Când am intrat, mi s-a înmânat o întrebare: „În Rom.13:1 («nu este putere care să nu vină de la Dumnezeu») cuvântul «putere» are aceeaşi semnificaţie ca şi în alte locuri?” Nu ştiu de ce ar trebui să însemne ceva diferit într-un loc faţă de altele? Puterea este putere, şi puterea aparţine lui Dumnezeu. Nu există altă sursă pentru putere. Nu ar trebui să fie dificil pentru persoane care cred în Dumnezeu, să creadă aceasta. Puterea, fără vreo calificare sau limitare, aparţine lui Dumnezeu, adică, ţine de El; este atributul Lui. Să zicem că noi acceptăm că Dumnezeu are putere, dar nu toată puterea care există. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci ar exista un alt Dumnezeu, nu este aşa?

(O voce) „Ar face necesar acest lucru.”

Să zicem că spunem că El are o anumită putere în univers, şi că există o altă fiinţă în univers care are o anume putere. Atunci s-ar pune întrebarea, «Cine este mai mare»? Ar exista o controversă în univers. Tocmai o astfel de controversă s-a iscat atunci când Satana a avut pretenţii de egalitate cu Dumnezeu, şi s-a încumetat să intre în dispută cu privire la deţinerea puterii. Dar mulţumim lui Dumnezeu că nu există îndoieli cu privire la rezultate sau la fapte. Puterea aparţine lui Dumnezeu, aşa că nu este nevoie să aşteptăm până la sfârşit pentru a afla cine va câştiga, pentru a aranja în aşa fel încât să fim de partea lui. Ştim din Biblie şi din Cuvântul lui Dumnezeu vizibil în natură, că puterea, absolută şi universală, toată puterea care există, aparţine lui Dumnezeu. Nu vedeţi că dacă nu ar fi aşa, ar exista o parte din univers asupra căreia Dumnezeu nu ar avea dreptul de control?

(O voce) „Da.”

Dacă am putea şti cine sunt aceia care au vreo putere ce nu aparţine lui Dumnezeu, nu am avea niciun temei pe baza căruia să le predicăm Evanghelia. Ei ne-ar spune că nu au primit nimic de la Domnul, şi că nu-I datorează nimic.

Înţelegeţi că a pune problema diviziunii în ce priveşte puterea nu înseamnă altceva decât a întreba câţi dumnezei există? Există un singur Dumnezeu, şi numai unul.

Mi se pare atât de minunat, în fiecare zi pe care o trăiesc, şi cu cât trăiesc mai mult cu atât mai minunat mi se pare, când văd cum toate chestiunile cu privire la adevăr se soluţionează printr-un adevăr simplu, cuprins într-un spaţiu restrâns. Oricine recunoaşte faptul că tot adevărul care există în univers – este Dumnezeu, şi în afară de El nu este altul, se ţine de el. Iar când vedem că Dumnezeu este, „cel ce vine la Dumnezeu trebuie să creadă că El este.” Acesta este numele Lui – „Eu Sunt.” Cine? Eu Sunt, Cel absolut. Când stăm în faţa acestui gând, ne dăm seama că este ceva extraordinar. Dumnezeu este. Unde? – El este. Oriunde ai merge în univers, acolo se poate spune, „El este”. Psalmul 139 ne spune:

„Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo (acela este singurul loc în care unii oameni cred că este El); dacă mă voi culca în locuinţa morţilor (adică în adânc, în inima pământului), iată-Te şi acolo; dacă voi lua aripile zorilor, şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi şi dreapta Ta mă va apuca.”

Una dintre fiinţe a dorit să împartă onorurile divine cu Domnul. Aceasta a spus, „voi fi ca Cel Prea Înalt.” Spiritul acesta l-a insuflat în omenire încă de la început, de când le-a zis oamenilor, „În ziua în care veţi mânca veţi fi ca Dumnezeu.” Cred că acesta a fost motivul pentru care primii noştri părinţi s-au rupt de Dumnezeu. Ei s-au gândit că pot merge mai departe fără El, aşa că nu au nevoie să asculte de El. Totul depinde de aceasta. Satana le-a spus, „eu am putere care nu vine de la Dumnezeu, eu sunt independent de El.” Satana i-a făcut să creadă că Dumnezeu era arbitrar, că încerca să-i ţină departe de cer, aşa încât ei să nu cunoască, şi în felul acesta să-Şi aroge Lui însuşi toate onorurile. După aceea ei au mâncat ca să poată obţine puterea pe care Dumnezeu le-o oprea. Însă au avut de suferit eşecul, întrucât puterea aparţine numai lui Dumnezeu. În ziua în care şi-au întins mâna pentru a lua ceea ce credeau că le va da putere pentru a ajunge ca Dumnezeu, crezând că îşi vor putea menţine existenţa independenţi de El, în ziua aceea a venit moartea. Atunci au aflat că nu există altă putere în afară de Dumnezeu, şi că diavolul îi minţise.

Dumnezeu, în îndurarea şi îndelunga Lui răbdare a îngăduit ca puterea Lui să fie batjocorită, a îngăduit ca oamenii să folosească puterea Lui, chiar împotriva Lui. De ce? Deoarece El este îndurător şi iubitor, trimiţând ploaie şi peste buni şi peste răi. Soarele Lui luminează şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, pentru ca bunătatea lui Dumnezeu să dea pe faţă adevărul, puterea care aparţine lui Dumnezeu.

Lecţia pe care am început să o studiem ieri din al doilea capitol din Evrei, este atât de importantă încât trebuie să mai stăruim asupra ei, studiind Scripturile şi arătând cât de clar se descoperă faptul că Dumnezeu este în Hristos, în tot, deoarece Dumnezeu Se dă pe faţă doar în Hristos.

De aceea, este indiferent care termen îl folosim când vorbim: Dumnezeu sau Hristos. Este aceeaşi putere, deoarece Hristos este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Oriunde este Hristos, acolo este puterea lui Dumnezeu. Oriunde este puterea lui Dumnezeu, acolo este Hristos.

Iar pentru a dovedi că nu ne abatem de la studiul din Evrei, vom citi începând cu aceste versete:

„Totuşi, acum încă nu vedem că toate îi sunt supuse. Dar pe Acela care a fost făcut «pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii», adică pe Isus, Îl vedem „încununat cu slavă şi cu cinste”, din pricina morţii pe care a suferit-o, pentru ca prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi. Se cuvenea în adevăr ca Acela pentru care şi prin care sunt toate, şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor. Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-I este ruşine să-i numească «fraţi», când zice: «Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei; Îţi voi cânta lauda în mijlocul adunării.» Şi iarăşi: «Îmi voi pune încrederea în El.» Şi în alt loc: «Iată-Mă, Eu şi copiii pe care Mi i-a dat Dumnezeu!» Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca prin moarte să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor. Căci negreşit nu în ajutorul îngerilor vine El.”

Am ajuns din nou la început. Nu îngerilor a supus El lumea viitoare. De aceea, pentru că jertfa lui Hristos are de-a face cu lumea aceasta, în ce ne priveşte, El nu vine în ajutorul îngerilor, ci al seminţei lui Avraam („Nu a luat asupra Lui natura îngerilor, ci pe aceea a seminţei lui Avraam” – KJV).

„Prin urmare a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului.”

Vom reveni acum asupra celor citite ieri din capitolul zece din Romani. „Iată cum vorbeşte neprihănirea pe care o dă credinţa: «Să nu zici în inima Ta: „cine se va sui în cer?” (Să coboare adică pe Hristos din cer).” Înseamnă că Hristos a coborât de bună voie. El S-a umilit pe Sine, şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. „Sau, «Cine se va coborî în Adânc?» (Să scoale adică pe Hristos din morţi)”. Cu alte cuvinte, când este predicată Evanghelia prin Hristos, fiecărui suflet i se poate spune: „Să nu zici în inima ta, Unde Îl voi găsi?” Acesta este motivul pentru care, probabil că, nouă sute nouăzeci şi nouă de predicatori ai Evangheliei nu ating inima ascultătorilor – deoarece nu reuşesc să facă legătura între Dumnezeu şi oameni. Ei spun: Da, crede în Domnul. Dar, ce să creadă? Unde este El? Unde Îl pot găsi pe Domnul? Cum pot să Îl cunosc pe Hristos răstignit şi înviat? Nu li se spune aceasta. Cuvântul este Hristos. Să nu spui în inima ta, „Cine să vină să ne aducă Cuvântul, sau să ni-L aducă pe Hristos, ca să putem fi făcuţi neprihăniţi şi să putem păzi Legea?” Nu. Ce spune neprihănirea? – Cuvântul este în ei. Este în gura ta. În mod literal, în gura ta şi în inima ta.

Care este cuvântul credinţei pe care îl predicăm? „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit.” Care este măreaţa realitate, marele adevăr, despre Domnul Isus, pe care trebuie să-l mărturisim cu gura? Este faptul că Cuvântul a fost făcut trup – aceasta trebuie să mărturisim. Mărturisiţi-L pe Domnul Isus. De ce să-L mărturisiţi pe Hristos? Deoarece a mărturisi ceva, înseamnă a spune că acel ceva este adevărat. A mărturisi pe Domnul Isus în trup, înseamnă a mărturisi că Hristos este puterea lui Dumnezeu; Şi aceasta înseamnă a mărturisi că puterea nu vine nici măcar un pic de la om. Viaţa aceasta pe care o am nu este viaţa mea. Este a lui Dumnezeu.

Este viaţa lui Dumnezeu în sensul cel mai absolut. Suflarea lui Dumnezeu şi Cuvântul Lui – acestea se află chiar în gura ta. Aceasta este manifestarea puterii lui Dumnezeu. Când omul mărturiseşte aceasta, atunci cedează pur şi simplu, renunţă la toate presupunerile lui că ar avea putere şi drept de conducere; renunţă la dreptul de proprietate asupra lui însuşi pe care până atunci a pretins că îl are, şi recunoaşte că este al Domnului deoarece viaţa pe care o are este viaţa pe care Dumnezeu i-a dat-o. El respiră cu suflarea pe care Dumnezeu i-a împrumutat-o. Eu trăiesc pentru că El mi-a dat viaţa în dar; şi mai mult de atât, viaţa Lui a pus-o în mine.

Dacă ştiu faptul acesta – că Hristos, Domnul, puterea lui Dumnezeu, este în trupul meu – atunci voi crede în inima mea că Dumnezeu L-a înviat din morţi. Aceasta înseamnă că Dumnezeu Îi dă lui Hristos biruinţa asupra slăbiciunilor trupului meu, Îi dă biruinţa chiar şi asupra morţii. În felul acesta Îl am pe Hristos răstignit şi înviat din nou în trup. Iar dacă eu cred în Hristosul care a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu, atunci credinţa aceasta mă ridică şi mă ţine acolo cât timp cred aceasta. Cu inima lui crede omul pentru a ajunge la neprihănire.

Există un mesaj pentru poporul lui Dumnezeu. Citindu-l, vă veţi da seama că nu la întâmplare discutăm astăzi despre aceste lucruri.

Să deschidem la Isaia capitolul patruzeci:

„Un glas strigă: «Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii, şi strâmtorile în vâlcele! Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea; căci gura Domnului a vorbit.” (vers.3-5).

Cine este glasul care a strigat în pustie, „Pregătiţi calea Domnului”? – Este glasul lui Ioan Botezătorul. (vezi Ioan 1:19-23).

A rostit Ioan Botezătorul tot mesajul? – Nu. Să citim mai departe:

„Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea, căci gura Domnului a vorbit. Un alt glas zice: «Strigă!» – Şi eu am răspuns: «Ce să strig?» – «Orice făptură este ca iarba, şi toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp. Iarba se usucă, floarea cade, când suflă vântul Domnului peste ea.» În adevăr poporul este ca iarba: iarba se usucă, floarea cade, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac. Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul, nu te teme, şi spune cetăţilor lui Iuda: «Iată, Dumnezeul vostru! Iată, Domnul, Dumnezeu vine cu putere, şi porunceşte cu braţul Lui. Iată că plata este cu El, şi răsplătirile vin înaintea Lui.” (vers. 5-10).

În ultimul capitol din Biblie, citim: „Iată, Eu vin curând, şi răsplata mea este cu Mine.” Iar dincoace, citim: „Pregătiţi calea Domnului.” Înseamnă că lucrarea lui Ioan Botezătorul trebuia să pregătească lumea pentru cea de-a doua venire a lui Hristos, ca şi pentru prima. Solia aceasta trebuie să fie vestită astăzi. Hristos urmează să vină cu putere şi să poruncească cu braţul Lui; „şi răsplătirile vin înaintea Lui.” Aceasta este ultima solie. Trebuie să fie ultima solie. Ultima solie vesteşte venirea Domnului, şi venirea Lui este aproape. Adeseori vorbim despre vestirea soliei îngerului al treilea cu putere, sau cu glas tare, „marea strigare.” Ce ne spune Isaia? –„Înalţă-ţi glasul cu putere; înalţă-ţi glasul, nu te teme.” Înseamnă că aceasta este marea strigare a soliei îngerului al treilea. În capitolul 40 din Isaia avem marea strigare a soliei îngerului al treilea. Este ultima solie care va fi rostită cu glas tare, în timp ce anunţă: „spune cetăţilor lui Iuda: «Iată Dumnezeul vostru!»” Unde? – va întreba cineva. Nu Îl văd. Unde este? În cazul acesta, deschide-ţi bine ochii. Aceasta este ultima solie: Iată, Dumnezeul vostru! Unde? – În lucrurile pe care le-a făcut El. Aceasta este o parte esenţială a soliei. Am văzut spre ce îndreaptă atenţia – spre sfârşit. Spre venirea Domnului cu putere, şi solia aceasta se vesteşte cu glas tare. Ce să strig? Ce solie să vestesc? – „Orice făptură este ca iarba, şi toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp. Iarba se usucă, floarea cade, când suflă vântul Domnului peste ea. În adevăr, poporul este ca iarba; iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac.”

Care este solia, deci – ultima solie ce trebuie să fie vestită oamenilor? – Iată, Dumnezeul vostru; iată-L pe Cel atotputernic. Orice făptură este ca iarba, dar Cuvântul Domnului rămâne. Pe scurt, omul nu este nimic; Dumnezeu este totul. Să privim declaraţia simplă care spune: „Orice făptură este ca iarba (este o iarbă – KJV).” Uneori am încercat să fugim de înţelegerea aceasta, spunând „orice făptură este ca iarba.” Însă scrie, „orice făptură este o iarbă.”

Să privim primul capitol din Geneza. Noi nu am înţeles nici pe jumătate capitolul acesta. Dacă am fi cunoscut în profunzime primul capitol din Geneza, am fi văzut şi în Biblie multe lucruri mult mai clar. Haideţi să citim din trei locuri diferite din acest capitol. Pentru început, versetul 11:

„Apoi Dumnezeu a zis: «Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ.» Şi aşa a fost.”

De unde vine iarba? – Din pământ. El a spus: „Să dea pământul,” iar pământul s-a supus. Pământul nu avea putere în sine ca să dea iarbă, însă când a lăsat Cuvântul să lucreze în el, a apărut iarba. În acelaşi fel iarba continuă să crească. Cuvântul rămâne în veac. Cuvântul continuă să spună, „să dea iarbă”, şi iarba creşte prin puterea Cuvântului. Versetul 24:

„Dumnezeu a zis: «Să dea pământul vieţuitoare după soiul lor, vite, târâtoare şi fiare pământeşti, după soiul lor.» Şi aşa a fost.”

Acelaşi lucru care a fost spus şi despre iarbă. Exact acelaşi lucru. Să dea pământul iarbă, iar acum, „să dea pământul vieţuitoare.” Iarba şi vieţuitoarele vin din acelaşi loc. „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului.” Iarba, vieţuitoarele, omul, toate vin din pământ. Omul, ca şi celelalte făpturi, este o iarbă. Orice făptură este o iarbă; creşte din pământ. Prin ce putere? – Prin puterea lui Dumnezeu. Prin această putere trăim.  Toate vin din pământ şi toate se întorc din nou în pământ. Aşadar, nu este atât de mare diferenţă între iarba de pe câmp şi noi. Hristos a spus: „uitaţi-vă la crinii de pe câmp.” Tot El ne spune despre un alt crin, întrucât „Israel va înflori ca crinul.”

Cum este susţinut omul? De unde vine viaţa lui? Tot ceea ce mănâncă omul vine din pământ. Nu este nimic ce să nu vină din pământ. Vieţuitoarele câmpului mănâncă verdeţuri. Orice făptură este o iarbă. Există multe varietăţi de ierburi. Nu este vorba doar de iarba pe care călcăm, ci şi grâul este o formă de iarbă. Verdeţurile sunt diferite forme de iarbă, şi pe acestea Dumnezeu le-a dat omului ca să le mănânce. Pomii au aceeaşi natură ca şi iarba, aşa încât putem privi tot ce este creat, ca fiind iarbă. Dar Cuvântul Domnului rămâne.

Putem învăţa multe lecţii de la iarbă. De câte ori am mers afară pe vremea când iarba sau porumbul începeau să încolţească. În trecere observam un bulgăre mare de pământ desprins de sol şi începând să se ridice. Poate cântărea câteva kilograme. De curiozitate ne uitam sub el, şi ce vedeam acolo? – un firicel mic de iarbă, poate un fir de grâu atât de firav şi de mic încât încă nu avea nici culoare – doar  o mică masă albă formată din fibre şi apă. Atâta tot. Mai nimic. Dar stătea drept, şi nu doar că stătea drept sub bulgărele acela de pământ, ci îl împingea cu forţă să i se dea la o parte din drum. Stătea în locul lui şi îşi continua drumul în sus fără să-i pese de bulgăre. Putem spune că un fir de iarbă împinge şi dă la o parte o greutate de zece mii de ori mai mare decât propria lui greutate. Dacă omul ar avea tot atâta putere comparativ cu mărimea şi greutatea lui, ar putea ridica un munte; ar putea lua vârful lui Pike, şi l-ar putea arunca aşa cum un puşti se joacă cu o minge de fotbal.

Însă, dacă îl desprindeţi din pământ, nu mai poate sta în picioare. Se apleacă – se usucă. Chiar dacă îndepărtaţi bulgărele de pe el, nu mai poate sta în picioare. Firul de iarbă nu este atât de neînsemnat la urma urmei, însă nu se poate nega faptul că în el se manifestă o putere uimitoare. Ce este această putere? – Este viaţa lui Dumnezeu, este prezenţa Lui personală acolo, lucrând în iarbă ceea ce El a rânduit pentru iarbă. Dumnezeu este cel care lucrează în iarbă şi voinţa şi puterea de a face buna Lui plăcere.

Nu doar puterea Lui este în iarbă, ci şi înţelepciunea Lui. De câte ori am văzut că un copac îşi întinde toate rădăcinile într-o singură parte, iar în cealaltă parte nu are nicio rădăcină. De ce face aceasta? – Pentru că în direcţia aceea se află ceva sursă de apă, iar în partea cealaltă pământul este uscat. De unde ştie pomul că acolo este apă? Mai mult, dacă o rădăcină a pomului se întinde pe direcţia dorită pentru a ajunge la apă, şi dă de un obstacol pe care nu îl poate străpunge, coboară sub acesta, apoi se ridică din nou şi îşi continuă drumul. Este aceasta o întâmplare? Nu este deloc la întâmplare.

Botaniştii ne spun, şi ştim că plante diferite au nevoie de hrană diferită. Există firişoare mici care ies din rădăcină. Firişoarele acestea sunt gurile prin care planta îşi ia hrana. Firişoarele acestea se strâng în jurul unei porţiuni de pământ. Însă cei care au observat cu atenţie ne vor spune că rădăcinile acestea fac diferenţiere şi se duc să găsească solul care este potrivit pentru hrana lor. Cum ştiu ele să facă aceasta? Este ceea ce ştiu să facă şi păsările şi animalele. Se duc acolo unde pot găsi hrana potrivită pentru nevoia lor. Omul face la fel. Am văzut puterea manifestată în firul de iarbă, şi am văzut că este puterea lui Dumnezeu, şi puterea lui Dumnezeu este Hristos. Dar Hristos nu este doar puterea lui Dumnezeu, ci este înţelepciunea lui Dumnezeu. De aceea, atât puterea cât şi înţelepciunea lui Dumnezeu lucrează în firul de iarbă. Planta îşi recunoaşte nevoia ei de ajutor. Planta niciodată nu a pretins că ar fi altceva decât ceea ce a fost creată să fie. Planta nu a ieşit niciodată din locul ei. Dacă o luăm din locul ei, nu mai este bună de nimic. Atât timp cât stă în locul în care a pus-o Dumnezeu, este foarte bine. Este complet supusă lui Dumnezeu, şi de aceea, puterea lui Dumnezeu lucrează în ea pentru a o aduce la desăvârşirea ei ca iarbă a câmpului, cu viaţa lui Dumnezeu în ea. Şi viaţa lui Dumnezeu în ea, îi dă puterea de a obţine apa şi hrana care îi sunt necesare. Atunci când un animal face lucrul acesta, noi îl numim instinct. Dar ce este instinctul? Este viaţa pe care i-o dă Dumnezeu. Este măsura de viaţă pe care Dumnezeu o dă fiecărui animal după soiul lui, pentru a-l îndruma. Iar animalul, în starea perfectă a naturii lui, când este în legătură cu omul, face acele lucruri care sunt necesare pentru tăria şi sănătatea lui. Înţelepciunea pe care i-a dat-o Dumnezeu slujeşte pentru desăvârşirea lui ca animal.

Dar atunci când omul face aceste lucruri, nu mai este lucrarea lui Dumnezeu? „Nu, fac aşa pentru că îmi merge mintea, pentru că am percepţie ascuţită.” Nu, nu este aşa, ci este viaţa lui Dumnezeu. Indiferent de înţelepciunea pe care o are omul, puterea pe care o are, vine de la El. „Aşa vorbeşte Domnul: «Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui. Ci cel ce se laudă, să se laude” – că Eu sunt Domnul? – Nu. „Că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul.” Să continuăm ideea că orice făptură este ca iarba. Cu toţii suntem plante, cu o singură viaţă în noi toţi. Am vorbit despre planta aceea crescută din pământ, cu un bulgăre de pământ deasupra ei. Ea nu are în ea însăşi nicio putere pentru a ridica acel bulgăre, cu toate acestea în ea există o putere foarte mare (a lui Dumnezeu, nu a ierbii însăşi – n.tr.), aşa încât dacă un om ar avea în el o putere proporţională cu aceea din iarbă, ar putea ridica Alpii. Mântuitorul nostru a zis, „Dacă aţi avea credinţă cât un bob de muştar”, aţi putea ridica un munte. A fost doar o metaforă? Tot ce vine din credinţă, este dependenţă absolută de Dumnezeu. În loc să fim îngroziţi, sau descurajaţi, sau dezgustaţi pentru că suntem numai iarbă, să ştim că aceasta este speranţa noastră. Ce poate face Dumnezeu cu iarba de pe câmp, poate face cu noi dacă vom avea credinţă. Dumnezeu va face pentru noi ceea ce face pentru iarbă.

Ce viaţă lucrează pretutindeni în univers? – Viaţa lui Hristos. Hristos în trup, răstignit şi înviat. Hristos în trup răstignit în mine, deoarece dacă Hristos este răstignit la oarecare distanţă de mine, chiar dacă ar fi chiar lângă mine, este departe deoarece nu pot face legătura mea cu El. Dar dacă ştiu că viaţa aceea care a fost dată, şi care a fost îndeajuns de puternică pentru a câştiga biruinţa asupra păcatului şi morţii, aceeaşi viaţă este în mine, şi dacă eu o mărturisesc şi cred aceasta, atunci tot ceea ce poate face acea viaţă, este al meu. Să luăm un verset care ne este familiar tuturor: „Atunci am zis: «Iată-Mă că vin! – în sulul cărţii este scris despre Mine – vreau (îmi place – KJV) să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.” Este ca şi cum ar spune, „Legea Ta este viaţa mea,” adică exact ceea ce spune Ioan în ultimul verset din capitolul doisprezece: „Şi ştiu că porunca Lui (care este în om) este viaţa veşnică. De aceea, lucrurile pe care le spun, le spun aşa cum mi le-a spus Tatăl.” Şi viaţa veşnică este aceasta, să-L cunoaştem pe singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Fiul pe care L-a trimis El. A-L cunoaşte pe El şi pe Hristos, aceasta este viaţa veşnică. De aceea, Legea lui Dumnezeu este pur şi simplu viaţă. Legea vieţii – legea Duhului de viaţă în Hristos Isus – este cea care ne-a eliberat de legea păcatului şi a morţii. În felul acesta, Legea lui Dumnezeu este pur şi simplu viaţa lui Dumnezeu; este viaţa Lui. Înseamnă că nu poate fi nimic arbitrar în ceea ce are legătură cu ea. Oamenii se gândesc la legile lui Dumnezeu ca la ceva făcut de El, în felul în care conducătorii pământeşti fac legi. Ca şi cum Dumnezeu l-ar fi făcut pe om, după care S-a gândit, „Oare ce lege să fac pentru binele omului şi pentru călăuzirea lui?” Dar Dumnezeu nu a făcut aşa. Legea era viaţa Lui. El a pus în om viaţa ca lege a lui şi, cât timp omul consimte să fie condus în mod absolut de Dumnezeu, atât timp este un om sfânt, un om evlavios.

Noi vorbim despre legile naturii şi despre legile lui Dumnezeu; sau despre legea naturală şi legea morală. Care este diferenţa dintre ele? Când vorbim de legea naturii, de exemplu, ne gândim la o plantă care creşte într-un anume fel, şi întotdeauna creşte în felul acela; creşte în felul în care Dumnezeu a făcut-o să crească. Pentru că Îl lasă pe Dumnezeu să-Şi trăiască viaţa Lui în ea. Ceea ce noi numim legi ale naturii sunt pur şi simplu viaţa lui Dumnezeu manifestată în lucrurile pe care le vedem – în fiinţele care sunt fiecare perfecte după soiul lor. Este aceeaşi viaţă în iarbă, în viţa de vie, în stejar. Dar Dumnezeu a făcut iarba după soiul ei, a făcut viţa de vie să fie altceva după soiul ei, iar stejarul l-a făcut să fie altceva după soiul lui. Aceeaşi viaţă lucrând în toate, le aduce pe fiecare la desăvârşire după soiul lor. Iar pe om l-a făcut după soiul lui – să fie iarbă, este adevărat, ţărână, dar să deţină poziţia supremă pe pământ. Iar viaţa lui Dumnezeu în om, dacă se supune ei aşa cum o fac iarba şi pomii, îl va duce la desăvârşire după soiul lui, la desăvârşirea pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru el.

Ce s-ar întâmpla dacă iarba ar începe să creadă că ar trebui să fie stejar; nu mai vrea să fie iarbă, ci vrea să crească în felul unui stejar, şi să pretindă că este cineva? – Atunci planul lui Dumnezeu nu mai este dus la desăvârşire în ea. Ea se opune vieţii lui Dumnezeu. Ea spune, „nu vreau să fiu în felul acesta; vreau să fiu în felul acela, şi mă voi face singură astfel.” Totul este zădărnicit. Vedem că Legea este una singură, şi că ea este viaţa lui Dumnezeu, şi nicidecum nu este un aranjament arbitrar. Ci Dumnezeu este autorul şi sursa vieţii, iar viaţa lui lucrează în toate creaturile Lui, în măsura în care ele îi permit. Dar acum încă nu vedem că toate îi sunt supuse. Acum vedem blestemul. De ce? – Pentru că blestemul a venit pe pământ. Dar mai întâi blestemul a venit asupra omului, şi după aceea asupra pământului, din cauza păcatului omului. Care a fost blestemul ce a căzut asupra omului? – Moartea.

Din cauza păcatului, a venit blestemul şi moartea. Moartea este absenţa vieţii. Moartea a căzut asupra omului din cauză că omul a respins viaţa lui Dumnezeu. El a zis, „Voi fi Dumnezeu; nu voi fi dependent de El; voi lua fructul acesta” – acesta a fost singurul obiect pe care îl mai vedea din grădină. El s-a gândit că Dumnezeu i-a oprit totul, pentru că i-a oprit acel singur lucru. El a gândit că toate celelalte nu erau nimic; s-a gândit că trebuie să-l aibă pe acesta ca să poată trăi. De aceea a zis, „voi lua din acest pom ceea ce mă va pune în drepturile mele, îmi va da puterea mea, aşa că voi putea fi independent de Dumnezeu, şi Îl voi da la o parte.” Ce a obţinut? – A obţinut absenţa vieţii. Dumnezeu, în îndurarea Lui nu a făcut aşa cum a spus omul, şi nu l-a lăsat să fie complet separat de El, deoarece dacă ar fi făcut aşa, omul ar fi rămas pentru totdeauna în moarte. Dumnezeu continuă să dea viaţa Lui omului în starea lui slăbită şi decăzută. Acum omul este căzut. Nu vedem în el desăvârşirea vieţii. Vedem blestemul asupra pământului, din cauza păcatului omului.

Spinii şi mărăcinii sunt pur şi simplu dovezi ale slăbiciunii, ale diminuării puterii de viaţă. Slăbiciunea omului, la fel ca a vieţuitoarelor, este dovada reducerii puterii de viaţă, adică a absenţei lui Hristos. Hristos a luat toată slăbiciunea noastră asupra Lui, aşa că atunci când Îl acceptăm şi Îl cunoaştem, când avem cunoştinţă despre El, atunci suntem făcuţi fiinţe noi. „Dacă este cineva în Hristos, este o fiinţă nouă.” În loc să producă spini şi mărăcini care trebuie să fie tăiaţi, el produce rod pentru viaţa veşnică, spre slava lui Dumnezeu.

„Încrederea pune-o drept zid în jurul zilei de azi,

Pune înăuntrul lui fapte vii şi stai acolo,

Nu privi peste zid la ziua de mâine,

Cu Domnul vei duce povara ei de bucurii şi întristări.”

Joi după amiaza, 16 februarie 1897