O ÎNTREBARE IMPORTANTĂ

 „Şi iată, unul a venit şi i-a spus: Bunule Învăţător, ce lucru bun să fac ca să am viaţă eternă? Şi i-a spus: De ce mă numeşti bun? Nimeni nu este bun decât unul, adică, Dumnezeu; dar dacă voieşti să intri în viaţă, ţine poruncile. El i-a spus: Care? Isus a spus: Să nu ucizi, Să nu comiţi adulter, Să nu furi, Să nu aduci mărturie falsă; onorează pe tatăl tău şi pe mama ta; şi, Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Tânărul i-a spus: Toate acestea le-am păzit din tinereţea mea; ce îmi mai lipseşte? Isus i-a spus: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde ce ai şi dă la săraci şi vei avea comoară în cer; şi vino, urmează-mă. Dar după ce tânărul a auzit acea vorbire, a plecat întristat; fiindcă avea multe averi.” (Matei 19:16-22).

Întrebarea pusă de tânărul conducător este una adresată de mii de oameni și una care ar trebui să prezinte interes pentru fiecare persoană. Viața este o favoare a cărui valoare e inestimabilă. Oamenii își risipesc câștigurile obținute de-a lungul anilor și călătoresc până la cele mai îndepărtate margini ale pământului pentru a-și prelungi viața pentru câțiva ani. Cât de grabnic ar trebui, atunci, ei să apuce orice le va prelugi viața pentru toată veșnicia. 

Este de mirare că atât de puțini manifestă un interes pentru cele care țin de fericirea lor veșnică, în timp ce sunt atât de zeloși pentru viața și fericirea pe termen scurt. Prin aceasta, majoritatea oamenilor dovedesc doar o înțelepciune ca și a unui copil care apucă o jucărie sclipitoare dar respinge o geantă plină de comori, care este infinit mai valoroasă.

Dar sunt unii care întreabă neliniștiți: „Ce trebuie să fac pentru a fi salvat?”. Și pentru acest subiect, cuvintele Mântuitorului însuși trebuie să absoarbă tot interesul.

Citiorul va observa că Isus nu a răspuns imediat întrebării tânărului, ci i-a adresat o întrebare pe un alt subiect: „De ce mă numești bun? Nimeni nu este bun decât unul, adică, Dumnezeu.”

Mântuitorul nu a dorit să sugereze prin aceasta că El nu era bun. El, însuși, a spus că scopul Său era de a face voia Tatălui (Ioan 4:34). Ucenicilor săi, le-a spus:

„Dacă ţineţi poruncile mele, veţi rămâne în dragostea mea; aşa cum eu am ţinut poruncile Tatălui meu şi rămân în dragostea lui.” (Ioan 15:10).

Și evreilor le-a spus:

„Cine dintre voi mă dovedeşte vinovat de păcat?” (Ioan 8:46).

El a solicitat cea mai atentă cercetare a vieții Sale. Pavel spune despre El că „nu a cunoscut păcat”. (2 Corinteni 5:21). Petru spune că „nu a făcut păcat, nici nu a fost găsită viclenie în gura lui”. ( 1 Petru 2:22). Și chiar și demonii L-au recunoscut ca „Sfântul lui Dumnzeu”. (Marcu 1:24).

Caracterul Său pe pământ a fost același cu cel pe care îl are acum ca Mare Preot, „sfânt, lipsit de răutate, neîntinat, separat de păcătoşi”. (Evrei 7:26). El a fost bun în sensul absolut, perfecțiunea și întruchiparea divinității.

În acest caz, Îi putem înțelege cuvintele „nimeni nu este bun decât unul, adică Dumnezeu”, ca nimic altceva decât o declarație în virtutea realității că El era îndreptățit să se numescă Dumnezeu. Dacă este doar Unul care este bun, adică Dumnezeu, și Hristos e bun, înseamnă că Hristos e Dumnezeu. Și aceasta este în acord cu ceea ce a spus profetul despre Hristos.

„Căci un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul lui şi îi va fi pus numele Minunat, Sfătuitor, Dumnezeul puternic, Tatăl veşnic, Prinţul Păcii.” (Isaia 9:6).

Ioan spune de asemenea:

„La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu.” (Ioan 1:1).

Dat fiind că Isus este Fiul lui Dumnezeu, El e părtaș la atributele divine. Pavel spune că El ocupă o poziție mai slăvită decât îngerii pentru că „a obţinut prin moştenire un nume nespus mai bun decât ei”. (Evrei 1:4). El nu a fost niciodată într-un stagiu ca un pretendent pentru viață, cum sunt toate ființele create, ci a avut „viață în Sine” (Ioan 5:26), fiind Creatorul tuturor lucrurilor. ( Ioan 1:3; Coloseni 1:16).

Tatăl și Fiul una sunt. (Ioan 10:30). Amândoi merită închinare. Doar Dumnezeu poate fi adorat (Apocalipsa 22:8-9), iar Hristos nu a refuzat închinarea ucenicilor Lui (Luca 24:52).

Nu suntem chemați să  explicăm tainele dumnezeirii, nici să le înțelegem, dar Hristos ne-a explicat că El și Tatăl sunt una. În memorabila Sa rugăciune pentru ucenici, spune:

„Sfinte Tată, ţine-i în numele tău pe aceia pe care mi i-ai dat, ca să fie una precum noi. (…) Şi eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-o, pentru ca ei să fie una, precum noi suntem una.” (Ioan 17:11, 22:).

Această unitate înseamnă că doi indivizi disticți au aceleași gânduri, aceleași scopuri, aceleași atribute. Tatăl și Fiul au fost una în crearea pământului și una în conceperea și realizarea planului de mântuire. Ei nu au lucrat niciodată având scopuri contrare.

În armonie cu rugăciunea lui Hristos, ca această unitate să existe între ucenicii Săi, Pavel ne îndeamnă să „vorbim aceleași lucruri” și să fim „desăvârşit uniţi în aceeaşi minte şi în aceeaşi judecată”. (1 Corinteni 1:10).

Prin urmare, înțelegem că atunci când Hristos i-a adresat tânărului cuvintele regăsite în Matei 19:17, a fost pentru că El a sesizat că acest conducător, la fel ca și Nicodim, nu a apreciat caracterul divin al lui Isus, ci s-a gândit că este doar un simplu om. Hristos a pătruns gândurile tânărului și prin această întrebare și acest răspuns i-a descoperit adevărata Sa natură.

După ce a stabilit acest aspect, Domnul nostru îi răspunde imediat întrebării: „Ce bine să fac să moștenesc viața veșnică?” El nu i-a spus: „Nu trebuie să faci nimic”, ci i-a răspuns clar: „Dacă voiești să intri în viață, ține poruncile.”

Tânărul, foarte surprins, a întrebat care. Fiind un conducător al evreilor, bineînțeles că a păzit legea, mândrindu-se cu meticulozitatea cu care a ascultat toate cerințele. Strictețea fariseilor, mergând până la cele mai minuțioase forme și ceremonii, este proverbială. Tânărul, ca și Pavel, a trăit, fără îndoială, în cadrul celei mai „stricte secte” a religiei evreilor.

Putem, deci, să ne imaginăm uimirea și siguranța cu care a rostit cuvântul „Care?” ca și cum ar fi spus:  „De ce? Mai sunt și alte porunci? Ai altele noi care nu sunt scrise în lege? Dacă este așa, spune-mi care sunt.”

Calm, Isus i-a redat o parte din cele zece porunci pentru a-i arăta la care lege se referă. Faptul că nu le-a redat pe toate, nu este o dovadă că nu dorea să sugereze păzirea tuturor. El nu a citat-o nici pe prima, nici pe a treia și totuși nimeni nu poate susține din asta că Hristos a intenționat să-i spună tânărului că poate să se închine la idoli sau să-și îngăduie profanarea, putând fi totuși salvat. El, pur și simplu, a redat suficient cât să arate la ce se referea, ce era văzut de toți ca fiind lege, și că nu avea alte porunci de oferit.

Înainte de a vorbi mai departe despre respectarea poruncilor ca și condiție pentru viața veșnică sau despre adevărul din răspunsul tânărului din versetul 20, ne dorim o scurtă observație legat despre ce este legea. Într-o chestiune de viață și de moarte nu sunt permise greșeli. Dacă poruncile sunt testul pentru a primi viața veșnică, trebuie să le avem clar definite, în așa fel încăt să nu existe niciun dubiu.

Din fericire, nu este un lucru greu de făcut. În a treia lună după ieșirea copiilor lui Israel din Egipt, aceștia au ajuns în pustia Sinai.  Domnul le-a spus să facă o anumită pregătire pentru că timp de trei zile El va coborî pe multele Sinai în văzul tuturor (Exodul 19:10-11). Neemia ne spune de ce a coborât:

„Tu ai coborât de asemenea pe muntele Sinai şi ai vorbit cu ei din cer, şi le-ai dat judecăţi drepte şi legi adevărate, statute bune şi porunci.” (Neemia 9:13).

Scopul său era să le ofere oamenilor legi ale adevărului, regulamente bune. Pe lângă asta, Neemia spune:

„(…) şi le-ai poruncit prin mâna lui Moise, servitorul tău, precepte, statute şi legi.” (Neemia 9:14).

Dacă putem acum să distingem între legile date direct de Dumnezeu și cele date lui Moise, trebuie să descoperim ceea ce căutăm – condiția pentru viața veșnică.

Revenind în Exodul, descoperim că atunci când pregătirile necesare au fost îndeplinite, Domnul a coborât pe muntele Sinai cu foc si fum, tunete, fulgere și cutremure (Exodul 19:16-18). În capitolul 20:3-17, găsim cuvintele pe care Dumnzeu le-a vorbit pe munte. În Deuteronomul 4:11-13, Moise repetă scenele petrecute pe Sinai și afirmă clar că cele zece porunci sunt cuvintele pe care le-a rostit Dumnezeu acolo.

Dar să nu fie și altceva în afară de asta? Să vedem. În capitolul 5 din Deuteronomul, în cursul ultimei mustrări către popor, Moise repetă, în esență, cele zece porunci așa cum sunt consemnate în Exodul 20:3-17. Când a terminat de vorbit, el a spus:

„Aceste cuvinte le-a vorbit Domnul către toată adunarea voastră, pe munte, din mijlocul focului, din nor şi din întuneric gros, cu voce tare, şi nu a mai adăugat nimic. Şi le-a scris pe două table de piatră şi mi le-a dat mie.” (Deuteronomul 5:22).

Despre aceste porunci, Moise spune:

„Şi să- i înveți cu diligență pe copiii tăi şi să vorbeşti despre ele când şezi în casa ta şi când mergi pe cale şi când te culci şi când te scoli. Şi să le legi ca semn pe mâna ta şi să îţi fie ca fruntarii între ochii tăi.” (Deuteronomul 6:7-8).

Faptul că acestea sunt poruncile și că păzirea acestora reprezintă o condiție pentru viața veșnică, este dovedit în versetul 25: 

„Şi aceasta va fi dreptatea noastră, dacă vom lua seama să împlinim toate aceste porunci înaintea Domnului Dumnezeul nostru, precum ne-a poruncit.”

Am descoperit poruncile la care se referea Domnul nostru. Nu ne vom preocupa, acum, în mod particular de celelalte legi date lui Moise, întrucât păzirea lor nu este cerută.

„Ce lucru bun să fac ca să moștenesc viață eternă?”

Aceasta este întrebarea de care suntem acum interesați și vom trece cu vederea peste lucrurile care nu se referă al aceasta. Știm acum ce este legea.

Săptămâna următoare, vom lua în considerare „natura legii” pentru a vedea de ce păzirea ei ar trebui să fie în stare să ne ofere nemurirea.