Căutând să descoperim cauza celor Şapte Trâmbiţe – capitolul 1 – am urmărit istoria Bisericii şi a apostaziei de-a lungul primelor trei faze. Acest lucru ne-a condus la formarea papalităţii. În sfatul dat de Hristos Bisericii Sale în următoarea ei fază, El este forţat să vorbească despre „câteva lucruri” pe care le are împotriva ei; şi motivul pentru care s-au găsit aceste lucruri împotriva ei este că o îngăduie pe „Izabela, femeia aceea care se autointitulează profet.” Apocalipsa 2:20. (KJV)

În istoria vechiului Israel, Izabela este femeia păgână cu care s-a căsătorit regele Ahab, care şi-a adus cu ea închinarea şi practicile păgâne, printre care, cea mai de seamă, închinarea la soare. Însă, ea nu s-a mulţumit numai să aducă închinarea ei păgână şi zeul ei, ci a căutat să substituie întreaga închinare a lui Dumnezeu, şi chiar pe Dumnezeu Însuşi, forţându-i tot poporul să se închine soarelui prin Baalii pe care i-a introdus. Acest lucru l-a făcut cu atâta severitate prin puterea pe care o avea de a persecuta, încât în Israel nu au mai rămas decât „şapte mii care nu-şi plecaseră genunchiul înaintea lui Baal.” Şi chiar şi aceştia erau atât de împrăştiaţi şi ascunşi, încât profetul Ilie credea că numai el a rămas atunci când îl căutau ca să-l omoare.

Corespunzător acestei a patra faze a Bisericii din cursul celor Şapte Biserici, este cea de-a Patra Pecete din seria celor Şapte Peceţi. Căci este scris: „Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: ‚Vino şi vezi!’ M-am uitat şi iată că   s-a arătat un cal gălbui. Cel ce stătea pe el se numea Moartea şi împreună cu el venea, după el, Locuinţa Morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului.” Faptul că aici se vorbeşte despre uciderea sfinţilor lui Dumnezeu este clarificat de chiar următorul verset: „Când a rupt Mielul pecetea a cincia, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră.” Apocalipsa 6:7-9.

Toate acestea ne conduc la aplicarea expresiei „Izabela, femeia aceea”, asupra papalităţii, în dispensaţiunea creştină.

În timpul domniei Izabelei, atunci când regele l-a acuzat pe Ilie ca fiind cel „ce nenoroceşte pe Israel”, profetul a răspuns: „Nu eu nenorocesc pe Israel, ci tu şi casa tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile Domnului şi v-aţi dus după Baali.” 1 Regi 18:17, 18.

Izabela din vechime a făcut ca poporul nu doar să uite poruncile lui Dumnezeu, ci şi să cinstească idolii. Şi ea nu doar i-a făcut să uite poruncile lui Dumnezeu şi să venereze idolii, ci să venereze şi soarele.

La fel s-a întâmplat şi cu Izabela modernă: odată cu formarea papalităţii, a fost introdusă idolatria – închinarea la icoane – şi aceasta s-a întins până când a ajuns universală în Biserică. Iar atunci când, în secolul al şaptelea, s-au făcut eforturi pentru a o abandona, Biserica Romei, sub Papa Grigore II şi succesorii săi, a apărat icoanele şi închinarea la ele susţinându-şi cauza până când cel de-al şaptelea Conciliu general, din 24 septembrie până în 23 octombrie 787, cel de-al doilea Conciliu de la Nice, a confirmat printr-un decret închinarea la icoane, şi a stabilit-o ca parte legitimă din închinarea catolică. „Scena a cuprins pe reprezentanţii Papei Adrian şi pe patriarhii din răsărit; decretele au fost formulate de preşedintele Tarasius şi ratificate prin aclamaţiile a 350 de episcopi. Ei au decretat în unanimitate că închinarea la icoane este în acord cu Scriptura şi cu raţiunea, cu părinţii şi conciliile Bisericii.” - Declinul şi căderea, cap. 79.

De asemenea, în ceea ce o priveşte pe Izabela modernă, nu i-a fost suficient să-i facă pe oameni să uite poruncile lui Dumnezeu şi să venereze idoli, dar a trebuit să-i determine să venereze şi soarele. Odată cu formarea papalităţii s-au pus bazele venerării soarelui, şi aceasta cu excluderea slavei care trebuia dată lui Dumnezeu. Prin această acţiune, mai mult decât prin orice altceva, s-a descoperit cu adevărat acel „om al fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul (locul de închinare al) lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” 2 Tesaloniceni 2:3, 4.

În discursul lui Pavel către prezbiterii Bisericii din Efes, el a afirmat că dintre episcopi se vor ridica oameni „care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor.” Fapte 20:30. Aceasta nu este decât exprimarea unei alte trăsături ce arată că „decăderea”, părăsirea dragostei dintâi care este descrisă în cele Şapte Biserici, în cele Şapte Peceţi, şi în 2 Tesaloniceni 2, este dezvoltarea papalităţii. În Daniel 8:12 această dezvoltare este descrisă ca având loc cu ajutorul unei „oşti” care „i-a fost dată … din pricina fărădelegii.” (KJV).

Învăţătorii cu mintea distorsionată nu doar au învăţat lucruri stricăcioase pentru a trage ucenici după ei mai degrabă decât după Hristos, dar au făcut lucrul acesta şi pentru „a trage” pe ucenici chiar de la Hristos, la ei. Ei aveau nevoie de ucenici atraşi după ei, pentru a putea dobândi putere; şi orice mijloc care putea atrage mulţimile, era imediat folosit de ei. Pentru acest scop au adoptat filozofia păgână, au copiat misteriile păgâne, au adoptat formele păgâne şi ziua de închinare a soarelui. Prin aceste mijloace, „din pricina fărădelegii”, apostazia a reuşit că adune „o oaste” chiar înainte ca unirea Bisericii cu Statul să ia naştere în Imperiul Roman; iar atunci când acea unire s-a produs, oastea s-a mărit extrem de mult.

„Prin înglobarea întregii populaţii a Imperiului Roman, Biserica a devenit cu adevărat o Biserică a maselor, o Biserică a poporului, dar în acelaşi timp, mai mult sau mai puţin, o Biserică a lumii. Creştinismul a devenit o chestiune la modă. Numărul ipocriţilor şi a formaliştilor a crescut rapid; disciplina strictă, zelul, sacrificiul de sine şi dragostea frăţească au dispărut proporţional, şi multe dintre obiceiurile şi metodele păgâne, sub alte denumiri, s-au strecurat în închinarea lui Dumnezeu şi în viaţa poporului creştin. Statul Roman se dezvoltase sub influenţa idolatriei, şi nu putea să fie transformat printr-un act magic. De aceea, odată cu procesul de secularizare, s-a dezvoltat şi tendinţa spre păgânism.” Schaff – „Istoria Bisericii Creştine.”

Dorinţa după putere a constituit secretul acestui curs, încă de la început; căci nimeni nu vrea să strângă ucenici pe lângă el, decât dacă o face pentru a obţine putere. Iar după ce această oaste a fost astfel adunată, în aceasta s-a găsit un stimulent pentru ambiţie printre aceşti conducători şi învăţători răi, fiecare căutând să obţină pentru sine poziţia de putere supremă. Eusebiu spune că „unii care aparent erau dintre păstorii noştri, lăsând deoparte legea pietăţii,    s-au aprins unii împotriva altora în conflicte mutuale numai pentru a da naştere la neînţelegeri şi ameninţări, rivalitate, ostilitate şi ură, fiind tensionaţi în a-şi asuma guvernarea ca pe un fel de suveranitate.”

Guvernarea asupra Bisericii şi asupra acestei oştiri adunate prin fărădelege, nu era singura pe care o doreau: ei doreau guvernarea de orice fel – atât cea civilă, cât şi cea eclesiastică; atât Statul, cât şi Biserica. Iar când Unitatea dintre Biserică şi Stat a fost realizată, a fost complet deschisă calea pentru conducătorii ambiţioşi ai Bisericii să obţină controlul asupra puterii civile şi astfel să-şi asigure guvernarea civilă ca pe un fel de suveranitate proprie, şi pentru a o folosi mai departe spre a-şi mări şi fundamenta puterea lor eclesiastică.

Dar chiar în acest punct Biserica a dat peste o dificultate pe care, în ambiţia ei oarbă, nu o luase în calcul, şi datorită căreia, pentru a-şi menţine puterea pe care o câştigase, a fost obligată să-şi asigure controlul puterii civile. A descoperit că disciplina ei era incapabilă de a înfrâna „oastea” rea pe care şi-o adunase prin fărădelege; iar dacă disciplina Bisericii trebuia menţinută în cadrul acestei „oşti”, ea putea fi menţinută numai prin puterea Statului. Oricum, Biserica a fost nu numai dispusă, dar şi bucuroasă să folosească această putere; deoarece acesta era un pas care avea să-i mărească puterea, iar puterea constituia singura ţintă în fiecare stadiu al acestei proceduri, încă de la cel dintâi pas făcut şi de la cele dintâi cuvinte rostite în afirmarea lucrurilor stricate pentru a-i atrage pe ucenici după ei.

Principala caracteristică a Bisericii Romei, de la debutul apostaziei – şi, de fapt, culmea apostaziei – a fost exaltarea duminicii. Aceasta a fost semnul autorităţii ei; aceasta a fost cheia ambiţiei şi puterii ei. Iar acum puterea Statului era acaparată cu bucurie de către Biserică pentru a realiza o mai mare, ba chiar supremă exaltare a duminicii şi, prin aceasta, pentru a impune disciplina Bisericii nu doar printre cei ce aderaseră la Biserică, ci şi printre cei care nu aderaseră. Prin aceste mijloace ea putea impune autoritatea Bisericii şi putea pretinde supunerea faţă de autoritatea Bisericii, celor care nu aveau în niciun fel vreo legătură cu Biserica.

Acest lucru, dintr-o dată i-a conferit putere asupra tuturor; iar ea a susţinut, şi Statul a confirmat, că această putere era puterea lui Dumnezeu. Motivul este acela că „apăruse în Biserică o falsă teorie teocratică”, teorie care ţintea la „formarea unui Stat sacerdotal, subordonându-l pe cel secular într-o manieră falsă şi aparentă.” Această teorie teocratică era deja predominantă în timpul lui Constantin; şi … episcopii în mod voluntar se făcuseră dependenţi de el în neînţelegerile lor, şi prin hotărârea de a face uz de puterea Statului pentru înaintarea scopurilor lor.

Această teorie teocratică falsă şi formarea Statului sacerdotal – o teocraţie falsă – reprezintă temelia şi explicaţia întregului curs al lucrurilor în formarea Fiarei, şi a rolului legislaţiei duminicale în formarea Fiarei.

O adevărată teocraţie este guvernarea lui Dumnezeu. O teocraţie falsă este o guvernare a oamenilor în locul lui Dumnezeu. Adevărata teocraţie este împărăţia lui Dumnezeu Însuşi; teocraţia falsă este o guvernare a oamenilor în locul lui Dumnezeu, fiind prezentată oamenilor drept împărăţia lui Dumnezeu.

În cadrul acelei intrigi dintre Biserică şi Stat, Biserica din Roma s-a pretins a fi Israel oprimat de noul „Faraon” Maxentius. Constantin era noul „Moise”, „chemat de Dumnezeu” să elibereze pe „Israel” din „Egipt” şi de sub opresiunea „Faraonului.” Iar când această eliberare a fost realizată, episcopii bisericii au pretins şi au insistat că împărăţia lui Dumnezeu venise, aşa cum fusese profeţit de Daniel.

În cadrul sistemului astfel format, Statul nu trebuia doar să fie subordonat Bisericii, dar trebuia să fie servul Bisericii pentru a o asista în procesul de aducere a întregii lumi în noua „împărăţie a lui Dumnezeu.” Episcopii erau canalul prin care voia lui Dumnezeu trebuia adusă la cunoştinţa Statului. De aceea, punctele de vedere ale episcopilor trebuiau să fie pentru guvern expresia voinţei lui Dumnezeu; şi orice legi ar fi socotit episcopii că sunt necesare pentru a face funcţionale principiile teocraţiei lor, era datoria lor de a le asigura.

Astfel, de îndată ce Biserica Catolică şi-a asigurat recunoaşterea şi sprijinul Statului, a obţinut din partea împăratului un edict prin care se cerea punerea de-o parte a duminicii în mod deosebit pentru scopul devoţiunii. Pe data de 7 martie anul 321 d.Hr., Constantin, jucat pe degete de noua şi falsa teocraţie, a emis faimosul său edict duminical care, atât în conţinut cât şi în intenţie, reprezintă modelul original al tuturor legilor duminicale care au fost concepute de atunci. Edictul sună astfel:

„Constantin, Împărat Augustus, către Helpidius. În venerabila zi a soarelui, magistraţii şi populaţia din oraşe să se odihnească, şi toate atelierele să fie închise. La ţară, însă, persoanele angajate în agricultură pot să-şi continue treburile în mod liber şi legitim; pentru că deseori se întâmplă ca o altă zi să nu fie potrivită pentru semănat sau pentru plantarea viei; să nu se piardă darul cerului prin neglijarea momentului propice pentru astfel de operaţiuni. (emis în 7 martie, Crispus şi Constantin fiind consulii, fiecare pentru a doua oară.)” – Traducerea lui Schaff din latină, Istoria Bisericii Creştine, vol. II. Sec.75, par.5

Toţi ştim că atunci când Israel din vechime a fost cu adevărat eliberat din Egipt de către Domnul, le-a fost dat Sabatul, şi, prin lege, trebuia păzit în acea guvernare a lui Dumnezeu, adevărata teocraţie. Iar stabilirea păzirii duminicii prin lege, în teocraţia cea nouă şi falsă a celui de-al patrulea secol, a fost încă un pas făcut de creatorii noii teocraţii, în imitarea celei originale. Punerea de-o parte a duminicii în noua teocraţie şi păzirea ei fiind stabilită şi impusă prin lege, a constituit o imitare a actului lui Dumnezeu de stabilire a păzirii Sabatului în teocraţia originală. Acest punct de vedere este confirmat de mărturia unuia dintre episcopii de seamă din acele timpuri, precum şi unul dintre episcopii principali angajaţi în formarea Fiarei. Acestea sunt cuvintele:

„Toate lucrurile care trebuiau făcute în Sabat, le transferăm în ziua Domnului.” – Eusebius, „Comentarii la Psalmi”, 92.

Astfel, schimbarea Sabatului – respingerea Sabatului Domnului şi înlocuirea acestuia cu duminica – este trăsătura esenţială, instrumentul principal în apariţia Fiarei. Acest lucru este confirmat de fapte ulterioare din cadrul procedeelor urmate în cadrul acestei schimbări vătămătoare. Într-un discurs susţinut de acelaşi Eusebius „în onoarea lui Constantin” şi în prezenţa acestuia, cu ocazia a celei de-a treizecia aniversări a domniei împăratului, el a declarat că Dumnezeu i-a dat lui Constantin o mare dovadă a binefacerii Sale, pe măsura serviciilor sfinte ale împăratului aduse Lui, prin faptul că i-a permis să celebreze trei decade – 30 de ani – şi că acum intra în cea de-a patra. El a relatat modul în care împăratul, la finele fiecărui deceniu, a avansat câte unul din fiii săi, făcându-i parte de puterea imperială; iar acum, întrucât nu mai avea un alt fiu, avea să-şi extindă aceeaşi favoare asupra unei alte rudenii. El a explicat cele spuse, astfel:

„Pe cel mai învârstă, care poartă numele tatălui, l-a primit ca partener în imperiu aproape de sfârşitul primei decade a domniei sale; pe cel de-al doilea, următorul ca vârstă, la cea de-a doua decadă; şi pe cel de-al treilea, în acelaşi fel, la sfârşitul celui de-al treilea deceniu, ocazie pentru care avem festivalul de faţă. Iar acum, pentru că a început cea de-a patra perioadă, iar timpul domniei sale este încă prelungit, el doreşte să-şi extindă autoritatea imperială prin a invita şi alte rude de-ale lui să aibă parte de puterile sale; şi, fiind în scaunul Cezarilor, împlineşte prezicerea sfinţilor profeţi potrivit cu ceea ce au spus cu veacuri înainte: ‚Iar sfinţii Celui Preaînalt vor lua împărăţia.’” – Eusebius, Discurs în cinstea lui Constantin,Cap. III.

Apoi, întrucât soarele era zeitatea supremă în această nouă împărăţie a lui Dumnezeu, pentru edificarea împăratului adorator al lui Apolo, episcopul a desenat un tablou al acestuia înfăţişându-l în postura soarelui în carul său, traversând lumea. Şi a definit noul sistem de guvernământ ca „monarhie a lui Dumnezeu” după „originalul divin”, după cum urmează:

„În cele din urmă, investit cu o asemănare a suveranităţii cereşti, el îşi îndreaptă privirile de sus, şi ÎŞI FORMEAZĂ GUVERNAREA PĂMÂNTEASCĂ POTRIVIT MODELULUI ORIGINALULUI DIVIN, simţind putere în ASEMĂNAREA ACESTUIA CU MONARHIA LUI DUMNEZEU.” – idem.

Întrucât sistemul de guvernământ fondat astfel, era considerat ca fiind chiar împărăţia lui Dumnezeu, legile promulgate pentru promovarea intereselor acelei împărăţii trebuiau să fie în mod necesar religioase. Întocmai aşa declară şi Eusebiu cu următoarele cuvinte.

„Din nou, Păstrătorul universului ordonează cerurile şi pământul, precum şi împărăţia cerească, potrivit voinţei Tatălui Său. Întocmai la fel, împăratul nostru, pe care El îl iubeşte, prin faptul că îi aduce pe cei peste care domneşte pe pământ la singurul născut, Cuvânt şi Mântuitor, îi face supuşi potriviţi pentru împărăţia Sa.” – idem., cap.2.

Iar legile duminicale au fost principalele legi dintre toate care au fost emise în interesul acestei „împărăţii a lui Dumnezeu.” Căci, prin acestea, autoritatea Bisericii a fost extinsă peste cei care nu aparţineau Bisericii, în aceeaşi măsură ca şi peste cei ce aparţineau; iar acest lucru nu s-a întâmplat în cazul niciunei alte legi. În consecinţă, legea duminicală a fost principalul mijloc prin care oamenii au fost aduşi „la singurul născut, Cuvânt şi Mântuitor”, şi făcuţi „supuşi potriviţi pentru împărăţia Sa.”

La fiecare pas pe calea apostaziei, la fiecare pas făcut în adoptarea formelor închinării la soare ca şi în adoptarea şi păzirea duminicii însăşi, a existat un protest constant împotriva acestora din partea tuturor creştinilor adevăraţi. Cei care au rămas credincioşi lui Hristos şi adevărului din cuvântul curat al lui Dumnezeu, au păzit Sabatul Domnului potrivit poruncii, şi potrivit cuvântului lui Dumnezeu care declară Sabatul ca semn prin care Domnul, Creatorul cerurilor şi al pământului, se distinge de toţi ceilalţi zei. De aceea, aceşti creştini au protestat împotriva fiecărei faze şi forme de închinare la soare. Alţii au făcut compromis, îndeosebi în răsărit, păzind atât Sabatul cât şi duminica. Dar în Apus, sub influenţele Romei, şi sub conducerea Bisericii şi a episcopiei Romei, numai duminica a fost adoptată şi păzită.

Împotriva relaţiei Biserică – Stat, ca şi împotriva fiecărui pas pe calea apostaziei, au existat proteste vehemente din partea tuturor adevăraţilor creştini. Dar când s-a ajuns la punctul în care Biserica să impună prin puterea Statului păzirea duminicii, protestul a devenit mai puternic ca oricând. Un surplus de putere a fost conferit protestului în acest punct prin faptul că a fost susţinut prin chiar cuvintele din argumentele pe care Biserica Catolică le folosise atunci când era respinsă, mai mult decât curtată de autoritatea imperială. Acest lucru, cumulat cu puterea argumentului în dreptul chestiunii referitoare la ziua care ar trebui păzită, a slăbit foarte mult forţa legii duminicale. Iar, atunci când, la aceste consideraţii, s-a adăugat scutirea atât de largă ce permitea ca acei ce locuiau „la ţară, în deplină libertate” să-şi desfăşoare activităţile normale în ziua duminicii, şi când cei ce păzeau Sabatul au desconsiderat legea duminicală, efectul ei a fost în mare măsură anulat.

De vreme ce orice lipsă de respect faţă de duminică, sau orice slăbire a importanţei ei ar fi împiedicat oamenii să devină „supuşi potriviţi” pentru această „împărăţia a lui Dumnezeu”, a devenit necesar ca Biserica să asigure o legislaţie care să elimine orice excepţie, şi să interzică respectarea Sabatului, pentru a potoli puternicul protest al păzitorilor Sabatului. Aşa că, odată cu necesitatea situaţiei, „adevărata poruncă divină” a lui Constantin şi a Conciliului de la Nice ca „nimic” să nu se păstreze „în comun cu evreii”, s-au pus bazele şi autoritatea unei legislaţii care să sfărâme cu desăvârşire păzirea Sabatului Domnului şi să aşeze păzirea duminicii, în locul acestuia. Astfel, Conciliul de la Laodicea a promulgat următorul canon:

„CANONUL 29 – Creştinii să nu iudaizeze şi să nu fie leneşi Sâmbăta (‚în Sabat’, atât în greacă, cât şi în latină), ci să lucreze în această zi; dar să păzească ziua Domnului cu sfinţenie şi, pentru că sunt creştini, dacă este posibil, să nu lucreze în această zi. Dar dacă vor fi găsiţi că iudaizează, vor fi daţi afară (‚blestemaţi’, în greacă şi latină) de la Hristos.” – Hefele, Istoria Conciliilor Bisericii.

Raportul lucrărilor Conciliului de la Laodicea nu este datat. Au fost sugerate mai multe date, dintre care 362 d.Hr. pare să fi fost cea mai acceptată. Hefele spune că se poate să fi avut loc cel târziu în 380 d.Hr. Dar oricare ar fi data, înainte de 380 d.Hr., având în vedere condiţia politică a imperiului, legea aceasta nu ar fi putut fi aplicat ca lege imperială. În 378 d.Hr. Teodosius, un soldat spaniol, a devenit împărat al părţii de Răsărit. În 380 d.Hr. a fost botezat în Biserica Catolică. Imediat s-a dat un edict în numele celor trei împăraţi, care poruncea tuturor supuşilor imperiului, indiferent de partida sau numele de care ţineau, să adopte credinţa Bisericii Catolice şi să-şi asume numele de „creştini catolici.”

Întrucât de acum „Statul însuşi a recunoscut Biserica drept biserică, şi s-a străduit să o susţină în urmărirea principiilor ei şi în atingerea scopurilor ei.” (Neander); şi pentru că Teodosius a poruncit deja ca toţi supuşii lui „să se alăture degrabă religiei care a fost predicată de Sfântul Petru romanilor, a cărei sfântă tradiţie” a fost păstrată şi care a fost apoi „mărturisită de pontiful Damasus” al Romei; şi pentru că a ordonat acum ca toţi „să-şi asume titlul de creştini catolici”, a fost uşor de a aduce puterea imperială în sprijinul decretelor Bisericii şi de a pune în aplicare Canonul Laodicean.

Acum s-a ivit posibilitatea pe care Biserica o aşteptase de mult. Şi a făcut uz de ea. Cât de repede posibil şi-a adus la existenţă legea dorită; căci, „printr-o lege din anul 386, vechile schimbări efectuate de împăratul Constantin au fost impuse cu o şi mai mare rigurozitate. În general, tranzacţiile civile de orice natură au fost strict interzise duminica. Oricine o călca era considerat vinovat de un sacrilegiu.” – Neander.

Prin acţiunea aceasta de substituire a păzirii duminicii în locul respectării Sabatului Domnului, papalitatea a împlinit profeţia din cuvântul lui Dumnezeu care spune că „se va încumeta să schimbe vremurile şi legea” Celui Preaînalt. Daniel 7:25.