„La Forest Park. «Relele legislației religioase»”
The Topeka Daily Capital 11, 111, p. 4

Cuvântarea de seară a fratelui A. T. Jones cu tema „Relele legislației religioase” a debutat prin oferirea răspunsurilor la câteva întrebări scrise, iar apoi vorbitorul a spus: „Subiectul din această seară este despre implementarea poruncii a treia în baza legilor care interzic blasfemia. Citește cele spuse de judecătorul Cooley, citându-l pe Justice Story, care definește blasfemia: «A vorbi de rău despre Divinitate.» Ce rău îmi poate face mie acest lucru? În ce fel încalcă acest lucru drepturile aproapelui meu – «A vorbi de rău despre Divinitate cu un scop rău, pentru a-i diminua demnitatea.» Dacă oamenii vorbesc de rău un idol, îl jefuiesc de demnitatea sa, însă demnitatea sufletului nu poate fi micșorată de nimic din ceea ce pot face oamenii. Asemenea legi aparțin păgânismului, nu creștinismului. «Blasfemia implică mai mult decât negarea unei religii – trebuie să existe un motiv rău.» Am auzit un pastor rostind o blasfemie de la amvon, dar nu a putut fi dat în judecată pentru că nu a existat niciun motiv rău. De fapt, nimeni nu este dat în judecată în temeiul unor astfel de legi, cu excepția cazului în care se manifestă fanatism religios și răutate față de cineva care nu este agreat. «Trebuie să existe o încercare răuvoitoare și premeditată de a diminua respectul oamenilor față de Divinitate și față de religia acceptată.» Aici este punctul vital. Oamenii pot blasfemia oricare altă religie, mai puțin religia acceptată, iar această religie este, în general, cea greșită. Creștinismul nu este niciodată popular, nici religia acceptată și nici nu caută să fie impus de puterea civilă. «Pot fi rostite cuvinte blasfematoare, însă nu vor fi sancționate dacă nu sunt rostite cu răutate.» Așadar, legea trebuie să cerceteze intențiile inimii, și acest lucru se realizează «prin însăși natura cuvintelor». Ei bine, atunci, într-un proces cu jurați, care își asumă dreptul de a judeca, sunt rostite cuvinte – sunt ele rostite într-o manieră răutăcioasă? Acest lucru trebuie înțeles din cuvinte, așa că este lăsat pe seama juraților să definească blasfemia și, cum jurații sunt reprezentați de semenii noștri, se petrece ceea ce Bancroft spune că se întâmpla în perioada coloniilor: «Cea mai mare crimă, sau ceea ce doisprezece oameni au decis să fie!» Oricine are dreptul absolut de a diminua respectul oamenilor față de religia acceptată, dacă el crede că este greșită. Oare nu au vrut apostolii o religie acceptată, pe care oamenii o respectau, și au trebuit să-și diminueze respectul pentru ea? Nu a trimis Mântuitorul oameni pentru a face chiar această lucrare? Nu au vizat acești oameni în mod direct această diminuare a respectului față de îndatoririle lor? Nu sunt oare îndatoririle chinezilor la fel de sacre pentru ei pe cât sunt ale noastre pentru noi? Dacă reverența lor nu este micșorată, ce sprijin poate obține creștinismul altfel? Prin urmare, nu au oamenii dreptul de a face această lucrare? Cu siguranță. Dacă acum China ar alunga pe toți misionarii creștini, nu ar pune în aplicare principiile enunțate de Justice Story și de alte state care dețin astfel de legi – toate acestea aparținând unei «religii stabilite»? «Legile împotriva Sabatului creștin nu sunt atât de ușor de apărat», spune Bancoft, «dar ele sunt în aceeași categorie cu legile împotriva blasfemiei.»”

Vorbitorul citește din legile statului Pennsylvania pentru a arăta caracterul legi care interzice blasfemia, din cauza necesității publice „de a păstra liniștea publică”. Ce altceva a mai făcut Roma în zilele apostolilor? I-a omorât tocmai pentru că făceau acest lucru. Foarte bine, atunci Roma avea dreptate când îi omora pe creștini. Nu a făcut Luther exact același lucru și nu l-a interzis papalitatea? Nu a murit Ian Hus pentru că a făcut acest lucru? Nu a fost corect ca guvernul să-i pedepsească? Și atunci, nu sunt toate aceste legi opuse evangheliei lui Hristos? Cu siguranță sunt! Vorbitorul a citit apoi din aceeași lucrare pentru a arăta cum au apărut deciziile de mai sus – în urma unei dezbateri într-o adunare de dezbateri, unul dintre membrii ei spunând: „Scripturile erau o  fabulație și spuneau minciuni.” A fost amendat cu 50 de dolari pentru a-l convinge că nu erau o fabulație și că nu spuneau minciuni. De cât timp ar fi nevoi, în această manieră, pentru a-i convinge pe necredincioși de adevărul Bibliei? El a citit o decizie a președintelui Curții Supreme, Kent, potrivit căreia insultarea religiei este o libertate împotriva libertății de exprimare și, practic, motivul pentru care blasfemia este pedepsită, este acela că este o ofensă împotriva religiei populare. Religia creștină este o negare a religiei populare, iar Isus a fost acuzat de blasfemie și ar fi putut muri din cauza aceasta, dacă ei ar fi putut să confirme acest lucru. El i-a demascat și i-a ocărât pe farisei, exponenții religiei populare, iar pentru ei acest lucru a fost „răutăcios”, iar ei executau principiile acestor decizii.

Au fost date citate din Kent având același subiect ca cele din Story și Bancroft. Legile nu sunt greșite pentru că blasfemia este corectă, ci pentru că statul încearcă să pedepsească o greșeală cu care el nu are nimic de-a face. Domnul Kent recunoaște că legile nu erau decât continuări ale legilor coloniale, care au stabilit păzirea Sabatului, moartea prin spânzurare pentru vrăjitorie etc. Mai mult, aceste legi fac apel la legile englezești, care aparțin unei uniri a bisericii cu statul, și nu unei republici, în care acestea sunt distincte. Ele aparțin, așadar, doar acelei teocrații superstițioase de pe vremea coloniilor, Mariei celei Sângeroase[1] și Europei.

Vorbitorul a citit din nou din Kent cu privire la acest lucru, care face referire la guvernele păgâne din antichitate și din Europa papală, pentru a-și susține decizia. De ce a făcut referire la Biblie? Deoarece cuvintele lui Hristos nu ar fi confirmat cele spuse de el, cu toate că el încerca să-și fundamenteze decizia pe principiile religiei creștine. Porunca lui Hristos de a-ți „iubi vrăjmașii” nu sprijină persecuțiile pentru blasfemie. Aceste legi au pătruns în țara noastră prin puterea papală, Henry al VIII-lea fiind numit apărătorul credinței de către Papa, iar după rebeliunea sa, s-a pus în fruntea Bisericii Anglicane, care este în realitate o papalitate, doar că în fruntea ei se afla Henric al VIII-lea în locul Papei. Astfel, sistemul englezesc este papalitatea, doar că la un pas distanță, iar coloniile noastre, fiind fondate pe legi englezești, formează o linie directă de legi până la papalitate și în spatele întregului păgânism din care a luat naștere papalitatea. Asemenea legi nu ar trebui să-și găsească niciodată locul în legislația unei țări libere. Și aceste legi au fost implementate de oameni care au presupus că nu încalcă credința nimănui, chiar dacă au împiedicat un om să spună ceva împotriva religiei acceptate. Ce drept are o națiune de a spune cuiva: „Nu ne propunem să încălcăm credința ta”, dacă nu are la îndemână mijloacele necesare pentru a stabili ce crede cineva? Nu implică aceasta inchiziția?

[1] Regina Maria I a Angliei, cunoscută și sub porecla de „Bloody Mary” (n.tr)