În mai 1896, Ellen White i-a trimis din nou o scrisoare lungă lui O. A. Olsen. Încă o dată, ea i-a transmis mustrări și sfaturi trimise din cer cu privire la faptul că el continua să permită unor oameni precum Harmon Lindsey și A. R. Henry – care se răzvrăteau pe față împotriva soliei de la Minneapolis – să îi fie sfătuitori de încredere. Din nou ea arăta că a permite unor astfel de bărbați să aibă un loc în centrul lucrării era asemenea păcatului lui Acan și acest lucru avea să aibă aceleași rezultate în Battle Creek, la fel ca în Israel, când s-au ridicat împotriva cetății Ai. Ea mai sugera faptul că Olsen luase rolul lui Aaron, care cedase în fața Israelului răzvrătit și construise vițelul de aur. Însuși Olsen era condus „să privească lucrurile așa cum le priveau acești bărbați, care se opuseseră Duhului Sfânt”. Acești bărbați orbi din punct de vedere spiritual respingeau „Duhul Sfânt din sfaturile lor și, astfel, sub puterea și numele Conferinței Generale, ei inventau reguli prin care îi constrângeau pe oameni să se lase conduși de ideile lor și nu de Duhul Sfânt”. Apoi, Ellen White a atins chiar miezul problemei și a vorbit despre importanța unor astfel de acțiuni: Satana căuta să înăbușe marea strigare și să întârzie a doua venire:

„Solia îngerului al treilea trebuie să fie vestită de poporul nostru. Ea se va dezvolta într-o mare strigare. Domnul are un timp rânduit când va dezlega lucrarea. Dar când va fi acest timp? Când adevărul, care trebuie să fie vestit pentru aceste zile din urmă, va înainta ca să fie ca o mărturie pentru toate națiunile, atunci va veni sfârşitul. Dacă puterea lui Satana poate să intre în templul lui Dumnezeu, ca să manipuleze lucrurile după cum îi place, timpul de pregătire va fi prelungit. Acesta este secretul mişcărilor făcute pentru a se împotrivi bărbaţilor pe care Dumnezeu i-a trimis cu o solie de binecuvântare pentru poporul Său. Bărbaţii aceştia au fost urâţi, solia lor a fost dispreţuită, întocmai aşa cum a fost urât şi dispreţuit Isus la prima Lui venire. Bărbaţii aflaţi în poziţii de răspundere au manifestat întocmai atributele pe care Satana le-a dat pe faţă.”[1]

Aici găsim motivul pentru acțiunile lui Satana. Erau implicate nu doar păcate personale. Dacă cei aflați în poziții de conducere îndreptau lucrarea în direcția greșită, atunci ceilalți aveau să îi urmeze, boala urma să se răspândească și, în cele din urmă, venirea lui Hristos avea să fie amânată.[2]*

Trei luni mai târziu, Ellen White a fost foarte sinceră în scrisoarea ei către A. O. Tait în Battle Creek, cu privire la preocuparea pe care o avea pentru Olsen și efectele deciziilor sale asupra bisericii în întregime. Deși ei îi „părea foarte rău pentru fratele Olsen”, pentru ea era o taină de ce el „nu acționase în lumina care îi fusese dată” prin Mărturiile trimise de ea:

„În timp ce a călătorit din loc în loc, și-a luat ca însoțitori bărbați ale căror spirit și influență nu ar trebui aprobate, iar oamenii care își pun încrederea în ei vor fi conduși pe o cale rea. Dar, fără să țină seama de lumina care i-a fost pusă în față de ani de zile în legătură cu această problemă, se aventurează să meargă mai departe, exact contra luminii pe care i-a dat-o Domnul. Toate acestea aduc confuzie peste discernământul lui spiritual și îl fac să fie un străjer necredincios, în ce privește interesul general, integritatea și înaintarea sănătoasă a lucrării. El merge pe o cale dăunătoare discernământului său spiritual și conduce alte minți să vadă lucrurile într-o lumină pervertită. El a dat dovezi de netăgăduit despre faptul că nu pune preț pe Mărturiile pe care Domnul a văzut de bine să le dea poporului Său, ca fiind mărturii vrednice de respect, cu suficientă greutate pentru a-i influența comportarea.

Mă doare acest lucru într-un mod pe care nu-l pot descrie. Fără îndoială, fratele Olsen a făcut ca Aaron în ce-i privește pe acești oameni ce s-au opus lucrării lui Dumnezeu tot timpul de la Minneapolis încoace. Ei nu s-au pocăit de păcatul de a se fi împotrivit luminii și dovezilor. Cu mult timp înainte,  i-am scris lui A. R. Henry, dar nu mi-a venit de la el niciun cuvânt de răspuns. De curând i-am scris lui Harmon Lindsay și soției lui, însă presupun că nu va acorda suficientă atenție acestui fapt încât să răspundă.

După lumina pe care Dumnezeu a binevoit să mi-o dea, până când câmpul intern nu va avea bătăile inimii mai sănătoase, cu cât mai puține călătorii lungi va face fratele Olsen împreună cu ajutoarele lui alese, A. R. Henry și Harmon Lindsay, cu atât va fi mai bine pentru cauza lui Dumnezeu. Câmpurile îndepărtate vor fi foarte bine fără aceste vizite. Boala din inima lucrării otrăvește sângele, și în felul acesta boala este transmisă trupurilor pe care le vizitează ei. Totuși, fără să țină seama de starea de lucruri bolnăvicioasă de acasă, unii au simțit o mare povară ca să strângă sub aripile lor părintești toate corpurile de credincioși.”[3]*

Din nefericire, boala contagioasă a respingerii și indiferenței față de cea mai prețioasă solie, se răspândea dinspre inima lucrării din Battle Creek aproape către fiecare zonă a bisericii din toată lumea. O cale prin care opoziția s-a răspândit încă din 1888, a fost prin influența lui Uriah Smith ca editor al revistei Review and Herald. Pentru tot binele pe care Smith l-a făcut în anii trecuți, antagonismul lui față de mesaj și chiar față de Mărturiile lui Ellen White, a făcut ca influența lui să fie și mai vătămătoare. În iunie 1896, Ellen White a fost condusă să îi scrie lui Smith, rezumând controversa cu privire la legea din Galateni, care a dus la o mare parte din opoziția față de Jones și Waggoner în 1888. Ellen White nu doar că a sprijinit pe deplin poziția lui Jones și Waggoner cu privire la îndrumătorul din Galateni 3:24, ci, în anul 1896, privind înapoi spre marile posibilități ale sesiunii de la Minneapolis, fără urmă de îndoială, ea a afirmat că marea strigare și ploaia târzie, în mare măsură, fuseseră alungate de poporul nostru:

„«Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiți neprihăniți prin credință.»” [Galateni 3:24] În versetul acesta, prin apostol, Duhul Sfânt vorbește îndeosebi despre legea morală. Legea ne descoperă păcatul, ne face să simțim nevoia noastră după Hristos și să fugim la El pentru a găsi iertare și pace în urma pocăinței față de Dumnezeu și a credinței în Domnul nostru Isus Hristos.

Lipsa dispoziției de a renunța la părerile preconcepute și de a accepta acest adevăr, stă în mare măsură la temelia opoziției manifestate la Minneapolis împotriva soliei Domnului transmisă prin frații Jones și Waggoner. Prin exercitarea acelei opoziții, Satana a reușit să îndepărteze în mare măsură de la poporul nostru, puterea specială a Duhului Sfânt pe care Dumnezeu a tânjit să le-o împărtășească. Inamicul i-a împiedicat să obțină eficiența care ar fi putut fi a lor, în vestirea adevărului [ploaia târzie] către lume așa cum l-au vestit apostolii după ziua Cinzecimii. Lumina care trebuie să lumineze tot pământul cu slava ei [marea strigare] a fost întâmpinată cu împotrivire și, prin acțiunea propriilor noștri frați, a fost în mare măsură ținută departe de lume.”[4]*

Fără urmă de îndoială, Ellen White a afirmat fără ezitare, în 1896, că ploaia târzie și marea strigare, care începuseră în 1888, au fost împiedicate și în cele din urmă alungate, prin acuzațiile aduse de frații noștri. Drept urmare, fără îndoială că renunțarea la ploaia târzie avea să aducă o întârziere a celei de-a doua veniri a lui Hristos. Dar Ellen White nu a fost singura care a recunoscut rezultatele triste ale asaltului neîntrerupt și cu succes al lui Satana asupra celei mai prețioase solii. Aproape trei luni mai târziu, O. A. Olsen avea să rezume, într-o scrisoare către W. W. Prescott, gândurile sale cu privire la întunericul care s-a lăsat asupra Battle Creek-ului și asupra instituțiilor sale. După cum a văzut Olsen, anul 1892 „a fost un an remarcabil din mai multe puncte de vedere”. În acel an, marea parte din opoziția față de neprihănirea prin credință „a dispărut, și poporul și pastorii noștri, în general, au acceptat acel adevăr. I-a venit în minte experiența minunată pe care a avut-o „la tabăra din [Lansing] Michigan, în acel an. Apoi, la începutul anului 1893, a urmat Conferința Generală, o întâlnire remarcabilă. În acea vreme s-a susținut pentru prima dată că ploaia târzie începuse și că solia era dusă cu o mare strigare”.

Olsen a descris în continuare felul în care, „din punct de vedere financiar”, anii 1892 și 1893 au fost „cei mai favorabili” și au adus cu ei „o abundență din tot ceea ce era nevoie pentru înaintarea cauzei”. Apoi, Olsen își amintește: La sfârșitul lui 1893, „mi se părea, privind la situație, că din acel moment, lucrurile s-au îndreptat în cealaltă direcție. Întunericul apăsa tot mai tare asupra bisericii din Battle Creek, și aluziile și îndoielile exprimate de diverse persoane, s-au răspândit în mare parte în poporul nostru din diverse locuri. Contribuțiile bănești au început să scadă constant în unele locuri”. Olsen nu atribuia această scădere de fonduri „condițiilor financiare din țară”, ci „declinului spiritual” care exista în biserică.[5] În mod regretabil, Olsen încă trebuia să mai accepte faptul că propriile lui acțiuni jucau un rol în declinul spiritual.

În noiembrie 1896, ca răspuns la mustrările sincere ale lui Ellen White și a explicării tacticilor lui Satana de a întârzia întoarcerea lui Hristos, O. A. Olsen a compilat o serie de scrisori și mesaje scrise de penița ei, care vorbeau direct despre felul necuvenit în care a fost primită revărsarea Duhului Sfânt începând cu Conferința de la Minneapolis. Toate mesajele din noua lucrare scrisă se ocupau într-o oarecare măsură de rezultatele atribuirii manifestării Duhului Sfânt fanatismului.[6]*

În comentariile introductive ale cărții Special Testimony to Battle Creek Church, Olsen spunea că lucrarea conținea lucruri de „cea mai mare importanță pentru biserica din Battle Creek și instituțiile de acolo”. Deși „mesajele solemne și foarte importante de avertizare și învățătură” au fost primite în trecut, Olsen recunoștea că „aceste mesaje nu au primit atenția cuvenită și că reforma pe care o ceruseră nu avusese loc”. Acum, mesajele ajunseseră din nou la ei și aveau ocazia să le studieze cu atenție: „Dumnezeu are pregătite mari binecuvântări pentru poporul Său, și El este gata să lucreze pentru noi, aici, în Battle Creek în mod minunat. De mai multe ori în trecut, Domnul a luptat pentru poporul Său și noi am fost martori ai revărsării Duhului lui Dumnezeu în măsură bogată. Dar în loc să folosim cât mai bine cu putință aceste binecuvântări și privilegii, s-a observat un spirit de depărtare de Dumnezeu, care a adus întuneric și multă lucrare rea.” Olsen îi îndemna pe „toți să-L caute pe Domnul cu sârguință, să își mărturisească relele făcute, să se pocăiască de păcat, să se întoarcă înspre Dumnezeu din toată inima”. Dacă făceau acest lucru, Olsen îi asigura că „Dumnezeu va veni aproape”, și vor „vedea puterea glorioasă a mântuirii Sale manifestată în mijlocul” lor.[7]

Mărturisirea păcatelor asemenea lui Daniel

A. F. Ballenger, care fusese pastor adventist încă din anii 1880, lucrase în departamentul Libertate Religioasă al bisericii timp de câțiva ani, avusese o experiență de reconvertire în 1891 și a avut un rol esențial în întâlnirile de reînviorare din 1897 până în 1900.[8]* Când Ballenger a citit noua publicație, Special Testimony to Battle Creek Church, în 1897, inima lui a fost profund tulburată. Într-o predică ținută în tabernacolul din Battle Creek, în 25 septembrie 1897, Ballenger le-a atras atenția sutelor de adventiști adunați acolo, la chemarea biblică a lui Ellen White pentru pocăință, găsită în această lucrare. Făcând referire la rugăciunea lui Daniel, capitolul 9, Ballenger sugera că aceasta era „rugăciunea pe care toți cei care plâng, văzând cauza suferindă din Battle Creek, ar trebui să o rostească”. În capitolul 9, Daniel se ruga pentru păcatele sale și pentru păcatele poporului său, recunoscând și pedeapsa de șaptezeci de ani de pustiire, rezultatul a sute de ani de răzvrătire.[9]

În continuarea predicii lui, Ballenger a atras atenția asupra unei declarații a lui Ellen White care fusese publicată în Review cu câteva luni înainte, în care ea sfătuia biserica să „se roage cât mai stăruitor ca, acum, în timpul ploii târzii, stropii harului să poată cădea” peste ei.[10] Ballenger a simțit că nu exista nimic altceva mai sigur decât acest lucru, dar a simțit că este „la fel de adevărat că Duhul Sfânt nu are să fie revărsat acolo unde nu este o mărturisire sinceră și o renunțare la păcat”. Dar, amintindu-și de unele întâlniri de tabără din trecut, Ballenger a povestit felul în care au venit mari binecuvântări atunci când „pastorii și bărbații responsabili și-au smerit inimile înaintea Domnului și au stăruit înaintea Lui să depărteze mustrările Sale de la străjerii Lui”. El spera să vadă întreaga „biserică ca unul singur, plecat înaintea lui Dumnezeu, căutând botezul cu Duhul Său”, dar încă mai era „păcat în tabără”. Acel păcat, spunea Ballenger în continuare, pe baza a ceea ce a citit din materialele lui Ellen White, era atitudinea față de solia de la Minneapolis și manifestările Duhului Sfânt observate de la acel timp:

„Noi am respins binecuvântarea neprihănirii prin credință, și când Domnul a început să reverse Duhul Său Sfânt, în 1893, asupra celor care acceptaseră neprihănirea lui Dumnezeu prin credință, acel Duh a fost declarat ca fiind fanatism. Respingerea binecuvântatului Mângâietor atunci, a adus ruină și moarte de la acea vreme încoace.

Pastorii și lucrătorii de la adunările de tabără au mărturisit că au participat la acea Conferință Generală și s-au bucurat să vadă manifestarea Duhului, dar când au fost avertizați de bărbați cu influență din biserică și li s-a spus că toate nu erau altceva «decât entuziasm și fanatism», ei au fost uimiți și nu mai știau ce să creadă sau să spună. Când s-au întors în câmpul lor de lucru, iar frații care citiseră din Bulletin și auziseră ce făcuse Domnul la Conferință, veneau la ei să afle mai mult despre darul prețios, acești lucrători, la rândul lor, îi avertizau să se ferească de această manifestare a Duhului Sfânt, fiind fanatism, și sărmanii frați și surori auzeau astfel două glasuri contradictorii din partea așa-zișilor străjeri ai lui Dumnezeu. În consecință, trâmbița suna cu sunete neclare, și atât biserica, cât și lumea a început să își dea seama de acest lucru. Ah, de s-ar pocăi poporul din Battle Creek! (…)

Solia îndreptățirii prin credință, care timp de șapte ani a fost adusă tot mai aproape de inimile poporului, este sau nu de la Domnul? Cine este de partea Domnului? Și-a revărsat Domnul Duhul Său la Conferința Generală din 1893? Sau a fost doar un entuziasm fanatic? Cine este de partea Domnului?”[11]

Ballenger a spus în continuare că timp de mulți ani, „am făgăduit lumii, prin sutele de mii de cărți și publicații periodice pe care le-am distribuit și prin predicile predicate în ultimii cinzeci de ani, că această solie se va încheia cu repeziciune sub împrospătarea ploii târzii. Dar anii au trecut și lumea nu a văzut acest lucru”. În lumina acestor lucruri, Ballenger se adresa celor care credeau că nu trebuie să se vorbească despre păcatele bisericii:

„Poate cineva va obiecta împotriva prezentării acestui subiect acum și aici, spunând că nu trebuie să facem publice păcatele poporului lui Dumnezeu. Ele deja sunt făcute publice. Potrivit Duhului Sfânt, «în lume prinde teren tot mai mare convingerea că adventiștii de ziua a șaptea sună din trâmbiță cu sunete nesigure, că ei urmează pe calea celor lumești».[12]

Fraților, păcatele noastre au mers înaintea lumii, și următorul raport care ar trebui să meargă către lume este că ne mărturisim păcatele. Dacă biserica din Battle Creek se smerește înaintea lui Dumnezeu, printr-o mărturisire arzătoare a păcatelor, aș vrea să văd raportul tipărit în fiecare ziar din lume.”[13]

În lumina acestor posibilități, Ballenger concluziona: „Fiecare adventist de ziua a șaptea ar trebui acum, asemenea lui Daniel, să își mărturisească păcatele lui și ale poporului.”[14]* În Review se scria că, după acea predică, „s-a făcut apel ca cei care simțeau că trebuie să se dedice lui Dumnezeu prin mărturisire și pocăință, prin recunoașterea păcatelor personale și a păcatelor poporului, să se întâlnească după-masă. A fost o surpriză plăcută că aproape întreaga adunare a fost prezentă (…) și s-a văzut o seriozitate profundă în a se împăca cu Dumnezeu”.[15]*

Dar Ballenger nu era singurul care simțea că ei nu reușiseră să primească ceea ce Dumnezeu avea pregătit pentru poporul Său în 1893. Alții au ajuns la aceeași concluzie și în anii care au urmat, au exprimat acest lucru în mod deschis. E. A. Sutherland susținea cu insistență în 1898 că „ploaia târzie ar fi venit în 1893 dacă poporul ar fi înaintat în tot adevărul”.[16]

În 1899, la Conferința Uniunii Australiene, susținută la Colegiul Avondale, G. A. Irwin, noul ales președinte al Conferinței Generale, a ținut o predică mișcătoare în Sabat despre a doua venire. Irwin sugera că, dacă adventiștii ar fi urmat providența lui Dumnezeu, ei ar „fi mult mai înaintați în solie” decât erau atunci. Vorbind despre afirmația lui Ellen White din 22 noiembrie 1892 cu privire la marea strigare și la rezultatele dezamăgitoare care au urmat, Irwin declara că nu Dumnezeu era Cel care greșise, ci „noi suntem cei care facem greșeli”:

„Noi am avut parte de câțiva picuri ai ploii târzii în anul următor [1893], după ce a fost scrisă acea mărturie. Sunetul a fost dat în Statele Unite de la un capăt al țării la celălalt. Nu aș vrea să mă înțelegeți greșit și să spuneți că marea strigare este doar atât; ci că acela a fost începutul marii strigări. Și dacă am simți timpul teribil în care trăim, ne-am mărturisi păcatele și ne-am smeri inimile înaintea lui Dumnezeu, astfel încât Duhul lui Dumnezeu să Se pogoare asupra noastră cu o putere mare. Atunci marea strigare ar porni de la această întâlnire și nu s-ar opri până când nu și-ar încheia lucrarea. Am vrut să fixez acest lucru în mințile noastre, că Domnul ne-a spus că marea strigare a început deja și că au trecut deja zece ani de la începerea marii strigări, cu care trebuie să se încheie lucrarea finală a evangheliei. Dacă am fi mers în continuare de la acea vreme până astăzi, cred că nu greșesc dacă spun că solia s-ar fi încheiat până acum, la această vreme.”[17]

Ellen White, care, de asemenea, participa la întâlniri, a profitat de ocazie pentru a-i răspunde la multe dintre „întrebările nedumeritoare” cu privire la lucrarea din America în timpul vizitei sale în Australia. Acest lucru a deschis ușa ca să le împărtășească celor de acolo sfaturi pentru binele celor aflați în centrul lucrării. Este evident faptul că predica lui Irwin a fost pe aceeași linie cu afirmațiile făcute de Ellen White timp de mulți ani, cu privire la întârzierea venirii Domnului, rezultatul necredinței din poporul lui Dumnezeu.[18]

Câteva zile mai târziu, în 17 iulie 1899, S. N. Haskell, și el prezent la întâlnire, a prezentat o lecție despre solia celui de-al treilea înger. Haskell a vorbit despre generația finală și a parcurs bine cunoscutele profeții referitoare la timp și evenimentele sfârșitului care arătau spre iminenta întoarcere a lui Hristos. Continuând subiectul lui Irwin despre marea strigare, Haskell a întrebat: „Credeți că trăim în ultimele zile? Suntem în ultimele zile ale ultimei generații. De zece ani suntem în marea strigare a soliei îngerului al treilea.” Apoi Haskell și-a amintit de sesiunea Conferinței Generale din 1893, unde se exprimase ideea că Hristos ar fi putut veni: „Există o mărturie în Bulletin, publicată în 1892, care spune: «Dacă poporul lui Dumnezeu ar fi mers la lucru așa cum ar fi trebuit, imediat după întâlnirea de la Minneapolis din 1888, lumea ar fi putut fi avertizată în doi ani și Domnul ar fi venit.»” Din nefericire, Haskell fie a citat o dată greșită în cuvântarea sa, fie stenograful a notat data greșită în buletinul din 1893. Afirmația lui Haskell a fost pusă între ghilimele, de parcă ar fi fost un citat exact din Ellen White.[19]

Chiar și așa, conceptul este totuși ușor de înțeles. Dacă solia din 1888 ar fi fost acceptată de îndată, lumea ar fi fost avertizată în scurt timp și Hristos ar fi venit. Probabil că Haskell își amintea de predica 15 a lui A. T. Jones de la sesiunea Conferinței Generale din 1893, în care el cita câteva afirmații ale lui Ellen White din 1890, unde ea menționa solia de la Minneapolis și lipsa primirii ei din „ultimii doi ani”.[20] Probabil că el își amintea și de afirmația lui Ellen White pe care tocmai o primiseră și care fusese citită patru zile mai târziu în cadrul Conferinței, care spunea clar: „Dacă fiecare soldat al lui Hristos și-ar fi făcut datoria, dacă fiecare veghetor de pe zidurile Sionului ar fi sunat clar din trâmbiță, lumea ar fi auzit de multă vreme mesajul de avertizare. Dar lucrarea este cu mulți ani în urmă.”[21] Indiscutabil,  Ellen White a făcut multe afirmații asemănătoare, atât înainte, cât și după sesiunea de la Minneapolis din 1888, indicând faptul că Hristos ar fi putut veni mai de mult, idee transmisă de Haskell la sesiunea Conferinței Uniunii Australasia din 1899.

De exemplu, Ellen White a scris în 1894 că, dacă „cei care pretind că au o experiență vie în lucrurile lui Dumnezeu și-ar fi făcut lucrarea încredințată lor de Domnul, întreaga lume ar fi fost avertizată și Domnul Isus ar fi venit în lumea noastră cu mare putere și slavă”.[22] Aceeași afirmație a fost repetată în Review, la sfârșitul anului 1896.[23] În 1898, Ellen White a făcut o afirmație asemănătoare: „Dacă scopul lui Dumnezeu de a duce solia harului ar fi fost dus la îndeplinire de poporul Său, Domnul Hristos ar fi venit pe pământ, iar sfinții ar fi fost bineveniți în cetatea lui Dumnezeu.”[24] Hristos, lumina lumii, care tocmai fusese publicată, prezenta același gând: „Dacă biserica lui Hristos și-ar fi făcut lucrarea rânduită de Domnul, lumea ar fi fost deja avertizată, iar Domnul Isus ar fi venit pe pământ cu putere și slavă mare.”[25]*

Probabil că Haskell era familiarizat cu toate aceste citate despre întârzierea venirii lui Hristos și tocmai de aceea el și-a rezumat gândurile din predica din 1899, afirmând: „Dumnezeu a avut în plan să încheie lucrarea, în aceeași proporție în care poporul Său simțea importanța și sfințenia lucrării și zelul cu care făceau ei această lucrare.”[26] Dar, din nefericire, lucrarea nu a fost începută și venirea lui Hristos a fost întârziată și mai mult.

Felul în care Ellen White înțelegea întârzierea venirii lui Hristos a căpătat o nouă dimensiune în timp ce ea era în Australia, înainte de încheierea secolului. Într-o viziune de noapte, în 1898, Ellen White a fost condusă să înțeleagă că ea nu va trăi să vadă venirea lui Hristos, ci va fi trecută la odihnă. Tot atunci, ea a fost încurajată să facă tot ce putea pentru a pregăti cărți pentru generațiile viitoare din sfaturile și Mărturiile pe care le primise. În 1913, W. C. White a împărtășit această experiență la sesiunea Conferinței Generale:

„Cu aproximativ cinsprezece ani în urmă, într-una din viziunile ei de noapte, ea a venit dintr-un loc foarte întunecat la o lumină foarte mare, și tata [James White] era împreună cu ea. Când a văzut-o lângă el, a exclamat foarte surprins: „Cum, și tu ai fost acolo, Ellen?” Ea întotdeauna a înțeles că acest lucru însemna că Domnul avea să o treacă la odihnă cu puțin înainte ca El să vină. Ea a încercat să lucreze gândindu-se la acest lucru. Adesea, ea primise solii să grăbească lucrarea ei – lucrarea de pregătire a cărților – deoarece ea mai avea doar puțin timp în care să lucreze. A încercat să aranjeze scrierile ei în forma unei cărți, astfel încât să fie de ajutor bisericii.”[27]

G. B. Starr, care și el a lucrat alături de Ellen White în anii petrecuți în Australia, relata, câțiva ani mai târziu, o experiență asemănătoare pe care a avut-o în timp ce discuta cu Ellen White, într-o ocazie după 1897:

„Într-o zi, în timp ce mă aflam în casa sorei White din Sydney, New South Wales, Australia, o grupă de cinci sau șase persoane discutau cu ea. Atunci, cineva din acel grup a întrebat: «Soră White, credeți că veți trăi până vine Domnul?» Atunci ea a răspuns: «Nu prea cred, dar Domnul nu mi-a descoperit clar acest lucru încă.» «Dar să presupunem că veți muri, credeți că Domnul îi va chema pe alții să scrie mărturii?» «Pot să vă spun doar – le-a răspuns ea – ceea ce mi-a arătat Domnul cu privire la acest lucru.» Noi i-am răspuns: «Tocmai asta vrem să știm.» «Ei bine – a spus ea – îngerul Domnului a deschis Biblia în Zaharia 4:9 și arătând înspre verset a spus: ‘Acest verset ți se aplică ție și lucrării tale. Mâinile lui Zorobabel au întemeiat Casa aceasta, și tot mâinile lui o vor isprăvi; și veți ști dacă Domnul oștirilor m-a trimis la voi.’» «Dar acest lucru nu vrea să spună că vei trăi până la sfârșit?» a întrebat cineva. «Nu – a răspuns ea – nu am înțeles acest lucru. ‘Mâinile lui o vor isprăvi’ credeam că se referă la scrieri; că ele vor fi suficiente pentru a duce poporul lui Dumnezeu până la sfârșit.»”[28]*

Această înțelegere a vieții ei muritoare a dus la o schimbare a accentului pus de Ellen White, când ea s-a întors în America după zece ani petrecuți în Australia. Ea nu doar că a început să depună eforturi mult mai mari pentru a publica mai multe dintre materialele inspirate, ci a început, de asemenea, să facă din nou apel ca scrierile oricărui pionier adventist în viață să fie puse înaintea poporului. Cu prelungirea întârzierii întoarcerii lui Hristos și cu provocări uimitoare cu care se confrunta biserica după intrarea în noul secol, Dumnezeu avea să susțină temeliile pentru a rezista furtunilor atunci când „niciun pionier nu avea să mai fie în viață”.[29] Chiar și așa, încă era speranță pentru reînviorarea și reforma pe care Dumnezeu le-o ceruse și aștepta să aibă loc în ultimii cinzeci de ani. Oare Conferința Generală din 1901 avea să aducă vreo schimbare?

Nota de subsol

[1]. Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 83, 22 mai 1896, în Materialele 1888, pp. 1521, 1525, sublinieri adăugate.

[2].* Da, mulți bărbați din poziții de răspundere, în viața personală, comiteau păcat, dar efectele păcatelor lor aveau o influență foarte mare. Scriind în anii 1890 cu privire la națiunea iudaică, Ellen White spunea: „Ei [cărturarii și fariseii] erau răspunzători pentru lepădarea Domnului Hristos și pentru rezultatele ce au urmat. Păcatul și ruina națiunii s-au datorat conducătorilor ei religioși. (Parabolele Domnului Hristos, p. 305). Am putea spune că același principiu era adevărat și în zilele ei? Acest lucru nu le dă dreptul membrilor laici sau grupurilor răsărite ici colo să spună că biserica este Babilon. Acest lucru ne arată marea responsabilitate care stă asupra conducerii, un motiv foarte bun pentru care noi trebuie să îi susținem în rugăciune și să ne alăturăm lor în a-L căuta pe Domnul.

[3].* Ellen G. White către A. O. Tait, Scrisoarea 100, 27 august 1896, în Materialele 1888, p. 1607-1608. După ce Olsen a fost înlocuit ca președinte al Conferinței Generale, Ellen White a continuat să își exprime îngrijorarea cu privire la rezultatele nefaste ale eșecului lui de a lua aminte la sfatul trimis din cer. Într-o scrisoare către I. H. Evans, la sfârșitul anului 1897, ea spunea: „Mi-a fost trimisă lumină din partea Domnului că fratele Olsen a respins încrederea care i-a fost dată și nu și-a făcut datoria de a citi, înaintea celor care aveau nevoie, lucrurile pe care i le-am dat” (Scrisoarea 51, 21 noiembrie 1897, nepublicată). Înainte de a trimite copii ale acestei scrisori, Ellen White a schimbat cuvântul „respins” în „neglijat”, exprimând totuși o atitudine izbăvitoare față de fostul președinte care a avut de înfruntat provocări atât de mari.

Dar „neglijarea” Mărturiilor de către Olsen a trecut dincolo de eșecul de a împărtăși aceste Mărturii cu alți lideri, așa cum îi spusese ea, lucru care a alimentat răzvrătirea continuă față de solia și solii de la Minneapolis. Olsen a folosit greșit unele din Mărturiile care i-au fost trimise, ca rezultat al influențelor negative din jurul lui, și s-a alăturat în asuprirea lui Jones și Waggoner. În tot acest timp, Olsen a lăsat impresia că era un susținător credincios al acestor bărbați și al soliei.

După ce a fost trimis în Anglia, în 1892, Waggoner a aflat că „frații din poziții oficiale din America au consimțit” ca el să plece din America, „deoarece ei nu doreau învățăturile și influența” lui în acel loc” (E. J. Waggoner către A. G. Daniells, 24 iulie 1903). Confirmarea a venit din partea lui Ellen White, căreia „îi fusese arătat” că „unii din poporul nostru au fost foarte mulțumiți ca Waggoner să fie îndepărtat din lucrarea de la Battle Creek, fiind numit să lucreze în Anglia” (W. C. White către A. G. Daniells, 30 mai 1902). Din nefericire, opoziția nu a încetat după ce Waggoner a ajuns în Anglia. La scurtă vreme s-au făcut încercări de a-i scurta și lucrarea de peste hotare. Waggoner explică:

„Nu a trecut multă vreme până când frații din America au fost nemulțumiți de situația de aici [din Anglia] și s-au făcut eforturi pentru a distruge controlul pe care ei credeau că îl am asupra acestui câmp. Se credea că D. A. Robinson era prea mult sub influența mea, și el a fost trimis, prin canale obișnuite, în India, ca fiind „omul potrivit pentru acel loc” etc., deși el știa prea bine că fusese trimis nu pentru că era nevoie de el în India, ci pentru că nu era dorit în Anglia. (Nu vreau să spun că oamenii din Anglia nu îl voiau.) Apoi, H. E. Robinson a venit cu ordinul de a-mi zdrobi influența și de a da «tonul lucrării din Anglia». El avea mână liberă și susținerea Conferinței Generale” (E. J. Waggoner către A. G. Daniells, 24 iulie 1903).

J. S. Washburn, care timp de mulți ani au lucrat cot la cot cu Waggoner în Anglia, sumariza într-o scrisoare lungă adresată lui Ellen White, partea pe care O. A. Olsen a jucat-o, ca președinte al Conferinței Generale, în lucrarea ascunsă de a-l ține pe Waggoner la distanță, și cum acțiunile sale au afectat întreaga lucrare din Anglia:

„Fratele Waggoner a fost prezentat într-o lumină falsă și s-a lucrat în mod tainic împotriva lui. Fratele Olsen le-a vorbit și le-a scris fraților Hope și O. O. Farnsworth și a vorbit cu mine împotriva lui D. A. Robinson și a fratelui Waggoner și, cu toate acestea, nu le-a rostit niciun cuvânt în mod direct. S-a observat fățărnicie, trădare și lucruri care mie mi se păreau a fi neadevăr, până când au reușit să scape de fratele D. A. Robinson, toate acestea în numele ordinii și al organizației, când de fapt era doar anarhie și fratele Waggoner, în mod crud, a fost prezentat într-o lumină falsă și privit ca un om periculos care trebuia supravegheat, și asupra a tot ceea ce spunea sau învăța era aruncată o umbră de suspiciune – din partea liderilor, nu a lui D. A. Robinson. Nimeni nu crede mai cu tărie în adevărata ordine și organizare ca fratele Waggoner. Nu l-am auzit niciodată să spună măcar un cuvânt care să indice faptul că el nu ar crede în ordine și organizație, așa cum ne învață Biblia și Mărturiile. Dar el nu crede în politici fățarnice sau în tiranie.

Dar chiar înainte de a pleca din Washington, D.C. și de a veni în Anglia [1891], fratele Olsen mi-a spus că Jones și Waggoner nu erau bărbați practici, ferm convins că ei nu erau în siguranță și că nu prezentau siguranță, aceasta în timp ce el îi trimitea pretutindeni, peste tot în Statele Unite pentru a susține institute. Fie că sunt practici și siguri sau nu, eu știu că învățătura pe care ei și tu o aveți este viață și mântuire pentru mine (…)

Am vorbit despre faptul că fratele Olsen discută cu alții împotriva fratelui Waggoner și a lui D. A. Robinson prin insinuări, dar el nu le spunea nimic direct până când ei nu îi vorbeau despre acest lucru. Fratele Olsen a purtat o discuție lungă cu mine despre aceste lucruri înainte de a vorbi cu ei. Am fost uimit de unele lucruri pe care le-a spus. El a spus că ceea ce a făcut Conferința Generală era conform minții Duhului Sfânt. Ei au cerut călăuzirea Duhului Sfânt și desigur că au primit-o, așa că ceea ce au făcut era bine – nu putea fi altfel. Dar aceasta este doar doctrina infailibilității papale și i-am spus acest lucru (…)

Apoi, H. E. Robinson a fost trimis în Anglia din Conferința Atlantic (…) Fratele Olsen le spusese că au fost trimiși în Anglia pentru a da „ton” lucrării (…) [H. E. Robinson] a continuat să îl critice pe fratele Waggoner înaintea mea și chiar s-a folosit de Mărturiile pe care spunea că fratele Olsen i le trimisese pentru a le folosi „în mod judicios”. El a spus: „Oricine ar avea dreptate, noi știm că dr. Waggoner se înșală în acest punct” (J. S. Washburn către Ellen G. White, 10 februarie 1897, în Manuscripts and Memories of Minneapolis, pp. 302-303, porțiuni nepublicate).

Nu știm să existe astăzi vreo scrisoare a lui Ellen White ca răspuns către Wasburn, dar un an mai târziu, Ellen White îi răspundea lui Waggoner pe un ton care trăda simpatie: „Cât de mulțumită aș fi să te văd și să fiu cu tine. Îmi doresc atât de mult să ne vizitezi în Australia. Au trecut deja câțiva ani de când am considerat Conferința Generală ca fiind glasul lui Dumnezeu și de aceea nu simt nicio dorință de a scrie, deși din nou și din nou am ajuns în punctul în care să cer ca tu să faci o vizită în Australia. Nu poți face acest lucru? Te rog să ne scrii dacă poți veni. Când am aflat că fratele [H. E.] Robinson și soția lui au fost trimiși în Anglia, am spus: este o greșeală. El nu are calificări care să fie de folos și pentru binele Europei; căci, dacă el nu poate conduce, va ruina (…) Cine l-a pus în poziție de putere? De ce l-au pus în acea poziție? El și-a lăsat amprenta acolo unde a făcut rău și acest lucru nu va fi șters cu ușurință. Domnul să te ajute și să te întărească împotriva acestor influențe. Ce face fratele Olsen acum în Europa? Îmi pare foarte rău pentru el. Nu pot simți împreună cu el, așa cum o făceam înainte. El nu a folosit cum trebuie Mărturiile care mi-au fost date pentru el. El a lăsat o impresie greșită, alegând porțiuni din Mărturii și folosindu-se de ele în mod puternic, sărind peste mustrările date lui și altora. Nu îmi pot pune încrederea în el. El s-a opus fraților săi aducând elemente care să lucreze împotriva celor pe care Dumnezeu îi folosea pentru a face lucrarea Sa. Oare nu va judeca Dumnezeu aceste lucruri? Sper să se întâmple ceva care să îmi dea o încredere mai puternică decât cea de acum în Battle Creek și în lucrarea cauzei lui Dumnezeu în instituțiile de acolo” (Ellen G. White către E. J. Waggoner, Scrisoarea 77, 26 august 1898, în Manuscript Releases, vol. 17, pp. 216-217).

Un an mai târziu, Ellen White a pus din nou penița pe hârtie și a scris „cuvinte de povață cu privire la administrarea lucrării lui Dumnezeu”. Din nou, ea își amintea de rezultatele nefaste a așezării atâtor responsabilități pe umerii fratelui Olsen, cu sfătuitori neconvertiți de partea lui:

„Chiar în inima lucrării se doreau a fi recunoscute principii false. Toate aceste chestiuni ar fi trebuit puse înaintea poporului. Ar fi trebuit să Îl căutăm pe Domnul prin rugăciune smerită. Atunci Duhul Sfânt ar fi fost învățătorul lor. Dar conferințele, în general, nu au fost luminate cu privire la ce se făcea. Au fost puși în legătură cu fratele Olsen bărbați care l-au condus și i-au insuflat spiritul lor. Nemustrată, în inima lucrării se vedea corupție. Cauza lui Dumnezeu în instituțiile noastre era pervertită. Oamenii erau înălțați, indiferent de sfatul pe care îl dădea Dumnezeu. Invidia era în floare. Practicile lui Iuda contaminau lucrătorii. Nu sunt cuvinte care să descrie rezultatul punerii bărbaților necredincioși, neconvertiți, în locuri sfinte.” (Manuscrisul 91, 19 iunie 1899, în Manuscript Releases, vol. 13, p. 183).

Deși nu ne dorim să discredităm lucrarea bună a fratelui Olsen, să subestimăm încercările aspre pe care le-a înfruntat, să îl judecăm sau să nu ne vedem propriile noastre slăbiciuni, o apreciere nedreaptă a greșelilor din trecutul nostru ca popor doar ne menține astăzi starea noastră laodiceeană de orbire. Multe relatări istorice publicate de denominațiunea noastră, care ne vorbesc despre președinția lui Olsen, au încercat să prezinte anii lui de slujire ca fiind ani de biruință și succes total, ignorând rezultatele veșnice ale nebăgării în seamă a sfatului ceresc. L. H. Christian comentează perioada de conducere a lui Olsen, spunând că „președintele nou ales al Conferinței Generale”, împreună cu alți bărbați puternici, „a dat startul unei serii de întâlniri de reînviorare în toate părțile Americii”, ca urmare a întâlnirilor de la Minneapolis. Timp de opt ani, Olsen a fost „responsabil în mare parte, sub călăuzirea lui Dumnezeu, de lucrarea puternică de reînviorare care a fost înfăptuită”. (The Fruitage of Spiritual Gifts [1947], pp. 237, 220). Arthur W. Spalding urmează un curs asemănător, descriind anii victorioși de după Conferința de la Minneapolis. Despre Olsen, el spune doar următoarele: „Calmul și duhul lui milostiv au fost foarte eficiente în unirea bisericii în timpul anilor cruciali ai președinției sale, până în 1897” (Captains of the Host [1949], p. 367).

A. V. Olsen, cu ajutor din partea lui Arthur L. White și a White Estate, recunoaște că întâlnirile de la Minneapolis au fost urmate de controversă, dar descrie președinția lui Olsen ca fiind supusă și sprijinind sfatul Spiritului Profetic, rezultând în cele din urmă în biruință: „Fratele Olsen a fost un bărbat temător de Dumnezeu și sufletul lui a fost tulburat văzând și auzind ce se petrecea la Battle Creek. Cu ajutorul lui Dumnezeu, el a trudit să aducă pace și armonie. Cu bucurie a susținut-o pe sora White, în eforturile ei nobile și stăruitoare de a aduce îmbunătățiri situației, și el s-a bucurat împreună cu ea, după cum am văzut și într-un capitol anterior, atunci când bărbații au început să se predea și să își mărturisească greșelile.” (Through Crisis to Victory: 1888-1901 [1966], p. 116).

Gânduri asemănătoare au fost scrise și în compilațiile lui Ellen White, publicate de White Estate. În 1923, Mărturii pentru pastori și slujitorii evangheliei a fost publicată de White Estate, fiind una dintre primele compilații publicate după moartea lui Ellen White. În această carte sunt incluse fragmente din mai multe Mărturii trimise către Battle Creek în decada 1890. În 1962 a fost publicată a treia ediție Mărturii pentru pastori, cu un adaos de douăzeci și două de pagini, „Prefață istorică”, scrise de Arthur L. White, cu scopul de a oferi cititorului „o cunoaștere a circumstanțelor existente în momentul scrierii acelor solii”. Deși cartea conține Mărturiile scrise în primul rând în perioada 1890 până în 1915 – anul în care Ellen White a murit – majoritatea prefațelor încearcă să abordeze probleme legate de Conferința de la Minneapolis din 1888 și rezultatele ei, până la sfârșitul secolului. Se pare că prefața a fost scrisă ca răspuns la proaspătul interes pentru 1888, după ce Robert J. Wieland și Donald K. Short au trimis materialul „1888 Re-examined” Conferinței Generale. De aceea este interesant să observăm că prefața la Mărturii pentru pastori urmează îndeaproape conceptele găsite în cartea lui A. V. Olsen, Through Crisis to Victory: 1888-1901, publicată în 1966. E oarecum de înțeles, din moment ce Olsen a murit în 1963, moment în care cartea a fost sponsorizată de Ellen G. White Estate Board, al cărei secretar era Arthur L. White.

Toate aceste informații ne aduc în punctul de față. În prefață, unde sunt adresate câteva probleme care au apărut după întâlnirea de la Minneapolis, se declară următoarele despre O. A. Olsen, fostul președinte al Conferinței Generale: „Fratele Olsen, un bărbat care simpatizase pe deplin adevărul neprihănirii prin credință și fusese dintotdeauna loial sfaturilor Spiritul Profeției, a descoperit că îi era greu să rezolve anumite probleme existente la Battle Creek” („Prefață istorică”, în Mărturii pentru pastori și slujitorii evangheliei, xxvi). Acele probleme de la Battle Creek sunt puse în mare parte doar la picioarele câtorva bărbați, despre care fratele Olsen, „în speranța că se va putea opune efectelor rele ale unei asemenea influențe, a pus la dispoziția pastorilor bisericii multe dintre soliile ce conțineau sfaturile adresate lui și altor conducători din Battle Creek în această perioadă critică” (Ibidem, xxix). Astfel, perioada președinției lui Olsen este văzută, în fond, ca o perioadă pozitivă, în care au fost făcute doar câteva greșeli izolate de câțiva oponenți ai soliei de la Minneapolis, care în cele din urmă au fost anihilate de victorioasa Conferință Generală din 1901.

LeRoy E. Froom a fost de neclintit și a continuat să emită concepte asemănătoare în bine cunoscuta sa lucrare istorică. El nu doar că a scris lucruri foarte pozitive despre președinția lui Olsen, ci a încercat să îndepărteze orice sugestie că ar putea fi altfel: „Relatarea despre conducerea spirituală a lui Olsen este clară și fidelă, și sprijinul lui hotărât și conducerea sa dreaptă în sfera cuprinzătoare a neprihănirii prin credință stă clar înaintea noastră (…) Anii de conducere ai lui Olsen au fost marcați de loialitate și înaintare (…) A început o perioadă binecuvântată de reînviorare și reformă  (…) Mulți se aflau încă în nedumerire și anxietate. Dar Olsen părea să simtă implicațiile spirituale ale chestiunii în discuție și a oferit o conducere tăcută, dar eficientă, drept soluție (…) Calmul și spiritul blând al lui Olsen au ajutat la unificarea bisericii în acest timp dificil și la înaintarea soliei de la Minneapolis în timpul celor nouă ani cruciali ai președinției lui, după 1888 – adică din 1888 până în 1897. El a avut o influență vindecătoare, unificatoare și de ajutor, după tensiunile furtunoase de după sesiune (…) Mandatul lui Olsen a fost o vreme de trezire din starea de mulțumire de sine și încredere în forțele proprii, renaștere adusă prin acceptarea tot mai largă a soliei neprihănirii prin credință.” (Movement of Destiny, [1971], pp. 360-363).

De asemenea, Froom a atras atenția asupra anilor 1890, ca o perioadă de mare reînviorare, fără a include posibilitatea ca mesajul să fie împiedicat în vreun fel: „Pe bună dreptate nu se poate spune că Olsen a respins sau a slăbit solia neprihănirii prin credință, sau că a condus, îndreptat sau stârnit într-o astfel de direcție. Din contră, aceștia au fost primii ani de înaintare constantă și s-a răspândit prin reînviorări în colegii, biserici, institute și întâlniri de tabără (…) Fără îndoială că nu poate fi interpretată ca respingere. Din contră, a fost chiar invers. Waggoner și Jones, în deceniul care a urmat după 1888, au fost profesori biblici de seamă în biserică – și acest lucru datorită acțiunii conducerii bisericii. Aceasta nu este respingere.” (Ibidem, pp. 363-364).

În continuare, Froom susține că orice insinuare a „unei respingeri a soliei de la Minneapolis” sau a unui impact negativ asupra progresului soliei din partea conducerii Conferinței, „poate fi încadrat ca defăimare a caracterelor celor morți”. Froom le mai amintește cititorilor lui că scrierea lui nu a fost singura „mărturie a celui mai bine informat”. Bărbați precum „Oliver Montgomery, L. H. Christian, A. W. Spalding, A. V. Olson, Norval Pease, A. L. White, R. L. Odom și alții, inclusiv acest scriitor – sunt una în respingerea acuzației de neloialitate față de adevăr și încredere din partea liderilor de după 1888.” (Ibidem, pp. 364, 370).

George R. Knight, timp de decenii, a promovat aceeași idee cu privire la conducerea Conferinței Generale în perioada anilor 1890: „De fapt, după cum am observat de mai multe ori înainte, mandatele lui O. A. Olsen (1888-1897) și G. A. Irwin (1897-1901) de la Conferința Generală au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a-i pune pe Jones și Waggoner în fruntea adventismului începând cu anul 1889, până la sfârșitul secolului. Astfel, ei nu doar că au fost vorbitorii principali la fiecare sesiune a Conferinței Generale în anii 1890, ci aveau acces liber în biserică prin casele de editură (…) Este greu să ne imaginăm că ar putea exista administrații mai susținătoare pentru solii din 1888. Slujbașii de la Conferința Generală nu au acordat altor teologi din istoria denominațiunii mai multă importanță decât lui Jones și Waggoner. Ei nu au fost deloc respinși de administrațiile de după 1888” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message [1998], pp. 145-150, sublinieri în original).

Dar pretențiile acestor bărbați, combinate, nu pot elimina Mărturiile lui Ellen White, la care toți acești bărbați au avut acces liber, dar totuși și-au întors privirea de la ele. Deși ar trebui să pășim cu grijă atunci când privim spre provocările cu care s-a confruntat Olsen și la biruințele pe care le-a obținut, este esențial pentru noi astăzi să privim cu sinceritate înspre eșecurile lui și ale liderilor și administrației bisericii în acei ani cruciali. Toată nesinceritatea fățișă cu privire la istoria noastră, prin care se încearcă să se vadă toate lucrurile în roz privind înspre trecut și se ignoră Mărturia lui Isus, doar ne condamnă la starea de laodiceeni, bogați, îmbogățiți, care nu duc lipsă de nimic” (Apocalipsa 3:17).

[4].* Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 96, 5 iunie 1896, în Materialele 1888, p. 1575, sublinieri și paranteze adăugate. Această scrisoare pe care Ellen White i-a adresat-o lui Uriah Smith a fost transcrisă de Marian Davis cu următoarea notă: „Paginile atașate ne prezintă câteva puncte care i-au fost prezentate sorei White noaptea trecută și care dorea să ți le trimită ție. De câteva zile ea a suferit din cauza efectelor unei răceli și a lucrului peste măsură, de aceea astăzi nu poate citi sau scrie.” Scrisoarea nu a fost publicată până în 1952, în „The Law in Galatians: Two Significant Statements”, Review and Herald, 13 martie 1952, p. 6.

Pentru mai multe informații cu privire la controversa referitoare la legea în Galateni și pentru o descriere modernă a ceea ce a avut loc în 1888 și după aceea, care ne prezintă biruința și acceptarea soliei, vezi Ron Duffield, Întoarcerea ploii târzii, vol. 1, cap. 1 – „Ploaia târzie și marea strigare care va veni”, 58-82; cap. 6 – „Trei răspunsuri”, pp.  163-178.

[5]. O. A. Olsen către W. W. Prescott, 3[0] august 1896, pp. 4-5, sublinieri adăugate.

[6].* Special Testimony to Battle Creek Church (1896), includeau la acea vreme mai multe scrisori și manuscrise nepublicate (majoritatea din care am citat mai sus): Ellen G. White către S. N. Haskell, Scrisoarea 38, 30 mai 1896; Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 57, 1 mai 1895; „Experience of the Golden Calf an Example for God’s People Today”, Manuscrisul 16, 10 mai 1896; Ellen G. White către frații din poziții de răspundere din America, Scrisoarea 5, 24 iulie 1895.

[7]. O. A. Olsen, remarci introductive, 18 noiembrie 1896, Special Testimony to Battle Creek Church, pamphlet no. 154, pp. 1-2.

[8].* Vezi Don F. Neufeld, ed., „Ballenger, Albion Fox”, Seventh-day Adventist Encyclopedia, vol. 10, p. 121. Pentru informații cu privire la experiența convertirii lui Ballenger, vezi Ron Duffield, Întoarcerea ploii târzii, capitolul 17, pp. 437-469. Pentru a vedea un exemplu al felului în care a lucrat cu A. T. Jones în domeniul libertății religioase, vezi A. F. Ballenger, „Lessons From the Closing of the Marlowe Theater”, General Conference Daily Bulletin, 6 martie 1893, pp. 487-489. Există unele dovezi că, la întâlnirile de reînviorare „Receive Ye the Holy Ghost” de la sfârșitul secolului, au pătruns unele vederi mai extremiste, dar în 1899, Ellen White l-a descurajat pe Ballenger să accepte o funcție care implica partea financiară și nu evanghelizarea, spunând următoarele: „Lucrarea ta ți-a fost încredințată de Dumnezeu. Lucrarea de evanghelist este chemarea ta și în niciun caz nu trebuie să privești cu ușurință responsabilitățile tale morale” (Ellen G. White către A. F. Ballenger, Scrisoarea 90, 6 iunie 1899, în Manuscript Releases, vol. 11, p. 47). Din nefericire, Ballenger a început să se depărteze de la învățăturile fundamentale adventiste despre sanctuar după intrarea în noul secol și la scurtă vreme după aceea, în 1905, a părăsit biserica.

[9]. A. F. Ballenger, „Who is on the Lord’s Side?” Predică susținută în tabernacolul din Battle Creek, Sabat, 25 septembrie 1897, în Review and Herald, 5 octombrie 1897, p. 629.

[10]. Ellen G. White, „Pray for the Latter Rain”, Review and Herald, 2 martie 1897, sublinieri adăugate.

[11]. A. F. Ballenger, „Who is on the Lord’s Side?” Review and Herald, 5 octombrie 1897, p. 629.

[12]. Din nou, Ballenger cita din Ellen White, Special Testimony to Battle Creek Church (1896), p. 30.

[13]. A. F. Ballenger, „Who is on the Lord’s Side?” Review and Herald, 5 octombrie 1897, p. 629.

[14].* Ibidem. Ellen White rezona cu aceste gânduri despre rugăciunea lui Daniel, în 1902, în contextul lucrării pentru sud: „Este nevoie de rugăciune precum cea rostită de Daniel. Dacă a fost vreodată un popor care să trebuiască să înalțe o astfel de rugăciune, acela este poporul adventist de ziua a șaptea. În rândul lor se observă atât de multă încredere în sine, atâta îngâmfare. Domnul a trimis lumină poporului Său, dar nu s-a luat seama la Mărturii” (Ellen G. White către A. G. Daniells, 16 noiembrie 1902, nepublicată. O declarație asemănătoare se găsește și în Spalding and Magan Collection, p. 346).

[15].* Note editoriale, Review and Herald, 28 septembrie 1897, p. 634. Se pare că unii istorici fac eforturi pentru a discredita toată mișcarea „Receive Ye the Holy Ghost” a lui Ballenger, care a început în vara lui 1897, din cauza fanatismului care s-a observat în anii de mai târziu. Vezi, de exemplu, Bert Haloviak, „Pioneers, Pantheists, and Progressives: A. F. Ballenger and Divergent Paths to the Sanctuary” (manuscris nepublicat, Office of Archives and Statistics, Conferința Generală a Adventiștilor de Ziua a Șaptea, Washington, D.C., iunie 1980), pp. 2-10; George R. Knight, 1888 to Apostasy, pp. 169-170. Cu toate acestea, Ron Clouzet ne oferă o vedere echilibrată, afirmând: „Trebuie să fim cinstiți, mult din ceea ce Ballenger a împărtășit în acei ani era învățătură biblică corectă – chiar dacă era puțin extremă – și a condus mulți oameni să se predea lui Dumnezeu.” (Cea mai mare nevoie a adventismului: revărsarea Duhului Sfânt,  p. 190).

[16]. E. A. Sutherland, „The Illinois and Indiana Camp-Meetings”, Review and Herald, 27 septembrie 1898, p. 622.

[17]. G. A. Irwin, „Sermon”, Sabat dimineața, 8 iulie 1899, în Australasian Union Conference Record, No. Special 1, 10 iulie 1899, pp. 10-12, sublinieri adăugate.

[18]. Ellen G. White către S. M. I. Henry, Scrisoarea 96, 21 iunie 1899, în Solii alese, vol. 3, p. 51; Ellen G. White, „The Close of the Conference”, Australasian Union Conference Record, 28 iulie 1899, p. 13.

[19]. S. N. Haskell, „Bible Study: The Third Angel’s Message”, Australasian Union Conference Recorder, No. Special 4, 17 iulie 1899, pp. 9-10.

[20]. A. T. Jones, „Predica 15”, Solia îngerului al treilea, General Conference Daily Bulletin, 23 februarie 1893, p. 359.

[21]. Ellen G. White către W. Ing, Scrisoarea 77, 9 ianuarie 1893, în General Conference Daily Bulletin, pp. 419-420.

[22]. Ellen G. White către Emma și Edson White, Scrisoarea 84, 14 noiembrie 1894, în Manuscript Releases, vol. 16, p. 38.

[23]. Ellen G. White, „Whosoever Will, Let Him Come”, Review and Herald, 6 octombrie 1896.

[24]. Ellen G. White, „The Loving Watchcare of Jesus”, Union Conference Record (Australasian), 15 octombrie 1898.

[25].* Ellen G. White, Hristos, lumina lumii (1898), pp. 633-634. Din nefericire, în Index to the Writings of Ellen G. White, declarația lui Haskell din 1899 se găsește la secțiunea „Afirmații atribuite din greșeală lui Ellen G. White”, doar cu următoarea explicație scurtă: „Fratele S. N. Haskell a citat această referință din memorie într-o predică publicată în 1899. În anul 1892 nu a fost publicat niciun Bulletin și nici nu a fost găsită afirmația în orice sursă publicată sau nepublicată.” (vol. 3, p. 3192; la http://www.whiteestate.org/issues/faq-mist.html#mistaken-section-d11, accesat la 30 ianuarie 2012). Ar fi fost mai ușor ca cititorii să fie îndrumați înspre Bulletin din 1893 al White Estate, cu o explicație simplă.

[26]. S. N. Haskell, „Bible Study: The Third Angel’s Message”, Australasian Union Conference Recorder, No. Special 4, 17 iulie 1899, p. 10.

[27]. W. C. White, „Bible Study Hour: Confidence in God”, 30 mai 1913, în General Conference Daily Bulletin, 1 iunie 1913, p. 219. Vezi și Arthur L. White, The Later Elmshaven Years: 1905-1915, p. 445.

[28]. G. B. Starr, Fifty Years With One of God’s Seers, manuscris nepublicat [ - 1928], p. 105. Aparent, Ellen White nu a avut o casă în Sydney decât după februarie 1897, unde ocupa o cameră mobilată închiriată, amenajată pentru vizitele ei în oraș (vezi Arthur L. White, The Australian Years: 1891-1900, p. 291).

G. B. Starr a citat în continuare următoarea afirmație a lui Ellen White, din 1903: „Din punct de vedere fizic, dintotdeauna am fost un vas spart; și totuși, chiar și la o vârstă înaintată, Domnul continuă să lucreze în mine prin Duhul Său cel Sfânt pentru a scrie cele mai importante cărți care vor veni vreodată înaintea bisericilor și a lumii. Domnul scoate în evidență ce poate să facă prin vase slabe. Viața pe care mi-o cruță o voi folosi spre slava Lui. Când El va vedea potrivit să mă treacă la odihnă, soliile Sale vor fi o forță și mai vitală decât atunci când mijlocul plăpând prin care au fost trimise, era în viață.” (Ellen G. White, „The Time of the End”, Manuscrisul 122, 9 octombrie 1903, în Manuscript Releases, vol. 8, p. 428).

[29]. Fred Bischoff, „A Second Look at – The Importance of the Adventist Pioneers, part 4 (concluzie)”, Lest We Forget, trimestrul patru, 2001, p. 2; la http://www.aplib.org/files/lwf/LW-FV11N4/pdf.