii apostolice timpurii a Italiei, şi-a aprins făclia care a continuat să ardă prin noaptea lungă care coborâse peste creştinătate.
  17. „Există un concurs de împrejurări neobişnuit, în favoarea trecutului lor îndepărtat. Tradiţiile arată invariabil către o obârşie neîntreruptă, din vremurile timpurii ale crezului lor religios. NOBLA LEYCON (Nobila Lecție), care datează din anul 1100, dovedeşte că valdenzii Piemontului, nu datorează ridicarea lor, lui Petru Waldo din Lyon (Pierre Valdes de la Lyons), care nu a apărut până în a doua jumătate a acelui secol (1160). Nobla Leycon, deşi un poem, este în realitate o mărturisire de credinţă şi nu putea fi conceput, decât după un studiu substanţial a sistemului creştinătăţii în contrast cu erorile Romei. Cum ar putea o Biserică să apară cu un aşa document în mâinile ei? Sau cum au putut aceşti păstori şi cultivatori de viţă-de-vie, închişi în munţii lor, să detecteze erorile împotriva cărora ei au mărturisit şi au găsit calea către adevărurile pe care le-au exprimat deschis în acele vremuri de întuneric? Dacă acceptăm că încredinţările lor religioase erau moştenirea veacurilor trecute, exprimate dintr-o moştenire evanghelică, totul este clar; dar dacă pretindem că acestea erau descoperirea unor oameni ai acelor zile, afirmăm ceva ce se apropie de minune. Cei mai mari duşmani ai lor, Claude Seyssel din Torino (1517) şi Reyner Inchizitorul (1250), au admis vechimea lor şi i-a stigmatizat ca fiind „cei mai periculoşi dintre toţi ereticii, pentru că sunt cei mai vechi”. (Wylie: "History of Protestantism" cartea 1, cap.VI, paragrafele 2, 3).
  18. „Putem accepta, pentru că nu putem infirma naraţiunea despre istoria lor timpurie, oferită de către Valdenzii înşişi. Scriitorii valdenzi sunt de acord să plaseze originile lor, într-o perioadă înainte de Constantin. Scripturile deveniseră singurul lor îndrumător: acelaşi crez, aceleaşi sacramente de astăzi erau ţinute şi în vremea lui Constantin şi Silvestru. Ei relatează că după cum Biserica Papistaşă, creştea în putere şi mândrie, strămoşii lor i-au respins aroganţele şi au refuzat să se supună autorităţii ei; că atunci când, în secolul al nouălea, folosirea icoanelor a fost impusă de papii superstiţioşi, nu au consimţit niciodată se devină idolatri; că ei nu s-au închinat vreodată Fecioarei, nici nu s-au plecat la liturghia idolatră. Când în secolul al unsprezecelea, Roma şi-a afirmat supremaţia peste regi şi prinţi, valdenzii erau cei mai înverşunaţi adversari. Cele trei văi ale Alpilor, au format şcoala teologică a Europei Misionare. Valdenzii au călătorit în Ungaria şi Bohemia, Franţa, Anglia, chiar Scoţia şi au conştientizat pe oameni de corupţia înfricoşătoare a Bisericii. Ei au arătat către Roma, ca Antihrist, centrul oricărei blestemăţii. Ei propovăduiau în locul inovaţiilor papistaşilor, credinţa curată a vremurilor apostolice”. (Lawrence: "Historical Studies", “Studii Istorice”, pag. 200, 201).
  19. În Imperiul Răsăritean, exista un popor creştin, numit paulician, care ocupa poziţia omoloagă valdenzilor în Apus. (obs. – grupare religioasă apărută în Armenia secolului şapte şi care împărtăşea o formă modificată a maniheismului). „Ceva neclaritate persistă asupra originii şi un mister în plus a fost aruncat dinadins peste el, însă o analiză cinstită şi imparţială a problemei, nu lasă vreo îndoială că paulicienii sunt rămăşiţa ce scăpase de apostazie în Biserica Răsăriteană, exact aşa cum valdenzii erau rămăşiţa scăpată din apostazia Bisericii Apusene. S-a aruncat, de asemenea, îndoială şi peste opiniile lor religioase, fiind zugrăviţi ca o confederaţie a maniheiştilor, la fel cum valdenzii erau stigmatizaţi ca o sinagogă a ereticilor; în ambele cazuri, o analiză a situaţiei ne convinge că aceste acuze nu sunt suficient întemeiate, că paulicienii respingeau erorile ce le erau imputate şi ca un tot unitar, opiniile lor erau în acord real cu doctrina Sfintei Scripturi. Aproape toată informaţia ce o avem despre ei, este cea pe care Petrus Siculus, duşmanul lor cel mai înverşunat, a comunicat-o. El i-a vizitat, când se găseau în situaţia cea mai înfloritoare şi descrierea pe care a dat-o doctrinelor lor distinctive, dovedeşte cu suficienţă, că paulicienii respinseseră erorile majore ale Bisericilor Greacă şi Romană, dar nu reuşeşte să demonstreze că ei îmbrăţişaseră doctrinele lui Manes, sau că erau susceptibili de maniheism”. (Wylie: "History of Protestantism", cartea 1, cap.VIII, paragraful 2).
  20. Ei erau numiţi pauliciani, pentru că păreau să folosească eminamente, epistolele lui Paul (Pavel). Pentru cine înţelege în întregime aceste epistole, ele sunt o mărturie suficientă că erau creştini adevăraţi. Nu erau împotriva acestui nume şi-l recunoşteau ca un indiciu adecvat. Din declaraţiile duşmanilor lor, apare sigur că aveau o înţelegere profundă şi adevărată a caracterului şi lucrării lui Satana, a legăturii sale în această lume şi a opoziţiei faţă de Dumnezeu, aşa cum Scriptura susţine, de la început până la sfârşit. Totuşi, pentru minţile păgâne şi concepţiile papistaşilor, se părea că paulicienii ţineau doctrina a două principii diseminate de Zoroastru şi Manes, astfel că, pentru persecutorii lor, nu au încetat să fie maniheişti, iar după spusele papistaşilor acelor vremuri, provocarea maniheismului devenise la fel de deranjantă ca şi termenul de samaritean, acelor buze care au persecutat pe Isus. (Ioan 8:48). Dar „paulicienii condamnau cu sinceritate, memoria şi opiniile sectei maniheiste şi se plângeau de nedreptatea cu care acel nume maliţios a afectat profund mintea simplilor susţinători a Sf. Pavel şi ai lui Hristos”. (Gibbon: "Decline and Fall of the Roman Empire", “Amurgul şi Căderea Imperiului Roman”, cap. 54, paragraful 2).
  21. Un impuls puternic credinţei paulicienilor, a fost dat în 653, prin convertirea unui armean pe nume Constantin, care trăia aproape de Samosata. Un diacon paulician, în călătoria sa din prizonierat către casă, a fost găzduit peste noapte de Constantin. Dimineaţa, înainte de plecarea sa, paulicianul a prezentat lui Constantin o copie a Noului Testament. „Constantin a studiat volumul sacru. O lumină nouă a apărut în mintea sa şi erorile Bisericii Greceşti, erau descoperite cu claritate şi imediat a hotărât să se despartă de atât de corupta comuniune. A atras şi pe alţii la studiul Scripturilor şi aceeaşi lumină a strălucit în minţile lor. Împărtăşind vederile sale, au consimţit la despărţirea de Biserica consacrată a Imperiului... Aceşti ucenici s-au înmulţit. Un pământ potrivit a favorizat creşterea lor, pentru că în aceşti munţi, unde se găsesc izvoarele Eufratului, rămăşiţa nestoriană, găsise un refugiu.
  22. „Atenţia cârmuirii de la Constantinopol, era demult îndreptată către ei: a urmat persecuţia. Constantin, ale cărui zel, statornicie şi ,u fost în detaliu testate de activităţile a peste douăzeci şi şapte de ani, a fost omorât cu pietre. Din rămăşiţele sale, s-a ridicat un conducător încă şi mai puternic, Simeon, un oficial al palatului, care fusese trimis cu un corp de trupe să supravegheze execuţia. A fost convertit de martirajul acestuia şi ca un alt Pavel, după uciderea cu pietre a lui Ştefan, a început să predice credinţa pauliciană, pe care cândva o persecutase. Simeon şi-a încetat cariera la fel ca și Constantin, pecetluindu-şi mărturia cu sângele său, stâlpul fiind înfipt alături de mormanul de pietre îngrămădite peste rămăşiţele lui Constantin.
  23. „Paulicianii continuau să crească numeric; alţi conducători se ridicau ca să umple locul celor căzuţi şi nici anatemele ierarhiei, nici sabia Statului, nu puteau împiedica progresele lor. În întreaga perioadă a secolului opt, ei au continuat să înflorească. Închinarea la imagini era acum superstiţia la modă în Biserica Răsăriteană şi paulicienii se făceau încă şi mai nesuferiţi autorităţilor greceşti, laice şi preoţeşti, prin opoziţia activă faţă de idolatria pentru care grecii erau susţinători şi sfinţi protectori. Acum, la sfârşitul secolului al optulea, poate cel mai remarcabil dintre toţi conducătorii lor, Sergius, s-a ridicat să meargă în frunte, un om al adevăratului spirit misionar şi de un curaj neîmblânzit... De-a lungul a treizeci şi patru de ani şi pe parcursul a nenumărate călătorii, a predicat evanghelia de la Răsărit la Apus şi a convertit un mare număr de compatrioţi. Efectul a fost o persecuţie şi mai teribilă, care a continuat pe parcursul mai multor domnii și regate. Cel mai important în această lucrare, îl găsim pe împăratul Leon, patriarhul Nicefor şi în mod notabil, pe împărăteasa Theodora”. (Wylie: "History of Protestantism", cartea 1, cap. 8, paragrafele 4-6).
  24. „Nevolnicul Mihail Întâiul și rigidul Leon Armeanul, erau în prima poziţie a curentului persecuţiei, dar premiul trebuie adjudecat, fără îndoială, de devotamentul sângeros al Theodorei, cea care consacrase icoanele în Biserica Răsăriteană. Inchizitorii ei cercetau oraşele şi munţii Asiei Mici şi linguşitorii împărătesei afirmau că, într-o scurtă domnie, o sută de mii de paulicieni fuseseră exterminaţi prin sabie, spânzurătoare sau foc”. (Gibbon: "Decline and Fall of the Roman Empire", cap. 54, paragraful 4. Vol. 3. la 323). Persecuţia a continuat. O oarecare relaxare se manifesta în timpul împăraţilor binevoitori care, în secolele nouă şi zece au mutat mulţi paulicieni în Europa şi i-a aşezat în colonii în Tracia. Umbra vaiului sarasin, întuneca deja Imperiul Răsăritean şi Dumnezeu şi-a mutat martorii, la timpul potrivit, din locul destinat judecăţii.
  25. „Sosirea paulicienilor în Europa a fost privită mai degrabă, cu favoare decât cu dezaprobare. Roma devenise o teroare prin tirania ei, iar prin imoralitate, ruşinea Apusului şi oamenii erau dispuşi să spună bun-venit oricui făgăduia că va pune o greutate în plus în talerul opoziţiei. Paulicienii se răspândiseră curând peste Europa şi deşi, nicio cronică nu a înregistrat această împrăştiere, realitatea este atestată de erupţia bruscă şi simultană a convingerilor lor în multe ţări apusene. Ei s-au amestecat cu mulţimea cruciaţilor ce se întorceau de la Pământul Sfânt, prin Ungaria şi Germania, s-au alăturat caravanelor de negustori care intrau în portul Veneţiei şi porţile Lombardiei, sau au urmat steagul bizantin în sudul Italiei, iar prin aceste rute variate, au ajuns ei înşişi în Apus. S-au integrat în asociaţiile pre-existente ale opozanţilor şi din acest moment o nouă viaţă a animat eforturile valdenzilor Piemontului, albigenzilor din sudul Franţei şi ale altora care, în alte părţi ale Europei, revoltaţi de creşterea superstiţiilor, începură să-şi întoarcă privirea către izvoarele primare ale adevărului”. (Wylie: Idem, paragrafele 7, 8).
  26. „În pace şi în război, ei vorbeau liberi cu străinii şi cu băştinaşii şi convingerile lor erau împrăştiate, în linişte, în Roma, Milano şi în regatele de dincolo de Alpi. Curând, s-a descoperit că multe mii de catolici, de orice rang sau sex, îmbrăţişaseră erezia maniheistă şi flăcările ce au mistuit douăsprezece cantoane din Orleans, au reprezentat primul act şi semnalul persecuţiei. Bulgarii (un alt nume pentru paulicieni ), un nume atât de inocent la origine, dar atât de odios la folosire, şi-au întins ramurile peste faţa Europei. Mărturisirea unei simple închinări şi un fel de viaţă ireproşabil, sunt smulse de la duşmanii lor. Atât de înalt era standardul lor de perfecţiune, încât congregaţiile în creştere erau împărţite în două clase de ucenici, cei care practicau şi cei care aspirau. În ţinutul Albigenzilor, în sudul provinciilor Franţei, paulicienii erau mai adânc implantaţi şi aceleaşi vicisitudini ale martirajului şi răzbunării, petrecute în vecinătatea Eufratului, s-au repetat în secolul treisprezece, pe malurile Ronului. Legile împăraţilor răsăriteni, erau reînviate de Frederic al II-lea. Rebelii din Tefrice, erau reprezentaţi de baroni şi de oraşele din Languedoc: Papa Inocenţiu al III-lea, a depăşit faima însângerată a Theodorei. Doar în cruzime, soldaţii ei puteau egala pe eroii Cruciadelor, iar barbaria preoţilor ei era depăşită de întemeietorii Inchiziţiei, o autoritate mai adaptată să întărească decât să infirme crezul unui principiu rău”. (Gibbon: "Decline and Fall of the Roman Empire", cap. 54, paragraful 7).
  27. La mijlocul secolului al XI-lea, Berengar din Tours, a înfruntat mânia papalităţii datorită predicării evangheliei, în special din cauza prezentării absurdităţii transsubstanțialităţii. În 1087, s-a scris împotriva lui că „Berengar din Tours, fiind căzut în erezie, deja a corupt pe toţi francezii, italienii şi englezii”. El era acuzat de arhiepiscopul de Canterbury nu doar că s-a opus transsubstanţialităţii, dar şi că este „vinovat de toate ereziile valdenzilor, fiind de partea lor, că Biserica a rămas neschimbată datorită lor şi că Roma era ‚congregaţia celui ticălos şi scaunul Satanei”. (Apocalipsa 2:13). El a murit în 1088.
  28. Pe la sfârşitul acestui secol şi Petru de Bruys a predicat evanghelia în provinciile Dauphine, Provence şi Languedoc. Mulţi erau astfel aduşi la lumina salvării, prin cunoaşterea adevărului lui Hristos, iar de la numele lui Petru de Bruys s-au numit petrobrusieni. Din acuzaţiile duşmanilor lor, aflăm că ei susţineau „că botezul nu este de folos fără credinţă; că Hristos este prezent doar spiritual în sacrament; că de rugăciuni şi pomeni nu beneficiază cel mort; că purgatoriul este doar o invenţie şi că Biserica nu este alcătuită din pietre zidite, ci din oameni vii”. (Wylie: "History of Protestantism", “Istoria Protestantismului”, cartea 1. cap. 11, paragraful 6). Petru de Bruys a fost condamnat la moarte prin ardere în 1126, după douăzeci de ani de predicare credincioasă a evangheliei.
  29. Petru a fost urmat, în lucrarea cea bună, de un italian pe nume Henri. Acesta era un călugăr care devenise creştin. De la numele său, cei convertiţi de el, se numeau henricieni. Persecutorii săi declarau că „discursurile sale erau puternice, dar vătămătoare ca şi când o legiune întreagă priveşte către contele din Toulouse. De câte confuzii cauzate de acest Henri, în Biserica lui Dumnezeu,să mai auzim! Acei demoni flămânzi ca nişte lupi au vorbit prin gura lui”. Sf. Bernard scrie că, lupul se găseşte în dominioanele voastre, îmbrăcat în piele de oaie, dar noi îl cunoaştem după lucrările sale. Bisericile sunt ca sinagogile, sanctuarul jefuit de sfinţenia sa, sacramentele privite ca instituţii profane, zilele de sărbătoare şi-au pierdut solemnitatea, oamenii cresc în păcat şi în fiecare zi sufletele sunt aduse înaintea teribilului tribunal al lui Hristos, fără a fi mai întâi împăcate şi întărite de sfânta comuniune. Prin refuzul botezului creştin, ei au pus la îndoială viaţa lui Isus Hristos”. (Idem). În 1148, Henri a fost capturat şi acuzat înaintea Papei Eugeniu al III-lea, la un conciliu în Reims, unde a fost condamnat şi aruncat în închisoare: şi glasul nu i s-a mai auzit.
  30. Imediat după Henri a venit Arnold din Brescia. El a fost de asemenea un călugăr devenit creştin. „Profund convins că relele creştinismului se nasc din lumescul corpului eclesiastic, el învăţa că Biserica nu ar trebui să deţină nici proprietăţi lumeşti, nici autoritate, ci să-şi pună singură limite stricte, funcţiei sale spirituale. Prin austeritate şi virtute, dominante ireproşabil, în viaţa sa altruistă, pregătit în toate învăţăturile şcolilor şi înzestrat cu elocvenţă persuasivă, el devenise insuportabil pentru ierarhie”. (Lea: "History of the Inquisition", “Istoria Inchiziţiei”, pag. 73). Întrucât papalitatea în acele vremuri, era alcătuită din uniunea Bisericii şi Statului, este uşor de înţeles de ce o învăţătură ca aceasta însemna o terorizare a ierarhiei, pentru că oriunde se răspândea, însemna implicit anihilarea papalităţii.
  31. Totuşi, Arnold nu a predicat doar, sau în mod special, separarea Bisericii şi Statului. El predica evanghelia, adevărul, aşa cum este în Isus, care în El, însemna şi pentru totdeauna înseamnă, despărţirea în toate aspectele, a Bisericii şi Statului, pentru cei care o acceptă. Astfel, doctrina separării Bisericii de Stat, era doar o consecinţă a adevărului fundamental al lui Hristos - că „Biserica lui Hristos nu este din această lume”. De aceea, spunea el: „slujbaşii Bisericii nu se cuvine să ocupe slujbe mirene sau să îndeplinească îndeletniciri lumeşti. Acestea să fie lăsate oamenilor a căror datorie este să se ocupe de ele, regilor şi oamenilor de stat. Slujitorii lui Hristos nu au nevoie, pentru îndeplinirea funcţiilor spirituale, de enormele venituri care se revarsă continuu în cuferele lor. Fie ca această bogăţie, acele pământuri, palate şi comori să fie predate conducătorilor Statului, iar slujitorii religiei să fie susţinuţi de acum înainte din dijmele modeste dar totuşi avizate şi de ofrandele benevole ale enoriaşilor lor. Să-i eliberăm de ocupaţiile ce le consumă timpul, le degradează slujirea şi le corupe inima, iar clerul va conduce turmele lor la păşunile evangheliei, iar cunoaşterea şi smerenia se vor revărsa asupra pământului”. (Wylie: "History of Protestantism", cartea 1, cap. 11, paragraful 11).
  32. Episcopul de Brescia, s-a plâns de Arnold, Papei Inocenţiu al II-lea. Papa a convocat un conciliu şi a chemat pe Arnold să se prezinte acolo. Arnold s-a dus. Papa şi conciliul său, au condamnat predicarea lui Arnold şi au pus asupra sa sentinţa uitării (tăcerii). El nu a respectat-o şi în 1140, un conciliu ţinut la Sens, l-a trimis la închisoare şi a hotărât, de asemenea, ca scrierile sale să fie arse. Această hotărâre a fost aprobată de Inocenţiu al II-lea. Dar înainte ca să fie pus în practică acest decret al conciliului şi al papei, Arnold a părăsit Italia, a traversat Alpii şi s-a oprit la Zurich unde a predicat şi a sădit seminţele adevărului evangheliei în mijlocul „unui popor curajos şi simplu care a sorbit şi a păstrat pentru mult timp stindardul convingerilor sale, iar arta şi meritul său au sedus pe episcopul din Constance şi chiar pe legatul papal, care au uitat, de dragul lui, controlul maestrului şi al ordinului lor”. (Gibbon: "Decline and Fall of the Roman Empire", cap. 69, paragraful 6).
  33. Când Inocenţiu al II-lea a murit, Arnold a adoptat „măsura disperată de a ridica steagul său, în Roma însăşi, în faţa succesorului Sf. Petru. Totuşi curajul lui Arnold nu a fost lipsit de discreţie: el era protejat şi poate invitat de nobili şi oameni, iar în slujba libertăţii, elocvenţa sa a trecut asupra celor Şapte Coline. Amestecând în acelaşi discurs, textele lui Livy şi Sf. Pavel, unind motivele evangheliei cu cele ale entuziasmului clasic, el avertiza pe romani, cât de straniu au degenerat răbdarea lor şi viciile clerului, în comparaţie cu vremurile de început ale Bisericii şi oraşului”. (Idem). Dincolo de iluminarea spirituală şi convertirea din inima şi viaţa multor oameni, un efect remarcabil al predicării lui Arnold în Roma, a fost acea trezire generală a oamenilor care au întemeiat noua Republică în Roma şi au alungat pe papi din oraş, după cum deja s-a menţionat. Când Adrian al IV-lea a continuat procesul de recuperare a Romei pentru papalitate, surghiunul lui Arnold, a fost condiţia sa de eliberare a oraşului de condamnarea generală. Când Frederick Barbarossa a mers în Italia, ca să fie încoronat ca împărat de către Adrian al IV-lea, una din condiţiile puse de papă pentru primirea coroanei imperiale din mâinile sale, era capturarea şi predarea lui Arnold. Din acest motiv Arnold a fost prins şi trimis în oraşul Roma unde a fost condamnat la moarte. „Pentru crudul sfârşit, Biserica a căutat să se eschiveze de responsabilitate, însă nu este nicio îndoială că el a fost condamnat în mod obişnuit, ca eretic, de către un tribunal spiritual, deoarece făcea parte din ordinele sfinte şi putea fi pus sub acuzare doar de Biserică, după care era dat pe mâna laică pentru pedeapsă. I s-a oferit iertare, dacă ar fi retractat doctrinele sale eronate, dar a refuzat cu îndârjire şi şi-a petrecut ultimele clipe în rugăciune tăcută. Dacă a fost sau nu spânzurat cu compătimire, înainte să fie făcut cenuşă, nu se ştie sigur, dar fără niciun dubiu, acele rămăşiţe au fost aruncate în Tibru, ca să se prevină ca poporul Romei să le păstreze ca relicve şi să-l onoreze ca martir”. (Lea: "History of the Inquisition", vol. 1, pag. 74, 75).
  34. „Învăţăturile lui Arnold au lăsat o adâncă impresie în mintea populaţiei şi urmaşii săi au împărtăşit în secret memoria şi principiile sale, timp de secole. Curia Romană, a împrăştiat cenuşa sa în Tibru, nu fără o deplină cunoaştere a situaţiei, temându-se de efectul venerării, simţit de un popor pentru martirul lor. S-au format asociaţii secrete ale Arnoldiștilor care purtau numele ‚Oameni Săraci’ şi au adoptat credinţa că sacramentele ar putea fi administrate doar de oameni cinstiţi”. (Lea: "History of the Inquisition", p. 75).
  35. Credinţa valdenzilor a primit un mare imbold, în 1160 şi după, prin convertirea lui Petru Valdes sau Waldo, un comerciant bogat din Lyon, care prin bogăţia sa investită în întregime cauzei, a fost în măsură să încheie publicarea întregului Nou Testament în limba romană, sau limba romanta, limba obişnuită a sudului Europei, din secolul opt până în secolul paisprezece. Aceasta era limbajul trubadurilor şi a oamenilor de litere din Veacul Întunecat. În această limbă – romanta - s-a tradus, pentru prima dată, întreg Noul Testament, traducere realizată încă din secolul al doisprezecelea. Toate cărţile Noului Testament au fost traduse din Vulgata Latină, în romanta. Aceasta era prima versiune literală, de la căderea Imperiului şi era prima traducere la îndemâna poporului. Existau numeroase traduceri mai timpurii, dar toate numai părţi din Cuvântul lui Dumnezeu şi multe dintre acestea, erau mai degrabă paragrafe sau prezentări trunchiate ale Scripturii decât traduceri şi mai mult decât atât, erau atât de grele (voluminoase) şi prin consecinţă atât de costisitoare, încât erau mult peste capacitatea de achiziţie, a omului de rând. Această versiune romanta, era prima traducere completă şi literală a Noului Testament al Sfintei Scripturi; ea s-a realizat nu mai târziu de 1180, şi astfel este mai veche decât orice versiune completă din limba germană, franceză, italiană, spaniolă sau engleză. Această versiune era larg răspândită în sudul Franţei şi în oraşele Lombardiei. Era folosită în mod obişnuit, printre valdenzii Piemontului şi era, fără îndoială, nu o mică parte, din mărturia purtată în favoarea adevărului de aceşti oameni ai muntelui, pentru păstrare şi răspândire”. (Wylie: "History of Protestantism", cartea I, cap. 7, par.3).
  36. Petru Waldo, era un cercetător atât de silitor al Scripturilor, încât a învăţat pe de rost întreg Noul Testament. Prin această cunoaştere a Cuvântului lui Dumnezeu „a ajuns la concluzia că nicăieri, viaţa apostolică nu era respectată aşa după cum poruncise Hristos. Devotându-se predicării evangheliei pe străzi şi uliţe, a preţuit în mod deosebit pe cei din jurul lui, de ambele sexe, care-l imitau şi pe care i-a trimis ca misionari în oraşele învecinate. Au intrat în case prezentând evanghelia celor de acolo; predicau în biserici, ţineau discursuri în locuri publice şi peste tot, unde găseau ascultători interesaţi deoarece, după cum am văzut, neglijenţa şi indolenţa clerului făcuseră din predicare o datorie aproape uitată. Potrivit obiceiului timpului, ei au adoptat cu rapiditate o formă de îmbrăcăminte specifică (ciudată), ce includea o imitaţie a apostolilor, o sandală cu un fel de placă pe ea, de unde şi-au luat numele de ‚încălţaţi’, insabbatati sau zaptati – deşi apelativul pe care l-au adoptat, a fost acela de Li Poure de Lyon, sau Săracii din Lyon”. (Lea: "History of the Inquisition" pag. 76, 77).
  37. Manualul tânărului valdenz, erau Scripturile şi “li se cerea să memoreze şi să fie în stare să recite, cu acurateţe, Evangheliile şi Epistolele. Aceasta era o cerinţă necesară din partea instructorilor publici, în acele vremuri în care tipărirea era necunoscută şi copiile Cuvântului lui Dumnezeu erau rare. Parte din timpul lor era ocupat cu transcrierea Sfintelor Scripturi, sau cu porţiuni din ele, care apoi trebuiau distribuite, atunci când mergeau ca misionari... După petrecerea unui anumit timp în şcoala barbes (obs. – predicatori), nu era ceva neobişnuit pentru un tânăr valdenz, să continue seminariile în marile oraşe ale Lombardiei sau la Sorbona în Paris. Acolo ei vedeau alte obiceiuri, erau iniţiaţi și în alte studii, şi căpătau un orizont mai larg decât în izolarea văilor natale. Mulţi dintre ei deveneau experţi în dialectică şi adeseori converteau pe mulți dintre comercianţii bogaţi, cu care călătoreau sau dintre hangii în ale căror case găzduiau. Preoţii, rareori se sinchiseau să înfrunte cu argumente pe misionarul valdenz.
  38. “Să menţină adevărul între munţii lor, nu era singurul scop al acestui popor. Ei au empatizat cu restul creştinătăţii. Au căutat să înlăture întunericul şi să recucerească regatele pe care Roma le supusese. Ei erau, atât o Biserică evanghelistică ( obs. - caută să convertească pe alţii ), dar şi una evanghelică (obs. - potrivit învăţăturii evangheliei ). Exista o veche lege între ei, că acela care preia comanda în Biserica lor, înainte să fie eligibil pentru o provocare domestică, să slujească trei ani în câmp misionar. Tânărul, pe capul căruia așa-numiții barbes (predicatorii) îşi puneau mâinile, avea ca perspectivă, nu un beneficiu bogat, ci un posibil martiraj. Ei nu au trecut oceanul. Câmpul lor misionar erau ţărmurile ce se desfăşurau la picioarele munţilor lor. Plecau doi câte doi, trecând sub tăcere adevărata misiune sub masca unei profesii lumeşti, cel mai des, comercianţi şi vânzători cu amănuntul. Duceau mătăsuri, bijuterii sau alte articole, nu uşor de procurat la acea vreme, la târguri foarte îndepărtate. Erau bine primiţi ca şi comercianţi, acolo unde puteau fi dispreţuiţi ca misionari. Uşa căsuţelor modeste, ca şi portalul castelului baronului, le erau la fel de deschise. Dar scopul lor era, în principal, distribuirea fără bani şi fără efort, a unei mărfi mai rare şi mai de valoare decât giuvaierurile şi mătăsurile cu care obţineau acces. Aveau grijă să poarte cu ei, ascunse printre mărfuri sau de jur împrejurul trupului lor, părţi din Cuvântul lui Dumnezeu, de obicei transcrieri proprii şi către acestea îndreptau atenţia oamenilor. Când vedeau o dorinţă de a avea acest Cuvânt, îl dăruiau gratuit, acolo unde mijloacele materiale lipseau.
  39. “Nu era regat din sudul şi centrul Europei, care să nu fie în drumul acestor misionari şi unde să nu-şi fi lăsat urmele vizitei lor, prin discipolii pe care i-au făcut. În vest, au intrat în Spania. În sudul Franţei au găsit în albigenzi colegi-lucrători apropiaţi, prin care seminţele adevărului au fost deplin împrăştiate peste Dauphine şi Languedoc. În est, coborând pe Rin şi Dunăre, au pus la dospit cu doctrinele lor, Germania, Bohemia şi Polonia, traseul fiind marcat de edificiile pentru închinare şi stâlpii martirajului care s-au ridicat în jurul paşilor lor. Nu s-au temut să intre nici chiar în Oraşul celor Şapte Coline, aruncând sămânţa într-un pământ neatrăgător, dacă cumva ceva din ea putea prinde rădăcini şi să crească. Picioarele lor dezgolite şi veşmintele aspre de lână făceau din ei figuri remarcate pe străzile unui oraş care se îmbrăca în purpură şi pânzeturi fine, iar când scopul lor era descoperit, aşa cum se întâmpla uneori, cârmuirea creştinismului avea grijă să ajute, în felul lor, la udarea seminţei cu sângele oamenilor care o sădiseră”. (Wylie: "History of Protestantism", cartea I, cap. 7, paragrafele 5-8).
  40. În Apus, paulicienii aveau câteva nume, dar unul prin care erau în general recunoscuţi, este cel de Cathari - ,,Cei puri”, ,,cei curaţi”. În cunoaşterea Scripturilor, a unor vieţi creştine curate şi a zelului misionar, catharii nu au fost întrecuţi nici chiar de valdenzi. Erau aproape, în întregime, oameni simpli, ţărani sârguincioşi şi meşteşugari, care au simţit răul din jurul lor şi care au urat un bun-venit schimbării. Teologii cu care dezbăteau îi ridiculiza ca fiind bădărani ignoranţi, iar în Franţa erau cunoscuţi în popor ca ţesători, din cauza răspândirii ereziei printre ţesători, a căror ocupaţie plictisitoare oferea, fără îndoială, o mare posibilitate pentru meditaţie. Neciopliţi şi ignoranţi, cum puteau fi în mare măsură, au avut totuşi teologi calificaţi pentru a fi profesori şi o literatură populară amplă care, între timp a dispărut complet, salvându-se doar o versiune cathară în limba romantă, a Noului Testament şi un liturghier. Familiarizarea lor cu Scriptura, este confirmată de avertizarea lui Lucas, episcop de Tuy, conform căreia, creştinul ar trebui să se teamă de discuţia cu ei, ca de o furtună, în afară de cazul în care, este profund experimentat în legea lui Dumnezeu, ca să-i poată birui prin argument”. (Lea: "History of the Inquisition", p. 102).
  41. “Zelul lor prozelit era, în mod special, de temut. Nicio muncă nu era prea severă, niciun risc prea mare, care să-i împiedice de la răspândirea unui adevăr, pe care-l considerau esenţial pentru salvare. Misionarii cutreierau Europa prin ţinuturi străine, indiferent de dificultăţi sau de moartea fraţilor lor, pe care i-au văzut ispăşind pe rug îndrăzneala revoltei lor, doar ca să ducă veştile bune către populaţiile ignora(n)te”. (Idem pag.101-102). Ca şi valdenzii, ei călătoreau ca meşteşugari sau negustori ambulanţi; din când în când, îşi schimbau ocupaţiile şi felul de a se îmbrăca, ca să poată evita mai bine identificarea. Călători fiind, se despărţeau de oameni acolo unde erau în siguranţă să o facă, sau împrăştiau pe uliţe scurte scrieri cu părţi din Scriptură, cu exprimări ale propriei gândiri creştine. Acestea erau primite de către păstori sau de drumeţi şi reprezentau mijloacele prin care salvarea ajungea la multe suflete. Cei care nu putea să citească bine, puteau căpăta foi volante de la preoţi, care interpretând aceste scrieri pentru cei neînvăţaţi, lumina adevărului ajungea la mulţi dintre ei, care purtau de bună voie, vina ereziei.
  42. Astfel, în vreme ce papalitatea urca, pe calea ei sângeroasă, spre conducerea tuturor regatelor lumii, creştinătatea penetra societatea în tăcere şi în mod treptat, tocmai în acele regate. Când papalitatea a atins acea înălţime a dominaţiei, de unde privea toate regatele la picioarele ei şi era gata să se felicite că toată opoziţia era îngenuncheată, a fost silită să se trezească la realitatea că, exista o putere care, mai mult decât oricare alta pe care o întâlnise, îi ameninţa supremaţia. Este adevărat că creştinii, nu au fost total ignoraţi de papalitate. Unii dintre papi fuseseră constrânşi să ia seama de un conducător eretic ocazional; au existat aproximativ câteva arderi locale de eretici, dar pentru papalitate, toate acestea erau doar incidente trecătoare care solicitau doar cu puţin mai mult decât o privire scurtă pe drumul ei continuu şi ambiţios, către înalta ţintă ce-i stătea în faţa ochilor. Însă acum, după atingerea scopului ei, îşi dă seama că toată puterea ce o deţinea, prin toate aceste mijloace, trebuia exercitată, nu doar pentru menţinerea ei însăşi la nivelul obţinut, ci şi pentru a-și menține însăşi existenţa ei.
  43. Nordul Italiei şi sudul Franţei, alcătuiau regiunea în care erau adunate centrele tuturor acestor creştini. Munţii şi văile Piemontului, reprezentau nucleul valdenzilor; Albi, în sudul Franţei, era punctul central al catarilor, petrobrusienilor, henricienilor - toţi fiind incluşi într-un singur nume de albigeois, sau albigenzi. Cu toate că în decretele papale, sunt deseori folosite multe nume, vorbind totuşi în general, papalitatea se referea la toţi aceştia cu două etichetări şi anume: eretici şi valdenzi, cuvântul “eretici” referindu-se invariabil la cathari şi albigenzi, iar acuzaţiile împotriva tuturor sunt rezumate în cuvintele: “erezie şi valdenzianism”.
  44. În 1405, episcopul de Chalons, s-a adresat Episcopului Wazo, din Liege, pentru sfat în privinţa a ce este mai bine de făcut cu catharii, care se înmulţeau în dioceza sa, “dacă să fie chemat braţul secular pentru a împiedica drojdia să influenţeze sau să corupă întregul popor”. Episcopul Wazo, a răspuns că “ei trebuie lăsaţi lui Dumnezeu”, pe motivul că, “acei pe care lumea îi priveşte acum, ca neghină, pot fi adunaţi de El ca grâu, atunci când va veni vremea secerişului. Cei pe care noi îi considerăm adversarii lui Dumnezeu, El îi poate face superiori nouă, în cer”. Erau totuşi, în mod excepţional, puțini prelaţi, care gândeau ca şi Episcopul Wazo, din Liege. Pe parcursul acestui veac, nu puţini au fost creştinii daţi morţii în diferite ţări, însă până acum persecuţia nu a fost sistematică sau îndreptată împotriva anumitor fapte de către State sau de Biserică. Papi şi regi izolaţi, au cerut-o în cazurile conducătorilor de eretici, sau a fost dusă la îndeplinire de ura fanatică a populaţiei locale, dar în secolul al doisprezecelea, întreaga putere a Bisericii şi Statului era folosită la asumarea şi săvârşirea morţii, celor numiți eretici.
  45. În 1139, prin al doilea Conciliu de la Lateran, Papa Inocenţiu al II-lea, “a emis un decret ferm, fiind cel mai timpuriu exemplu de implicare a braţului laic. Nu doar catharii erau cei condamnaţi şi expulzaţi din Biserică, dar autorităţilor laice li se ordona să constrângă pe ei şi pe toţi aceia care-i favoriza sau îi apărau. Această politică a fost urmată în 1148, de Conciliul din Reims, care interzicea oricui să primească sau să ţină pe pământurile sale, pe ereticii care trăiau în Gasconia, Provence şi oriunde în altă parte, şi să nu le acorde adăpost provizoriu sau refugiu, sub pedeapsa excomunicării sau interdicţiei”.
  46. “Când Alexandru al III-lea a fost exilat, din Roma, de Frederick Barbarossa şi antipapa Victor şi a sosit în Franţa, a convocat o adunare impozantă alcătuită din şaptesprezece cardinali, o sută douăzeci şi patru de episcopi (inclusiv Thomas Becket) şi sute de abaţi, alături de alaiurile altor eclesiastici şi un mare număr de laici. Acest corp august, după ce a îndeplinit prima datorie de a anatemiza pe papa rival, a trecut la deplângerea ereziei care, a apărut în regiunea Toulousiană, s-a răspândit ca un cancer în toată Gasconia şi afectase credinţa în profunzime. Prelaţilor acelor regiuni li s-a poruncit să fie vigilenţi în a o suprima prin anatemizarea celor care ar permite ereticilor să locuiască pe pământurile lor, sau să menţină legături cu ei prin cumpărare sau vânzare, astfel încât, rupţi fiind de societatea omenească, ei să poată fi siliţi să renunţe la greşeli. Tuturor prinţilor laici, li s-a poruncit să-i întemniţeze şi să le confişte averile.
  47. “De la acea vreme, devine evident că erezia nu mai era tăinuită, ci prezentată în mod deschis şi provocator, iar zădărnicia poruncilor papale emise la Tours, ca ereticii să fie îndepărtaţi de relaţiile umane, s-a arătat doi ani mai târziu, la conciliul sau mai degrabă colocviul din Lombers, lângă Albi. Acolo a fost o dispută publică între reprezentanţii ortodoxiei şi bos homes, bos Crestias sau ‘oameni buni’ aşa cum se prezentau ei înşişi, înaintea judecătorilor agreaţi de ambele părţi, în prezenţa lui Ponce, arhiepiscop de Narbonne şi diverşi episcopi, alături de cei mai puternici nobili ai regiunii - Constance, sora Regelui Louis (Ludovic) al VII-lea şi soţia lui Raymond din Toulouse, Trencavel, din Beziers, Sicard din Lautree şi alţii. Era adunată aproape toată populaţia din Lambers şi Albi, iar acţiunile au fost evident considerate ca, de cel mai mare interes şi importanţă publice.

48  “Un raport complet al dezbaterilor, inclusiv decizia împotriva catharilor, a ajuns până la noi, din câteva izvoare ortodoxe, dar singurul interes pe care îl reprezintă, este acela de a arăta că erezia crescuse până acolo încât întrecea toate mijloacele opresiunii, la porunca bisericilor locale; că raţiunea trebuia să primeze în locul forţei; că ereticii nu au scrupule în manifestări şi declaraţii şi că oponenţii catolici trebuiau să se supună poruncilor lor, în citarea doar a Noului Testament ca autoritate. Neputinţa Bisericii, era arătată şi din faptul că acel conciliu, după triumful său argumentativ, a fost obligat să se mulţumească cu, a porunci doar nobililor din Lombers, să nu mai protejeze pe eretici. Ar fi greu de definit, ce satisfacţie a găsit în anul ce a urmat, Pons din Narbonne, în confirmarea concluziilor Conciliului din Lombers, în Conciliul ţinut la Cabestaing. Atât de mare era dezorganizarea, încât atunci când unii călugări din Ordinul strict Cistercian, au părăsit mănăstirea lor din Villemagne, de lângă Agde şi în mod public şi-au luat neveste, nu s-a putut pedepsi această mare încălcare a jurământului lor şi a fost invocată intervenţia lui Alexandru al III-lea, dar, probabil, fără rezultat.

  1. “Evident că Biserica era fără putere. Când ea putea condamna doctrinele şi nu pe ereticii care le mărturiseau lumii, arăta de fapt că nu poseda o maşinărie capabilă să facă faţă opoziţiei, pe o treaptă de o asemenea magnitudine. Atât nobilii cât şi oamenii, nu erau doritori să dea curs cererii ei şi fără ajutorul lor, protestul vehement al anatemelor era o ceremonie goală. Catharii au înţeles foarte bine situaţia şi la doi ani după Lombers, în 1167, au îndrăznit să ţină un Conciliu la St. Felix de Caraman, lângă Toulouse. Cel mai înalt demnitar al lor, Episcopul Nicetas, a venit de la Constantinopol să prezideze alături de delegaţi din Lombardia; Biserica Franceză era ferm împotriva dualismului modificat al şcolii Concorezzan; au fost aleşi episcopii pentru Scaunele vacante din Toulouse, Val d’Aran, Carcassonne, Albi şi Franţa, la nord de Loire, ultimul fiind Robert de Sperone, ulterior un refugiat în Lombardia, unde a împrumutat numele său sectei speroniste; împuterniciţii erau chemaţi să rezolve un litigiu de graniţă, dintre Scaunele din Toulouse şi Carcassonne; pe scurt, problema era a unei Biserici fundamentate şi independente, care privea la ea însăşi ca destinată să înlocuiască Biserica Romei. Întemeiată pe afecţiunea şi reverenţa oamenilor faţă de care Roma eşuase, aceasta putea privi cu speranţă către supremaţia finală.
  2. “De fapt, evoluţia sa din următorii zece ani, a fost aşa încât să justifice cele mai entuziaste speranţe. Raymond din Toulouse, a cărui putere era practic cea a unui suveran independent, s-a lipit de Frederick Barnarossa, l-a recunoscut pe antipapa Victor şi succesorii săi şi nu-i păsa de Alexandru al III-lea, care era primit de restul Franţei, iar Biserica zăpăcită de schismă putea să se opună în mică măsură dezvoltării ereziei”. (Idem, pag. 117-119).
  3. În Anglia anului 1166, treizeci de cathari, care fugiseră de persecuţie din Flandra, au fost arestaţi. Regele Henry al II-lea “a convocat un conciliu al episcopilor la Oxford, pe care l-a prezidat, ca să identifice credinţa lor. Ei şi-au mărturisit deschis crezul şi au fost condamnaţi la biciuire, însemnaţi pe faţă cu o cheie şi conduşi afară. Importanţa pe care Henry a dat-o aceste probleme, este arătată de dedicarea sa a unui articol din Constituțiile din Clarendon (obs. - serie de hotărâri iniţiate de Regele Henry al II-lea, al Angliei, prin convocarea lorzilor din Clarendon), când a interzis tuturor să-i primească, sub pedeapsa de a avea casa demolată, iar prefecţilor le-a cerut sub jurământ să respecte legea, alături de toţi administratorii baronilor, la fel ca toţi cavalerii şi arendaşii franci - prima lege laică cu acest subiect din orice cod de legi de la căderea Romei”.( Idem, pag. 113, 114).
  4. “În 1177, Alexandru al III-lea a triumfat şi a primit supunerea lui Frederick. În mod necesar, Raymond şi-a urmat suveranul (o mare parte din teritoriile sale erau supuse imperiului) şi brusc a conştientizat necesitatea stopării evoluţiei ereziei. Puternic cum era, s-a simţit totuşi incapabil pentru această sarcină. Cetăţenii oraşelor sale, independenţi şi năzuroşi, erau în cea mai mare parte, cathari. Mulţi dintre cavalerii şi nobili săi, erau în secret sau sub jurământ, protectori ai ereziei; oamenii obişnuiţi din dominioanele sale dispreţuiau clerul şi onorau pe eretic. Când predica un eretic, ei se adunau să asculte şi să aplaude; când un catolic îşi asuma funcţia rară a instruirii religioase, făceau glume răutăcioase la adresa lui şi-l întrebau ce trebuia să facă cu proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu. Într-o situaţie de război cronic, cu vasali puternici şi vecini şi mai puternici, cum ar fi regii Aragonului şi Angliei, era vădit imposibil pentru Raymond să încerce stârpirea unei jumătăţi sau mai mult dintre supuşii săi”. (Idem 120).
  5. În 1178, Papa Alexandru al III-lea făcând publică chemarea la cel de al treilea Conciliu de la Lateran, menţionează că unul dintre subiecte, spre chibzuinţa conciliului, era “neghina care a înăbuşit grâul şi trebuie smulsă din rădăcini”. Acel conciliu din 1179, a emis următoarea hotărâre: “Biserica, după cum a spus sfântul Leon, în timp ce respinge execuţiile sângeroase din codul său moral, să nu le neglijeze în practică, deoarece frica de pedeapsa corporală, determină uneori pe păcătoşi să revină la remedii spirituale. Astfel, ereticii care-şi spun catharini, patarini şi publicani, sunt atât de puternic consolidaţi în Gasconia, printre albigenzi şi în teritoriul Toulouse, încât ei nu se mai ascund, ci învaţă erorile lor în mod deschis; pe acest temei îi anatemizăm alături de cei care le oferă adăpost sau protecţie, iar dacă mor în păcatul lor, interzicem să se facă pentru ei parastase sau să li se acorde slujbă de înmormântare. În privinţa aragonezilor, navarezilor, bascilor, cottereli (obs. - posibil termen pentru ţărani fermieri din Scoţia), triabechini, care nu respectă nici bisericile, nici mănăstirile, care nu cruţă nici pe văduvă, nici pe orfan, nici vârsta sau sexul şi care prăduiesc câmpiile şi oraşele, poruncim de asemenea ca acei care-i vor primi, proteja sau găzdui, să fie denunţaţi şi excomunicaţi în toate bisericile la sărbătorile solemne şi nu vom permite să li se acorde iertare până când nu vor ridica armele împotriva acestor detestabili albigenzi. Facem de asemenea public că acei credincioşi care sunt legaţi de ei prin orice fel de înţelegeri, să fie eliberaţi în întregime de juruinţele lor şi le poruncim (le cerem imperios) pentru iertarea păcatelor lor, să fie fără loialitate faţă de aceşti eretici respingători, să le confişte bunurile, să-i reducă la sclavie şi să dea la moarte pe toţi cei care sunt doritori să se convertească. Tuturor creştinilor care vor ridica armele împotriva catharilor, vom acorda aceleaşi indulgenţe ca şi credinciosului care a purtat crucea de dragul sfântului mormânt”. (De Cormenin: "History of the Popes", “Istoria Papilor”, Alexandru al III-lea, paragraful 10, de la capăt).
  6. “Imediat după revenirea sa de la conciliu, Pons, arhiepiscop de Narbonne, s-a grăbit să facă publică această hotărâre, împreună cu toate anatemele şi interdicţiile sale. Cardinalul din Albano a fost trimis de îndată, ca legat papal, să vorbească despre şi să conducă cruciada. Elocvenţa l-a făcut în stare să ridice o forţă considerabilă de cai şi pedestraşi, cu care în 1181, s-a năpustit asupra teritoriilor vicontelui de Beziers şi a asediat fortăreaţa din Lavaur, unde vicontesa Adelaide, fiica lui Raymond din Toulouse şi conducătoarea patarinilor se refugiase. Ni se spune că Lavaur a fost capturată printr-un miracol şi că în diferite părţi ale Franţei, anafure consacrate ce picurau sânge, anunţau succesul armatelor creştine... Termenul scurt pentru care cruciaţii se înrolaseră, expirase; armata se împrăştiase de la sine şi anul următor cardinalul-legat, s-a întors la Roma, fără mari realizări, cu excepţia creşterii exasperării reciproce prin devastarea ţării acolo pe unde trupele sale au trecut. Raymond din Toulouse, implicat în războiul nesăbuit cu regele Aragonului, pare să fi păstrat o indiferenţă totală în privinţa acestei expediţii, neimplicându-se în favoarea nici unei părţi”. (Idem, p. 124).
  7. În 1184, printr-un conciliu ţinut la Verona, Papa Luciu al III-lea, a confirmat (întărit) decretul de mai înainte al lui Alexandru al III-lea şi a emis o bulă care spunea astfel:

“Dreptatea eclesiastică nu arată prea multă rigoare în anihilarea ereziilor care se înmulţesc acum în provincii, într-un număr mare. Deja, Roma a înfruntat tunetele Sfântului Scaun şi poporul ei, neascultător, a îndrăznit, din pricina urii unei persoane, să întindă o mână nelegiuită peste preoţii noştri. Dar ziua răzbunării se pregăteşte şi până când vom întoarce acelor romani, relele cu care ne-au lovit, excomunicăm pe toţi ereticii, oricare ar fi numele lor. Printre alţii, catharii, patarinii, cei care cu falsitate îşi spun “Cei Umili” sau “Săracii din Lyon”, la fel ca passaginii, iozefinii, arnaudiţii şi în cele din urmă toţi acei nenorociţi care-şi spun valdenzi, sau duşmanii Sfântului Scaun. Noi lovim pe aceşti sectanţi scârboşi cu o anatemă perpetuă; condamnăm pe cei care le vor oferi adăpost sau protecţie la aceleaşi pedepse, alături de cei care se vor numi singuri “Cei Mângâiaţi”, “Credincioşi Desăvârşiţi” sau prin oricare alt nume superstiţios. “Şi pentru că severitatea disciplinei eclesiastice este uneori dispreţuită şi fără putere, poruncim ca aceia care vor fi convinşi să favorizeze pe eretici, dacă sunt clerici sau călugări, să fie deposedaţi de funcţiile lor sacerdotale şi de beneficiile lor şi lăsaţi în seama rigorilor justiţiei laice; dacă sunt laici, poruncim ca ei să sufere torturile cele mai groaznice, să fie nimiciţi prin foc şi sabie, crestaţi pe piele şi arşi de vii. Adăugăm în urma sfatului episcopilor şi la protestele împăratului şi lorzilor, ca fiecare prelat să viziteze de câteva ori pe an, fie personal sau prin arhidiaconul său, toate oraşele diocezei şi în particular, locurile în care el crede că ereticii îşi ţin adunările lor. Ei vor determina pe locuitori să captureze mai ales pe cei bătrâni, femeile şi copiii. Ei îi vor interoga ca să ştie dacă sunt valdenzii, în ţinutul lor sau oameni care ţin adunări secrete şi care duc o viaţă altfel decât cea a credinciosului. Cei care vor ezita să facă denunţuri să fie puşi imediat la tortură. Când episcopul sau arhidiaconul va descoperi vinovăţia, el va hotărî să fie arestaţi şi va pretinde de la ei o abjurare (renunţare publică) sau, în caz de refuz, va duce la îndeplinire sentinţa pe care noi am pronunţat-o.

“Poruncim, pe lângă toate acestea, conţilor, baronilor, rectorilor şi consulilor oraşelor şi ai altor locuri, să se implice prin jurământ, potrivit avertizării episcopilor, în persecutarea ereticilor şi a complicilor lor atunci când Biserica le va cere să o facă şi să aducă la îndeplinire, cu toată puterea lor, tot ce Sfântul Scaun şi Imperiul au decis cu privire la nelegiuirile ereziei, altfel îi declarăm destituiţi din slujbele şi demnităţile lor, fără putinţa de a reveni vreodată să deţină vreo slujbă şi mai mult decât atât, vor fi excomunicaţi pentru totdeauna, iar proprietatea lor pusă sub interdicţie.

“Oraşele care se vor opune poruncilor noastre sau care, avertizaţi fiind de episcopi vor neglija să urmărească pe eretici, vor fi excluşi din comerţul cu alte oraşe, şi-şi vor pierde rangul şi privilegiile. Cetăţenii vor fi excomunicaţi, însemnaţi cu dezonoare perpetuă şi declaraţi astfel, nepotriviţi să ocupe vreo funcţie publică sau eclesiastică. Toţi credincioşii vor avea dreptul să-i ucidă, să le ia bunurile şi să-i arunce în sclavie”. (De Cormenin: "History of the Popes", Lucius III, paragrafele 9-12.).

  1. Această bulă a avut un efect practic atât de mic, încât condamnarea a trebuit să fie repetată de acelaşi papă la un conciliu ţinut la Narbonne, în acelaşi an. Chiar şi aceasta a avut o așa de mică eficientă, încât “Oamenii Săraci din Lyon” dintre valdenzi “au fost de acord, pe la 1190, să-şi asume riscul unei confruntări care să se ţină în Catedrala din Narbonne, cu Raymond din Daventry, ca judecător, un catolic religios şi temător de Dumnezeu. Concluzia a fost, bineînţeles, împotriva lor şi erau la fel de puţin înclinaţi să se supună, dar colocviul a prezentat interes cu privire la evoluţia dizidenţei faţă de Roma din acea perioadă. Cele şase puncte asupra cărora s-a argumentat, au fost mai întâi refuzul ascultării faţă de autoritatea papei şi a prelatului; al doilea, că toţi, chiar şi laicii, pot predica; al treilea că, potrivit apostolilor, mai degrabă trebuie ascultat Dumnezeu decât omul; al patrulea, că femeile pot predica; al cincilea că Messele, rugăciunile şi pomenile pentru morţi, nu sunt de niciun folos, cu adăugirea că, unii dintre ei, negau existenţa purgatoriului, şi al şaselea, că rugăciunea în pat, sau într-o cameră, sau într-un grajd, este la fel de eficientă ca şi într-o biserică”.
  2. “Prelaţii buni, care au dus vieţi apostolice, trebuiau ascultaţi şi doar lor le era recunoscută puterea să lege şi să piardă - o lovitură mortală dată întregii organizaţii a Bisericii. Valoarea şi nu hirotonirea, acorda puterea de a dedica sau binecuvânta, a lega şi a pierde; de aceea oricine ducea o viaţă apostolică avea această putere şi pentru că toţi afirmau că trăiesc o astfel de viaţă, urma ca ei, deşi laici, să poată îndeplini toate funcţiile preoţiei. A rezultat, pe cale de consecinţă, că slujirea preoţilor păcătoşi era fără efect, deşi la început, valdenzii francezi nu erau dispuşi să admită asta, în timp ce italienii o afirmau cu îndrăzneală. O altă eroare era că, mărturisirea făcută unui laic, era tot atât de eficace ca şi cea în fața unui preot, un atac serios la sacramentul penitenţei, deşi până acum al patrulea Conciliu de la Lateran, nu a făcut confesiunea preoţească indispensabilă şi Alain este doritor să admită că în absenţa unui preot, confesiunea (mărturisirea) către un laic este suficientă.
  3. „Sistemul indulgenţelor era o altă şmecherie sacerdotală, pe care ei au respins-o şi au adăugat trei reguli speciale de moralitate, care au devenit caracteristicile distinctive ale grupului. Fiecare minciună era păcat de moarte; fiecare jurământ, chiar într-o curte de justiţie, este ilicit; omuciderea nu este permisă în nicio circumstanţă, război sau punerea în executare a sentinţelor judecătoreşti. Această inevitabilă non-rezistenţă asumată, contribuia la periculozitatea valdenzilor doar şi numai pentru o astfel de influenţă morală, pe care o puteau căpăta. Abia în 1217, un contemporan bine informat, ne dă asigurări că acele patru erori de căpătâi ale valdenzilor, erau portul sandalelor după modelul apostolilor, interzicerea juruinţelor şi a omuciderilor şi susţinerea că orice membru al sectei, dacă purta sandale, putea, în caz de necesitate, să sfinţească euharistia.
  4. „Toate acestea erau o strădanie izvorâtă dintr-o inimă sinceră de a asculta de poruncile lui Hristos şi de a construi din evanghelie, un standard real pentru viaţa de familie; aceste principii, universal adoptate, ar fi limitat Biserica la condiţia sărăciei apostolice şi ar fi spulberat deosebirea dintre preot şi laic. De asemenea, sectanţii erau inspiraţi de adevăratul spirit misionar, zelul lor prozelit nu cunoştea limite, hoinăreau din ţinut în ţinut răspândindu-şi doctrinele, găsind peste tot un răspuns cordial, în special printre clasele de jos, care erau destul de pregătite să îmbrăţişeze o dogmă care le făgăduia eliberarea de viciile şi opresiunile clerului. Ni se spune că unul din apostolii lor de frunte se deghiza în felurite moduri, acum ca un cizmar, apoi ca un bărbier şi din nou ca un ţăran şi deşi acest lucru, aşa cum s-a văzut, avea scopul de a evita prinderea, arăta şi statutul social al acelora cărora misionarii se adresau. „Oamenii Săraci” din Lyon au crescut numeric, cu o rapiditate incredibilă în toată Europa; Biserica a devenit serios alarmată şi nu fără motiv, pentru că un document vechi al sectarilor prezintă o cutumă a lor că, sub Waldo sau imediat după, conciliile lor aveau o medie de asistenţă de aproape şapte sute de membri prezenţi”. (Idem, pag. 78-81).
  5. „Eşecul asumat al cruciadei din 1181, pare să fi lăsat Biserica fără speranţă, cel puţin pentru o vreme, în lupta împotriva ereziei. Pentru un sfert de secol, este lăsată să se dezvolte o toleranţă relativă în toate teritoriile din Gasconia, Languedoc şi Provence. Este adevărat că, decretul lui Luciu al III-lea, emis la Verona în 1184, este important ca încercare de fundamentare a unei inchiziţii organizate, dar acesta nu a avut un efect imediat. În 1195, un alt legat papal, Michael, a ţinut un conciliu arhiepiscopal la Montpellier, unde a poruncit aplicarea canoanelor de la Lateran asupra tuturor ereticilor şi briganzilor, a căror proprietate trebuia confiscată iar acele persoane, reduse la sclavie, însă toate acestea au fost literă moartă, datorită indiferenţei nobililor, care, implicaţi în războiul perpetuu unul împotriva celuilalt, preferau să rişte anatemele Bisericii decât să-şi complice situaţia prin încercarea exterminării unei majorităţi dintre supuşii lor, la porunca unei ierarhii care nu mai inspira respect sau reverenţă. Poate că şi căderea Ierusalimului, în 1186, trezind o fervoare fără precedent a fanatismului, a îndreptat atenţia către Palestina, în favoarea părăsirii reabilitării credinţei de lângă casă. Aşa stând lucrurile, nicio persecuţie eficientă nu a fost întreprinsă până la autorizarea hotărâtă de Inocenţiu al III-lea, care după încercarea zadarnică a măsurilor mai blânde, a organizat un război nimicitor împotriva ereziei.
  6. „În acest interval de timp, s-au născut „Oamenii Umili” din Lyon, care au fost obligaţi să facă front comun cu catharii; zelul prozelit care a avut atât de mare succes în izolare şi în necaz, era liber acum să se dezvolte şi nu avea o ostilitate faptică de speriat, din partea unui cler neglijent şi descurajat. Ereticii predicau şi făceau convertiţi, în vreme ce preoţii erau bucuroşi dacă puteau salva o parte din dijmele şi veniturile de la nobilii rebeli şi rapace, sau oricare enoriaşi. În consecinţă, erezia prospera. Inocenţiu al III-lea, a admis realitatea umilitoare a faptului că, ereticilor li se permitea să predice în public, să înveţe şi să convertească, astfel că, fără măsuri rapide de suprimare, exista pericolul ca infecţia să se răspândească în întreaga Biserică.
  7. Wilhelm din Tudela, spune că ereticii păstrau controlul asupra albigenzilor, din Carcasses şi Lauragais (obs. - un teritoriu din sud-vestul Franţei, la sud-est de Toulouse) şi că a-i descrie ca numeroşi, în întregul district de la Bieziers la Bordeaux, înseamnă a nu spune suficient. Walter Mapes susţine că, nu se găsea niciunul din aceştia în Bretagne, dar că erau din abundenţă în Anjou, iar numărul lor în Aquitaine şi Burgundia, era infinit. Wilhelm din Puy-Laurens, ne dă asigurări că Satana poseda în pace, cea mai mare parte a sudului Franţei; clerul era atât de dispreţuit încât se obişnuiseră să-şi ascundă tunsoarea datorită ruşinii, iar episcopii erau obligaţi să admită în ordinele sfinte, pe oricine era doritor să şi le asume: întregul ţinut aflat sub blestem, nu genera decât spini şi ciulini, violatori şi bandiţi, hoţi, criminali, adulterini şi cămătari. Cezar din Heisterbach, declară că erorile albigenzilor se dezvoltau atât de rapid, încât în curând au contaminat mii de oraşe şi el crede că, dacă nu vor fi reprimate de sabia credinţei, întreaga Europă va deveni coruptă.
  8. “Un inchizitor (anchetator) german, ne informează că în Lombardia, în Provence şi în alte regiuni, existau mai multe şcoli ale ereziei decât cele ale teologiei ortodoxe, cu mai mulţi discipoli; că ei aveau dezbateri publice la care chemau pe oameni; că ei predicau în pieţe, în câmp, în case şi că nu era nimeni care să îndrăznească să-i înfrunte, din pricina mulţimii şi puterii protectorilor lor. După cum am văzut, ei erau în mod obişnuit organizaţi în dioceze, aveau propriile instituţii educaţionale pentru instruirea femeilor şi bărbaţilor şi cel puţin într-o situaţie, măicuţele unei mănăstiri, au îmbrăţişat religia cathară, fără a părăsi casa sau obiceiul ordinului lor. Aceasta era situaţia la care corupţia, a coborât Biserica. Concentrată pe obţinerea puterii lumeşti, biserica aproape că abandonase îndatoririle sale spirituale, iar imperiul său întemeiat pe fundamente spirituale, s-a prăbuşit odată cu decăderea lor şi ameninţau să dispară ca o ficţiune lipsită de substanţă”. (Idem, pag. 126-128).
  9. Atunci, vicleanul papă Inocenţiu al III-lea, s-a înscris pe lista pentru salvarea papalităţii. „La slujba sa de consacrare, a anunţat că una din principalele sale îndatoriri avea să fie distrugerea ereziei şi nu şi-a pierdut niciodată obiectivul chiar în mijlocul conflictelor sale nesfârşite cu împăraţii şi prinţii”. (Idem, pag. 128). A fost consacrat pe 22 februarie 1198, şi pe 1 aprilie, scrie arhiepiscopului din Ausch, „deplângând expansiunea ereziei şi pericolul ca aceasta să devină generalizată. Prelatului şi frăţietăţii sale, li s-a poruncit să o extirpe prin cele mai drastice blamuri eclesiastice şi dacă era necesar, prin susţinerea oamenilor şi armatei laice a prinţilor. Nu doar ereticii trebuiau pedepsiţi, ci şi toţi cei care aveau de a face cu ei sau erau suspectaţi de prietenie strânsă cu aceştia.
  10. „În situaţia politică existentă, prelaţii cărora aceste porunci le erau adresate, puteau doar privi la ele cu un amestec de batjocură şi disperare şi ne putem uşor imagina răspunsurile în care îşi declarau zelul, dar deplângeau neputinţa lor. Probabil că Inocenţiu era conştient de aceasta şi nu a aşteptat răspunsul. Din 21 aprilie, s-a înconjurat de doi împuterniciţi gata să reprezinte prompt Sfântul Scaun - Rainier şi Gui - pe care i-a trimis încărcaţi de scrisori către toţi prelaţii, prinţii, nobilii şi oamenii din sudul Franţei, împuternicindu-i să aplice orice fel de reglementări ce li s-ar părea potrivite să fie folosite, ca să evite pericolul iminent pentru Biserică, ce venea din creşterea incalculabilă a catharilor şi valdenzilor, care corupeau oamenii prin lucrări ce luau înfăţişarea dreptăţii şi bunăvoinţei. Ereticii care nu se vor întoarce la adevărata credinţă, trebuie surghiuniţi iar proprietatea lor confiscată; aceste prevederi trebuie aplicate de autorităţile laice sub pedeapsa interdicţiei pentru refuz şi neglijenţă şi recompensate, pentru ascultarea de aceleaşi indulgenţe asemănătoare cu cele oferite pentru un pelerinaj la Roma sau Compostella, iar toţi cei care empatizează sau fac afaceri cu ereticii, sau le arată favoare sau protecţie, trebuie să împărtăşească pedeapsa lor”. (Idem, pag. 186).
  11. În acel moment, Inocenţiu al III-lea, a fost un pic împiedicat de persecuţiile feroce din Spania. „În 1194, informării despre prigoană, i-a dat glas Alonso al II-lea al Aragonului, într-un edict care este demn de remarcat, ca prima legislaţie laică din lumea modernă împotriva ereziei, cu excepţia şedinţelor tribunalului din Clarendon. Valdenzilor şi tuturor celorlalţi eretici anatemizaţi de Biserică, li se porunceşte, ca duşmani publici, să părăsească domeniile sale în ziua de după Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor. Oricine îi primeşte pe pământurile lui, le ascultă predicile sau le oferă hrană, vor suferi pedepsele trădării cu confiscarea tuturor bunurilor şi proprietăţilor sale. Decretul trebuie făcut public, în zilele de duminică, de toţi păstorii, iar toţi slujbaşii sunt obligaţi să-l aplice. După trei zile de la prezentarea legii, orice eretic rămas poate fi jefuit de oricine şi orice prejudiciu cauzat, afară de moarte sau mutilare, va fi privit ca demn de bunăvoinţa regală.
  12. „Atrocitatea feroce a acestor prevederi, care aminteau ereticului de scoaterea în afara legii, care-l condamnau anticipat şi-l expuneau fără proces, la lăcomia şi răutatea fiecărui om, era depăşită, trei ani mai târziu, de fiul lui Alonso, Pedro al II-lea. Într-un conciliu naţional de la Girona, din 1197, acesta a reînnoit legislaţia tatălui său, adăugând pentru eretic, și pedeapsa rugului. Pentru orice nobil care eşua în alungarea acestor duşmani ai Bisericii, slujbaşii şi oamenii diocezei aveau poruncă să meargă la castelul său şi să-l ia, fără vreo responsabilitate pentru vreo pagubă comisă, iar oricine nu se asocia în prădăciune era supus unei amenzi grele de douăzeci bucăţi de aur către fiscul regal. Mai mult decât atât, tuturor slujbaşilor li se poruncea, ca în opt zile după somaţii, să se prezinte ei înşişi înaintea episcopilor sau a reprezentanţilor lor şi să facă un jurământ pentru aplicarea legii”. (Idem, pag. 81).
  13. Şi care erau crimele, care era ticăloşia acestor oameni vânaţi în acest mod, pentru a fi daţi morţii? Din însăşi mărturia catolicilor, persecutorilor lor, da, chiar mărturiile inchizitorilor lor, care i-au chinuit până la moarte, care erau crimele, ticăloşiile acestora care au stârnit potopul de mânie al Romei? Am văzut că toate numele creştinilor erau înglobate de papalitate în expresia „erezie şi valdenzianism” şi că „erezia” era cuprinsă în denumirea generală a „albigenzilor”.
  14. Despre albigenzi sau cathari, Sf. Bernard, principalul propovăduitor al uneia din cruciadele de bază împotriva lor, spune: „Dacă îi interoghezi, nimic nu poate fi mai creştinesc. În ceea ce priveşte discursul lor, nimic nu poate fi mai puţin condamnabil şi ceea ce vorbesc, ei dovedesc prin fapte. În privinţa moralei ereticului, el nu înşeală pe nimeni, nu asupreşte pe nimeni, nu loveşte pe nimeni; obrajii lui sunt palizi de post, nu mănâncă pâinea leneviei, mâinile lui lucrează pentru mijloacele sale de trai”. (Idem, pag. 101). Cu privire la ritualuri şi ceremonii, catharii „s-au lepădat de toată maşinăria Bisericii. Biserica Romană era într-adevăr, sinagoga Satanei în care salvarea era imposibilă. În consecinţă, sacramentele, jertfele altarului, aprobările şi intermedierea Fecioarei şi a sfinţilor, purgatoriul, relicvele, imaginile, crucile, apa sfinţită, indulgenţele şi alte mijloace prin care preotul procura salvare pentru cel credincios, erau respinse, la fel ca dijmele şi parastasele care ofereau salvarea aducătoare de profit. Totuşi, Biserica Cathară, ca Biserică a lui Hristos, a moştenit puterea de a lega şi de a dezlega, acordată de Isus ucenicilor Săi; Consolamentul sau botezul Spiritului, îndepărta toate păcatele, dar nu foloseau rugăciunile pentru păcătosul care continua în facerea de rău”. (Idem, pag. 98).
  15. Despre o altă categorie, a cărei vină era „valdenzianismul”, “un inchizitor care-i ştia bine, îi descrie: ‘Ereticii sunt recunoscuţi prin obiceiurile şi vorbirea lor, pentru că sunt modeşti şi bine ordonaţi. Nu manifestă mândrie în îmbrăcămintea lor, care nu este nici costisitoare, nici dezagreabilă. Ei nu sunt angrenaţi în comerţ, ca să evite minciunile, juruinţele sau fraudele, ci trăiesc din munca lor ca meşteşugari - profesorii lor sunt cizmari. Ei nu strâng bogăţie şi sunt mulţumiţi cu strictul necesar. Sunt modeşti şi temperaţi în mâncare şi băutură, nu frecventează tavernele, dansurile sau alte chestii inutile, se reţin de la mânie. Sunt întotdeauna la lucru, învaţă pe alţii, învaţă şi pentru ei şi în consecinţă se roagă totuşi puţin. Ei trebuie să fie cunoscuţi prin modestia şi precizia discursului, care evită batjocura, defăimarea şi cuvintele uşoare, minciunile şi jurămintele”.
  16. “Dar principala lor infracţiune, era dragostea şi reverenţa pentru Scriptură şi zelul arzător pentru convertiţi. Inchizitorul din Passau, ne informează că ei aveau traduceri ale întregii Biblii în limba poporului, pe care Biserica în zadar a încercat să le interzică şi pe care le studiau cu o incredibilă asiduitate. El ştia un ţăran care putea spune pe de rost cartea lui Iov, cuvânt cu cuvânt; mulţi dintre ei ştiau pe dinafară întreg Noul Testament şi aşa simpli cum erau, se dovedeau a fi interlocutori periculoşi. În privinţa spiritului misionar, el ne spune despre cineva care, într-o noapte de iarnă, a înotat, traversat râul Ips, ca să obţină o şansă de a converti un catolic, iar toţi, bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, erau de neoprit, atât la învăţat, cât și la predat. După o zi de muncă grea, noaptea se devotau instruirii; ei căutau casele pentru leproşi ca să ducă salvarea celor de acolo; un ucenic de zece zile, era în măsură să caute pe altul pe care putea să-l instruiască şi atunci când un creier greoi şi neinstruit ar fi renunţat bucuros la corvoadă, îi spuneau cuvinte de încurajare: ‘Învaţă un singur cuvânt într-o zi, într-un an vei şti trei sute şi astfel vei birui în cele din urmă’”.
  17. “Aceasta era mărturia generală, iar poveştile care s-au spus despre obiceiurile sexuale dezgustătoare, dintre ei, pot fi cu siguranţă etichetate ca mijloace de stârnire a urii populare, întemeiate probabil pe extravaganţele ascetismului, obişnuite printre primii creştini, deoarece valdenzii susţineau că actul sexual conjugal, era legitim doar pentru procreare. Un inchizitor admite neîncrederea sa faţă de aceste poveşti, cărora nu le-a găsit vreodată un fundament demn de încredere”. (Idem, pag. 85-87). Că acele istorisiri oribile erau născocite ca „să excite ura populară”, se poate înţelege uşor din faptul că brabanconii, aragonezii, navarezii, bascii, cotterelii, triabenchinii, pomeniţi în decretul lui Alexandru al III-lea, împotriva ereticilor, erau simpli corsari alcătuiţi din „fugari din sclavie certaţi cu legea, criminali evadaţi, eclesiastici nedemni, călugări alungaţi”, care „prădau comunitatea în bande de diferite mărimi... Cronicile vremurilor sunt pline de bocetele devastărilor lor neîntrerupte”. (Idem, pag. 125). Şi totuşi, în acel decret, catharii, patarinii şi albigenzii, sunt puşi în aceeaşi categorie cu ei şi în acelaşi decret de excomunicare şi condamnare, dar chiar în această hotărâre, corsarii sunt mai favorizaţi decât creştinii, pentru că în timp ce pentru creştini nu se prezenta niciun fel de favoare, pentru corsari exista iertare totală „după ce vor fi ridicat armele împotriva acestor albigenzi nesuferiţi”.
  18. „Dacă a existat vreodată un popor temător de Dumnezeu, cu siguranţă acesta era aceşti nefericiţi, de sub interdicţia Bisericii şi a Statului, ale căror cuvinte secrete erau: ‘Ce dit sainct Pol, Ne mentir’ [Sf. Pavel zice, nu minţiţi], ‘Ce dit, sainct Jacques Ne jurer’ [Sf. Iacov zice, nu jura], ‘Ce dit sainct Pierre, Ne rendre mal pour mal, mais biens contraires’ [Sf. Petru zice, nu întoarce rău pentru rău, ci dimpotrivă fă binele]. ‘Nobla Leyczon’ spune cu puţin mai mult decât inchizitorii, când cu înverşunare declară că indiciul unui valdenz considerat demn de moarte, era că urmase pe Hristos şi că a căutat să asculte de poruncile lui Dumnezeu”. Într-adevăr, atât de profund ura papalitatea dreptatea, dar iubea fărădelegea, încât facerea de rele, era meritul ce elibera de condamnarea ei. “Pe la 1220, un cleric din Spire, a cărui austeritate de mai târziu l-a condus să se lipească de franciscani, a fost salvat doar de intervenţia lui Conrad, ulterior episcop de Hildesheim, să fie ars ca eretic pentru că predicarea sa condusese pe câteva femei să se debaraseze de idolii îmbrăcămintei şi să se poarte cu umilinţă”. (Idem, pag. 87). Şi când un anume catolic, Jean Teisseire, a fost citat din greşeală înaintea tribunalului Inchiziţiei, printre dovezile pe care le-a oferit că nu era un eretic au fost: „mănânc carne, și mint şi jur şi sunt un creştin credincios”. (Idem, pag. 98, subliniere ). Astfel, întreaga putere a papalităţii, era consacrată forţării omenirii, către păcat.
  19. Această lucrare curentă de nimicire a tot ce însemna bun în lume, Inocenţiu al III-lea era obligat să o înceapă din Italia şi aproape din interiorul graniţelor teritoriului papal. „Toată jumătatea nordică a peninsulei, de la Alpi până la patrimoniul Sf. Petru şi chiar până la sud de Calabria, era afectată. Când în 1198, Inocenţiu al III-lea, s-a urcat pe tronul papal, a început imediat procedurile de exterminare, iar îndărătnicia faţă de eretici poate fi evaluată prin bătălia de la Viterbo, un oraş supus jurisdicţiei papale, lumeşti şi spirituale. În martie 1199, stimulat de dezvoltarea ereziei şi de îndrăzneala afişării sale publice, Inocenţiu scrie locuitorilor din Viterbo, reînnoieşte şi înăspreşte pedepsele împotriva tuturor celor care primeau sau favorizau pe eretici. Totuşi în ciuda acestei acţiuni, în 1205, ereticii au avut succes în alegerile municipale, alegându-se ca şi şambelan, un eretic aflat sub excomunicare. Indignarea lui Inocenţiu era fără limite. Dacă mediul, spunea el cetăţenilor, ar conspira să-i distrugă fără deosebire de vârstă sau sex, lăsându-le astfel memoria într-o ocară veşnică, această pedeapsă ar fi insuficientă.
  20. „El a poruncit să fie refuzată ascultarea faţă de noua municipalitate aleasă care trebuia de fapt destituită şi episcopul care fusese alungat să fie primit înapoi, legile împotriva ereziei să fie aplicate şi dacă toate acestea nu aveau să fie făcute în cincisprezece zile, oamenilor oraşelor şi ai castelelor de jur împrejur li se va porunci să ia armele şi să facă război cu oraşul rebel. Chiar şi această ameninţare a fost insuficientă. Doi ani mai târziu, în februarie 1207, au fost conflicte noi şi până în iunie acelaşi an, când Inocenţiu însuşi a venit la Viterbo şi patarinii au plecat odată cu apropierea sa, nu a fost în măsură să cureţe oraşul prin distrugerea tuturor caselor ereticilor şi confiscarea proprietăţilor lor. El a continuat în septembrie cu un decret adresat tuturor credincioşilor din patrimoniul Sf. Petru, poruncind ca măsuri de creştere a severităţii, să fie înscrise în legile locale ale fiecărei comunităţi şi toţi podestații (obs. - nume dat anumitor înalţi oficiali, în multe oraşe italiene, odată cu începutul Evului Mediu târziu), şi alţi slujbaşi să depună jurământ pentru aplicarea lor, sub ameninţarea unor pedepse grele. Acţiuni de mai mare sau mai mică asprime, poruncite în Milano, Ferrara, Verona, Rimini, Florenţa, Prato, Faenza, Piacenza şi Trevino, arată extinderea răului, greutatea de a-l restrânge şi încurajarea dată ereziei prin calomnierea clerului.
  21. „Pe de altă parte, în sudul Franţei, lupta a fost înverşunată şi bătălia dusă până în pânzele albe”. (Idem, pag.116, 117). „Biserica a admis că, asupra ei însăşi s-au îngrămădit pericole care au ameninţat-o, că evoluţia alarmantă a ereziei era cauzată şi favorizată de corupţia şi neglijenţa clerului. În scrisoarea deschisă către Conciliul de la Lateran, Inocenţiu nu a avut nicio reţinere să declare părinţilor adunaţi: „Corupţia oamenilor îşi are izvorul principal în cler. Din aceasta se nasc relele creştinismului: credinţa piere, religia este stricată, libertatea restricţionată, justiţia călcată în picioare, ereticii se înmulţesc, schismaticii sunt încurajaţi, lipsa de credinţă creşte puternic, sarasinii sunt victorioşi”, ‚şi după încercarea zadarnică a conciliului de a lovi la rădăcina răului, Onoriu al III-lea, recunoscându-şi eşecul, a repetat enunţul. De fapt aceasta era o axiomă pe care nimeni nu era atât de puternic ca să o nege, dar când în 1204, legaţii trimişi de Inocenţiu să se opună albigenzilor, au apelat la el pentru ajutor împotriva prelaţilor, cărora nu le-a putut impune condiţii şi a căror viaţă infamă era prilej de ocară pentru cel credincios şi oferea un argument irezistibil ereticului, Inocenţiu le-a cerut tăios să-şi atingă scopul misiunii lor şi nu le-a permis să fie distraşi de probleme mai puţin importante. Răspunsul a prezentat corect politica Bisericii. Curăţarea grajdului lui Augias până la capăt, era o sarcină pentru care chiar şi spiritul neînfricat al lui Inocenţiu putea să dea înapoi la fel de bine. Părea un plan mai simplu şi mai plin de speranţă să zdrobească revolta prin foc şi sabie”.
  22. La începutul domniei lui Inocenţiu al III-lea, Raymond al VI-lea era conte de Toulouse. „Deşi nu era un eretic, indiferenţa sa în chestiuni religioase l-a condus să tolereze erezia supuşilor săi. Cei mai mulţi dintre baronii lui erau, fie eretici, fie predispuşi credinţei care, prin negarea pretenţiilor Bisericii, justifica jefuirea ei sau cel puţin îi elibera de dominaţia acesteia”. Când Conciliul de la Montpellier, din 1195, a anatemizat „pe toţi prinţii care neglijaseră aplicarea canoanelor de la Lateran împotriva ereticilor şi mercenarilor”, Raymond nu a dat nicio atenţie decretului. „În fapt, era nevoie de cel mai entuziast fanatism să determini un prinţ aflat într-o asemenea situaţie să-şi provoace vasalii, să lase în paragină teritoriile sale, să-şi masacreze supuşii şi să provoace atacul din partea unor rivali foarte scrupuloşi, doar pentru a obţine un caracter uniform al religiei şi supunerea faţă de o Biserică cunoscută doar prin rapacitatea şi corupţia sa. Toleranţa a dăinuit pentru aproape o generaţie; ţinutul era binecuvântat cu pace după un război aproape fără sfârşit şi toate legile prudenţei lumeşti îl sfătuiau să urmeze paşii tatălui său... Bucurându-se de dragostea supuşilor săi, nimic nu i-a părut mai fără sens, decât o persecuţie pe care Roma o considera a fi cea mai obligatorie dintre datoriile sale”.
  23. Dar creştinismul curat care pentru papalitate însemna cel mai mare rău posibil, „era în creştere constantă şi în afară de cazul când s-ar fi oprit, părea a fi doar o chestiune de timp, până când Biserica avea să dispară din toate provinciile mediteraneene ale Franţei. Trebuie spus totuşi pentru credibilitatea ereticilor, că nu a fost nicio manifestare a spiritului persecutor asupra lor. Este adevărat, rapacitatea baronilor a deposedat rapid pe eclesiastici de veniturile şi proprietăţile lor, tot aşa cum aceştia îşi neglijau îndatoririle şi cum legea celui mai puternic era predominantă, cel care invada proprietatea Bisericii nu se sinchisea să-i jefuiască pe călugării leneşi şi pe preoţii lumeşti, al căror număr era într-o continuă diminuare. Însă catharii ce se puteau considera Biserica viitorului, pare să nu se fi gândit vreodată la extinderea credinţei lor prin forţă. Ei raţionau, argumentau şi dezbăteau, când găseau un catolic destul de zelos, să se contrazică cu ei şi predicau oamenilor care nu aveau alt izvor de instruire; mulţumiţi cu conversaţiile liniştite şi lucrarea misionară zeloasă, ei trăiau în perfectă prietenie cu vecinii lor ortodocşi.
  24. „Pentru Biserică, această stare de lucruri era de nesuportat. Ea a considerat întotdeauna că tolerarea altora, însemna de fapt să se persecute pe ea însăși. Chiar prin legea rațiunii sale de a fi, nu putea suporta rival asupra sufletului omului în dominioanele sale, iar în situaţia prezentă, toleranţa părea să ducă, încet dar sigur, spre distrugerea sa, era o chestiune de conştiinţa datoriei sale ca şi de spiritul de conservare, să pună capăt unei stări atât de respingătoare. Totuşi, înainte să poată recurge efectiv la forţă, a fost silită să facă toate eforturile posibile pentru convingere - într-adevăr, nu a ereticilor, ci a protectorilor lor”. (Idem, pag. 135, 136).
  25. Am văzut că încă din 21 aprilie 1198, la mai puţin de o lună după instalarea sa, Inocenţiu al III-lea trimisese doi împuterniciţi în sudul Franţei. Aceştia au găsit acolo atât pe magistraţi, cât şi clerul, indiferenţi la apelurile lor pentru eradicarea ereziei. Indiferenţa şi într-adevăr opoziţia unei părţi a clerului, erau determinate de faptul că, pentru ca ei să se implice cu oarece succes în distrugerea ereticilor, trebuiau mai întâi să înceapă o reformare a lor înşişi, pentru că unul din cele mai mari ajutoare pentru creştini în câştigarea de convertiţi, erau vieţile ticăloase, de notorietate, ale clerului. Magistraţii nu puteau fi uşor influenţaţi să persecute până la moarte pe oamenii cei mai oneşti şi mai inofensivi, în timp ce clerul, chiar arhiepiscopii, duceau un stil de viaţă violent şi imoral. Când Pons de Rodelle „un cavaler renumit pentru înţelepciune şi un bun catolic”, a fost întrebat: „De ce nu îndepărtează de pe pământurile sale pe cei care erau atât de evident greşiţi” el a răspuns: „Cum aş putea să o fac? Am fost crescut cu aceşti oameni. Noi ne-am înrudit cu ei şi-i vedem trăind cu dreptate”. „Zelul dogmatic era fără putere înaintea unei astfel de prietenii şi putem crede cu o inimă deschisă pe călugărul din Vaux-Cernay, când ne spune că baronii ţinutului erau aproape toţi protectori şi primitori de eretici, pe care-i iubeau cu pasiune şi-i apărau împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii”. (Idem, pag. 141. De aici şi până la sfârşitul acestui capitol toate citările, fără alte menţiuni, sunt din "History of the Inquisition", vol. 1. pag. 138-230).
  26. „S-a pierdut suficient timp cu jumătăţi de măsură, în vreme ce răul creştea zilnic în importanţă şi Inocenţiu continua să folosească întreaga forţă a Bisericii. Călugărilor din Fontfroide le-a desemnat ca legat-şef, pe ‚Abatele abaţilor’ Arnaud din Citeaux, capul marelui ordin Cistercian, un bărbat aspru, neclintit şi neîmpăcat, plin de zel pentru cauză şi cu darul rar, al perseverenţei. Încă de pe vremea Sf. Bernard, abaţii de la Citeaux păreau să simtă o responsabilitate personală pentru suprimarea ereziei în Languedoc şi Arnaud, era cel mai potrivit decât oricare dintre predecesorii săi pentru lucrarea ce-i stătea în faţă. Pentru legaţia astfel constituită, la sfârşitul lui mai 1204, Inocenţiu emite un mandat nou, cu puteri extraordinare. Prelaţii din provinciile afectate erau admonestaţi cu severitate pentru neglijenţa şi timiditatea care au permis ereziei să-şi atribuie dimensiuni alarmante. Li s-a poruncit să asculte cu umilinţă de orice, legaţii puteau găsi potrivit să poruncească, altfel răzbunarea Sfântului Scaun era ameninţată de moleşeală şi neimplicare. Oriunde exista erezie, legaţii erau înarmaţi cu autoritatea ‚să distrugă, să culce la pământ şi să smulgă orice trebuia nimicit, sau să planteze şi să clădească orice trebuia construit sau semănat’.
  27. „Dintr-o singură lovitură, independenţa bisericilor locale a fost distrusă, creându-se o dictatură absolută. Recunoscând cât de puţină valoare aveau criticile eclesiastice, Inocenţiu a continuat să apeleze la forţă, care evident era singurul remediu posibil pentru tulburare. Nu doar că legaţii erau îndrumaţi să livreze pe toţi ereticii nepocăiţi, braţului laic, pentru surghiun perpetuu şi confiscarea proprietăţii, dar erau împuterniciţi să ofere îndepărtarea completă a păcatelor, la fel ca în cazul unui cruciat pentru Pământul Sfânt, lui Filip Augustus şi fiului său Ludovic - Inimă-de-Leu şi tuturor nobililor care ar ajuta la suprimarea ereziei.
  28. „Clasele sociale periculoase, erau de asemenea stimulate și de perspectiva iertării şi jafului, printr-o clauză specială care autoriza legaţii să ierte pe toţi cei aflați sub excomunicare pentru infracţiuni cu violenţă şi care s-ar uni în persecutarea ereticilor - o ofertă care ulterior s-a dovedit a fi productivă. Inocenţiu, scrie în acelaşi timp lui Filip Augustus, rugându-l cu seriozitate să scoată sabia şi să ucidă pe lupii cărora, nimeni nu s-a împotrivit pentru distrugerile din turma Domnului. Dacă nu putea să continue personal, să-şi trimită fiul sau un conducător experimentat şi să-şi exercite puterea conferită lui de către Cer, pentru cauză. Nu i s-a făgăduit doar iertarea păcatelor asemenea unei călătorii în Palestina, dar era împuternicit să confişte şi să adauge dominioanelor sale, teritoriile tuturor nobililor care nu s-ar uni în persecuţia şi expulzarea nesuferitului de eretic”.
  29. Toate aceste eforturi au fost totuşi în zadar. Nici regele, nici nobilii, nici aventurierii nu au răspuns chemării lui Inocenţiu. Unul din legaţii papei, era atât de descurajat încât a rugat pe papă să-i permită să se întoarcă în abaţia sa. „Un al doilea apel urgent către Filip Augustus, în februarie 1205, a fost în egală măsură fără rod, iar o cedare, în iunie următor, către Pedro de Aragon, a tuturor pământurilor ce le putea obţine de la eretici şi un an mai târziu a întreg bunurilor lor, au fost fără rezultat, cu excepţia că Pedro a pus mâna pe castelul de la Escure, ce aparţinea papalităţii şi care fusese ocupat de cathari. Dacă apăruse ceva ce putea fi obţinut, a fost atunci când la Toulouse, în 1205, unii eretici morţi au fost urmăriţi în justiţie şi oasele lor exhumate, dar ocazia s-a pierdut repede, pentru că municipalitatea a adoptat cu promptitudine o lege care interzicea proceselor celor decedaţi şi neacuzaţi în timpul vieţii, în afară de cazul în care au fost stârpiţi pe patul de moarte”.
  30. În vara lui 1206, cei trei legaţi ai papei au ţinut o consfătuire împreună şi au hotărât să renunţe, ca fiind fără speranţă, misiunea cu care fuseseră trimişi de papă. Dar chiar în acel moment s-a întâmplat să treacă prin Languedoc un episcop din Spania care s-a oprit să-i viziteze şi aflând că s-au decis să renunţe la lucrare şi să părăsească ţara, el a sugerat ca ei să renunţe la „suitele lor strălucitoare şi alaiul fastuos şi să meargă printre oameni desculţi şi săraci ca apostolii şi să predice Cuvântul lui Dumnezeu. Ideea era atât de neobişnuită încât legaţii au ezitat, dar că ar fi de acord în cele din urmă, dacă li s-ar da un exemplu din partea unuia cu autoritate”. Episcopul însuşi s-a oferit să le dea acest exemplu. Au acceptat. Episcopul a lăsat liberi pe toţi, cu excepţia unui ajutor (însoţitor). Acest însoţitor era Domingo sau Dominic de Guzman, care a devenit ulterior întemeietorul Inchiziţiei, fondatorul Ordinului Dominicanilor şi în cele din urmă, Sf. Dominic.
  31. Episcopul, legaţii, Dominic şi alţii la fel, pe care i-au putut înrola, şi-au început lucrarea trecând prin mijlocul oamenilor şi încercând să imite creştinii în serviciul evangheliei. Eforturile lor au ajutat doar cauza creştină: mai întâi, aceasta era o mărturisire că revendicările creştinilor cu privire la separarea Bisericii de creştinătate erau corecte şi că metodele lor erau de asemenea corecte, şi al doilea, întrucât ei adoptaseră ocupaţia predicatorilor Cuvântului, aceasta aducea posibilitatea publicului să participe la dezbateri între predicatorii creştini şi aceşti nou-creaţi predicatori catolici. În aceste discuţii urmărite de mulţimi, era uşor de stabilit cine era adevăratul predicator creştin şi un biet dogmatic, un imitator pentru impresie. „Timp de trei luni au lucrat ei cu silinţă în acest mod, ca nişte evanghelişti adevăraţi, găsind mii de eretici şi câţiva ortodocşi, dar recolta era sărăcăcioasă şi convertirile rareori compensau durerile lor - de fapt singurul rezultat practic a fost să stârnească pe eretici să-şi reînnoiască zelul misionar. Aceasta ne vorbeşte clar despre temperamentul tolerant al catharilor, pentru că acei oameni care invocau pe cei mai puternici suverani ai creştinătăţii, pentru exterminarea lor prin foc şi sabie nu au înfruntat niciun pericol real într-o misiune, vizibil riscantă pentru ei”.
  32. În mod clar, acest sistem nu a avut succes scontat, din acest motiv legaţii au hotărât să apeleze iarăşi la sabie. Nobilii care aparţineau ţinutului erau atât de divizaţi între ei şi chiar în război, încât nu era vreo speranţă de înrolare cu succes a sabiei, fără unirea acestora. De aceea unul dintre legaţi şi-a părăsit predicarea şi a vizitat pe nobili ca să lucreze şi să facă pace între ei. Printr-un efort stăruitor şi ameninţând cu excomunicarea, a avut succes, Contele Raymond din Toulouse fiind însă unul din cei care a înfruntat excomunicarea. Într-adevăr, nu a trebuit mult din partea Contelui Raymond ca să-şi atragă pedeapsa, deoarece „pe la acea vreme Raymond căpătase de fapt ura specială a papistaşilor din cauza neglijării cu încăpăţinare a persecutării supuşilor săi eretici, în ciuda bunăvoinţei de a face orice fel de jurăminte i se cereau”.
  33. Inocenţiu al III-lea, „a confirmat cu promptitudine sentinţa legatului său, pe 29 mai 1207, într-o epistolă către Raymond, care era de fapt, o expresie fără rezerve a pasiunilor acumulate de-a lungul a multor ani de efort stăruitor, dar frustrant, în rezultatele sale. În cel mai dur limbaj al retoricii eclesiastice, Raymond era ameninţat cu răzbunarea lui Dumnezeu aici şi în lumea de apoi. Excomunicarea şi interdicţia trebuiau strict respectate până când se obţinea satisfacţia dorită şi ascultarea obţinută, fiind avertizat să se întâmple repede sau va fi deposedat de anumite teritorii ale Bisericii pe care le deţinea şi dacă aceasta nu era suficient, vor fi chemaţi prinţii creştinismului ca să preia şi să împartă dominioanele sale, astfel încât pământul să poată fi eliberat pentru totdeauna de erezie. Totuşi, în expunerea de fapte reprobabile, menite să justifice sentinţa aspră, nu era nimic care să nu fi fost atât de comun în Languedoc, timp de două generaţii, încât putea fi considerat ca făcând parte din legea publică a ţinutului”.
  34. „Inocenţiu a aşteptat un timp să vadă efectul acestei ameninţări şi rezultatele efortului misionar atât de fericit pornit de Episcopul Azevedo. Amândouă au fost nule. Într-adevăr, Raymond a făcut pace cu nobilii din Provence şi a fost eliberat de excomunicare, dar nu a dat semne de trezire din indiferenţa sa exasperantă faţă de problemele religioase, în vreme ce abaţii cistercieni, descurajaţi de încăpăţinarea ereticilor, abandonau unul câte unul şi se retrăgeau în mănăstirile lor... Se încercase astfel totul şi totul eşuase, cu excepţia apelului la sabie la care Inocenţiu a recurs din nou, cu toată energia disperării. Un ton mai blând faţă de Filip Augustus, în legătură cu complicaţiile sale matrimoniale, cu Ingeburga a Danemarcei şi Agnes de Meran, îl putea determina să dezvinovăţească greşelile Bisericii, dar în timp ce se arăta binevoitor în această chestiune, Inocenţiu se adresa acum nu doar regelui, ci şi tuturor credincioşilor Franţei, iar potentaţii conducători, erau onoraţi cu epistole speciale.
  35. „Pe 16 noiembrie 1207, scrisorile erau trimise, epistole care prezentau în mod emoţionant creşterea neîncetată şi alarmantă a ereziei şi eşecul tuturor strădaniilor de a aduce pe eretici la raţiune (cuminţenie), de a-i înfricoşa cu ameninţări sau de a-i ispiti cu amabilităţi. Nimic nu a fost lăsat deoparte, în afară de un apel la arme şi tuturor celor care se vor implica în această bună lucrare, li se vor oferi aceleaşi indulgenţe ca şi pentru o cruciadă în Palestina. Ţinuturile celor tocmiţi erau preluate sub protecţia specială a Sfintei Biserici, iar cele ale ereticilor erau abandonate prădătorilor. Toţi garanţii cruciadelor erau obligaţi să-şi amâne revendicările neimportante, iar clericii care luau parte, erau responsabilizaţi să-şi pună zălog, veniturile pe doi ani în avans”.
  36. Însă şi aceste încercări de persuasiune au fost toate în zadar. Dar în acea vreme, unul din legaţii papei „se amestecase într-o controversă religioasă agitată, cu unul din cavalerii de la Curtea” lui Raymond şi în dispută a fost ucis. Contele Raymond „consternat faţă de un eveniment atât de neplăcut, ar fi întreprins o răzbunare sumară asupra ucigaşului, doar ca acesta să poată evada şi să se ascundă alături de prieteni la Beaucaire”. Bilanţul acestei crime, trimis papei prin agenţii săi, era puternic falsificat în defavoarea Contelui Raymond. „Crima oferea Bisericii un avantaj enorm din care Inocenţiu s-a grăbit să obţină maximul de profit. Pe 10 martie, a emis scrisori către toţi prelaţii din provinciile afectate, poruncind ca în toate bisericile, în fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare, criminalii şi complicii lor, inclusiv Raymond să fie excomunicaţi cu clopotul, cartea şi lumânarea şi fiecare loc blestemat de prezenţa lor, să fie declarat sub interdicţie. După cum nicio credinţă nu trebuia păstrată faţă de cel care nu ţinea credinţa lui Dumnezeu, toţi vasalii lui Raymond au fost eliberaţi de jurămintele lor de supunere şi pământurile sale declarate pradă pentru orice catolic ce le putea înfrunta cu hotărâre, în timp ce, dacă va cere iertare, primul semn al pocăinţei sale, trebuie să fie extirparea ereziei din toate domeniile sale.
  37. „Aceste epistole au fost de asemenea trimise lui Filip Augustus şi baronilor săi conducători, împreună cu implorări grăitoare, ca să-şi asume crucea şi salvarea unei Biserici aflate în pericol în faţa asalturilor ereticilor îmbărbătaţi; au fost trimişi reprezentanţi ca să negocieze şi să aplice un armistiţiu pentru doi ani, între Franţa şi Anglia, astfel încât nimic să nu poată interfera cu cruciada plănuită”. Capul Ordinului călugărilor Cistercieni, a chemat laolaltă pe căpeteniile Ordinului său şi prin aceştia s-a hotărât dedicarea tuturor energiilor Ordinului, „promovării cruciadei, astfel că în scurt timp mulţimi de călugări înfocaţi, inflamau pasiunile oamenilor, oferind răscumpărare în fiecare biserică şi în fiecare piaţă din Europa”.
  38. Prin acest apel general la spiritul mercenar şi la agitarea patimilor sălbatice ale tuturor regatelor, Inocenţiu al III-lea a reuşit în cele din urmă să pornească o cruciadă împotriva albigenzilor, care era asemănătoare, ca specific, cu prima cruciadă împotriva turcilor. Principalul stimulent era că această cruciadă, era plănuită doar pentru patruzeci de zile şi distanţa nu era atât de mare ca să nu poată fi traversate oricare dintre ţările Europei apusene. „Cu siguranţă Paradisul nu ar putea fi câştigat în condiţii mai uşoare, iar propovăduitorii nu au ezitat să sublinieze că efortul era mic şi recompensa nelimitată. Flacăra care mocnea de atâta vreme, s-a dezlănţuit în cele din urmă”.
  39. „Mulţi nobili mari şi-au asumat crucea - ducele Burgundiei şi conţii din Nevers, Sf. Pol, Auxerre, Montfort, Geneva, Poitiers, Forez şi altele, alături de numeroşi episcopi. Cu timpul au venit acolo mari contingente din Germania, sub ducii Austriei şi Saxoniei, conţii din Bar, Juliers şi Berg. Recruţii erau aduşi din îndepărtatul Bremen pe de o parte şi Lombardia pe de alta şi noi chiar am auzit de baroni slavoni care şi-au părăsit primul cămin al catharismului, ca să-l combată în locul celei mai recente extinderi. Acolo celui smerit i se oferea salvarea, faima cavalerească războinicului şi prada pentru cel lumesc; armata crucii, adunată din cavalerimea şi gunoiul Europei, făgăduia să fie suficient de puternică ca să rezolve în mod decisiv, problema care, timp de trei generaţii, a sfidat toate eforturile celui credincios”.
  40. Contele Raymond, dându-şi seama de iminenţa unei distrugeri totale, a căutat să facă pace cu Roma. „Inocenţiu a cerut ca asigurare pentru buna sa credinţă, să pună în mâinile Bisericii cele mai importante şapte fortăreţe ale sale, după care ar putea fi ascultat şi dacă-şi va dovedi inocenţa, să fie iertat. Raymond a ratificat cu bucurie condiţiile şi a urat bun-venit lui Milo şi Teodisie, noii reprezentanţi ai Bisericii, care l-au tratat cu o prietenie atât de evidentă încât atunci când Milo a murit la Arles, Raymond a jelit mult, crezând că a pierdut un protector care l-ar fi putut salva de necazurile sale. El nu ştia că legaţii aveau instrucţiuni secrete de la Inocenţiu, să-l desfete cu făgăduinţe frumoase, să-l îndepărteze de eretici şi când aveau să fie scăpaţi de cruciaţi, să trateze cu el după cum vor crede de cuviinţă. În consecinţă a fost manipulat cu pricepere, cruzime şi fără milă. Cele şapte castele au fost predate în timp util Maestrului Teodisie, schilodindu-şi astfel fatalmente puterea de rezistenţă (apărare); consulii din Avignon, Nimes şi St. Gilles, juraseră să renunţe la supunerea faţă de el, dacă în viitor nu va asculta de poruncile papei, iar el a fost împăcat cu Biserica, prin cea mai umilitoare dintre ceremonii.
  41. „Noul legat Milo, cam cu vreo douăzeci de arhiepiscopi şi episcopi, a mers la St. Gilles, locul presupusei crime şi acolo pe 18 iunie 1209, s-au înşirat cu toţii în faţa portalului (intrării) bisericii din St. Gilles. Dezbrăcat până la brâu, Raymond a fost adus înaintea lor ca un penitent şi pus să jure pe relicvele lui St. Gilles că va asculta de Biserică în toate problemele de care era acuzat. În acel moment,legatul a pus un patrafir în jurul gâtului lui sub forma unui ştreang şi l-a condus în biserică, în timp ce era biciuit cu ardoare pe umerii şi spatele gol, până la altar unde i s-a oferit iertarea. Mulţimea curioasă, care se adunase să fie martora înjosirii domnului lor, era atât de numeroasă, încât accesul era imposibil, astfel că Raymond a fost dus în cripta unde era înmormântat martirizatul Pierre de Castelnau, al cărui spirit era deplin satisfăcut văzându-şi duşmanul umilit la mormântul său cu umerii plini de sânge. Din punctul de vedere al unui om al bisericii, condiţiile iertării puse asupra lui nu erau excesive, deşi bine de ştiut, imposibil de îndeplinit”.
  42. „Tot ce a câştigat Raymond, prin aceste sacrificii, a fost privilegiul de a se alătura Cruciadei şi de a asista la subjugarea ţării sale. La patru zile după iertarea sa, şi-a asumat în mod solemn crucea din mâinile legatului Milo şi a făcut următorul jurământ: „În numele lui Dumnezeu, eu Raymond, duce de Narbonne, conte de Toulouse şi marchiz de Provence, jur cu mâna pe Sfintele Evanghelii ale lui Dumnezeu, că în momentul în care prinţii cruciaţi vor ajunge pe teritoriile mele, voi asculta de poruncile lor în toate lucrurile precum şi în ceea ce priveşte apărarea, indiferent ce li s-ar părea potrivit să poruncească pentru bunăstarea lor şi a întregii armate”.
  43. „Este adevărat că în iulie, credincios duplicităţii sale prestabilite, Inocenţiu îi scrie lui Raymond, felicitându-l cu bunăvoinţă pentru ispăşirea pedepsei sale şi făgăduindu-i că aceasta va contribui la beneficiul său lumesc şi spiritual, însă acelaşi curier purta şi o scrisoare către Milo, silindu-l să continue ce începuse; Milo, asupra căruia Raymond îşi pusese speranţele sale, curând după aceea, auzind un zvon conform căruia contele mergea la Roma, şi-a avertizat stăpânul cu super prudenţă, ca să nu strice jocul. ‚În ceea ce priveşte pe contele din Toulouse’ scrie legatul ‚acest duşman al adevărului şi dreptăţii, dacă vă caută prezenţa, ca să-şi recupereze castelele, după cum se laudă că o poate face uşor, să nu fie clintit din limbajul său abil doar în folosirea calomniilor, ci să simtă, dacă merită, mâna Bisericii mai grea, zi de zi’”.
  44. Raymond a început să simtă această mână a Bisericii, mai grea zi de zi, deoarece iertarea care a costat atât de mult, a fost retrasă şi era din nou excomunicat, iar domeniile sale puse sub o interdicţie nouă, pentru că în cele şaizeci de zile cât au fost cu cruciaţii, nu a îndeplinit obligaţia imposibilă de a expulza pe toţi ereticii, iar oraşul Toulouse stătea sub o anatemă specială, pentru că nu predase cruciaţilor pe toţi ereticii dintre cetăţenii lui. Este adevărat că ulterior i se oferise cu mărinimie o întârziere până la Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, (1 Noiembrie), ca Raymond să îndeplinească toate îndatoririle puse asupra lui, dar era evident, judecat dinainte şi sorocit şi nimic nu-i satisfăcea pe legaţii neîndurători, decât distrugerea sa.
  45. „Între timp cruciaţii se adunaseră într-un număr nemaiîntâlnit şi potrivit încântatului abate de Citeaux, s-au adunat laolaltă sub stindardul Creştinismului. Este posibil să fie doar o mică exagerare în numărul de douăzeci de mii de cavaleri şi a mai mult de două sute de mii de pedestraşi, inclusiv robi şi ţărani, alături de două contingente auxiliare, care avansau din Apus. Legaţii erau împuterniciţi să strângă de la toţi eclesiasticii regatului, ce sume credeau ei că erau potrivite şi să forţeze plata sub pedeapsa excomunicării. În privinţa laicilor, veniturile lor erau de asemenea supuse plăţii fără consimţământul proprietarilor lor. Cu toată bogăţia ţinutului ca şi contribuţie, susţinută de comorile inepuizabile ale salvării, nu era greu să înzestrezi o oaste pestriţă a cărei campanie s-a inaugurat sub jurământul spiritului agitat al vice-regentului lui Dumnezeu: „Înainte deci, cei mai viteji ostaşi ai lui Hristos! Mergeţi să întâmpinaţi pe antemergătorii lui Antihrist şi doborâţi slujitorii şarpelui cel vechi! Poate că până acum aţi luptat pentru o slavă trecătoare, luptaţi acum pentru o slavă veşnică! Aţi luptat pentru lume, acum luptaţi pentru Dumnezeu! Noi nu vă îndemnăm să îndepliniţi acest mare serviciu lui Dumnezeu pentru o răsplată lumească, ci pentru împărăţia lui Hristos, pe care, cu cea mai mare încredere, v-o făgăduim!”.
  46. „Sub această inspiraţie, cruciaţii s-au adunat la Lyon, cam pe la Sf. Ioan (24 iunie 1209), iar Raymond s-a grăbit, de la scena umilinţei sale, de la St. Gilles, să-şi desăvârşească infamia, prin călăuzirea acestora împotriva conaţionalilor săi, oferindu-şi fiul ostatic ca şi garanţie a bunei sale credinţe. I-a fost urat bun venit la Valence, şi sub comanda supremă a Legatului Arnaud, i-a condus împotriva nepotului său din Beziers”. Catolicii din oraşele şi provinciile consacrate, văzând că urmau să fie copleşiţi şi ţara lor natală supusă de străini şi probabil de nobilii de la marginile pământului, s-au aşezat ei înşişi în apărare, cot la cot cu ceilalţi. “Poziţia luată de Raymond şi respingerea supunerii, de către vicontele de Beziers, au privat Biserica de orice scuză îndreptăţită pentru acţiuni ulterioare; dar oamenii Nordului erau nerăbdători să încheie cucerirea începută şapte secole mai înainte, de Clovis, iar oamenii Sudului, deopotrivă catolici şi eretici, erau în principiu de acord, să se opună invaziei în ciuda multor angajamente administrate de nobili şi oraşe la început. Nu am auzit nimic de disensiuni religioase între ei şi prin comparaţie, un mic ajutor a fost oferit invadatorilor de către ortodocşi, despre care putem presupune că au dat bineţe cruciaţilor ca eliberatori, de dominaţia sau prezenţa unei credinţe antagonice şi dispreţuite. Toleranţa devenise obişnuită şi instinctul de neam, era prea puternic pentru simţământul religios, prezentând exemplul aproape singular al genului, pe durata Evului Mediu, când naţionalitatea nu era încă dezvoltată în feudalism şi interesele religioase erau universal privite, ca dominante. Aceasta explică faptul remarcabil că, parcursul lipsit de curaj al lui Raymond, a fost dezagreat de proprii supuşi, care-l îndemnau constant la rezistenţă, lipindu-se de el şi de fiul său, cu o fidelitate pe care nici necazul, nici egoismul, nu o puteau zdruncina, până când dispariţia Casei de Toulouse, i-a lăsat fără conducător.
  47. “Raymond Roger de Beziers, şi-a fortificat şi cartiruit capitala şi atunci, spre marea dezamăgire a poporului său, s-a retras către fortăreaţa mai sigură de la Carcassonne. Reginald, episcop de Beziers, era cu forţele cruciate şi când au sosit în faţa oraşului, omeneşte dorind să-l salveze de la distrugere, a obţinut din partea legatului autoritatea să ofere acestuia dispensă completă, dacă ereticii aflați pe o listă erau predaţi sau expulzaţi. Nimic nu putea fi mai rezonabil din partea cruciatului, dar când au intrat în oraş şi a chemat laolaltă pe căpeteniile locuitorilor, oferta a fost în unanimitate refuzată cu dispreţ. Catolicul şi catharul, erau prea trainic uniţi în cadrul cetăţeniei comune, ca unul să trădeze pe celălalt. Aşa cum, cu mărinimie au declarat, deşi abandonaţi de suveranul lor, într-un asemenea impas, mai degrabă s-ar apăra ei înşişi decât să fie aduşi în situaţia să-şi mănânce proprii copii.
  48. Acest răspuns neaşteptat, a stârnit o aşa mânie legatului, încât a jurat că va distruge locul cu foc şi prin sabie - indiferent de vârstă sau sex şi nu va lăsa piatră pe piatră. În timp ce căpeteniile armatei dezbăteau în privinţa următorului pas, brusc partizanii din tabără, o mulţime stricată şi neînarmată, după cum informau legaţii, ,,inspiraţi de Dumnezeu”, s-au năpustit asupra zidurilor şi le-a distrus, fără ordine de la conducători şi fără cunoştinţa lor. Armata i-a urmat şi jurământul legatului s-a împlinit printr-un masacru, aproape fără seamăn în istoria Europei. De la sugarii în braţe până la cei de vârstă înaintată, nimeni nu a fost cruţat - se spune că şapte mii de persoane, au fost ucişi în biserica Maria Magdalena, în care se refugiaseră pentru ocrotire - iar numărul total al celor omorâţi, prezentat de legaţi, la aproape douăzeci de mii, care este mai probabil, şaizeci de mii, sau o sută de mii, raportat de cronicarii de mai puţină încredere. Un contemporan cistercian fervent, ne informează că, atunci când Arnaud a fost întrebat dacă ortodocşii catolici să fie cruţaţi, temându-se că ereticii ar putea scăpa prin simularea ortodoxiei, a răspuns cu înverşunare: ‘Ucideţi-i pe toţi, pentru că Dumnezeu Îi ştie pe ai Săi!’ În carnagiul şi jaful demente, s-a dat foc oraşului şi în acea zi groaznică de iulie, soarele a apus într-o mulţime de ruine fumegânde şi cadavre înnegrite”.
  49. “Soarta teribilă, care s-a năpustit peste orașul Beziers - care într-o singură zi s-a transformat într-o grămadă de ruine, sinistră şi tăcută, ca pe câmpia Caldeii - arăta celorlalte oraşe şi sate, soarta ce le aştepta. Locuitorii terorizaţi, au plecat către păduri şi peşteri. Chiar şi castelele puternice au fost lăsate fără locatari, apărătorii lor considerând că se opun în zadar unei hoarde atât de furioasă şi copleşitoare. Jefuind, dând foc şi masacrând, după cum le trecea prin minte, cruciaţii înaintau spre Carcassonne, unde au sosit pe data de 1 august. Oraşul era aşezat pe malul drept al râului Aude; fortificaţiile sale erau puternice, garnizoana numeroasă şi curajoasă şi tânărul conte Raymond Roger, era în fruntea lor. Atacatorii înaintau către ziduri, dar s-au lovit de o rezistenţă dârză. Apărătorii revărsau asupra lor torente de apă fierbinte şi ulei, şi-i zdrobeau cu pietre mari şi proiectile. Atacul era reluat iarăşi şi iarăşi, dar la fel de des respins. Între timp contractul de patruzeci de zile, se apropia de sfârşit şi bandele de cruciaţi, împlinindu-şi termenul şi câştigând cerul, plecau către casele lor. Legatul papal, văzând oastea topindu-se, a gândit corect să folosească viclenia în ajutorul armatelor sale. Ţinându-i trează lui Raymond Roger speranţa unei capitulări onorabile şi jurându-i să-i respecte libertatea, Arnaud influenţează pe viconte, ca împreună cu trei sute de cavaleri ai săi, să se prezinte la cortul său. ‘Cel din urmă’, spune Sismondi, profund pătruns de preceptul lui Inocenţiu al III-lea, că “a păstra credinţa în cei care nu o au, este o ofensă la adresa credinţei”, ‘a hotărât ca tânărul viconte să fie arestat, împreună cu toţi cavalerii care veniseră cu el’.
  50. “Când garnizoana a văzut că liderul lor a fost luat prizonier, au hotărât împreună cu locuitorii să evadeze peste noapte, printr-un pasaj secret, ştiut doar de ei - o peşteră în lungime de trei leghe, ce se întindea de la Carcassonne până la turnurile din Cabardes. Cruciaţii au fost uimiţi a doua zi, când au văzut că niciun om nu era pe ziduri, dar cel mai sufocat era legatul papal, când şi-a dat seama că i-a scăpat prada, deoarece scopul său era să dea foc oraşului, cu fiecare bărbat, femeie şi copil în el. Dar dacă această răzbunare mai mare nu-i era la îndemână acum, nu desconsidera una mai mică, ce îi era încă la îndemână. A adunat cam patru sute cincizeci de persoane, parţial, fugari din Carcassonne, pe care-i capturase, pe de altă parte, cei trei sute de cavaleri ce însoţiseră pe viconte şi dintre aceştia, a ars de vii patru sute, iar pe cei cincizeci i-a spânzurat”. (Wylie: "History of Protestantism", cartea 1, cap. 9, ultimele două paragrafe).
  51. Ţinutul devastat, a fost pus sub controlul guvernatorului Simon de Montfort, care era comandant-şef al Cruciadei. „Toate dijmele şi primele roade, trebuiau riguros plătite bisericilor; oricine rămânea sub excomunicare pentru patruzeci de zile, trebuia puternic amendat potrivit cu poziţia sa socială; Roma, în schimbul tezaurului mântuirii (a bogăţiilor salvării) atât de generos împărţite, trebuia să primească din partea unui teritoriu jefuit, o taxă anuală de trei denari de fiecare cămin, în vreme ce, din partea contelui însuși, era făgăduit destul de vag, un impozit anual,”. Când toate acestea au fost astfel stabilite, Inocenţiu al III-lea şi-a exprimat „deplina bucurie faţă de minunatul succes care a smuls cinci sute de oraşe de sub controlul ereticilor”. În acel moment blestemul dominaţiei şi stăpânirii papale, s-a aşezat peste ţinut. „Cântecul trubadurului a încetat pentru totdeauna, oamenii libertini cădeau în melancolie sub legea călugărească, limbajul lor era proscris şi o teribilă inchiziţie s-a organizat pentru a zdrobi cu desăvârşire seminţele ereziei. Fiecărui preot şi fiecărui lord i s-a desemnat un inchizitor şi oricine se încumeta să adăpostească un eretic, era făcut sclav. Chiar şi casa lui, trebuia făcută una cu pământul, nici unui laic nu i se permitea să deţină o Biblie, iar pe cap de eretic se pusese o recompensă şi toate peşterile şi locurile ascunse, unde albigenzii s-ar fi putut refugia, trebuiau cu atenţie închise de suveranul acelei proprietăţi”. (Lawrence: "Historical Studies", “Studii Istorice”, pag. 49).
  52. Contele Raymond a fost jefuit de toate domeniile sale şi suspendat de papalitate, iar prin papa Onoriu al III-lea, succesorul lui Inocențiu al III-lea, se propovăduia o nouă Cruciadă, care în 1217, a măturat teritoriile ce rămăseseră fiului său, Raymond al VII-lea. „Cruzimea fără milă şi brutalitatea decadentă, deprinsă de cruciaţi, care în mânia lor, nu cruţau nici pe bărbat, nici pe femeie, nici pe copil, a ajutat foarte mult la înflăcărarea rezistenţei faţă de dominaţia străină”, dar nici tânărul Raymond, nici ţinutul său, nu au avut pace până în 1229. Atunci, în Joia sfântă de 12 aprilie, „înaintea portalului (intrării) Notre-Dame din Paris, Raymond se apropia umil de legat şi implora împăcarea cu Biserica; desculţ şi în cămaşă, condus la altar ca un penitent, primea iertarea în prezenţa demnitarilor Bisericii şi ai Statului şi tovarăşii lui erau scăpaţi de excomunicare... În declaraţia regală despre tratat, el este reprezentat ca acţionând la porunca legatului şi cerând cu umilinţă, milă şi nu dreptate, de la Biserică şi rege. El a jurat să prigonească erezia cu toată puterea sa, pe eretici şi pe credincioşi, pe protectori şi pe gazde, fără să cruţe nici pe cele mai apropiate rude, prieteni şi vasali. Asupra tuturor trebuia aplicată o pedeapsă rapidă. Pentru descoperirea lor trebuia instituită o inchiziţie, într-o formă în care legatul putea dicta, în timp ce Raymond era de acord să ofere marea recompensă de două mărci pe cap de eretic dovedit, pe o perioadă de doi ani şi o marcă pentru totdeauna după aceea. În privinţa altor eretici credincioşi, gazde şi protectori, el a fost de acord să facă tot ceea îi poruncea papa sau legatul papal. Funcţionarii săi locali, sau vătafii, trebuiau să fie buni catolici, liberi de orice suspiciune. El trebuia să apere Biserica, pe toţi membrii şi toate privilegiile, să aplice condamnările ei prin preluarea proprietăţii tuturor celor care ar rămâne pentru un an sub excomunicare... Ulterior trebuia ca tot poporul său să depună un jurământ care se reînnoia la fiecare cinci ani, obligându-i să ducă un război activ împotriva tuturor ereticilor, credincioşilor lor, a celor ce-i găzduiau sau îi protejau şi să ajute Biserica şi regele la îngenunchierea ereziei”.
  53. În faţa tuturor acestor realităţi, Biserica a avut ipocrizia nerușinată, să declare că „întotdeauna şi-a păstrat mâinile curate de sânge”. Dar „oricâte ezitări a avut Biserica, în secolele unsprezece şi doisprezece, în privinţa responsabilităţii sale faţă de erezie, nu a avut nicio reţinere în ce priveşte puterea laică, deşi aceasta şi-a păstra mâinile curate de sânge. O uzanţă decentă din vremurile timpurii, interzicea oricărui eclesiastic să participe la judecăţi ce atrăgeau moartea sau mutilarea şi chiar de a fi prezent în camera de tortură unde criminalii erau aşezaţi pe scaunele de supliciu. Această sensibilitate a continuat şi a fost chiar extravagantă în vremea celei mai sângeroase persecuţii. În timp ce mii erau ucişi, în Languedoc, Conciliul de la Lateran, din 1215, a reînviat vechile canoane care interziceau clericilor să rostească o hotărâre de sânge sau să fie prezenţi la o execuţie. În 1255, Conciliul de la Bordeaux, a adăugat o interdicţie privind dictarea sau redactarea scrisorilor legate de astfel de judecăţi. Şi Conciliul de la Buda, din 1279, repetând acest canon, a anexat o clauză care nu îngăduia clericilor să folosească orice tratament care implica ardere sau tăiere. Contaminarea cu sânge era privită cu atâta seriozitate încât o biserică sau un cimitir în care exista pericolul să fie vărsat sânge, nu puteau fi folosite până nu erau reabilitate şi s-a mers atât de departe, încât preoţilor le era interzis să permită judecătorilor să administreze justiţia în biserici, deoarece situaţiile care implicau pedeapsă corporală,ar fi trebuit judecate în faţa lor.
  54. „Dacă această limitare a participării la pricinuirea suferinţei umane ar fi fost reală, era demnă de tot respectul; dar era doar un mijloc de evitare a responsabilităţii pentru propriile fapte. În prigonirea ereziei, tribunalul eclesiastic nu dădea sentinţe de sânge. Acesta doar inculpa pe pârât că era eretic şi-l ‚îndrepta’ sau îl abandona autorităţilor laice, cu implorarea ipocrită să fie iertători cu el, să-i cruţe viaţa şi să nu-i verse sângele. Care era semnificaţia reală a acestei pledoarii în favoarea milei, este uşor de văzut din teoria Bisericii în privinţa datoriei puterii lumeşti. Inchizitorii aplicau o normă legală conform căreia, era erezie, chiar simpla convingere că persecuţia pentru conştiinţă era păcătoasă şi astfel, trebuia anchetată în tandem cu toate pedepsele unei crime de neiertat”.
  55. „În acest mod a încercat Biserica, să constrângă pe suveran la persecuţie. Să nu aibă milă, să nu audă de comoditate (creare de avantaj). Monarhul îşi păstra coroana, în funcţie de gradul de control al ereziei, de aplicare cu stricteţe şi fără milă a legilor. Orice ezitare era pedepsită cu excomunicarea şi dacă aceasta se dovedea ineficace, dominioanele sale erau azvârlite primului aventurier îndrăzneţ, căruia Biserica îi furniza o armată pentru răsturnarea lui. Dacă această nouă particularitate în legea publică a Europei, se putea consacra singură era problema în dezbatere, în situaţia Cruciadei albigenzilor. Ţinuturile lui Raymond erau pur şi simplu confiscate, pentru că acesta nu pedepsise pe eretici, iar cele pe care fiul său le-a reţinut, erau tratate ca un dar proaspăt din partea coroanei. Triumful acestui nou principiu era desăvârşit şi niciodată nu a fost, ulterior, pus sub semnul întrebării.
  56. „Acest nou principiu s-a aplicat de la cel mai mic până la cel mai mare, iar Biserica a făcut ca fiecare demnitar să simtă că poziţia sa, era un simplu punct de lucru într-o teocraţie universală, unde toate interesele erau subordonate marii îndatorări de a menţine puritatea credinţei. Hegemonia Europei era înveşmântată în Sfântul Imperiu Roman, iar încoronarea era o ceremonie religioasă solemnă dar ciudată, în care împăratul era îngăduit în ordinele inferioare ale preoţiei şi era creat să anatemizeze întreaga erezie ce se ridica împotriva Sfintei Biserici Catolice. Dăruindu-i inelul, papa îi spunea că acesta era un simbol al necesităţii distrugerii ereziei, iar prin încingerea cu sabia, îi transmitea că trebuia să doboare duşmanii Bisericii... De fapt, potrivit înalţilor prelaţi, singurul motiv al transferului imperiului de la greci la germani, era ca Biserica să aibă o unealtă eficientă. Principiile aplicate lui Raymond din Toulouse, erau cuprinse în legea canonică şi fiecare prinţ şi nobil era făcut să înţeleagă că pământurile sale puteau fi expuse prădăciunii dacă, după scadenţă, ar ezita să calce în picioare erezia. Slujbaşii de mică importanţă erau supuşi aceleiaşi discipline... De la împărat până la cel mai neînsemnat ţăran, răspunderea faţă de persecuţie era sancţionată cu toate pedepsele, spirituale şi lumeşti, pe care Biserica le putea porunci. Conducătorul nu doar că trebuia să promulge legi aspre, care să pedepsească pe eretici, dar el şi supuşii lui trebuiau să le vadă puse în aplicare cu severitate, deoarece orice slăbire a persecuţiei era interpretată de legea canonică, ca şi făptuitor de erezie, punându-l pe om în situaţia de a se dezvinovăţi”.
  57. „Este în întregime o perversiune modernă a istoriei să afirmi, aşa cum unii apologeţii o fac, că apelul la milă era sincer şi că magistratul laic şi nu inchizitorul, era responsabil pentru moartea ereticului. Ne putem imagina zâmbetul unei surprize amuzate cu care Grigore al IX-lea sau Grigore al XI-lea ar fi ascultat analiza cu care Contele Joseph de Maistre dovedeşte că este o eroare să presupui şi mai mult, să afirmi, că preoţii catolici au fost esenţiali în complotul pentru moartea unei creaturi egale.
  58. „Nu doar creştinii erau astfel făcuţi să simtă că, datoria lor cea mai înaltă era să ajute la exterminarea ereticilor, dar erau învăţaţi şi că trebuie să-i denunţe autorităţilor în nepăsare faţă de toate consideraţiile umane sau divine. Nicio legătură de rudenie, nu folosea ca scuză pentru tăinuirea ereziei. Fiul trebuia să denunţe pe tată şi soţul era vinovat dacă nu-şi preda soţia unei morţi groaznice. Orice legătură omenească era ruptă de vinovăţia ereziei; copiii erau învăţaţi să-şi abandoneze părinţii şi chiar sacramentul căsătoriei nu putea uni o soţie ortodoxă cu un soţ rău, credincios. Niciun legământ nu trebuia să rămână intact. Exista o veche regulă, conform căreia, credinţa nu trebuie păstrată în cazul ereticilor - aşa cum Inocenţiu al III-lea a spus-o categoric, ‚Potrivit cu canoanele, credinţa nu trebuie menţinută asupra celui care nu ţine credinţa lui Dumnezeu’”.