„Întâlnirea de tabără. Discuție”
The Topeka Daily Capital, 11, 113, p. 4

Fratele A. T. Jones a atras atenția asupra versetului din Isaia 61:1: „Domnul M-a uns să...”

De ce ar trebui să credem atunci că ziua răzbunării Domnului nostru a fost predicată când a venit Hristos? Pentru că nu poate avea loc decât după ce vine ziua Domnului. Introduc acest lucru pentru a arăta că două evenimente nu se succed neapărat datorită faptului că sunt menționate împreună. Eu cred că judecata este cea la care se face refere în versetul 10.

Isus ilustrează modul în care va avea loc venirea Sa prin parabola smochinului din Matei 24 și indică semnele care vor fi văzute de generația care va trăi când se vor împlini toate acestea. Ultimul dintre aceste semne a fost văzut în 1833, deci nu mai poate dura mult. Dar nu se interpretează „această generație” ca fiind „acest popor”, adică evreii. Nu, pentru că „această generație” nu erau evreii cărora le vorbea Hristos, ci aceia ce vor vedea semnele.

Fratele Jones a afirmat că opinia publică trebuie modelată, așa cum a afirmat fratele Sharp, dar oare va fi nevoie de mai mulți ani? Dacă ne amintim faptul că cea mai intensă opinie publică este modelată foarte repede, s-ar putea să nu fie nevoie de mult timp. Priviți la evoluția opiniei publice împotriva sclavie. Timp de ani de zile, aboliționiștii au fost priviți drept criminali, dar opinia, schimbându-se încet la început, s-a răspândit rapid în toată țara. Acest lucru arată că opinia publică se dezvoltă în funcție de modul în care este introdus subiectul. Mișcarea duminicală este mai avansată decât a fost problema sclaviei și nu văd nicio obiecție față de venirea grabnică a lui Hristos din acest motiv.

„Întâlnirea de tabără. Guvernarea bisericii”
The Topeka Daily Capital, 11, 113, p. 4

Predica de după-amiază

Doamna White neputând să vorbească, fratele A. T. Jones și-a continuat predicile cu privire la „guvernarea bisericii”. Începem cu 1 Corinteni 14:11-25 unde este arătat că biserica din Corint părea să își dorească darul limbilor mai mult decât pe oricare altul. Astfel, Pavel le spune să își dorească mai degrabă darul profeției, deoarece o limbă necunoscută era un semn pentru necredincioși, în timp ce profeția era pentru întărirea bisericii, vorbirea în limbi nefiind de niciun folos ascultătorilor, dacă nu era tălmăcită. Acum să citim de la versetul 26 în continuare. Aici ni se spune să păstrăm tăcerea dacă cineva are darul limbilor, dar nu este cine să tălmăcească. Atunci la ce folosește darul dacă este nevoie de cei doi pentru a-l face util? De ce să nu-l lăsăm numai pe cel ce tălmăcește să vorbească? Deoarece versetul 22 ne spune că acesta este un semn pentru necredincioși. Acum, dacă toți ar vorbi în limbi, necredincioșii ar crede că toți sunt nebuni, dar dacă unul singur profețește, secretele sale cele mai intime pot fi dezvăluite și el poate fi convertit și se pocăiește. Dacă un necredincios îl aude pe aproapele său, pe care îl cunoaște, cum vorbește într-o limbă necunoscută, iar un alt semen de-al lui se ridică și îi explică vorbele, este obligat să realizeze că este o putere mare care îi conduce pe toți. Am prezentat acest lucru pentru a vă arăta cum lucrează darurile împreună. Acum, versetele 27, 28 și următoarele – voi sunteți mădulare ale trupului, iar Dumnezeu le-a așezat în trup după bunul Său plac, ilustrând biserica și membrii ei sub forma unui trup, și a pus mădularele nu ca să fie pe placul lor, ci ca să fie pe placul Lui. De aceea, dacă dumneavoastră și cu mine încercăm să punem membrii în biserică după cum ne convine nouă, e posibil să facem o lucrare bună așa cum s-ar face dacă L-am lăsa pe Dumnezeu să o facă? Dacă toți sunt controlați de Domnul, acțiunile mele vor fi pe placul Lui dacă preiau din mâna Lui controlul asupra membrilor? Cum a pus Dumnezeu membri: apostoli, profeți, învățători, după aceea pe cei ce au darul minunilor, ajutorării, conducerii, vorbirii în felurite limbi. Darul învățării, deci, nu trebuie privit ca unul dintre cele din urmă, fiind al treilea pe listă și înaintea minunilor, astfel că este un lucru mai mare să-i înveți pe alții cuvântul lui Dumnezeu decât să faci minuni.

Acum să deschidem la Romani 12:6-8 și să citim despre alte daruri care se completează unele pe altele. Cineva poate avea capacitatea de a învăța pe alții, dar poate să nu fie în stare să îmbărbăteze, lucru pe care altul îl are fără a avea capacitatea de a învăța pe alții. Lucrând împreună, ei sunt un ajutor unul pentru celălalt. Dumnezeu poate și îi va binecuvânta pe fiecare în parte, dar uniți, ei vor deveni o putere. Astfel stând lucrurile, nu ar trebui să existe niciodată loc pentru gelozie și invidie în biserica lui Hristos. Pavel merge și mai departe în 1 Corinteni 12:31. Dar el spune să „doriți cu ardoare darurile cele mai bune”. Nu este aceasta atunci o poruncă din partea Domnului? Facem noi acest lucru? Dacă nu, de ce oare? Citiți de asemenea capitolul 14:1 – să râvniți după darurile spirituale; și capitolul 12:1 – cine nu vă va lăsa neștiutori? Hristos. Suntem neștiutori? Studiem noi darurile spirituale? Dacă nu credem în ele, atunci nu vom avea cunoștință de ele, deoarece credința trebuie întotdeauna să meargă înaintea cunoașterii. Dacă noi credem, urmează dorința, iar apoi „doriți cu ardoare darurile cele mai bune”. „Vă voi arăta o cale nespus mai bună.”

Să presupunem că am putea obține toate aceste daruri dacă le dorim, ce bine ne-ar face? Niciunul. Dacă cineva din acest loc ar putea vorbi în limbi îngerești, ar avea toate celelalte daruri și ar avea toată bunăvoința și credința, nu ar avea nicio valoare. Dacă am putea obține toate aceste daruri numai prin faptul că le râvnim, nu ar fi de niciun folos; fără dragostea lui Dumnezeu în inimă, revărsată prin credința în Isus Hristos, am fi niște chimvale zăngănitoare. Cum să le obținem atunci pentru a ne fi de folos? Prin a primi dragostea lui Dumnezeu. Dacă ne-ar fi date numai pentru că le dorim, nu le-am aprecia și nu le-am folosi pentru onoarea și slava lui Dumnezeu. Ce este atunci dragostea și ce face ea? „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate.” Va suferi și va fi bună atât timp cât va exista, nu se va răzvrăti și nu-și va pierde cumpătul. Dacă suntem acuzați pe nedrept, n-ar trebui să ne bucurăm că nu este adevărat și să-i mulțumim lui Dumnezeu că nu este așa? 1 Petru 2:19-23. Nu este nicio slavă dacă suntem corectați pentru greșelile noastre și ne supunem, dar dacă dăm dovadă de răbdare în fața unor reproșuri false, atunci Dumnezeu este mulțumit de noi, iar lucrul acesta este plăcut înaintea lui Dumnezeu. Acesta este harul lui Dumnezeu, care ne face în stare să suportăm acest lucru. Cel care are dreptate își poate permite să aștepte și nu va pierde niciodată făcând aceasta. Hristos ne este un exemplu în acest sens pentru noi. Omul care știe că are dreptate și că este nevinovat poate să-și încredințeze cauza Domnului și să aștepte cu răbdare; El îi va face dreptate în modul cel mai potrivit. Aceasta a fost metoda lui Hristos, iar El era întruchiparea dragostei. Dragostea nu invidiază. Invidia înseamnă a avea vederi antagonice, a privi cu dispreț durerea, neliniștea sau nemulțumirea cauzată de superioritatea sau succesul altcuiva, fiind în general însoțită de dorința de a-l vedea eșuând. Deci, oricine invidiază pe altcineva își mărturisește propria nevrednicie. Am avut și noi asemenea sentimente? Ei bine, aceasta este invidie și nu dragoste.