Adunările de tabără din anul 1889 avuseseră un impact considerabil în viața celor care au participat. Mulți au fost binecuvântați de solia prezentată de Jones și Waggoner. În predici și în scrisori, Ellen White a indicat faptul că o mare lumină venise asupra poporului lui Dumnezeu și că era timpul să se scoale și să lumineze, deoarece pământul urma să fie luminat de slava lui Hristos. În acea perioadă, F. H. Westphal s-a întors acasă, în Wisconsin, „și i-a spus bisericii că ploaia târzie începuse”[1].
Pentru că se apropia Sesiunea Conferinței Generale, Ellen White spera că avusese loc o schimbare și că va fi total deosebită de cea de la Minneapolis. Sesiunea a început la Battle Creek în 18 octombrie și a continuat până în 11 noiembrie. La începutul conferinței, în timp ce se gândea la scopul adunării, Ellen White dorea mult ca Sabatul acela „să fie ziua cea mai prețioasă pentru sufletul nostru”. Ea recunoștea că trăiau „în mijlocul pericolelor zilelor din urmă”, înțelegând că Dumnezeu „nu va aproba nici sectarismul, nici o religie legalistă, care erau atât de predominante chiar și în mijlocul celor ce pretindeau a crede adevărul prezent. Hristos și neprihănirea Sa erau singura noastră speranță”. În timpul primei săptămâni a adunărilor, mulți au prezentat „mărturii cu privire la binecuvântările primite în anul care trecuse, datorită luminii binecuvântate a îndreptățirii prin credință, pe care o primiseră cu bucurie”. Acest fapt a determinat-o pe Ellen White să declare că „Duhul Domnului a fost în mijlocul nostru”[2].
Pe măsură ce adunările continuau, lui Ellen White i-a fost dată putere pentru a le prezenta o mărturie directă tuturor celor adunați acolo. „Duhul Sfânt” i-a fost dat, în timp ce [254] se ruga lui Dumnezeu ca „frații din lucrarea pastorală să fie înzestrați cu o putere de sus pentru a vesti în toate părțile lumii acea solie solemnă”. Au fost prezentate încă multe alte mărturii în legătură cu experiențele din anul trecut. Toți cei care și-au împărtășit mărturiile au simțit că experiența lor „avusese un caracter spiritual mai puternic decât oricând de la data când acceptaseră adevărul. Lumina îndreptățirii prin credință și faptul că neprihănirea lui Hristos trebuie să devină neprihănirea noastră, pentru că altfel nu ne este cu putință să păzim legea lui Dumnezeu, constituie mărturia tuturor celor iau cuvântul, iar rodul este pacea, curajul, bucuria și armonia”.[3]
Duminică, 27 octombrie, Ellen White a participat la adunarea de la ora opt, unde „fratele Jones a prezentat dovezile biblice ale îndreptățirii prin credință”. După aceea, Ellen White le-a vorbit oamenilor despre „venirea la lumină și trăirea în lumină, pentru ca nu cumva întunericul să vină asupra lor”. Nu toți acceptau lumina și, ca urmare, ea a adresat o avertizare:
„Cei care vor vorbi de rău despre subiectul biblic al îndreptățirii prin credință, vor critica, vor pune întrebări și își vor răspândi obiecțiile, nu știu despre ce vorbesc. Ei nu știu că se interpun asemenea unor corpuri întunecate spre a împiedica razele strălucitoare de lumină pe care Dumnezeu a hotărât să le trimită poporului Său. Aceste raze vor veni, solia îngerului al treilea trebuie să înainteze cu putere, umplând tot pământul cu slava ei. Ce este omul și ce poate face el împotriva lui Dumnezeu? Omul poate să aleagă întunericul, poate să-i placă întunericul și să fie cuprins de întuneric, dar solia trebuie să înainteze cu putere, chiar dacă unii refuză să înainteze împreună cu ea.”[4]
A doua zi, dimineața, Ellen White a vorbit „cu multă claritate despre unii care participau la adunare, dar nu dovediseră în niciun fel că erau părtași ai Duhului și puterii lui Dumnezeu. Ei nu păreau să vadă unde lucra Dumnezeu”. Ea li s-a adresat acelora care, „timp de un an, lucraseră împotriva lui Dumnezeu într-o modalitate evidentă” și împotriva „luminii speciale și hotărâte”. Ea i-a avertizat că „întunericul fiecărui om va fi proporțional cu necredința lui și cu împotrivirea și disprețul față de lumina pe care Dumnezeu o trimite într-o modalitate atât de plină de har”. Ulterior, în dimineața aceea, Ellen White a participat la o adunare condusă de Jones: [255]
„A fost prezent un mare număr de participanți, iar el a vorbit despre îndreptățirea prin credință într-o modalitate clară și distinctă și cu o simplitate atât de remarcabilă, încât nimeni nu avea motive să rămână în întuneric, cu excepția faptului că avea în inimă o necredință categorică și o hotărâre de a se împotrivi lucrărilor Duhului lui Dumnezeu. Mulți au fost mulțumiți, iar alții par a fi uimiți, ca și când nu știau ce însemna cu adevărat îndreptățirea prin credință. Cu siguranță, adevărul era prezentat într-o modalitate clară. Când am auzit această mărturie eu am fost bucuroasă. Am declarat că lucrurile pe care le auzeam constituiau adevărul, iar cei care urmau să pună în practică lumina primită, erau de partea Domnului.”[5]
În dimineața următoare, Ellen White a scris despre experiențele de la acele adunări. Ea și-a exprimat marea bucurie de a-i vedea primind solia, pe aceia care încă nu o auziseră până atunci. Totuși, trăiau în vremuri de rău augur.
„Adunările sunt excelente. Spiritul care s-a manifestat la adunarea de la Minneapolis nu se află aici. Toate lucrurile se desfășoară în armonie. Există un număr mare de delegați. La adunările noastre de la ora cinci dimineața este o participare bună. Toate mărturiile pe care le-am auzit au avut un caracter înălțător. Oamenii spun că anul trecut a fost cel mai bun din viața lor, că lumina care strălucea din Cuvântul lui Dumnezeu a fost clară și distinctă – îndreptățirea prin credință, Hristos Neprihănirea noastră. Experiențele au fost foarte interesante […].
La ora opt, fratele Jones vorbește despre subiectul îndreptățirii prin credință și se manifestă un mare interes. Are loc o creștere în credință și în cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos. Un număr destul de mare [de frați] nu au avut ocazia de a auzi vorbindu-se despre acest subiect, dar acum îl primesc și sunt hrăniți cu porții mari de la masa Domnului. Mărturia tuturor celor care au vorbit a fost că această solie a luminii și adevărului, care i-a fost prezentată poporului nostru, este întocmai adevărul pentru acest timp și, oriunde vor merge, lumina, eliberarea și binecuvântarea lui Dumnezeu va ajunge în mod sigur în biserici […].
Ne putem aștepta oricând la pretenții noi și uimitoare din partea lui Satana, prin slujitorii lui, dar oare nu vor fi cei din poporul nostru vigilenți, oare nu vor ajunge ei să fie puternici, prin tăria Celui Atotputernic? Oare nu este Dumnezeu înțelept? În guvernarea lui Dumnezeu a apărut o criză, în care trebuie să fie făcut ceva mare și decisiv. Întârzierea nu va fi prelungită. Mânia lui Dumnezeu nu va fi reținută mult timp, dreptatea trebuie să rostească doar un cuvânt și, într-o clipă, va avea loc o mare confuzie […]. [256]
Fie ca botezul Duhului Sfânt să vină peste lucrători, pentru ca ei să-L poată reprezenta pe Isus Hristos în toate lucrările lor.”[6]
În aceeași dimineață, Ellen White i-a trimis o scrisoare lui Mary White, exprimând aceleași simțăminte. I-a spus că aveau „adunări bune. Părea că nu este niciun conflict de opinii”. Ea scria despre mărturiile împărtășite de pastorii care fuseseră binecuvântați de „lumina care le-a fost prezentată la Minneapolis și pe parcursul ultimului an” și a menționat că „succesul însoțise lucrările lor în ultimul an, ca niciodată mai înainte”. Ellen White i-a spus lui Mary: „Până acum, nu s-a auzit nicio voce împotrivitoare. Unitatea pare să predomine.” Totuși, a adăugat: „În același timp, există un număr de oameni care par să stea pe aceeași poziție în care au fost la Minneapolis. Oh, fie ca Dumnezeu să lucreze cu putere pentru poporul Său, să alunge norii întunecați, pentru a lăsa să intre lumina slavei Sale.”[7]* Deși la adunările de dimineață erau revărsate binecuvântări mari, „tocmai cei care aveau cea mai mare nevoie de influența acestor adunări nu erau prezenți”. Împotrivirea încă era puternică.[8]
Unul dintre cei care continua să stea pe poziția în care a fost la Minneapolis era Uriah Smith. În ediția din 29 octombrie a publicației Daily Bulletin, el și-a publicat predica din Sabat dimineață, în care a vorbit despre „istoria și viitorul lucrării adventiștilor de ziua a șaptea”. El a menționat faptul că în perioada timpurie a lucrării, „pastorii noștri au înaintat având două mari arme ale mesajului – poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus. Ei au predicat într-un mod care a produs o reformă deplină și permanentă a vieții”. Smith a făcut aluzie la Jones și Waggoner, afirmând că adventiștii „nu au adoptat metodele predicatorilor redeșteptărilor protestante moderne, și nu s-au mulțumit să le prezinte ascultătorilor lor doar o pregustare a mierii și priveliștea unui curcubeu, ci au întrețesut în lucrarea lor unele dintre fulgerele de pe Sinai, pentru a sensibiliza conștiința și pentru a da la o parte solzii de pe ochii orbi”. Era clar că Uriah Smith nu respectase sfatul pe care Ellen White i-l adresase cu o vară înainte.[9]
La Conferința Generală din 1889, Ellen White era îngrijorată cu privire la alte probleme, inclusiv legea duminicală din Statele Unite și lucrarea bisericii pentru susținerea libertății religioase. Cu trei ani înainte, ca răspuns la agitația tot mai mare [257] legată de legea duminicală, biserica a început să publice American Sentinel, avându-l ca editor pe J. H. Waggoner. În 1887, A. T. Jones și E. J. Waggoner au preluat poziția de co-editori. De asemenea, Conferința Generală a numit un Comitet pentru Libertatea Religioasă, al cărui președinte era A. T. Jones. Scopul acestui comitet era de a promova o expunere publică mai largă a subiectului libertății religioase, prin articole în presă, conferințe publice și răspândirea de cereri împotriva propunerii legii duminicale. De asemenea, comitetul îi încuraja pe membrii bisericii să se implice activ în susținerea libertății religioase și să le ofere ajutor legal adventiștilor de ziua a șaptea care erau condamnați pentru că lucrau duminica.[10]*
La Conferința Generală din 1888, de la Minneapolis, precum și în luna decembrie, în tabernacolul din Battle Creek, A. T. Jones vorbise despre libertatea religioasă, ambele serii de prezentări ale sale fiind larg răspândite. La scurt timp după aceea, Jones stătuse înaintea Comitetului pentru Educație și Muncă al Senatului și vorbise împotriva propunerii de lege duminicală, făcută de Blair. În 22 februarie, 1889, Jones s-a prezentat din nou în fața Comitetului Senatului, de data aceasta pentru a vorbi împotriva schimbării constituționale propuse de Blair pentru creștinarea sistemului școlar național public. Datorită adventiștilor de ziua a șaptea și, de asemenea, întregii națiuni, ambele propuneri de lege ale lui Blair au fost respinse la congresul al cincizeci și unulea.[11]*
Avându-l pe Jones foarte activ la centrul campaniei, până în octombrie 1889, au fost obținute aproape 500.000 de semnături, cerându-i Congresului „să nu voteze nicio lege cu privire la respectarea Sabatului sau ziua Domnului, sau a oricărei alte rânduieli religioase sau eclesiastice”. Jones a considerat că această campanie de obținere a semnăturilor era mai mult decât o încercare de a înfrânge legislația duminicală, ci avea scopul „de a răspândi solia îngerului al treilea și de a-i avertiza pe toți împotriva alcătuirii unui chip al fiarei”, deoarece „atunci când le explicau altora scopul cererii, de fapt, ei îi familiarizau cu solia îngerului al treilea”.[12] [258]
Chiar dacă Jones a fost, probabil, cel mai activ pastor adventist în domeniul libertății religioase, unii nu au apreciat zelul lui. În iulie 1889, la tabernacolul din Battle Creek, Comitetul pentru Libertatea Religioasă a fost reorganizat și extins la 110 membri, fiind redenumit National Religious Liberty Association (NRLA) [Asociația Națională pentru Libertatea Religioasă]. A. T. Jones a fost înlocuit din postul de președinte de către Captain Eldridge. Atât el, cât și vicepreședintele Dan Jones erau împotriva lui Jones și Waggoner. Jones și Waggoner au fost numiți în comitetul editorial al NRLA.
Prin urmare, la Conferința Generală din 1889 și sub conducerea lui Eldridge, NRLA a alcătuit și a votat propriile regulamente, dintre care unele erau similare hotărârilor pentru care nu reușiseră să obțină votul la Minneapolis în 1888. Două dintre reguli erau: „Nicio literatură nu va fi publicată sau răspândită în numele acestei asociații, de către niciunul dintre conducătorii sau membrii ei, până când nu va fi aprobată de Comitetul Executiv al Asociației […]. Tot materialul pregătit pentru a fi publicat în presă va fi supus verificării și aprobării președintelui și al unei majorități a comitetului editorial, înainte de a fi trimis de către secretar, cu excepția că, în absența unui cvorum editorial, președintele și primul vice președinte pot acționa în calitate de membri ai comitetului editorial.”[13]
De asemenea, acest Comitet Executiv al NRLA se ocupa de întrebările cu privire la legislația duminicală, cum ar fi: Ce ar trebui să fie făcut pentru păzitorii Sabatului din statele din sud, care sufereau persecuții din cauză că lucrau duminica? Unii frați erau „nerăbdători ca, la Conferința Generală, să fie votată o hotărâre care să-i sfătuiască pe frații noștri păzitori ai Sabatului, aflați în pericolul de a fi închiși sau de a plăti amenzi, să se abțină să lucreze” duminica. Această hotărâre nu a fost votată, deși unii au insistat să fie acceptată imediat.[14]
În data de 4 noiembrie, Ellen White le-a răspuns delegaților care „păreau nerăbdători ca acea hotărâre să fie votată”. Ea le-a spus în modul cel mai clar că „o astfel de hotărâre nu ar trebui să fie propusă acestei Conferințe, cerând votul ei”. Ea le-a amintit că, dacă ucenicii [259] au petrecut zece zile împreună, rugându-se stăruitor pentru venirea Duhului Sfânt, ei ar avea nevoie de „douăzeci” de zile, înainte de a îndrăzni „să scrie o hotărâre pentru oameni cu privire la acest punct. Mai multă rugăciune stăruitoare și nimic mai puțin decât venirea Duhului Sfânt nu va da răspunsul la aceste întrebări”. Ellen White a avertizat că exista întotdeauna „pericolul de a ajunge la extreme”. Dacă se lua hotărârea ca „oamenii noștri să nu lucreze duminica”, frații aflați în statele din sud vor „părea a fi de acord cu legea duminicală”, iar aceasta va însemna „ca păzitorii Sabatului să se închine unui idol și va avea loc o renunțare la principii, până când totul este pierdut”. Ellen White se gândea că, dacă adventiștii nu lucrau „în prima zi a săptămânii, în scopul de a evita arestarea”, „oare va arăta faptul acesta că noi ne aflăm într-o relație corectă cu legea sfântă a lui Dumnezeu?”[15]*
Ellen White a înțeles pericolul care venea din ambele părți ale problemei dacă ar fi fost votată o hotărâre. Ea i-a avertizat pe frați „să nu ia locul lui Dumnezeu pentru oameni. S-a făcut destul acest fel de lucrare. Îngăduiți-I lui Dumnezeu să lucreze în mintea oamenilor […]. Lăsați-I lui Dumnezeu ceva de făcut […]. Nu-i eliberați pe cei din poporul lui Dumnezeu de poveri pe care Dumnezeu vrea ca ei să le poarte […]. Nu puneți poveri asupra niciunei categorii de oameni pe care El ar dori să-i elibereze de ele. Ea le-a spus să nu îngăduie „nimănui să aibă o atitudine îngâmfată, nici prin declarații, nici prin exemplu, pentru a arăta că sfidează legile țării. Nu alcătuiți nicio hotărâre cu privire la ce anume poate sau nu poate să facă o persoană, în diferite state”. Deși oamenii trebuie să fie atenți pentru a nu îngenunchea în fața sabatului fals, „nu trebuie să existe nicio ocazie pentru ca dușmanii noștri să ne acuze de călcarea legilor […]. Nu ar trebui să simțim că ni s-a poruncit să-i irităm pe semenii noștri care idolatrizează duminica, făcând eforturi hotărâte de a lucra în acea zi în văzul lor în mod intenționat, cu scopul de a ne demonstra independența”[16].
Deși Ellen White îi îndemna pe frați să nu voteze nicio hotărâre cu privire la îndatoririle păzitorilor Sabatului față de legile duminicale, ea a avertizat de asemenea că acela „era un timp în care poporul lui Dumnezeu trebuia să lucreze ca niciodată mai înainte”. Când le-a vorbit celor de la Conferința Generală, ea a declarat că „mulți erau comozi, sau altfel spus, adormiți”. În ciuda înțelegerii profeției cu privire la „impunerea respectării duminicii”, ei „stau într-o așteptare calmă a evenimentului, liniștindu-se cu gândul că Dumnezeu Își va ocroti poporul în ziua necazului. Dar Dumnezeu nu ne va salva, dacă noi nu facem niciun efort de a îndeplini lucrarea pe care El a încredințat-o în grija noastră”. Lumii trebuia să-i fie vestită o solie: [260]
„Ar trebui să studiem cu atenție Cuvântul lui Dumnezeu și să ne rugăm cu credința că Dumnezeu va ține în frâu puterile întunericului, deoarece până acum solia a ajuns la destul de puțini oameni, iar lumea trebuie să fie luminată de slava ei. Adevărul prezent – poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus – încă nu a fost vestit așa cum trebuie […].
Satana a tresăltat, în timp ce voi ați îngăduit ca atenția să vă fie abătută tocmai de la lucrarea pe care Dumnezeu ar fi dorit să o faceți, și ați făcut o altă lucrare pe care El nu v-a chemat să o îndepliniți […]. Voi ați neglijat mărturiile pe care Domnul, în mila Sa, le-a trimis pentru a vă îndruma pașii pe calea cea dreaptă. Unii dintre voi au respins categoric cuvintele de avertizare […].
Eu am simțit că, dacă mi s-ar îngădui să stau înaintea voastră din nou, va trebui să am alături de mine prezența lui Dumnezeu, așa cum a avut-o Moise, când i-a condus pe copiii lui Israel prin pustie […]. Am dorit să le arăt că, dacă nu sunt umpluți cu Duhul lui Dumnezeu, nu pot să facă niciun bine în lucrarea lor. Răceala lor, starea lor de căldicel, a fost o jignire la adresa lui Dumnezeu. Ei trebuie să umble în lumina lui Hristos, altfel Satana îi va orbi, iar ei vor numi lumina întuneric și întunericul lumină […].
Lumina trebuie să ajungă la oameni prin slujitorii pe care îi va alege El, care vor vesti avertizarea, pentru ca nimeni să nu rămână în necunoștință cu privire la planurile lui Dumnezeu și strategiile lui Satana. Satana își va folosi iscusința diabolică până la maxim, chiar în marele centru al lucrării. El va căuta toate căile posibile pentru a se interpune între popor și Dumnezeu și pentru a opri lumina pe care Dumnezeu o dorește să vină la copiii Săi […].
Domnul Isus S-a apropiat de noi la conferința aceasta. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru zdrobirea inimii pe care am văzut-o la adunările de rugăciune ale pastorilor […]. Totuși, din anumite motive, tocmai aceia care aveau nevoia cea mai mare de aceste adunări nu au fost prezenți. Tocmai aceia care aveau nevoia cea mai mare de a bea din fântâna vieții, care ar fi trebuit să stea în primele rânduri în mijlocul nostru, nu au primit puterea pe care Dumnezeu a fost dispus să o reverse asupra lor. Viitorul va dovedi rezultatele neglijării acestor adunări prețioase de dimineață […].
Cei care doresc acum să ajute sufletele […] trebuie să fie îmbrăcați ei înșiși cu întreaga armură a neprihănirii lui Hristos, deoarece nu vom putea să conducem niciodată oamenii la o experiență la care noi înșine nu suntem părtași. Cei care nu au gustat binecuvântarea îmbelșugată a lui Dumnezeu vor desconsidera binecuvântările pe care le-au primit ceilalți. Lumina pe care Dumnezeu o dă poporului Său poate fi trecută cu vederea, refuzată, respinsă, dar felul acesta de a o trata va pune într-un mare pericol sufletul oamenilor. Fraților, Dumnezeu lucrează pentru noi, iar eu simt o dorință profundă ca nicio rază de lumină trimisă de cer să nu fie [261] tratată cu indiferență. Soliile pe care Dumnezeu le trimite oamenilor trebuie să fie prețuite și primite. Dacă nu prețuim lumina cerului, vom face acest lucru spre condamnarea noastră, iar situația noastră va fi similară aceleia în care s-au aflat iudeii, când L-au respins pe Domnul vieții și al slavei.”[17]*
Un alt subiect al dezbaterilor Conferinței a fost viitorul Asociației pentru Publicații și al relației acesteia cu biserica. În 21 octombrie, vicepreședintele asociației, C. Eldridge, și-a încheiat raportul introductiv cu următorul apel: „Importanța lucrării de publicații necesită atenția noastră cea mai serioasă în acest timp. Ar trebui să studiați în amănunțime relațiile existente între asociație și biserică și să alcătuiți planuri care vor contribui cel mai bine la progresul lucrării generale.” După prezentarea lui, Eldridge a propus un comitet de numiri, avându-l ca președinte pe E. W. Farnsworth, și un comitet de hotărâri, avându-l ca președinte pe R. A. Underwood, ambii fiind împotriva lui Jones și Waggoner.[18]
În 27 octombrie, președintele Conferinței Generale, O. A. Olsen, a rostit o cuvântare cu privire la „câteva subiecte importante care ar trebui să fie luate în atenție de această adunare”. El a vorbit despre lucrarea de publicații și despre o nouă organizare, care „va uni diferitele instituții ale bisericii și interesele lor”. El a întrebat: „De ce nu ar trebui ca diferitele întreprinderi ale bisericii noastre să fie conduse de consilii alese de către Conferința Generală? Noi înțelegem Conferința Generală ca fiind cea mai înaltă autoritate recunoscută de Dumnezeu pe pământ […]. [262]
„Interesele lucrării noastre de publicații și instituțiile care produc cărți sunt de cea mai mare importanță. Oare nu ar trebui acestea să fie administrate în mod corespunzător de către un singur consiliu? […] Noi credem că această adunare nu ar trebui să fie amânată, până când nu va fi acordată atenție acestui subiect.”[19]
La sfatul lui Olsen, atenția a fost acordată imediat, iar în 4 noiembrie, R. A. Underwood a prezentat o hotărâre care spunea: „Noi suntem în favoarea eforturilor actuale de a asigura consolidarea administrativă a intereselor diferitelor activități în domeniul publicațiilor.” În mod remarcabil, „hotărârea aceasta a fost adoptată fără nicio discuție, iar ședința asociației s-a încheiat”[20].
A doua zi, în cadrul unei adunări, R. A. Underwood a prezentat raportul cu privire la „consolidarea administrativă a intereselor bisericii”. Raportul a fost adoptat chiar în aceeași zi, conținând următoarele:
„1. Să fie luate măsuri pentru a înființa imediat o corporație, în scopul de a prelua întregul control asupra tuturor instituțiilor noastre în domeniul publicațiilor, aducând astfel lucrarea sub conducerea unei singure administrații generale.
Scopul acestei organizații va fi:
Având în vedere faptul că ar putea fi necesar un timp pentru atingerea deplină a acestui scop, a acestui rezultat foarte vrednic de dorit, și pentru a înainta în direcția aceasta cât mai mult cu putință, recomandăm ca, la început, asociația să preia controlul [263] asupra tuturor cărților și periodicelor publicate în prezent în limbi străine […], cu perspectiva de a prelua controlul deplin asupra tuturor activităților noastre în domeniul publicațiilor.
Pentru a nu se pierde timp, comitetul dumneavoastră va recomanda mai departe, ca un comitet permanent de douăzeci și unu de persoane să fie ales de Conferința Generală în cadrul sesiunii actuale, pentru a lua în considerare întreaga situație, cu puterea de a decide […].
Comitetul dumneavoastră va recomanda mai departe să fie înființată o organizație similară, în scopul de a prelua conducerea asupra tuturor activităților și instituțiilor noastre în domeniul învățământului și de a deține drepturile de proprietate – aducându-le astfel sub o singură conducere administrativă. De asemenea, să fie înființată încă una, care să preia conducerea instituțiilor noastre medicale.”[21]
În aceeași zi, comitetul de numiri a raportat că fusese ales un comitet alcătuit din douăzeci și unu de persoane, în vederea „planului de consolidare a intereselor în domeniul activității de publicare”. Dan Jones a fost ales președinte al comitetului. În următoarele câteva zile, au avut loc șase întruniri și au fost făcute planuri pentru îndeplinirea scopului lor.[22]*
În același timp, delegații oficiali au aprobat un plan de a împărți America de Nord în șase unități, numind câte un membru al Comitetului Executiv al Conferinței Generale, care să acorde o atenție specială și să supervizeze fiecare unitate. Comitetul pentru Planuri al Conferinței a recomandat, de asemenea, înlocuirea organizațiilor separate – cum ar fi Asociația Școlii de Sabat, Asociația pentru Sănătate și Temperanță, Societatea pentru Broșuri și Lucrare Misionară și Societatea pentru Educație – cu un secretar la nivelul fiecărei conferințe, care urma să promoveze acel domeniu anume al lucrării. Acea persoană urma să fie, de asemenea, membru al Comitetului Conferinței Generale. După trei zile de discuții și, din cauză că delegații aveau păreri împărțite în legătură cu acest plan, Comitetul pentru Planuri a cerut ca recomandarea să fie retrasă, iar conferința a votat să șteargă din rapoarte întreaga discuție.[23]*
În ciuda nereușitei de a obține această hotărâre, s-au făcut progrese în votarea altor hotărâri care nu fuseseră aprobate în timpul Conferinței Generale din 1888. Cei care căutaseră să aducă la tăcere solia și solii câștigau un control mai mare asupra organizației bisericii, iar acest fapt urma să influențeze direcția întregii biserici. Pe baza rapoartelor inițiale ale lui Ellen White, Conferința Generală din 1889 fusese considerată a fi un mare punct de cotitură, dar noi am putea să întrebăm, pe bună dreptate, în ce direcție? [264]
Ellen White văzuse marile redeșteptări care avuseseră loc pretutindeni în țară ca fiind un rezultat al soliei prezentate de Jones, Waggoner și ea însăși, și totuși avea motive serioase de îngrijorare. Împotrivirea încă era mare în mijlocul multor frați din poziții de conducere. În 31 octombrie 1889, Ellen White a avut o întrevedere cu „frații Nicola și Morrison”, iar „aceasta nu a fost plăcută”. Ei încă nu își înțelegeau adevărata stare sau faptul că „spiritul lor de la Minneapolis nu a fost spiritul lui Isus Hristos”. Ei își îndreptățeau „comportamentul în toate privințele”:
„Nu am fost mulțumită deloc de această întrevedere. Dacă turma lui Dumnezeu va fi încredințată în mâinile unor astfel de oameni, fie ca Domnul să aibă milă de sărmanul Său popor, sărmana turmă a pășunii Lui, să-l lumineze și să-l salveze, pentru a nu fi modelat de spiritul și influența acestor oameni ai unei necredințe întunecate.
După ce au plecat, am simțit că în casă avusese loc un serviciu funerar. Inima mea era grea ca plumbul. Oh, ce lucrare a morții poate să exercite influența personală asupra sufletelor care flămânzesc după lumina vieții și nu știu unde să caute cunoașterea pe care ar trebui să o aibă! Masa încărcată cu mana cerului este așezată în fața lor, dar ei nu vor să o mănânce.”[24]
Acești oameni erau conducători ai lucrării, oameni care hotărau direcția în care trebuie să meargă biserica, și totuși ei întorceau spatele luminii trimise din Cer. Înainte de încheierea conferinței, Ellen White a adresat o avertizare cu privire la pericolul care îi aștepta în viitor, din cauză că se făcea în grabă planul pentru a prelua controlul asupra lucrării, iar acest lucru era făcut sub îndrumarea unora care erau împotriva soliei trimise de Dumnezeu.
„Către Conferința Generală: Dragi frați – V-am prezentat lucrurile pe care mi le-a arătat Domnul și am de adresat o avertizare celor adunați acum la Battle Creek. Voi sunteți în pericol, din cauză că ar putea să fie alcătuite planuri, să fie concepute metode și să fie adoptate propuneri care nu înseamnă succes, ci înfrângere. Eu nu îndrăznesc să îngădui ca această conferință să se încheie, iar cei adunați să se întoarcă acasă, fără a vă îndemna să vă gândiți cu atenție la fiecare propunere care a fost prezentată. Priviți cu atenție la fiecare plan care a fost propus și nu vă grăbiți să spuneți Da și Amin, așa cum am auzit de pe buzele unora, a căror înțelegere este încețoșată și nu cunosc caracterul opiniilor și propunerilor la care spun Amin. Să nu fie duse mai departe propuneri care par nevinovate, în timp ce finalul lor este dezastrul și pierderea favorii lui Dumnezeu […]. [265]
Oamenii să nu se înalțe pe ei înșiși și să nu caute să își pună în aplicare ideile, fără a avea colaborarea și aprobarea poporului lui Dumnezeu. Spiritul vostru puternic, cuvântările voastre zgomotoase și sfidătoare nu sunt în armonie cu Hristos și căile Sale […]. Dumnezeu v-a văzut lovind cu pumnul răutății. Înainte de a lua măsuri hotărâte pentru a modela lucrarea lui Dumnezeu, trebuie să aveți acreditarea divină […]. Dar Dumnezeu disprețuiește spiritul vostru înverșunat și este îndurerat de asprimea inimii voastre […].
Eu știu că pentru poporul lui Dumnezeu trebuie să fie făcută o lucrare, altfel mulți nu vor fi pregătiți să primească lumina îngerului trimis din cer pentru a lumina întreaga lume cu slava lui. Să nu credeți că veți fi găsiți asemenea unor vase de cinste în timpul ploii târzii și că veți primi slava lui Dumnezeu, dacă vă înălțați sufletul în mândrie, rostind cuvinte perverse și nutrind în secret rădăcinile amărăciunii, care au fost aduse de la conferința de la Minneapolis. Mânia lui Dumnezeu se va îndrepta cu siguranță împotriva fiecărui suflet care nutrește acele rădăcini ale disensiunii și care are un spirit atât de diferit de Spiritul lui Hristos.”[25]
Când a ajuns la sfârșitul scrisorii ei, Ellen White a făcut o profeție cu privire la rezultatul final care va avea loc, dacă vor da greș în a ajunge la unitatea credinței. Semnele se împlineau pretutindeni în jurul lor, atât în lume, cât și în biserică, spunându-le că Isus dorea nespus să vină. Cuvintele ei ar trebui să ne facă să tremurăm, deoarece trăim la peste 120 de ani după ce au fost făcute aceste declarații:
„În mijlocul nostru are loc o îndepărtare de Dumnezeu, iar lucrarea zeloasă a pocăinței și a întoarcerii la dragostea dintâi, care este esențială pentru refacerea relației noastre cu Dumnezeu și pentru înnoirea inimii, nu a fost făcută încă. Necredincioșia față de Dumnezeu s-a strecurat în rândurile noastre, deoarece îndepărtarea de Hristos și acceptarea scepticismului sunt la modă. Oamenii au strigat în inima lor: «Nu vrem ca omul acesta să domnească peste noi.» Baal, Baal este alegerea. Religia multora din mijlocul nostru va fi religia Israelului apostaziat, deoarece le place să meargă pe calea lor și abandonează calea Domnului. Adevărata religie, singura religie a Bibliei, care ne învață iertarea prin meritele unui Mântuitor răstignit și înviat, a fost trecută cu vederea, combătută, ridiculizată și respinsă. A fost condamnată ca fiind o religie ce duce la entuziasm și fanatism.[26]* Primiți-o înapoi, până când nu este prea târziu pentru a îndrepta greșelile, deoarece ați păcătuit împotriva lui Dumnezeu […]. Ce fel de viitor ne așteaptă, dacă vom da greș în a ajunge la unitatea credinței?
Când vom ajunge la unitatea pentru care S-a rugat Hristos, această conversație îndelungată care a fost susținută de slujitorii satanici se va sfârși, iar noi nu vom vedea oameni alcătuind planuri după modelul lumii, deoarece oamenii din lume nu au o vedere spirituală pentru a discerne lucrurile spirituale […]. [266]
Să nu ne mai închinăm la idolul părerilor omenești, să încetăm a fi sclavii vreunei pofte rușinoase, să încetăm a-I aduce Domnului o jertfă întinată, un suflet pătat de păcat, care este reprezentat de jertfele moabiților și amoriților.
Oh, oare nu trebuie ca pocăința să ia locul necredinței și răzvrătirii? Va continua această stare de nepocăință și orbire, până când ni se va spune, așa cum li s-a spus cetăților care au refuzat cu dispreț darurile pline de milă oferite de Hristos în zilele slujirii Sale. «Vai de tine, Horazine! Vai de tine, Betsaido!» […]”[27]*
Înțelegând ce avea loc la sediul central al bisericii, Ellen White a avertizat că, dacă nu se va schimba nimic, alegerea va fi închinarea la Baal. Aceasta va fi un rezultat direct al respingerii soliei pe care Dumnezeu o trimisese din cer – rezultatul faptului de a numi lumina întuneric și întunericul lumină. Ellen White a știut că închinarea la Baal însemna mult mai mult decât închinarea în fața unor idoli sculptați. Mulțimile lipsite de „un altar vizibil” au „o concepție greșită despre Dumnezeu și atributele Sale și slujesc în realitate unui dumnezeu fals, la fel ca închinătorii lui Baal”.[28] Solia pe care o prezentau Jones și Waggoner vorbea despre dependența totală de neprihănirea lui Hristos. Închinarea la Baal „șovăia între dependența de neprihănirea lui Hristos și dependența de neprihănirea proprie”[29]. Prin urmare, închinarea la Baal era închinarea la eu – rezultatul faptului de a face un idol din opiniile omenești. Ellen White a avertizat că închinarea la Baal va fi rezultatul alcătuirii unor planuri pentru activitatea organizației bisericii în conformitate cu rânduiala lumii, și nu cu rânduiala lui Dumnezeu, „tocmai calea pe care o vor urma unii dintre cei care se află acum la conducere”[30].
În lunile următoare, Ellen White avea să aibă mult de spus despre planurile care fuseseră făcute la Conferința Generală din 1889. În loc de a fi un moment de răscruce spre bine, planurile au avut ca rezultat formarea unei confederații care urma să stea între oameni și solia trimisă din cer. Pe bună dreptate, ea a putut să spună: „Oamenii aflați în poziții de răspundere L-au dezamăgit pe Isus. Ei au refuzat binecuvântările prețioase […]. Ei refuză să accepte cunoașterea cu privire la Dumnezeu, de care aveau nevoie spre a putea fi o lumină și o binecuvântare pentru alții și, în felul acesta, ei devin niște mijloace de răspândire a întunericului. Duhul lui Dumnezeu este întristat.”[31] Câteva luni mai târziu, Ellen White a spus că Dumnezeu a avut „o binecuvântare specială pentru noi” la Conferința Generală din 1889, dar din nefericire „nu a fost primită”.[32]* [267]
La conferința din 1889 s-au făcut planuri de organizare a unei școli biblice pentru pastori, care urma să aibă loc din 6 noiembrie până în 25 martie 1890. Această școală biblică de 20 de săptămâni, care urma să fie întru totul separată de colegiu, a fost rezultatul institutului pastoral care a avut loc din 17 ianuarie până în 28 martie 1889, unde A. T. Jones fusese profesorul principal. Noul program se străduia să evite „cursurile lungi” despre care Ellen White spusese că nu erau necesare, când bisericile aveau o nevoie atât de urgentă de lucrători. W. W. Prescott a fost ales director al școlii și a primit sarcina de a alcătui curriculumul cursului intensiv în care el, Uriah Smith, A. T. Jones și E. J. Waggoner urmau a fi profesorii principali.
Prescott a anunțat că acest program intensiv de 20 de săptămâni era echivalent cu un program de doi ani cu „patru cursuri de studii” pe an. Cursurile urmau să conțină, printre altele, Istorie antică, Doctrine biblice, Educație civică, Limba greacă și Limba ebraică, Logică, Dovezile creștinismului, Istorie bisericească.[33]* Odată cu școala pentru pastori, urmau să aibă loc și cursurile pentru laici, combinând unele dintre cursurile de dimineața devreme. Programul a ajuns la 157 studenți cu participare regulată, dar participarea la cursurile combinate a depășit 300.[34]
Ellen White încă era în Battle Creek în perioada institutului pastoral deși, cu siguranță, când a plecat din California pentru a merge la Conferința Generală din 1888, de la Minneapolis, nu plănuise să rămână departe de casă atât de mult timp. Chiar dacă nu fusese planificată să predea vreun curs, ea a ajuns să fie implicată activ, îndeosebi în ultimele două luni ale institutului pastoral. Călătoriile pentru diferite conferințe și adunări generale din bisericile aflate în apropiere au menținut-o foarte ocupată. Mai mult, ea pregătea cărți pentru publicare, inclusiv Mărturia nr. 33, din care o mare parte relata episodul de la Minneapolis și Mărturii, vol. 5, care cuprindea Mărturiile 31-33. Apoi, a început să lucreze la extinderea volumului 1 din Spirit of Prophecy, care urma să fie Patriarhi și profeți și și-a început munca la cartea Life of Christ, care urma să fie publicată în cele din urmă, în 1898, cu titlul The Desire of Ages[35] [Dorința veacurilor]. [268]
Deși munca a menținut-o în mod categoric ocupată, sarcina cea mai dificilă a constat în lupta continuă împotriva unora din poziții de conducere. Această luptă urma să ajungă curând la proporții chiar mai mari, când Waggoner a început să prezinte subiectul naturii lui Hristos și subiectul celor două legăminte la institutul pastoral. Venise încă un timp de criză.
[1]. F. H. Westphal către L. E. Froom, 28 aprilie 1930; în Movement of Destiny, p. 262.
[2]. Ellen G. White, Manuscrisul 22, „File de jurnal”, octombrie 1889; în Materialele 1888, pp. 453, 454, 461.
[3]. Ibidem, p. 461.
[4]. Ibid., p. 463.
[5]. Ibid., p. 465.
[6]. Ellen G. White, Manuscrisul 10, „Excelența lui Hristos”, octombrie 1889; în Materialele 1888, pp. 447-448. De asemenea, Ellen White scrie despre evenimentele menționate aici, în jurnalul ei din 29 octombrie 1889 (Materialele 1888, p. 465).
[7]. Ellen G. White către Mary White, Scrisoarea 76, 29 octombrie 1889; în Materialele 1888, p. 450. Unii au citat Manuscrisul 10, 1889, și Scrisoarea 76 a lui Ellen White către Mary White, pentru a încerca să dovedească faptul că redeșteptările din 1889 au pus capăt în cea mai mare parte împotrivirii față de solia cea prețioasă trimisă prin Waggoner și Jones. A. V. Olsen declară: „Spiritul de ceartă care a caracterizat sesiunea din Minneapolis a fost absent la adunările din 1889, în Battle Creek. Pe întregul parcurs al adunărilor a predominat un spirit de armonie. Perioada dintre […] 1888 și 1889 […] a adus «rodul pașnic al neprihănirii» (From Crisis to Victory, pp. 62-63). Vezi, de asemenea, George R. Knight, From 1888 to Apostasy, p. 66; A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p. 120. Totuși, restul declarațiilor lui Ellen White cu privire la întrunire nu au fost menționate și le vom vedea în a doua parte a acestui capitol.
[8]. Ellen G. White, Manuscrisul 18, [1888], „Mesaj cu privire la mișcarea duminicală”, decembrie 1889; în Materialele 1888, p. 512. Prima pagină a acestui manuscris lipsește. Data atribuită este decembrie 1889, deși a fost catalogat ca Manuscrisul 18, 1888. Din declarațiile făcute de Ellen White în manuscris, ar părea că a fost adresat fraților de la Conferința Generală din 1889, cândva în a doua jumătate a lunii octombrie, sau la începutul lunii noiembrie.
[9]. Uriah Smith, „History and Future Work of Seventh-day Adventists”, General Conference Daily Bulletin, 29 octombrie 1889, p. 104. Vezi, de asemenea, capitolul 9, nota de subsol 26.
[10]. Vezi Eric Syme, A History of SDA Church-State Relations, pp. 34-35; A. W. Spalding, Origin and History of the Seventh-day Adventists, vol. 2 (Washington, D.C.: Review and Herald, 1962) p. 254. Principiile declarate de Comitetul Conferinței Generale au fost: „Noi credem în susținerea guvernării civile și în supunerea față de autoritatea ei. Negăm dreptul oricărei guvernări civile de a impune reglementări religioase prin lege. Noi credem că este dreptul și ar trebui să fie privilegiul fiecărui om de a se închina în conformitate cu îndemnurile propriei conștiințe. De asemenea, noi credem că este datoria noastră de a folosi toate mijloacele legale și onorabile, pentru a împiedica o legislație religioasă impusă de guvernul civil, pentru ca noi și concetățenii noștri să ne putem bucura de binecuvântările inestimabile, atât ale libertății civile, cât și religioase (SDA Bible Commentary, vol. 10, p. 1198).
[11]. Vezi W. A. Blakely, American State Papers Bearing on Sunday Legislation (1911), p. 366. Predicile ținute de Jones despre libertatea religioasă la Conferința Generală din 1888 au fost publicate în cele din urmă, în 1889, după o oarecare editare, sub titlul: Civil Government and Religion, or Christianity and the American Constitution. Mărturiile depuse de el în fața Comitetului Senatului au fost publicate sub titlurile: The National Sunday Law și Religion and the Public Schools (ambele retipărite de LMN Pub. Int.). Ulterior, senatorul Blair l-a caracterizat pe Jones ca fiind „un om de care îmi voi aduce aminte întotdeauna cu respect, datorită marii lui abilități și a sincerității evidente cu care și-a prezentat concepțiile în fața comitetului” (în From 1888 to Apostasy, p. 76).
[12]. „Petitions to Congress etc.”, General Conference Daily Bulletin, 18 octombrie 1889, p. 7; A. T. Jones, „Circulate the Petitions”, Review and Herald, 19 martie 1889, p. 184.
[13]. „National Religious Liberty Association”, General Conference Daily Bulletin, 5 noiembrie 1889, p. 148.
[14]. Ellen G. White, Manuscrisul 6, „Probleme discutate la Conferința Generală din 1889”, 4 noiembrie 1889; în Materialele 1888, p. 471.
[15]. George Knight îl ridiculizează pe Jones pentru adoptarea unei poziții similare la Conferința Generală din 1893, denumind-o „inflexibilitatea rigidă a lui Jones”. Knight sugerează că Jones îi încuraja pe oameni să continue a călca legea duminicală, până când vor aduce asupra lor pedeapsa cu moartea. Knight enumeră această idee ca fiind una dintre cele șapte „învățături care nu erau în armonie cu” concepțiile lui Ellen White, sugerând că Ellen White „a obiectat cu putere față de poziția lui categorică” (From 1888 to Apostasy, p. 83; A User-Friendly Guide to the 1888 Message, pp. 74-75). Declarația completă făcută de Jones la conferința din 1893 este următoarea: „Cel care face compromis cu legile duminicale, până acolo încât încetează să lucreze și respectă duminica pentru că legea spune astfel, în timp ce continuă să creadă că păzește Sabatul, l-a pus pe Satana mai presus de Hristos” („The Third Angel’s Message – No. 6”, General Conference Daily Bulletin, 2-4 februarie 1893, p. 125). Declarația lui Jones cu privire la pedeapsa cu moartea (la care face referire Knight) se baza pe Apocalipsa 13:15 – „să fie omorâți toți cei ce nu se vor închina icoanei fiarei” –, iar Jones nu făcea altceva, decât să sugereze că „în fiecare lege duminicală se află pedeapsa cu moartea”, chiar dacă, „în prima etapă, nu se află acolo, exprimată în cuvinte” (ibid. p. 126). Sfatul dat de Ellen White lui A. T. Jones, în 1895, (la care face referire Knight) trebuie să fie, de asemenea, luat în considerare în contextul corespunzător. În 20 noiembrie 1895, Ellen White și câțiva dintre frații din conducere s-au întâlnit la Armadale, Australia, „pentru a discuta câteva întrebări care au apărut în urma dezbaterilor fraților noștri în legătură cu lucrarea pentru libertatea religioasă. Poziția adoptată recent de către unii dintre frații noștri a indicat că era necesară o înțelegere mai cuprinzătoare a principiilor care conduc lucrarea noastră”. Ellen White și-a exprimat rapid îngrijorarea ei principală: „Mintea mea a fost foarte tulburată de pozițiile pe care unii dintre frații noștri sunt înclinați să le ia cu privire la lucrarea în mijlocul oamenilor de culoare din statele sudice. Aș dori să le prezint un punct celor care lucrează în teritoriul din sud. În mijlocul oamenilor de culoare, ei vor trebui să folosească metode de a lucra diferite de cele folosite în nord.” Din cauza prejudecăților din mijlocul „albilor”, ei nu trebuiau „să-i încurajeze pe oamenii de culoare să lucreze duminica”. Ellen White a declarat că, „în prezent, păzirea duminicii nu este un test” și că, mai întâi, „adevărul trebuie să le fie prezentat oamenilor într-o modalitate mai amplă, pentru a fi o mărturie”. Sfatul ei înțelept a fost: „În timp ce lucrăm pentru a prezenta adevărul, trebuie să ne adaptăm cât mai bine cu putință la circumstanțele din teritoriu și la cele în care se află cei pentru care lucrăm […]. Prin urmare, pentru cei care lucrează în mijlocul oamenilor de culoare nu va fi la fel de folositor să prezinte adevărul la fel de îndrăzneț și deschis precum ar fi liberi să îl prezinte în alte locuri.” Totuși, în timp ce le împărtășea sfatul ei fraților din Armadale, ea a făcut și câteva declarații explicative care sunt în armonie cu sfatul dat la Conferința Generală din 1889: „Ceea ce am spus în legătură cu acest punct nu trebuie să fie înțeles ca referindu-se la deciziile vechilor păzitori ai Sabatului, care înțeleg adevărul. Ei trebuie să acționeze așa cum îi îndeamnă Domnul” („Interview Regarding Work Among The Colored People”, Manuscrisul 22a, 20 noiembrie 1895; în Spalding and Magan Collection (1985), pp.19-21). A doua zi după întâlnirea cu frații, Ellen White i-a trimis o scrisoare lui A. T. Jones, exprimând aceleași idei: „Dragă frate, ieri au fost citite extrase din scrisorile tale cu referire la frații noștri din teritoriul sudic. Acest subiect este unul delicat, iar eu nu aș fi spus nimic în legătură cu el, dacă nu aș fi simțit că nu îndrăznesc să mă abțin a prezenta lumina care mi-a fost dată.” Ea l-a sfătuit pe Jones „să nu încurajeze niciodată spiritul de sfidare și împotrivire, nici măcar atunci când sunt arestați […]. Regula noastră este: Nu scoateți în evidență trăsăturile discutabile ale credinței noastre, care atacă în mod categoric și direct practicile și obiceiurile oamenilor, până când Domnul nu le va da oamenilor o șansă echitabilă de a ști că noi credem în Hristos și în preexistența Sa”. Ea i-a amintit lui Jones că „lucrarea noastră este aceea de a avea grijă să scoatem din cuvântările noastre tot ce seamănă cu răzbunarea și sfidarea și cu un atac la adresa vreunei persoane sau biserici, deoarece aceasta nu este calea și nici metoda lui Hristos. El nu a pronunțat mustrări usturătoare împotriva celor ce nu cunoșteau adevărul, ci împotriva acelora pe care Dumnezeu îi făcuse depozitarii unor responsabilități sfinte, un popor ales și favorizat cu toate avantajele pământești și spirituale, dar care nu aduceau roade”. Ea l-a avertizat pe Jones „să nu facă nimic care va spori prejudecata, ci să facă tot ce este posibil pentru a diminua prejudecata, îngăduind să pătrundă lumina, razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii, în mijlocul întunericului moral”. În încheiere, Ellen White a prezentat încă un motiv pentru care îi scria: „Dragă frate, eu sunt prietena ta și doresc să fiu în armonie deplină cu tine. Nu vreau ca aceia care și-au închis ușa inimii față de lumină să aibă ocazia de a simți că au dreptate criticându-te pe tine, pe fratele [E. J.] Waggoner și pe fratele [W. W.] Prescott. Doresc mult ca tu să dai pe față o înțelepciune asemenea lui Hristos la fiecare pas” (Scrisoarea 35, 21 noiembrie 1895, sublinierile adăugate; aflată în „A Study of Principles – No. 6”, Review and Herald, 13 aprilie 1911, pp. 5-6 și Manuscript Releases, vol. 11, p. 33). Spre deosebire de Ellen White, se pare că unii din zilele noastre caută orice ocazie posibilă de a-i critica pe Jones și Waggoner, rescriind istoria în acest scop, dacă este necesar.
[16]. Ellen G. White, Manuscrisul 6, 4 noiembrie 1889; în Materialele 1888, pp. 485-486, 480, 493.
[17]. Ellen G. White, Manuscrisul 18, [1888], „Probleme discutate la Conferința Generală din 1889”, decembrie 1889; în Materialele 1888, pp. 502-512.
[18]. „Seventh-Day Adventist Publishing Association”, General Conference Daily Bulletin, 22 octombrie 1889, pp. 35, 37.
[19]. „An Address by President Olsen”, General Conference Daily Bulletin, 28 octombrie 1889, pp. 95-96.
[20]. „Seventh-Day Adventist Publishing Association”, General Conference Daily Bulletin, 5 noiembrie 1889, p. 148.
[21]. „General Conference Proceedings: Eighteenth Meeting”, General Conference Daily Bulletin, 6 noiembrie 1889, p. 149.
[22]. „Meetings of the Committee on Consolidation of Publishing Interests”, General Conference Daily Bulletin, 22 noiembrie 1889, pp. 158-159. În raportul inițial, S. N. Haskell, W. W. Prescott și J. H. Kellogg erau enumerați ca membri ai comitetului. Ulterior, numele lor au fost șterse, fără nicio explicație. Dintre cei douăzeci și unu de membri aleși în final, mulți erau recunoscuți pentru împotrivirea fățișă față de Jones și Waggoner: Uriah Smith, A. R. Henry, C. Eldridge, R. A. Underwood, E. W. Farnsworth, D. T. Jones, R. M. Kilgore, J. H. Morrison și F. E. Belden. Este posibil ca și alții din comitet să fi fost împotriva lui Jones și Waggoner, chiar dacă nu au exprimat acest fapt atât de deschis.
[23]. R. W. Schwarz, Light Bearers to the Remnant (Boise, Id.: Pacific Press, 1979) p. 271. Membrii comitetului Conferinței Generale, aleși pentru a supraveghea cele șase districte, au fost: A. T. Robinson, R. M. Kilgore, O. A. Olsen, E. W. Farnsworth, E. H. Gates și R. A. Underwood („General Conference Proceedings”, General Conference Daily Bulletin, 6 noiembrie 1889, p. 155).
[24]. Ellen G. White, Manuscrisul 22, „File de jurnal”, octombrie 1889; în Materialele 1888, p. 468.
[25]. Ellen G. White către Conferința Generală, Scrisoarea 24, octombrie 1889; în Materialele 1888, pp. 439-442.
[26]. Un an mai târziu, după ce a avut viziunea de la Salamanca, Ellen White a scris că închinarea la Baal era religia unui „număr dureros de mare în mijlocul nostru”. Ea a adăugat că „fanatismul și ateismul” erau rezultatul „suspiciunii și geloziei” create împotriva soliei: „Adevărata religie, singura religie a Bibliei, care ne învață iertarea prin meritele unui Mântuitor răstignit și înviat, a fost trecută cu vederea, combătută, ridiculizată și respinsă” (Materialele 1888, pp. 948, 955, sublinierile adăugate).
[27]. Ellen G. White către Conferința Generală, Scrisoarea 24, octombrie 1889; în Materialele 1888, pp. 444-445. „Baal” înseamnă pur și simplu „domnul”. Prin urmare, închinarea la Baal este închinarea la o idee falsă despre Hristos. În Ieremia 2 și 3, se spune despre Israel că „s-a dus după Baal”, și totuși spunea „N-am păcătuit”(Ieremia 2:23, 35). Ca rezultat, Dumnezeu spune: „Măcar că ploile au fost oprite, și ploaia de primăvară a lipsit, totuși tu ți-ai păstrat fruntea de curvă, și n-ai vrut să ai rușine!” (Ieremia 3:3). Aceeași evaluare este făcută de Martorul credincios, care spune că poporul Său nu recunoaște rușinea goliciunii lui (Apocalipsa 3:17). Întocmai cum Ilie a stat pe muntele Carmel împotriva profeților lui Baal la numai 100 de ani după domnia lui Solomon, determinând poporul să ia o decizie, tot astfel stăm și noi astăzi, după mai bine de 120 de ani de când Domnul i-a trimis poporului Său una dintre cele mai prețioase solii. Maleahi ne spune că, înainte de a doua venire, va veni „profetul Ilie” și va întoarce inima copiilor către părinți (ceea ce ar putea să însemne și că acei copii vor privi înapoi, în istoria părinților lor). Ellen White susține că „solia lui Ilie” este solia care a început să fie predicată în 1888 (Review and Herald, 18 februarie 1890). Când mireasa lui Hristos Îl va prețui în cele din urmă, pentru ceea ce este și pentru ceea ce a făcut, ea va birui la fel cum a biruit El – prin credința Sa. Ea nu Îl va mai numi „Domnul” sau „Baal” – slujindu-I de teamă sau doar de formă – ci Îl va numi „soțul Meu – slujindu-I dintr-o inimă plină de dragoste și prețuire (Osea 2:16). Atunci se va spune că „soția Lui s-a pregătit” (Apocalipsa 19:7).
[28]. Ellen G. White, „The Spirit and Power of Elias”, Review and Herald, 6 noiembrie 1913; în Patriarhi și profeți, p. 177.
[29]. Ellen G. White, „Canale vii de lumină”, Review and Herald, 27 mai 1890; în Materialele 1888, p. 673.
[30]. Ellen G. White, Manuscrisul 40, 1890, „Viziunea de la Salamanca”, martie 1891; în Materialele 1888, p. 944.
[31]. Ellen G. White, Manuscrisul 13, „Păzirea pietrelor de hotar”, f.d. 1889, în Materialele 1888, p. 519.
[32]. Ellen G. White, Manuscrisul 2, predică, 16 martie 1890; în Materialele 1888, p. 640. Pentru mai multe informații cu privire la acest subiect, vezi: Confederation and Consolidation: Seventh-day Adventist History and the Counsels of the Spirit of Prophecy, (Ellen G. White Estate, Shelf Document, 1968). Această broșură a fost retipărită de Pacific Press Pub. Assn., în 1983, chiar înainte de a fi luată o decizie cu privire la viitorul instituției. Unii doreau ca instituția să fuzioneze cu Review and Herald Publishing Association. Din fericire, cu privire la casele de editură, s-a luat hotărârea ca acestea să rămână separate.
[33]. W. W. Prescott, „Announcement for 1889-1890 Bible School for Ministers”, p. 8; în Gilbert M. Valentine, William Warren Prescott: Seventh-day Adventist Educator, disertație, 1982, (Ann Arbor, MI: UMI, 1997), p. 125.
[34]. „Bible School For Ministers”, General Conference Daily Bulletin, 18 octombrie 1889, p. 6; Gilbert M. Valentine, The Shaping of Adventism: The Case of W. W. Prescott (Berrien Springs, ML: Andrews University Press, 1992) p. 50; D. T. Jones, „The Work in Battle Creek”, Review and Herald, 1 aprilie 1890, p. 205; A. V. Olson, From Crisis to Victory, pp. 66-70.
[35]. Hristos Lumina lumii (n.ed.).