Dacă Dan Jones a părut a fi aspru cu privire la lecțiile școlii de Sabat scrise de Waggoner, el a fost chiar mai aspru cu privire la lucrarea lui A. T. Jones în domeniul libertății religioase. În 1887, Conferința Generală a numit un Comitet pentru Libertatea Religioasă, care să ajute în mod direct acea lucrarea importantă, alegându-l ca președinte pe A. T. Jones. Având în vedere legislația crescândă care căuta să promoveze legi duminicale, nevoia de a prezenta subiectul libertății religioase a devenit urgentă. La cererea lui E. J. Waggoner, Conferința Generală l-a numit pe A. T. Jones ca delegat, în scopul de a se prezenta înaintea Senatului și de a vorbi împotriva legii Blair.[1] În iulie 1889, National Religious Liberty Association (NRLA) a înlocuit Comitetul pentru Libertatea Religioasă, Captain Eldridge l-a înlocuit pe A. T. Jones ca președinte, iar Dan Jones a devenit vicepreședinte. American Sentinel, deși încă neaflată în mod oficial în legătură cu NRLA, a devenit publicația oficială a bisericii în domeniul libertății religioase. Avându-i ca editori pe A. T. Jones și E. J. Waggoner, Sentinel a ajuns până în 1889 la un tiraj mai mare de 260.000 și a jucat un rol important, alertându-i pe cetățenii americani cu privire la criza iminentă a legii duminicale.[2] [438]
Deoarece Jones și Waggoner petrecuseră atât de mult timp în est în 1889, C. P. Bollman a devenit administratorul local al publicației Sentinel în California. Totuși, nu toți apreciau lucrarea lui și nici pe aceea a editorilor lui Sentinel, prin care se făcuse așa de mult.
La începutul lunii decembrie 1888, Ellen White a declarat că Sentinel fusese „în planul lui Dumnezeu, spre a fi una dintre vocile care vesteau semnalul de alarmă, pentru ca oamenii să poată auzi și să-și dea seama de pericolul în care se află, precum și pentru a face lucrarea necesară din acel timp”. Totuși, ea s-a întristat, pentru că „s-ar fi putut face mult prin Sentinel, dacă nu ar fi fost influențe potrivnice [în interiorul bisericii] în scopul de a împiedica lucrarea publicației […] și de a anula efectul avertizărilor [date]”.[3]
La Conferința Generală din 1889, asociația nou formată, NRLA, a votat un regulament care încerca să împiedice și mai mult lucrarea publicației Sentinel. Deși Sentinel nu era oficial sub jurisdicția NRLA, mulți dintre conducătorii ei administrativi, inclusiv Dan Jones și Captain Eldridge, au căutat să obțină controlul complet asupra conținutului publicației.[4]
Chiar dacă A. T. Jones avusese cât se poate de mult succes în lucrarea lui pentru libertatea religioasă, vorbind de două ori în fața Comitetului pentru Educație și Muncă al Senatului U.S. împotriva legii Blair, Dan Jones și mulți alții nu au apreciat ceea ce ei considerau a fi „pozițiile lui extravagante”. Totul a ajuns la un punct culminant la începutul anului 1890, aproximativ în același timp când legislația duminicală cea mai nouă a fost prezentată Congresului.
Dan Jones i-a scris lui A. W. Alee în a doua parte a lunii ianuarie, sfătuind ca Jones și Waggoner, „campionii reformei antinaționale”, să nu fie invitați la un institut pastoral ținut în Missouri. El nu avea „prea multă încredere în unele dintre modurile lor de a prezenta lucrurile. Ei încearcă să dețină controlul asupra tuturor lucrurilor, și nu vor recunoaște că poziția lor ar putea fi subiectul vreunei critici, oricât de mici”. Dan Jones susținea, de asemenea, că „oamenii noștri mai înțelepți – fratele Smith, fratele Littlejohn, fratele Corliss, fratele Gage și alții – nu sunt de acord cu ei asupra multor poziții pe care le-au adoptat în legătură cu reforma națională și cu unele subiecte teologice”. Din acest motiv, el considera că Allee „nu ar vrea să aducă acel spirit în Conferința Missouri”, împreună cu toate „teoriile bombastice care nu au dat și nu vor da rezultate niciodată, niciunde”.[5] În timpul institutului pastoral, Dan Jones a exprimat [439] simțăminte similare înaintea altora. El i-a spus lui C. H. Jones, administratorul editurii Pacific Press, că „acea înclinație de a face presiuni și de a profita, care pare a fi așa de evidentă, atât la doctorul Waggoner, cât și la A. T. Jones, face lucrarea lor să fie neplăcută pentru unii dintre frații de aici din Battle Creek, cred eu, iar noi putem să confirmăm imediat că este astfel”[6]*.
La începutul anilor 1890, frații au hotărât să mute Sentinel înapoi la biroul editurii Pacific Press din New York City. Acest fapt urma să aducă Sentinel mai aproape de centrul lucrării pentru libertatea religioasă, într-un loc unde A. T. Jones putea să supervizeze mai îndeaproape producerea publicației. Când C. P. Bollman, editorul local al Sentinel, a venit de la San Francisco în drumul spre New York, s-a oprit la Battle Creek pentru câteva zile. El a dorit să stea de vorbă cu Captain Eldridge, președintele NRLA, despre „poziția pe care Sentinel ar trebui să o susțină în legătură cu Asociația NRLA”. În absența lui Eldridge, vicepreședintele Dan Jones a răspuns la întrebările lui Bollman. El a vorbit cu el „în mod direct despre Sentinel și pozițiile ei extravagante, precum și despre personajele nenecesare, spunându-i deschis că nici el nu a investit în ea”. Ulterior, A. T. Jones, William C. Jones și câțiva alții au fost invitați să „discute subiectul din nou”. Dan Jones și-a împărtășit părerile, spunându-le că, „până când nu va fi o schimbare în tonul publicației, el se va opune oricărei legături a acesteia cu NRLA”. Deși nu au fost făcute niciun fel de „promisiuni”, Dan Jones a concluzionat că a avut loc „o îmbunătățire considerabilă” la trei luni după ce publicația a fost mutată la New York. Totuși, el nu era complet satisfăcut și a continuat „corespondența particulară”, încercând să obțină o îmbunătățire și mai mare a publicației: „Unele dintre despicările firului în patru ale acestora, așa zisele raționamente logice, sunt ridicole și nu ar trebui să se afle într-o astfel de publicație.”[7] [440]
Pe de altă parte, William C. White nu a fost de aceeași părere. El i-a scris lui A. T. Jones, spunându-i că tocmai primise „dovezi” pentru următorul număr din Sentinel, și a declarat fără rețineri: „Facem tot ce putem pentru a mări răspândirea publicației Sentinel.” Deși simțea, de asemenea, că avea loc o îmbunătățire a publicației în legătură cu „atacurile tăioase și cuvintele aspre”, de când fusese mutată la New York, el nu privea publicația în aceeași lumină ca Dan Jones: „Te rog să faci tot ce poți pentru a obține mai repede pentru noi tractele necesare lucrării noastre actuale.”[8]
Ellen White se afla la Battle Creek la data aceea, dar nu a spus nimic cu privire la Sentinel, timpul acela totuși urma să vină curând. Abia spre sfârșitul anului 1890, ea și-a exprimat din nou, în mod specific, susținerea puternică acordată lucrării îndeplinite de A. T. Jones în domeniul libertății religioase prin intermediul articolelor din Sentinel. Deși Jones și Waggoner au fost doar niște oameni și au fost supuși slăbiciunilor omenești, Ellen White îi avertizase de repetate ori pe frați să nu încerce să le caute greșeli în scopul de a-și scuza respingerea soliei lor: „Nu preluați fiecare obiecție, oricât de mică, mărind-o cât mai mult cu putință și păstrând-o pentru a o folosi în viitor. Nimeni nu a spus că vom găsi desăvârșirea în cercetările vreunui om.”[9] Ea i-a avertizat cu asprime pe frații necredincioși: „Așadar, vreau ca fiecare dintre voi să fie atent cu privire la poziția pe care o adoptă, ca nu cumva să vă înconjurați cu norii necredinței, din cauză că vedeți nedesăvârșiri. Poate că auziți un cuvânt sau vedeți un lucru minor care ar putea să aibă loc, iar apoi îi judecați pe oameni pe baza acelui fapt. Voi trebuie să vedeți ce face Dumnezeu prin ei. Trebuie să vedeți dacă nu cumva Dumnezeu lucrează prin ei, iar apoi să recunoașteți Duhul lui Dumnezeu care este descoperit în ei. Dacă alegeți să vă împotriviți, veți acționa întocmai asemenea iudeilor.”[10]
În 6 ianuarie 1890, reprezentantul statului Kentucky, William C. Breckenridge, a propus o lege menită „să prevină faptul ca o persoană să fie obligată să lucreze duminica” în Districtul Columbia. Adventiștii de ziua a șaptea au susținut că legea aceea era amăgitoare, deoarece nimeni nu era constrâns să lucreze duminica. Scopul real era acela de a-i obliga pe oameni să se odihnească duminica. Legea părea a fi doar un pas inițial pe calea legislației religioase până la formularea unor legi duminicale complete.[11] [441]
Emoțiile s-au intensificat la o convenție foarte popularizată pentru legea duminicală ținută în Washington D.C., la începutul acelui an. Reverendul Wilber F. Crafts, susținătorul legii naționale duminicale, a vorbit foarte critic despre adventiștii de ziua a șaptea, despre care spunea el că luptă arzător contra legii, în ciuda „măsurilor de precauție liberale”. Un al doilea vorbitor i-a denunțat pe adventiști ca fiind „o sectă nesemnificativă de bigoți înguști la minte”, care se alăturau ateiștilor, necredincioșilor și socialiștilor pentru a se opune legii. Un al treilea vorbitor a lansat „un atac personal la adresa lui Alonzo Jones […] pentru efortul lui de a se opune legii”. Această stare emoțională a continuat pe întregul parcurs al audierii inițiale a legii.[12]
În cele din urmă, în 18 februarie 1890, a avut loc o audiere a legii Breckenridge în fața Comitetului Casei. A. T. Jones, alături de alți doi adventiști de ziua a șaptea, s-au prezentat în fața Comitetului și au vorbit împotriva legii. Jones nu numai că a argumentat foarte convingător împotriva constituționalității legii, dar a și folosit argumente chiar dintr-una din cărțile reverendului Crafts, pentru a dovedi că o asemenea legislație nu era necesară. „După audiere, membrii Comitetului Congresului au dat mâna cu” A. T. Jones și cu ceilalți reprezentanți adventiști și „i-au felicitat pentru puterea poziției lor, în timp ce susținătorii legii duminicale «au plecat pe furiș»”. Comitetul Casei a părut a fi convins că măsura era de natură religioasă și încălca primul amendament, iar legea Breckenridge a fost înfrântă.[13]
După audieri, la întoarcerea în Battle Creek, A. T. Jones a ținut o cuvântare la adunarea devoțională a pastorilor, în dimineața zilei de 20 martie 1890. O. A. Olsen a raportat că a fost „foarte interesant de observat modul în care providența lui Dumnezeu a mers înaintea noastră”. Domnul „condusese totul”, în așa fel încât anumiți oameni au fost la locul potrivit și la timpul potrivit, iar „lucrurile s-au potrivit atât de exact și corespunzător”, încât a fost evident că El conducea:
„Fratele Jones a declarat că nu își dăduse niciodată seama într-o asemenea măsură de binecuvântarea lui Dumnezeu, ca atunci când a vorbit în fața Comitetului Casei cu ocazia ultimei audieri. El a spus că i se părea ca și când propozițiile pe care trebuia să le spună erau scrise pe zid sau suspendate în aer în fața lui și că nu numai ei înșiși au simțit că aveau o binecuvântare, ci toți cei ce au fost prezenți au putut să aprecieze și să-și dea seama că puterea lui Dumnezeu era acolo în modalitatea cea mai remarcabilă. Toate aceste lucruri sunt indicii încurajatoare.”[14]* [442]
Dan Jones a raportat că „a fost foarte impresionant când l-a auzit [pe A. T. Jones] vorbind, precum și de modul în care Duhul lui Dumnezeu a lucrat pentru ei acolo”. Uneori, „în timpul cuvântării lui, i se părea că propozițiile și cuvintele se aflau chiar în fața ochilor lui, la fel de clar ca și când ar fi fost scrise, iar el părea să le citească de parcă erau ținute în fața lui cu litere mari”. Într-adevăr, Domnul alesese omul potrivit pentru acea lucrare și îl binecuvântase cu Duhul Său.[15]*
Totuși, în ciuda tuturor acestor dovezi care arătau că Domnul îl folosea pe A. T. Jones pentru a face o lucrare importantă, Dan Jones nu se lăsa convins și continua să-și păstreze aceleași opinii. Îndată ce a încheiat raportul despre experiența providențială a lui A. T. Jones în Washington, a început să se plângă de „starea foarte rea” a lucrurilor care au rezultat în urma faptului că Jones și Waggoner prezentaseră legea din Galateni și subiectul legămintelor.[16]
Ellen White era tulburată pe bună dreptate din cauza atitudinii fraților față de Jones și Waggoner. Prin faptul că întorceau spatele tuturor dovezilor care arătau că „Dumnezeu lucrează cu ei”, și nu reușeau să „recunoască Duhul lui Dumnezeu care era dat pe față în ei”, frații „acționau întocmai asemenea iudeilor”.[17] În acest timp, Ellen White a scris în Patriarhi și profeți următoarele cuvinte: „Cu greu este cu putință ca oamenii să-I adreseze o insultă mai mare lui Dumnezeu, decât aceea de a disprețui și de a respinge slujitorii pe care El îi folosește pentru mântuirea lor”.[18]
Totuși, Ellen White se îngrijora mai mult decât cu privire la frații din conducere. Ea era îngrijorată pentru „tinerii” care „urmăreau să vadă cu ce spirit pastorii cercetau Scripturile, dacă au un spirit ce se lasă învățat și sunt suficient de umili pentru a accepta dovezile și să primească lumina de la solii pe care Dumnezeu alege să-i trimită”. Acest fapt a determinat-o să adreseze îndemnul: „Tinerii ar trebui să cerceteze Scripturile pentru ei înșiși […]. Iudeii au pierit ca națiune pentru că au fost abătuți de la adevărul Bibliei de către conducătorii, preoții și bătrânii lor. Dacă ar fi ascultat lecțiile lui Isus și ar fi cercetat Scripturile pentru ei înșiși, ei nu ar fi pierit.”[19] Ellen White a scris în Signs of Times, subliniind acest punct crucial:
„Când Domnul Își va descoperi lumina în conformitate cu planul Său, mulți nu o vor respecta și nu o vor înțelege. Ei vor lua în derâdere purtătorul soliei lui Dumnezeu ca fiind unul care se așază mai presus de cei care sunt mai calificați pentru a-i învăța pe alții. [443] La început, autoritățile papale i-au luat în derâdere pe reformatori, iar când acest fapt nu a stins spiritul cercetării, ei i-au pus în închisoare […]. Ar trebui să fim foarte atenți, ca nu cumva să facem primii pași pe această cale care duce la Inchiziție. Adevărul lui Dumnezeu este progresiv, el înaintează mereu, de la putere, la o putere mai mare, de la lumină, la o lumină mai mare. Noi avem multe motive să credem că Domnul ne va trimite un adevăr mai mare, deoarece încă urmează să fie făcută o mare lucrare […]. S-a pierdut mult deoarece pastorii și oamenii noștri au ajuns la concluzia că aveam tot adevărul esențial pentru noi ca popor, dar o astfel de concluzie este greșită și în armonie cu amăgirile lui Satana, deoarece adevărul va fi descoperit continuu.
Trebuie să fie exercitată cea mai mare grijă, ca nu cumva să disprețuim Duhul lui Dumnezeu, tratând cu indiferență și batjocorind solul și soliile pe care Dumnezeu le trimite poporului Său, respingând în felul acesta lumina, din cauză că inima noastră nu este în armonie cu Dumnezeu.”[20]
Pe la mijlocul verii anului 1890, fuseseră făcute deja planuri pentru un al doilea institut pastoral care urma să aibă loc la Battle Creek. Școala urma să înceapă vineri, 31 octombrie, și să dureze șaisprezece săptămâni, încheindu-se vineri, 27 februarie, 1891, chiar cu câteva zile înainte de a începe Sesiunea Conferinței Generale. O. A. Olsen și William C. White au vorbit cu A. T. Jones, cerându-i să predea încă o dată la școală, alături de E. J. Waggoner. După ce a auzit aceste planuri, C. H. Jones a spus că era „oarecum surprins” că Jones și Waggoner aveau să fie „aleși să predea în orice școală de acest fel, în timp ce teologia lor a fost criticată atât de aspru”. Mai mult, în calitate de administrator al Pacific Press, el voia să „știe mai precis”, deoarece planurile „îi vor afecta din punct de vedere material”. Waggoner a făcut o lucrare, declara C. H. Jones, „pe care doar puține persoane pot să o facă atât de bine ca el. Nu numai că răspunde de Signs, dar este președintele comitetului editorial pentru Young People’s Library, iar aceasta este o publicație destul de importantă. Prin urmare, șederea lui îndelungată aici l-a familiarizat cu toate ramurile lucrării noastre și poate să profite de acest avantaj aproape oriunde”. Oricare ar fi planurile făcute, „cineva trebuia să comunice imediat cu doctorul Waggoner. Nu se putea aștepta ca el să lase totul și să plece de acasă într-o clipă”.[21] [444]
Când Ellen White a auzit vestea că Waggoner urma să fie „chemat în est pentru a participa la institutele pastorale și pentru a preda la școală”, a fost supărată: „Aș dori ca doctorul Waggoner să fie profesor […] și cred că este locul lui, dar priviți la starea jalnică a lucrurilor de aici!” Ellen White putea deja să descrie situația din California ca fiind „cu siguranță deplorabilă”. Pe Coasta Pacificului, „cu greu se găsea un om care să aibă o influență atât de mare”. Când „A. T. Jones a mers în est, iar apoi doctorul Waggoner și Charlie Jones, a fost prea mult de pierdut dintr-o dată”.[22] Totuși, Ellen White a adăugat, spunând să nu-l trimită pe R. A. Underwood pentru a ocupa locul. Dacă „încă se află în starea de împotrivire, în războiul emoțional împotriva lui A. T. Jones și E. J. Waggoner, țineți-l în est și nu-l lăsați să aibă un teritoriu prea mare în care să circule și să semene semințele invidiei, geloziei și răzvrătirii”.[23]
În luna septembrie, Dan Jones a început să vorbească mai precis în legătură cu institutul care urma să aibă loc: „Perspectiva unei participări bune la școala pastorală pare destul de favorabilă. Avându-l pe profesorul Prescott ca director și profesor principal, pe fratele Smith care va fi unul dintre profesorii principali, precum și pe doctorul Waggoner care se va asocia cu zelul și energia lui, eu cred că școala va fi de o valoare reală pentru toți cei ce vor participa.” Unul dintre motivele pentru care Dan Jones îi accepta pe Jones și Waggoner ca profesori la școală poate fi datorat simțămintelor lui de „slăbiciune spirituală”. El simțea că de la ultimul institut pastoral, precum și din cauza felului în care au izbucnit lucrurile, el „pierduse teren din punct de vedere spiritual”. Totuși, el nu era „gata să spună” că „a greșit și că doctorul Waggoner a procedat corect”. Dan Jones era suficient de cinstit pentru a recunoaște Duhul lui Dumnezeu la lucru: „Fratele A. T. Jones ne-a făcut o scurtă vizită aici, alaltăieri, în drumul său spre Coasta Pacificului. El este plin de zel și energie. Nimeni nu poate să stea de vorbă cu el sau să-l asculte, fără a fi impresionat de faptul că este serios și are cu el Duhul lui Dumnezeu.”[24]
Cu aproximativ șaizeci de pastori prezenți și „încă alții care veneau”, institutul pastoral și-a început lucrările. W. W. Prescott, E. J. Waggoner și W. A. Colcord urmau a fi prezentatorii principali, fiind supliniți de Uriah Smith și alții. După prima săptămână, mulți au simțit că adunările au început într-o notă pozitivă, „de parcă am început de unde am rămas primăvara trecută”. [445] Erau mari speranțe că în urma acestor adunări va avea loc „un progres nu numai în cunoașterea Bibliei și în modul în care vom studia, ci și în experiența spirituală”.[25] Din cauza îngrijorării lui Dan Jones în legătură cu repetarea situației din anul precedent, Prescott a fost de acord să-i „desemneze” lui Waggoner domeniul de învățământ, în loc de a-l lăsa să aleagă singur. Prescott urma să predea cursul dificil despre Galateni.[26] Pe de altă parte, Ellen White era îngrijorată de faptul că Uriah Smith preda la școală:
„Smith este numit ca profesor pentru a modela mintea studenților, în timp ce este cunoscut faptul că el nu stă în lumină. El nu lucrează după rânduiala lui Dumnezeu. El seamănă semințele necredinței care răsar și aduc roade pe care unii le culeg […].
Eu cred că poziția și lucrarea fraților Butler, Farnsworth, Smith și mulți alții este aceea de a tulbura credința poporului lui Dumnezeu prin lucrurile pe care le spun și nu ar trebui să le spună și prin lucrurile pe care nu le spun și ar trebui să le spună. Această stare de lucruri – necredința, prejudecata și fariseismul – fermentează biserica […]. Ei au avut toate dovezile care le vor putea fi prezentate vreodată, prin manifestarea roadelor Duhului lui Dumnezeu care au însoțit soliile, dar și-au închis ochii pentru a nu vedea și și-au împietrit inimile pentru a nu simți. Duhul lui Dumnezeu a fost întristat, iar ei au o înțelegere atât de greoaie, încât nu știu acest lucru […].
Pretutindeni este făcută multă lucrare de mântuială, eforturile depuse în cei câțiva ani din trecut tind să închidă ochii lui Israel, pentru a nu-și vedea propriile defecte, iar Dumnezeu Își reține Duhul, întunericul îi cuprinde, așa cum l-a cuprins pe poporul iudeu.”[27]
Îngrijorarea lui Ellen White s-a dovedit a fi legitimă. Când a auzit că W. W. Prescott preda „poziția absurdă” a lui Waggoner cu privire la Galateni, G. I. Butler a răspuns cu dezgust: „Sfinte Sisoe, s-a ajuns până acolo încât mințile tinerilor noștri urmează a fi îndoctrinate cu astfel de lucruri?”[28] Totuși, majoritatea pastorilor care participau la școală simțeau diferit, profitând de studiul lor și bucurându-se de implicarea în lucrarea practică. Acesta pare a fi rezumatul general cu privire la institutul pastoral. Cei care au participat la adunări au primit o mare binecuvântare, în timp ce aceia care au stat deoparte au avut doar ceva de criticat. [446]
Pe la sfârșitul lunii noiembrie, „aproape 100” au fost prezenți „și încă urmau să vină mai mulți”. Rapoartele despre adunări continuau să fie foarte pozitive: „Este manifestat interesul cel mai mare. Profesorii și studenții se bucură mult de Duhul lui Dumnezeu […]. Așteptăm să vedem că poporul nostru de pretutindeni bea cu înghițituri mari din fântâna mântuirii.”[29]
Chiar și E. J. Waggoner i-a prezentat un raport pozitiv lui Ellen White, cu mai puțin de o lună înainte de încheierea institutului: „El s-a bucurat că în adunări predomina o atmosferă total diferită de cea de la institutul pastoral de anul trecut.” Ellen White a putut „să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru această mărturie”.[30] După încheierea institutului pastoral, O. A. Olsen a raportat Conferinței Generale că „binele realizat de aceste școli este imposibil de estimat”. Binecuvântarea lui Dumnezeu a fost prezentă într-o mare măsură”.[31] Încă o dată, dacă acesta era tot ce se putea raporta despre adunări, ar fi fost bine, dar istoria nu minte, dacă o lăsăm să vorbească.
Deși a fost recunoscătoare pentru binecuvântările care fuseseră obținute, Ellen White încă era îngrijorată de starea generală a lucrării pastorale. Unii care au participat la adunări adresau sugestii și puneau întrebări „pline de necredință”. Fuseseră făcute „numeroase declarații, fără o cunoaștere substanțială și avusese loc o creștere mică a principiilor temeinice”.[32] Mai mult, unii dintre frații noștri din lucrare nu au vrut să „participe la adunări” și se temeau de cele prezentate.[33] În timpul adunării de încheiere a institutului pastoral, Ellen White a vorbit despre „lucrurile care o impresionaseră profund”:
„M-am referit la teama exprimată de unii care nu erau membri ai institutului pastoral și care nu au fost prezenți la toate cursurile școlii – o teamă că exista pericolul de a duce subiectul îndreptățirii prin credință întru totul prea departe și de a nu stărui suficient asupra legii. Judecând din perspectiva adunărilor la care am avut privilegiul să particip, eu nu am putut să văd niciun motiv de alarmă și mă simt chemată să spun că teama aceasta a fost nutrită de cei care nu au auzit toate lecțiile prețioase predate și, ca urmare, nu aveau dreptul de a ajunge la o astfel de concluzie […].
Când razele de lumină prețioasă au strălucit pe calea noastră de la Soarele Neprihănirii, unii au deschis larg ușa inimii, primind bine lumina trimisă de cer […]. Alții au avut nevoie de ungerea divină pentru a-și [447] îmbunătăți vederea spirituală, așa încât să poată deosebi lumina adevărului de întunericul ideilor false. Din cauza orbirii lor, au pierdut o experiență care ar fi fost pentru ei mai prețioasă decât aurul și argintul. Mă tem că unii nu vor recupera niciodată ce au pierdut.”[34]
În timpul institutului pastoral, în mintea lui Ellen White erau și alte îngrijorări pe care era dornică să le rezolve. De la începutul lui noiembrie 1890, ea avusese câteva experiențe care o împovăraseră în legătură cu lucrarea de publicații, îndeosebi în legătură cu American Sentinel. În 8 octombrie, Ellen White a plecat din Battle Creek împreună cu William C. White și secretara ei, Sara McEnterfer, călătorind timp de aproape trei luni și lucrând în statele din est. Ellen White a fost programată să participe la adunări importante în Conferința New England, Conferința Atlantic, Conferința Virginia și în statul Pennsylvania. După câteva săptămâni de lucru, Ellen White a ajuns la Salamanca, New York, joi seara, 31 octombrie, având o răceală severă ca rezultat al călătoriei desfășurate în condiții ca de iarnă severă. Spre sfârșitul săptămânii, ea a fost așa de bolnavă și complet epuizată, încât Sara McEnterfer a îndemnat-o să se întoarcă acasă la Battle Creek și să fie tratată la sanatoriu. După o zi lungă, luni, 3 noiembrie, Ellen White s-a întors în cameră obosită, slăbită și confuză. Ea a dorit să se odihnească, să se roage și să decidă dacă va continua să participe la adunările planificate sau se va întoarce la Battle Creek.[35]*
Chiar în acea zi, în Battle Creek, la ora 5 după amiază „în tabernacol, s-a întrunit a doua sesiune anuală a National Religious Liberty Association, avându-l ca președinte pe C. Eldridge”. Cei douăzeci și șase de membri l-au ascultat pe secretarul W. H. McKee prezentând raportul lucrării asociației din anul trecut. [448] A fost prezentată o descriere detaliată a întregii lucrări îndeplinite pentru a contracara legea Breckenridge și influența reverendului Crafts, apărarea dlui King în Tennessee și răspândirea cererilor împotriva legislației duminicale. Raportul a inclus o descriere a tuturor materialelor pe care NRLA le răspândise în acel an. Fuseseră răspândite peste patru milioane de broșuri și tratate, zece mii de manuale, treizeci de mii de formulare de cerere și alte materiale de acest fel. O citire atentă a raportului arată că, deși treizeci de mii de exemplare ale American Sentinel au fost răspândite în decembrie 1889, numai zece mii de alte exemplare au fost răspândite în anul următor. S-a afirmat că, într-un incident aparte, NRLA nu a avut timp „să comande o ediție a American Sentinel” și, ca urmare, ei „au alcătuit” propria revistă pentru distribuție. Totuși, au fost și alte motive pentru care Sentinel nu a fost folosită de NRLA – pentru că adopta o poziție prea „sectară”.[36]
Anterior, în acel an, Dan Jones stârnise împotrivire față de Sentinel pentru ceea ce el considera a fi niște „atacuri tăioase”. Acum, exista o îngrijorare tot mai mare că publicația scria în mod prea direct despre doctrinele particulare adventiste de ziua a șaptea. Această îngrijorare era cauzată în mare parte de faptul că în timpul anului 1890, mulți dintre conducătorii NRLA găsiseră o oportunitate de a prezenta principiile libertății religioase susținute de ei în fața unei mari audiențe seculare și non-creștine. Lor li se părea că ar fi un plan înțelept să folosească aceste ocazii favorabile și să prezinte cu claritate principiile libertății religioase, îndeosebi dacă erau disociate de învățăturile Scripturii cu privire la sfințenia Sabatului și apropierea revenirii lui Hristos.[37]
Grupurile non-creștine făcuseră presiuni asupra Comitetului Executiv al NRLA pentru a angaja „persoane neconsacrate și chiar necredincioși” în lucrarea asociației împotriva legislației duminicale, în scopul de a avea o influență mai largă.[38] Mulți din NRLA considerau că aceasta era direcția pe care trebuiau să o urmeze pentru a realiza o lucrare mai mare.[39]* De fapt, președintele NRLA, C. Eldridge, a raportat asociației, în cuvântarea lui din 3 noiembrie, că a fost „înțelept să se organizeze National Religious Liberty Association, deoarece, sub numele asociației, membrii ei puteau să facă mult mai mult pentru libertatea religioasă, decât sub orice alt nume sectar”, i.e., adventiști de ziua a șaptea.[40] [449]
Pe de altă parte, A. T. Jones era într-un dezacord total. Deși făcea parte din Comitetul Executiv NRLA, el nu a putut să participe la această adunare anuală și, ca urmare, nu a putut să-și exprime îngrijorarea.[41]* Totuși, nimeni nu se îndoia de poziția lui. El urma să declare deschis la Conferința Generală din 1891 că era „dispus să poarte vina” pentru că nu va tipări în Sentinel orice cuvântare rostită „în interesul libertății religioase”. El știa „că există mult mai multe lucruri implicate în subiectul libertății religioase, decât doar acela de a vorbi despre libertatea religioasă”:
„În afara soliei îngerului al treilea nu există nicio libertate religioasă în această lume și în acest timp […]. Dacă dorim să cunoaștem adevăratele principii ale libertății religioase – să le cunoaștem în mod corespunzător și să le susținem tot timpul – trebuie să le obținem din solia îngerului al treilea, trebuie să le obținem de la Dumnezeu în modalitatea în care îi sunt vestite lumii din acest timp și să le punem acolo unde aparțin […].
Sunt unii oameni din afara Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea care înțeleg principiile libertății religioase atât cât sunt în stare să le cunoască, dar nu le înțeleg suficient. Scopul soliei îngerului al treilea este acela de a susține înaintea întregii lumi adevăratele principii ale libertății religioase […]. Adevărul este că, dacă nu ar fi fost solia îngerului al treilea, fiecare dintre noi ar fi fost în favoarea legislației religioase. Fiecare dintre noi ar fi fost, deoarece suntem acel fel de oameni care, fără binecuvântarea și influența Duhului lui Dumnezeu, am fi fost implicați exact în acea lucrare.”[42]
Poziția lui A. T. Jones i-a adus critici care aveau să ajungă la un punct culminant spre sfârșitul adunării asociației, în 7 decembrie 1890, când nouă conducători noi au fost votați pentru anul următor. Pentru că a fost absent de la adunare, A. T. Jones a fost înlăturat din Comitetul Executiv, în timp ce C. Eldridge, Dan Jones, W. A. Colcord și A. F. Ballenger au fost realeși. Atât A. T. Jones cât și E. J. Waggoner au fost numiți încă o dată în comitetul editorial, dar au fost votate hotărâri care urmau să limiteze posibilitatea lor de a-și spune cuvântul.[43]* La Conferința Generală din 1889, asociația votase să aibă „un instrument prin care să își susțină principiile, să facă reclamă și să își promoveze lucrarea”.[44] Până la data aceea, American Sentinel fusese instrumentul bisericii pentru lucrarea libertății religioase. Acum, se votase o hotărâre ca „distribuirea de literatură de către asociație să fie făcută prin International Tract Society și ca NRLA să furnizeze suficiente materiale din această categorie de literatură”. [450] Deși American Sentinel urma să fie o parte a acelei literaturi, asociația a votat „planul ca lucrarea locală a NRLA să fie publicată în rubrica pentru libertatea religioasă din Home Missionary”, o revistă publicată periodic în Battle Creek.
De asemenea, asociația a votat ca American Sentinel să „primească săptămânal material suficient și bine editat pentru a umple trei coloane din acea revistă, „prin intermediul Comitetul Executiv”, din care A. T. Jones nu mai făcea parte, și nu prin intermediul Comitetului Editorial din care făceau parte atât A. T. Jones, cât și E. J. Waggoner. Este clar că asociația căuta în mod sistematic să exercite controlul și să elimine Sentinel ca publicație pentru libertatea religioasă. Într-o altă hotărâre care reflecta planurile pentru anul următor, asociația a votat ca membrii ei „să se afilieze cu […] alte asociații creștine în distribuirea de literatură, susținerea adunărilor lunare și în toate eforturile lor pentru libertatea religioasă”.[45]* Deși aceste planuri nu erau greșite din toate punctele de vedere, un mare pericol se afla în față.
În Salamanca, New York, în seara zilei de 3 noiembrie 1890 – data celei de a doua sesiuni anuale a NRLA, care avea loc în Battle Creek – Ellen White a îngenuncheat lângă pat pentru a se ruga, fiind obosită, slăbită și confuză. Oare trebuia să-și continue călătoriile și să participe la adunările planificate sau să se întoarcă în Battle Creek?
„Înainte de a înălța primul cuvânt al rugăciunii, ea a simțit că încăperea era plină de parfum de trandafiri. A privit în sus pentru a vedea de unde venea parfumul și a văzut că încăperea era inundată de o lumină blândă, argintie. Instantaneu, durerea și oboseala au dispărut. Confuzia și descurajarea s-au risipit, iar speranța, mângâierea și pacea i-au umplut inima. Apoi, pierzând orice cunoștință cu privire la lucrurile din jur, i s-au arătat într-o viziune multe lucruri în legătură cu progresul lucrării în diferite părți ale lumii și condițiile care contribuiau sau împiedicau lucrarea. Printre multele descoperiri care i-au fost făcute, câteva arătau stările de lucruri care existau în Battle Creek. Acestea i-au fost prezentate într-o modalitate completă și izbitoare.”[46] [451]
Marți dimineață, 4 noiembrie, când au vizitat-o pe Ellen White pentru a vedea ce hotărâse, William C. White și A. T. Robinson au găsit-o îmbrăcată și bine. Ea le-a spus despre experiența ei din seara precedentă și despre pacea și bucuria pe care le simțise de-a lungul nopții. Ea nu fusese în stare să doarmă, dar nu din cauza bolii, ci din cauză că inima îi era plină de bucurie și voioșie. Acum, urma să își continue lucrarea în est. Ellen White a început să-i spună fiului ei și lui A. T. Robinson ce i se descoperise în timpul nopții: „În viziune, mi s-a părut că sunt în Battle Creek, iar îngerul mesager mi-a poruncit: «Urmează-mă.»” Ea a ezitat, deoarece scena îi dispăruse din minte și nu putea să și-o amintească. După ce a petrecut puțin timp cu cei doi oameni, Ellen White a încercat încă o dată să le spună ce i se descoperise în legătură cu lucrarea din Battle Creek, dar întocmai ca înainte, nu a putut să-și amintească. [47]
În nota de jurnal din 4 noiembrie, Ellen White a scris câteva cuvinte: „Am dorit nespus să pot scrie lucrurile care mi-au fost descoperite noaptea trecută. A fost Domnul […].”[48]
Propoziția ei a rămas neterminată, probabil pentru a fi încheiată cândva mai târziu. După câteva săptămâni, ea a fost vizitată din nou de un mesager ceresc și făcută să vadă ce se întâmpla la Battle Creek. Ea a putut să scrie în nota de jurnal lucrurile pe care nu a fost în stare să le spună altora în mod personal:
„În timpul nopții am fost în comuniune cu Dumnezeu. Am fost dusă de călăuza mea în comitetele din Battle Creek și am un mesaj pe care trebuie să vi-l vestesc, indiferent dacă vreți să îl auziți sau nu și indiferent dacă îl veți primi sau respinge. Oamenii trebuie să știe că nu acționează în conformitate cu rânduiala lui Dumnezeu. Ei L-au lăsat pe Hristos în afara comitetelor lor. Conducătorii modelau lucrarea într-un fel care va avea ca rezultat pierderea multor suflete […]. Mulți vin aici din țări străine, crezând că Battle Creek – locul de unde vin publicațiile adevărului – se va afla lângă cer. Cât de dezamăgiți se simt când aud luată în derâdere solia lui Dumnezeu în locul acesta, iar solii lui Dumnezeu sunt subiectul batjocurii unora dintre cei aflați în poziții de răspundere.”[49] [452]
Nouă zile mai târziu și înainte ca raportul adunării anuale a NRLA să ajungă publicat în Review, Ellen White a scris din nou în jurnalul ei, prezentând mai multe detalii cu privire la ce i-a fost arătat în viziune. Oamenii din lume încercau să-i determine pe adventiști să își domolească solia și să scoată una dintre trăsăturile ei mai distinctive:
„Ei spun: «De ce scoateți în evidență atât de mult Sabatul zilei a șaptea în învățăturile voastre? Acesta pare să fie întotdeauna un atac la adresa noastră; noi am fi în armonie cu voi, dacă nu ați spune așa de mult despre acest punct; scoateți Sabatul zilei a șaptea din Sentinel, iar noi ne vom exercita influența în susținerea publicației.» Unii dintre lucrătorii noștri au fost înclinați să adopte această strategie.
Sunt îndrumată să vă avertizez că sunt susținute păreri amăgitoare, o modestie și o precauție falsă, o înclinație de a ascunde mărturisirea credinței noastre. Într-o viziune din timpul nopții, mi-au fost prezentate lucruri care m-au tulburat mult. Mi se părea că eram într-o adunare a comitetului, unde erau discutate aceste subiecte și erau prezentate documente scrise, susținându-se o concesie. Fraților, oare trebuie să-i îngăduim noi lumii să modeleze solia pe care Dumnezeu ne-a dat-o pentru a o vesti? […]
Să trădăm noi o încredințare sfântă de dragul strategiilor? Dacă lumea este greșită și amăgită, călcând legea lui Dumnezeu, oare nu este datoria noastră de a-i arăta păcatul și pericolul în care se află? Trebuie să proclamăm solia îngerului al treilea.
Ce alt scop are Sentinel, în afară de acela de a fi vocea străjerilor de pe zidurile Sionului, pentru a vesti semnalul de alarmă cu privire la pericol. Noi nu suntem interesați să ne dăm înapoi și să cerem iertare lumii pentru că îi spunem adevărul. Noi ar trebui să disprețuim ascunderea adevărului […]. Să facem să se înțeleagă că adventiștii de ziua a șaptea nu pot să facă niciun compromis. În exprimarea părerilor și credinței noastre nu trebuie să existe nici cea mai mică aparență de șovăială. Lumea are dreptul să știe ce să aștepte de la noi, iar dacă noi dăm pe față chiar și o aparență a lipsei de hotărâre, lumea ne va privi ca fiind necinstiți […].”[50]
Cu numai câteva zile înainte de a se întoarce la Battle Creek, Ellen White a scris în jurnalul ei cuvintele următoare: „Mintea mea a fost frământată în mod dureros în timpul nopții. Mă aflam într-o adunare din Battle Creek, unde am auzit multe recomandări și am văzut manifestându-se un spirit care nu era de la Dumnezeu. Se adresau cuvinte furtunoase. Cât de mult m-a durut inima.”[51] La întoarcerea în Battle Creek, în 30 decembrie, Ellen White s-a implicat îndată în activitatea ultimelor săptămâni ale institutului pastoral. La un moment dat, după întoarcerea ei, ea și-a completat nota de jurnal începută în 21 noiembrie 1890.[52]* [453]
„Într-o viziune din timpul nopții, am participat la câteva ședințe de comitet și am auzit oameni cu influență repetând cuvinte care spuneau că, dacă American Sentinel va scoate denumirea de «adventiști de ziua a șaptea» din articolele ei și nu va spune nimic despre Sabat, oamenii de seamă din lume o vor accepta sub tutela lor. Aceasta va ajunge populară și va face o lucrare mai mare. Perspectiva părea foarte plăcută. Oamenii aceștia nu puteau să înțeleagă de ce nu puteam să ne afiliem cu cei necredincioși și nereligioși în scopul de a face din American Sentinel un mare succes. Am văzut fețele lor strălucind, în timp ce începeau să lucreze la o strategie pentru a aduce publicației Sentinel un succes popular.
Această strategie constituie primul pas într-o succesiune de pași greșiți. Principiile care au fost susținute de American Sentinel sunt însăși suma și substanța susținerii Sabatului, iar când oamenii încep să vorbească despre schimbarea acestor principii, ei fac o lucrare care nu le aparține. Asemenea lui Uza, ei încearcă să țină chivotul care Îi aparține lui Dumnezeu și se află sub supravegherea Sa specială. Călăuza mea le-a spus celor din aceste comitete: «Cine dintre voi a simțit povara lucrării încă de la început și a acceptat răspunderile în situațiile dificile? Cine a purtat povara lucrării de-a lungul anilor de existență a acesteia? Cine a manifestat renunțarea la sine și sacrificiul de sine? Domnul a făcut un loc pentru slujitorii Săi dârji, ale căror voci s-au auzit vestind avertizarea. El a dus mai departe lucrarea Sa, înainte ca oricare dintre voi să fie implicat în ea, iar El poate, și va găsi un loc pentru adevărul pe care voi vreți să-l suprimați. În American Sentinel a fost publicat adevărul pentru acest timp. Luați seama la ceea ce faceți. «Dacă nu zidește Domnul o casă, în zadar lucrează cei ce o construiesc.»”[53]
Ellen White observase cele întâmplate la mai mult de o singură ședință de comitet. Ea „a fost prezentă la câteva”. Este clar că în timpul adunării anuale a NRLA se petrecuseră mai multe decât a fost raportat în Review. Îngerul călăuzitor al lui Ellen White a fost cel care a pus acele întrebări pătrunzătoare, adresate celor care îi criticau pe „slujitorii dârji” ai Domnului. E. J. Waggoner și A. T. Jones „purtaseră povara lucrării” libertății religioase „de-a lungul anilor ei de existență”. Ei manifestaseră „renunțarea la sine și sacrificiul de sine”, în timp ce Dan Jones și alții căutau doar să ridiculizeze lucrarea lor. Călăuza lui Ellen White nu a adresat niciun cuvânt de mustrare împotriva lui Jones și Waggoner, ci a declarat pur și simplu că Dumnezeu va găsi un loc pentru „adevărul” pe care îl publicase American Sentinel.
Câteva zile mai târziu, Ellen White a scris mai multe cuvinte în jurnalul ei, în legătură cu ceea ce i se descoperise. Ea „a fost în Battle Creek, iar într-o ședință de comitet se aflau pastori și oameni cu răspundere de la editura Review. [454] Erau susținute opinii și se insista să fie adoptate într-un spirit lipsit de amabilitate, care m-a umplut de surprindere, îngrijorare și tulburare […]. Ei voiau să adopte planuri care păreau înțelepte, dar Satana era cel ce instiga aceste măsuri”.[54] Nu este de mirare că ea purta povară grea pentru lucrurile care se petreceau.
Cea de-a douăzeci și noua Sesiune a Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea a fost convocată în tabernacolul din Battle Creek, Michigan, în 5 martie 1891. Cei 102 de delegați oficiali reprezentau douăzeci și nouă de conferințe și patru câmpuri misionare. La deschiderea conferinței, Ellen White a fost invitată să le vorbească lucrătorilor în fiecare dimineață a săptămânii, la ora cinci și jumătate. De asemenea, ea a fost planificată să vorbească în primul Sabat, 7 martie, în cadrul serviciului de după-amiază, care începea la ora 14:30. Când a stat în fața a patru mii de lucrători și credincioși, inima ei a fost impresionată de seriozitatea momentului. Tot ce fusese întipărit în mintea ei în lunile de dinaintea conferinței părea să i se descopere cu o nouă semnificație. Cuvântarea ei a fost un apel puternic adresat adventiștilor de ziua a șaptea pentru a susține cu putere trăsăturile distinctive ale credinței lor. Apoi, ea a spus, în esență:
„În timp ce mă aflam în Salamanca, New York, mi-au fost descoperite lucruri importante. Într-o viziune din timpul nopții, mi se părea că sunt aici, în Battle Creek, iar îngerul mesager mi-a poruncit: «Urmează-mă.»” Ea a ezitat; scena a dispărut. Ea nu a putut să și-o amintească. A continuat să vorbească despre felul în care trebuia să susținem cu putere trăsăturile distinctive ale credinței noastre. Apoi a spus: «Trebuie să vă spun viziunea care mi-a fost dată la Salamanca, deoarece în acea viziune mi-au fost descoperite lucruri importante. În viziune, mi se părea că mă aflu în Battle Creek. Am fost dusă la sediul editurii Review and Herald, iar îngerul mesager mi-a poruncit: «Urmează-mă.»” Din nou a șovăit; totul dispăruse din mintea ei. Ea a continuat predica și, în acea după-amiază, a încercat pentru a treia oară să își amintească acea viziune, dar nu i s-a îngăduit să o spună. În cele din urmă, a spus: «Despre aceasta voi avea mai multe de spus mai târziu.» Și-a încheiat predica de aproape o oră, iar adunarea s-a terminat. Toți au observat că ea nu a fost în stare să-și amintească viziunea.”[55]
Ulterior, în acea după-amiază, în anexa de est a tabernacolului a avut loc o adunare a pastorilor. Ellen White a fost prezentă și a pledat pentru o consacrare mai profundă. [455]
La încheierea acestei adunări speciale, fratele O. A. Olsen a întrebat-o dacă va participa la adunarea pastorilor din dimineața următoare. Ea a răspuns că își făcuse partea și că îi va lăsa lui această răspundere. Ca urmare, s-a plănuit ca Olsen și Prescott să conducă adunarea.[56]
În acea seară de sâmbătă, 7 martie, după apusul soarelui și după ce Ellen White se retrăsese în camera ei, în capela sediului editurii Review and Herald a avut loc o adunare cu ușile închise. Au fost prezenți între 30 și 40 de oameni, majoritatea reprezentând National Religious Liberty Association și câțiva reprezentând editura Pacific Press, editori ai American Sentinel. Adunarea a fost deschisă și prezidată de Dan Jones, vicepreședintele NRLA. El a declarat într-o modalitate foarte insistentă că asociația nu putea continua să folosească American Sentinel ca publicație oficială a asociației, dacă nu își va schimba atitudinea față de unele aspecte care au fost denumite trăsături mai discutabile ale concepțiilor noastre ca biserică. A. T. Jones a răspuns, declarând că atâta vreme cât va avea vreo legătură cu editarea publicației, nu va avea loc schimbarea sugerată. Adunarea a preluat forma unei discuții foarte aprinse între cei care adoptaseră poziții opuse asupra subiectului. În acel punct, cineva a încuiat ușa, propunând să nu fie deschisă, până când problema nu era clarificată.
Într-un anumit punct pe parcursul adunării, A. F. Ballenger, membru al comitetului executiv al NRLA, s-a ridicat în picioare și a ținut în mână ultimul număr al publicației Sentinel, indicând anumite articole care ar fi trebuit să fie omise.[57]* A. T. Jones și C. P. Bowman publicaseră în revistă articole directe cu privire la Sabat și a doua venire și relația lor cu libertatea religioasă. Mulți din NRLA se împotriveau cu insistență, considerând că articolele erau prea „dure”. Ei nu voiau ca în Sentinel să se afle nimic sectar, care făcea apel la Scripturi, ci voiau ca publicația să susțină principiile vaste ale libertății civile și religioase, evitând cu atenție orice afiliere la biserică. Ei susțineau că [456] publicația era citită și aprobată de oameni cu influență din stat și biserică, iar a ofensa sensibilitatea lor, făcând declarații puternice despre Sabatul zilei a șaptea și sfârșitul lumii, va fi un act de sinucidere pentru interesele American Sentinel și NRLA.
Adunarea a continuat ore în șir într-un impas evident, cu afirmația făcută de reprezentanții NRLA că, dacă Pacific Press nu va fi de acord cu cererile lor și nu va renunța la articolele dure și la termenii „adventist de ziua a șaptea” și „Sabat” în publicație, ei nu o vor mai folosi ca publicație oficială a asociației. Acest fapt însemna distrugerea publicației. În cele din urmă, cu puțin timp înainte de ora trei dimineața, a fost luat un vot.[58]* Majoritatea au votat să renunțe la Sentinel și să înființeze o nouă publicație a Asociației pentru Libertatea Religioasă. Ușa a fost descuiată, iar oamenii au plecat în camerele lor pentru a dormi, având doar câteva ore până la adunarea de la ora 5:30 dimineața.[59]
Putem doar să ne imaginăm cum s-a simțit A. T. Jones, când a ieșit afară în acea dimineață răcoroasă și s-a îndreptat spre camera lui. Adevărata lucrare a libertății religioase, pentru care luptase din greu, părea destinată înfrângerii. Cei care ar fi trebuit să îl susțină trataseră cu dispreț și batjocură munca lui sârguincioasă. Putem doar să ne întrebăm ce fel de rugăciuni a înălțat el în acea dimineață devreme. Oare a dormit el în noaptea aceea, urmând să fie prezent la adunarea de la ora 5:30? Dumnezeu, care nu doarme, nici nu dormitează, era pe deplin conștient de cele petrecute. El cunoștea bine momentele cruciale în care trăiau cei aflați pe pământ. El știa că sosise timpul ploii târzii și că solia pe care o trimitea urma să lumineze pământul cu slava ei.
Îndată ce adunarea se încheiase, un înger a fost trimis să o trezească pe Ellen White. Era timpul ca ea să spună ce îi fusese arătat în Salamanca, în urmă cu patru luni. Ridicându-se din pat, Ellen White s-a dus la birou și a luat jurnalul în care scrisese raportul lucrurilor descoperite. Când scenele viziunii i-au revenit în minte cu claritate, ea a scris mai detaliat ceea ce nu fusese în stare să împărtășească de multe ori înainte.
Câteva ore mai târziu, când William C. White și alți doi frați au trecut pe lângă locuința lui Ellen White, în drumul spre adunarea de dimineața devreme, au observat luminile aprinse. [457] Știind că mama sa nu plănuise să participe la adunarea de dimineața devreme, William C. White a intrat pentru a o întreba dacă este bine. A găsit-o ocupată cu scrisul. Ea i-a spus că un înger al lui Dumnezeu o trezise pe la ora trei și îi poruncise să meargă la adunarea pastorilor pentru a le relata câteva lucruri care i-au fost descoperite la Salamanca. Ea a spus că s-a trezit în grabă și scria de aproximativ două ore.[60]*
La adunarea pastorilor, tocmai se rostea rugăciunea de deschidere, când Ellen White a intrat ținând sub braț un teanc de manuscrise. Surprins în mod evident, fratele Olsen a spus: „Suntem bucuroși să vă vedem, soră White. Aveți un mesaj pentru noi în dimineața aceasta?” „Într-adevăr, am”, a fost răspunsul ei, în timp ce pășea în față. Apoi, a început de unde rămăsese cu o zi înainte. Ea le-a spus fraților cum fusese trezită chiar în dimineața aceea și îndemnată să împărtășească lucrurile care îi fuseseră descoperite în timp ce se afla în Salamanca, înainte cu patru luni. Ea a spus că se văzuse pe ea însăși „vestind un mesaj unei adunări ce părea a fi Conferința Generală”.[61]
„Am fost îndemnată de Duhul lui Dumnezeu să spun multe lucruri, să adresez apelurile cele mai stăruitoare, deoarece mi-a fost inspirat adevărul că în fața celor ce se află la centrul lucrării există un mare pericol […]. Cuvintele trebuiau să fie rostite cu seriozitate. «Spune cuvintele pe care ți le voi da pentru a-i împiedica să facă lucruri care Îl vor separa pe Dumnezeu de casa de editură și vor sacrifica principiile curate și sfinte ce trebuie să fie păstrate.» […] Mi-au fost descoperite multe lucruri. Ochii care au plâns cândva pentru Ierusalimul nepocăit – din cauza nepocăinței și a necunoașterii lui Dumnezeu și a lui Isus Hristos, Răscumpărătorul lor – erau îndreptați asupra marelui centru al lucrării din Battle Creek […].
Spiritul de glumă și criticile voastre tăioase, în stilul necredincioșilor, îi plac diavolului, dar nu Domnului. Duhul lui Dumnezeu nu a condus în ședințele voastre. S-au făcut declarații greșite despre soli și soliile pe care le vestesc. Cum îndrăzniți să faceți acest lucru? […] Nu ar trebui să se manifeste nicio încredere în judecata celor care fac lucrul acesta; nu ar trebui să se acorde nicio importanță sfaturilor sau hotărârilor lor […]. A-i acuza pe lucrători și lucrarea celor pe care îi folosește Dumnezeu, înseamnă a-L acuza pe Isus Hristos în persoana sfinților Săi […]. Prejudecățile și opiniile care au predominat la Minneapolis nu au dispărut în niciun fel. Semințele semănate acolo sunt gata să răsară și să aducă un seceriș pe măsură, pentru că rădăcinile au rămas. Vârfurile au fost tăiate, dar rădăcinile nu sunt moarte și își vor aduce roadele nesfinte pentru a otrăvi mintea și pentru a orbi înțelegerea acelora cu care [458] vă asociați cu privire la solii și soliile pe care le trimite Dumnezeu.”[62]*
Cei care îl criticaseră pe A. T. Jones pentru lucrarea lui în cadrul publicației Sentinel aveau o judecată greșită. Mulți dintre ei se pocăiseră cu un an înainte, la institutul pastoral din 1890, dar pocăința lor nu a fost sinceră; numai „vârfurile” fuseseră tăiate, lăsând rădăcinile să răsară din nou. Ellen White a continuat, vorbind în mod specific despre o adunare la care asistase:
„Am fost prezentă la una dintre ședințele voastre de comitet. Cineva s-a ridicat într-o modalitate foarte stăruitoare și hotărâtă, ținând în mână o publicație. Am putut să citesc titlul cu claritate – American Sentinel. Au fost rostite critici la adresa articolelor publicate în ea. S-a declarat că unele lucruri trebuie să fie scoase, altele să fie schimbate. Au fost rostite cuvinte aspre și a predominat un puternic spirit necreștinesc. Călăuza mea mi-a dat cuvinte pe care să le adresez celor ce au fost prezenți și nu au avut rețineri în a-și exprima acuzațiile. Voi reda în rezumat mustrarea adresată: În mijlocul comitetului se afla un spirit de ceartă. Domnul nu prezida în adunările lor, iar mințile și inimile lor nu erau sub influența conducătoare a Duhului lui Dumnezeu. Lăsați-i pe vrăjmașii credinței noastre să fie cei ce instigă și alcătuiesc planurile făcute […]. Lumina pe care mi-a dat-o Domnul ar trebui să fie respectată atât pentru siguranța ei, cât și pentru siguranța bisericii lui Dumnezeu […].
Trebuie să trasați cărări drepte pentru picioarele voastre, ca nu cumva să fiți abătuți de pe cale […]. Eu știu că pentru popor trebuie să fie făcută o lucrare, altfel mulți nu vor primi lumina îngerului care este trimis din cer pentru a umple pământul cu slava lui. Să nu credeți că atunci când va veni ploaia târzie, veți fi un vas de cinste pentru a primi revărsarea binecuvântării – chiar slava lui Dumnezeu – dacă v-ați înălțat sufletele în vanitate, rostind lucruri pervertite, nutrind în taină rădăcinile amărăciunii pe care ați adus-o la Minneapolis și pe care le-ați cultivat și le-ați udat cu grijă de atunci.”[63]
Ellen White a continuat să le spună fraților că i se arătase că Sentinel era citită de un număr mare și primită favorabil. Publicația câștigase încrederea oamenilor cărora li se datora lumina deplină a adevărului. În loc de a micșora lista abonaților, aceste articole aveau să mărească răspândirea ei și cererile. Ellen White a întrebat cu solemnitate: „Oare trebuie acum ca oamenii noștri să scoată mesajul Sabatului din Sentinel și să asculte sfaturile oamenilor lumești, împiedicând Sentinel să-i ducă lumii adevărul acesta atât de important?”[64] Pe parcursul cuvântării lungi, Ellen White a menționat de câteva ori Israelul și răzvrătirea care a condus la judecățile lui Dumnezeu. Ea a menționat în mod specific [459] experiența lui Ilie, încercările pe care le-a suportat și mesajul pe care l-a vestit el. Ea făcut această comparație cu claritate, nu numai cu propria experiență, ci și cu experiența lui Jones și Waggoner, care fuseseră tratați atât de rău pentru lucrarea lor în domeniul libertății religioase prin intermediul publicației Sentinel:
„Când creștinul umblă cu Domnul cu toată umilința, este numit îngust, bigot și exclusivist. Dacă este zelos, lumea îl va numi fanatic. Dacă rostește adevărul cu hotărâre prin scrieri și cuvântări și înaintează în spiritul și puterea lui Ilie pentru a vesti ziua Domnului, lumea îl numește iritabil și spune că el condamnă totul, cu excepția lucrurilor pe care le crede el. Când creștinul este tot ce îl poate face harul să fie, lumea nu este în stare să înțeleagă […].
Să privim la situația lui Ilie […]. Împăratul îl acuză pe Ilie: «Tu ești acela care nenorocești pe Israel?» (1 Regi 18:17). Oare trădează el încredințarea sfântă, pentru că Israel și-a pervertit credința și a renunțat la supunerea față de Dumnezeu? Oare profetizează el lucruri ușoare, pentru a plăcea și a-l împăca pe împărat, obținând favoarea lui? […] Nu, nu! Ilie este un om care proclamă adevărul, întocmai adevărul pe care îl cere ocazia […]. Răspunsul a venit de la Ilie: «Nu eu nenorocesc pe Israel; ci tu, și casa tatălui tău, fiindcă ați părăsit poruncile Domnului și te-ai dus după Baali» (1 Regi 18:18). Aceasta este întocmai calea pe care o vor adopta oamenii aflați acum la centru […]. Am de adresat o avertizare acestui grup adunat aici, la Conferința Generală. Există pericolul ca instituțiile noastre să alcătuiască planuri, mijloace și căi care nu înseamnă succes, ci înfrângere […].
A avut loc o îndepărtare de Dumnezeu și încă nu s-a făcut o lucrare zeloasă de pocăință și întoarcere la dragostea dintâi […]. Baal va fi scopul, credința și religia unui număr trist de mare dintre noi, pentru că își aleg propria cale, în loc de a alege calea lui Dumnezeu. Adevărata religie, singura religie a Bibliei – credința în iertarea păcatelor, neprihănirea lui Hristos și sângele Mielului – nu numai că a fost trecută cu vederea și combătută, ridiculizată și criticată, ci au fost create suspiciuni și gelozii care duc la fanatism și ateism.”[65]
Adunarea pastorilor de dimineața, care se încheia de obicei la 6:30 am., a continuat până aproape înainte de prânz. După ce și-a încheiat lectura și cuvântarea, Ellen White s-a așezat, iar încăperea a fost cuprinsă de tăcere. Mulți care nu fuseseră la întrunirea din noaptea precedentă stăteau consternați. Fratele Olsen era profund încurcat, deoarece nu știa nimic despre întrunirea din noaptea precedentă.[66] El a fost atât de surprins, iar lucrurile pe care le-a prezentat Ellen White păreau atât de [460] nerezonabile, încât era prea încurcat pentru a-și da seama ce însemnau. În cele din urmă, tăcerea a fost ruptă de vocea lui A. F. Ballenger, care plângea. El ținea în mână numărul actual al American Sentinel și a indicat articolul de pe prima pagină, spunând: „Eu am fost la întrunire noaptea trecută și eu sunt omul care a făcut remarcile în legătură cu articolele din publicație.” „Acesta este articolul despre Sabat la care s-a referit sora White și eu sunt omul care a spus că astfel de articole dure nu ar trebui să apară în Sentinel.”[67] Ballenger a continuat să-și mărturisească greșeala: „Îmi pare rău să spun că am fost de partea greșită, dar folosesc această ocazie pentru a trece de partea cea bună.”[68]
Ellen White, care vedea pentru prima oară numărul actual al Sentinel – același pe care îl văzuse doar în visul ei – stătea cu o expresie de nedumerire pe chip. Ea s-a întors către fratele Ballenger și a exclamat cu uimire: „Noaptea trecută! Întrunirea a avut loc noaptea trecută?” Unul câte unul, oamenii care participaseră la întrunire în noaptea precedentă s-au ridicat în picioare și au mărturisit partea care le revenea în cele întâmplate. Chiar și aceia care apăraseră Sentinel rosteau mărturii de mulțumire. C. H. Jones a declarat că Ellen White descrisese întrunirea în mod corect în fiecare detaliu. El era atât de recunoscător pentru lumina care venise, deoarece devenise o situație serioasă. Într-un anumit punct în timpul adunării de dimineața, Dan Jones, care prezidase căutând să distrugă Sentinel în noaptea precedentă, s-a ridicat în picioare și a mărturisit: „Soră White, eu am crezut că am dreptate. Acum știu că am greșit.” A. T. Jones, care văzuse cum Sentinel suferea o înfrângere aparentă, a răspuns cu umilință și uitare de sine: „În orice caz, acum, aveți dreptate.”[69]* Duhul Sfânt Se manifestase cu putere și un spirit diferit venise în adunare.
Din cauza succesiunii evenimentelor care au condus la adunarea de dimineață, Ellen White a declarat ulterior că „scuza că «cineva i-a spus» nu putea fi folosită. Nimeni nu a avut ocazia de a mă vedea sau de a vorbi cu mine în timpul dintre adunarea de seara și adunarea de dimineață la care am participat”.[70] Ca rezultat, nu numai că lucrarea lui Dumnezeu a fost scutită pentru o perioadă de săvârșirea unei greșeli serioase, dar experiența aceea a oferit o dovadă incontestabilă pentru toți cu privire la caracterul demn de încredere și integritatea Spiritului Profeției:
„Relatarea acestei viziuni a avut o impresie profundă și solemnă asupra marelui grup al pastorilor adventiști de ziua a șaptea care au fost prezenți la acea [461] adunare de dimineață. Când i-au auzit pe aceia ce fuseseră mustrați pentru calea greșită pe care o adoptaseră în acea ședință de comitet, mărturisind că tot ce spusese Ellen White despre ei era adevărat în fiecare detaliu, ei au văzut că sigiliul inspirației divine fusese pus asupra acelei viziuni și mărturii. Puterea și solemnitatea acelei adunări a avut asupra celor prezenți o impresie care nu avea să fie uitată curând.”[71]
Totuși, însăși întâmplarea care le-a dovedit multora, dincolo de orice umbră de îndoială, că Ellen White era inspirată și condusă de Dumnezeu, le-a adus și convingerea că nu puteau să scape de mărturiile ei mereu prezente și pline de autoritate. Peste trei săptămâni, Comitetul pentru Misiunile Străine a votat să o trimită pe Ellen White și pe colaboratorii ei, împreună cu William C. White, în Australia.[72]* Ani mai târziu, Ellen White a spus cu claritate că Domnul nu a fost implicat în plecarea lor din America. Totuși, influențe puternice de la centrul lucrării erau dornice să-i facă să plece. Așa cum s-a întâmplat întotdeauna, Domnul nu Și-a impus voința, ci le-a îngăduit oamenilor să își aleagă propria cale:
„Domnul nu a fost implicat în plecarea noastră din America. El nu a descoperit că era voința Sa ca noi să plecăm din Battle Creek. Domnul nu a plănuit lucrul acesta, ci v-a lăsat pe toți să acționați în conformitate cu imaginația voastră. Domnul ar fi dorit ca William C. White, mama lui și colaboratorii ei să rămână în America. Era nevoie de noi la centrul lucrării, iar dacă ochii voștri spirituali ar fi văzut adevărata situație, nu ați fi fost de acord niciodată cu acțiunile întreprinse. Totuși, Domnul citește inimile tuturor. A existat o dorință atât de mare ca noi să plecăm, încât Domnul a îngăduit ca lucrul acesta să aibă loc. Cei care erau obosiți de mărturiile vestite au fost lăsați fără oamenii care le vesteau. Plecarea noastră din Battle Creek a avut scopul de a-i lăsa pe oameni să-și îndeplinească propria voință și să meargă pe propria cale pe care o considerau superioară căii Domnului.
Rezultatul se află în fața voastră. Dacă ați fi stat în poziția corectă, nu ați fi luat acea hotărâre atunci. Domnul ar fi lucrat pentru Australia prin alte mijloace și o influență puternică ar fi fost susținută în Battle Creek, marele centru al lucrării. Am fi stat umăr la umăr, creând o influență sănătoasă care urma să fie simțită în toate conferințele noastre. Nu Domnul a plănuit lucrul acela. Eu nu pot să văd nicio rază de lumină în plecarea din America. Dar când Domnul mi-a prezentat această situație așa cum era în realitate, eu nu am spus nimănui, deoarece știam că nimeni nu va înțelege situația și toate implicațiile ei. Când am plecat, mulți s-au simțit ușurați, dar Domnul a fost nemulțumit, pentru că El ne-a pus să stăm la cârma mașinăriei aflată în mișcare la Battle Creek. [462]
Astfel de responsabilități mari necesită sfatul continuu al lui Dumnezeu, pentru a fi îndeplinite într-o modalitate corectă. Totuși, sfatul acesta nu este considerat a fi o necesitate. Faptul că oamenii din Battle Creek au simțit că pot să ne lase să plecăm în acel timp a fost rezultatul planurilor omenești, nu al planurilor Domnului.”[73]
La o lună după Sesiunea Conferinței Generale, Review a retipărit o predică rostită de Ellen White la adunarea lucrătorilor din septembrie 1887. Cuvintele ei monumentale rămân pătrunzătoare în zilele noastre: „Ploaia târzie urmează să vină peste poporul lui Dumnezeu. Un înger puternic urmează să coboare din cer și întregul pământ va fi luminat de slava lui. Suntem noi pregătiți să luăm parte la lucrarea plină de slavă a îngerului al treilea? Sunt vasele noastre pregătite să primească roua cerească? Avem noi în inimă păcat și întinare? Dacă este așa, atunci să ne curățim templul sufletului și să ne pregătim pentru revărsarea ploii târzii. Înviorarea de la fața Domnului nu va veni niciodată în inimi pline de necurăție. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să murim față de eu, pentru ca Hristos, nădejdea slavei, să ia chip în noi!”[74] Vom continua studiul nostru în Întoarcerea ploii târzii, volumul 2.
[1]. E. J. Waggoner, „Eleventh Day’s Proceedings”, Review and Herald, 13 noiembrie 1888, p. 712; în Manuscripts and Memories, p. 408.
[2]. Vezi Eric Syme, A History of SDA Church-State Relations, pp. 20-35; „Public Affairs and Religious Liberty, Dept. of”, SDA Encyclopedia, vol. 10, pp. 1158-1164.
[3]. Ellen G. White, „The American Sentinel and its Mission”, Review and Herald, 18 decembrie 1888, p. 791.
[4]. „National Religious Liberty Association”, General Conference Daily Bulletin, 5 noiembrie 1889, p. 148.
[5]. Dan T. Jones către A. W. Allee, 23 ianuarie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[6]. Dan T. Jones către C. H. Jones, [februarie] 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea. Am repetat aici această informație care se află în capitolul 13, pentru a prezenta contextul mai amplu al opoziției cu care Jones și Waggoner s-au confruntat în legătură cu lucrarea lor pentru libertatea religioasă.
[7]. Dan T. Jones către J. H. Morrison, 17 martie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[8]. William C. White către A.T . Jones, 14 februarie 1890.
[9]. Ellen G. White, „Cuvântare de dimineață”, 6 februarie 1890, Review and Herald, 25 martie 1890; în Materialele 1888, p. 548.
[10]. Ellen G. White, Manuscrisul 2, „Predică”, 9 martie 1890; în Materialele 1888, pp. 608-609.
[11]. Eric Syme, A History of SDA Church-State Relations, p. 35.
[12]. Ibidem, pp. 35-36.
[13]. Eric Syme, A History of SDA Church-state Relations, pp. 34-36; William A. Blakely, American State Papers Bearing on Sunday Legislation (1911), pp. 367-370; J. O. Corliss, „The Hearing on the Sunday Rest Bill”, Review and Herald, 25 februarie 1890, pp. 124-125 și „The Second Annual Session of the National Religious Liberty Association”, Review and Herald, 16 decembrie 1890, p. 779; A. T. Jones, „Arguments on the Breckinridge Sunday Bill”, Sentinel Library, nr. 28, aprilie 1890.
[14]. O. A. Olsen către G. C. Tenney, 20 martie 1890, copie primită din colecția personală a lui George R. Knight. Discursul lui A. T. Jones în fața Comitetului Casei poate fi găsit în The Sentinel Library, aprilie 1890, pp. 25-51. Această publicație periodică a fost produsă de două ori pe lună și apoi trimestrial de către Pacific Press, între 1889 – 1894, conținând o serie de articole despre libertatea religioasă. Numărul din mai 1891 enumera, în 126 de pagini, toate legile duminicale existente la data aceea în cele 45 de state și teritorii din America. Acestea ar putea fi o resursă valoroasă care ar trebui retipărită în zilele noastre.
[15]. Sanford Edwards a făcut următoarea observație: „A. T. Jones: Un bărbat înalt și ciudat, cu trăsăturile unui colonist, autodidact, cu o voce de tenor, un dar minunat al vorbirii și un cunoscător excelent al istoriei și Bibliei. În calitate de vorbitor public, nu avea niciun egal în biserică la data aceea. El putea să citeze capitole întregi din Romani și Galateni, Evrei și Apocalipsa, într-un mod care îți oferea o nouă viziune a frumuseții Bibliei. La încheierea unei predici, a citat îndrăgitul imn „There’s a Wideness in God’s Mercy”. Aceea a fost cea mai frumoasă predică pe care am auzit-o vreodată. Audiența (1500 oameni) a fost atât de profund impresionantă încât, timp de două ore, a stat în picioare, a făcut mărturisiri și declarații de reconsacrare. Aceea nu a fost o mișcare în masă, ci o mișcare individuală. Dumnezeu vorbea cu putere prin Jones în zilele acelea” (Sanford P. S. Edwards către Emmett K. Vande Vere, 27 aprilie 1956, citat în Windows [Nashville, Tenn.: Southern Pub. Assn., 1975], pp. 209-210).
[16]. Dan T. Jones către R. A. Underwood, 21 martie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[17]. Ellen G. White, Manuscrisul 2, „Predică”, 9 martie 1890; în Materialele 1888, p. 609.
[18]. Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 402.
[19]. Ellen G. White, Gospel Workers, pp. 128-129, ediția 1893, preluată din scrierile de până în anul 1890.
[20]. Ellen G. White, „Candid Investigation Necessary to an Understanding of the Truth”, Signs of the Times, 26 mai 1890, pp. 305-306.
[21]. C. H. Jones către O. A. Olsen, 13 august 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[22]. Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 46, 8 mai 1890; în Materialele 1888, pp. 645-648.
[23]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 103, 19 august 1890; în Materialele 1888, p. 688.
[24]. Dan T. Jones către E. W. Farnsworth, 19 septembrie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[25]. O. A. Olsen, „The Opening of the Minister’s School”, Review and Herald, 4 noiembrie 1890, p. 688. Vezi, de asemenea: „The Week of Prayer”, 2 decembrie 1890, pp. 745-746.
[26]. Gilbert M. Valentine, „W. W. Prescott – SDA Educator”, p. 127. De fapt, Prescott a prezentat numai primele trei capitole, iar apoi l-a lăsat pe Waggoner să prezinte restul. Dan T. Jones către R. C. Porter, 23 octombrie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[27]. Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 20, 7 octombrie 1890; în Materialele 1888, pp. 714-716, sublinierile adăugate.
[28]. G. I. Butler către Dan Jones, 16 februarie 1891; în Gilbert M. Valentine, „W. W. Prescott – SDA Educator”, p. 127.
[29]. O. A. Olsen, „The Week of Prayer”, Review and Herald, 2 decembrie 1890, p. 746.
[30]. Ellen G. White, Manuscrisul 40, „File de jurnal”, 13 ianuarie 1891; în Materialele 1888, p. 876.
[31]. O. A. Olsen, „Ministers School”, General Conference Daily Bulletin, 6 martie 1891, p. 4.
[32]. Ellen G. White, Manuscrisul 40, „File de jurnal”, 14 ianuarie 1891; în Materialele 1888, p. 879.
[33]. Ellen G. White, Manuscrisul 40, „Viziunea de la Salamanca”, 1890, martie 1891; în Materialele 1888, p. 929.
[34]. Ellen G. White, Manuscrisul 21, 27 februarie 1891; în Materialele 1888, pp. 890, 895.
[35]. Rapoartele detaliate ale călătoriile lui Ellen White și ale experienței de la Salamanca sunt redate în: Robert W. Olson, „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, Ellen G. White Estate, Shelf Document, 1983; A. L. White în, T. H. Jemison, A Prophet Among You (Mountain View, CA: Pacific Press, 1955), pp. 471-480; A. L. White, The Lonely Years, pp. 463-483; C. C. Crisler în Life Sketches of Ellen G. White, pp. 309-318. În prefața ediției din 1915 a cărții Life Sketches, produsă după moartea lui Ellen White, se află declarația următoare: „De la capitolul patruzeci și doi, pagina 255, istoria vieții ei este continuată de C. C. Crisler, care, cu ajutorul fiului ei, William C. White și al lui D. E. Robinson, a completat cartea” (p. 6).
[36]. „The Second Annual Session of the National Religious Liberty Association”, Review and Herald, 16 decembrie 1890, pp. 779-780.
[37]. C. C. Crisler în Ellen G. White, Life Sketches, p. 312.
[38]. „General Conference Proceedings”, General Conference Daily Bulletin, 22 martie 1891, p. 192.
[39]. La Conferința Generală din 1891, Dan Jones a negat că fusese astfel. Totuși, declarația lui este contrară tuturor celorlalte dovezi, inclusiv mărturiei lui Ellen White (ibid.).
[40]. „The Second Annual Session of the National Religious Liberty Association”, Review and Herald, 16 decembrie 1890, p. 780.
[41]. „Editorial Note”, Review and Herald, 23 decembrie 1890, p. 800. La data aceea, Jones se afla în California și urma să treacă prin Battle Creek în decembrie, înainte de a se îndrepta spre coasta de est.
[42]. A. T. Jones, „Religious Liberty”, General Conference Daily Bulletin, 15 martie 1891, p. 105.
[43]. A face parte dintr-un comitet anume era uneori doar element simbolic. Atât E. J. Waggoner, cât și A. T. Jones au fost votați pentru a face parte din General Conference Book Committee [Comitetul pentru Publicații al Conferinței Generale] la Sesiunile Conferinței Generale din 1889 și 1891, alături de unsprezece alți membri (1889 General Conference Daily Bulletin, p. 124; 1891 General Conference Daily Bulletin, p. 219). În septembrie 1891, E. J. Waggoner i-a scris lui O. A. Olsen, fără a exprima nicio nemulțumire personală, ci doar o îngrijorare pentru binele lucrării. El citise un raport care declara că, fără știința lui, comitetul de carte votase ca Review and Herald să publice cartea lui G. I. Butler pentru oamenii de culoare. Totuși, Waggoner a declarat: „În calitate de membru al comitetului, aș dori să văd manuscrisul.” El se simțea „destul de sigur că existau suficiente motive ca acea carte să aibă o nevoie de examinare la fel de mare ca orice altă carte. Dacă este publicată fără o examinare, cu excepția celei făcute de un comitet de trei, sunt sigur că vor fi nemulțumiri […]. Cu siguranță, fiecare membru are dreptul de a examina orice manuscris care îi este trimis comitetului în mod corespunzător” (E. J. Waggoner către O. A. Olsen, 15 septembrie 1891). Având în vedere că numai trei din cei treisprezece membri au votat cartea, este clar că Jones și Waggoner nu au fost incluși. Într-o modalitate similară celei în care a fost aprobată cartea lui Butler, fără nicio examinare din partea lui Jones și Waggoner, unele dintre manuscrisele lui Jones și Waggoner au fost respinse fără nicio examinare din partea comitetului (vezi O. A. Tait către William C. White, 7 octombrie 1895; în Manuscripts and Memories, p. 294).
[44]. „National Religious Liberty Association”, General Conference Daily Bulletin, 5 noiembrie 1889, p. 148.
[45]. „The Second Annual Session of the National Religious Liberty Association”, Review and Herald, 16 decembrie 1890, p. 781. Este interesant de observat că William C. White a fost ales pentru a face parte din comitetul pentru planuri și activitate al asociației, iar numele lui apare în Review ca susținând toate aceste hotărâri care au fost votate în 3 și 7 noiembrie. Totuși, el nu a fost prezent la aceste întruniri din Battle Creek, deoarece a fost împreună cu mama sa în Salamanca, New York.
[46]. C. C. Crisler în Ellen G. White, Life Sketches, p. 310, sublinierile adăugate.
[47]. A. L. White în T. H. Jemison, A Prophet Among You, p. 474.
[48]. Ellen G. White, Manuscrisul 44, „Diary” 4 noiembrie 1890, în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p. 20.
[49]. Ellen G. White, Manuscrisul 6, 25 noiembrie 1890, în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, pp. 31-32.
[50]. Ellen G. White, Manuscrisul 16, 4 decembrie 1890, în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p. 37.
[51]. Ellen G. White, Manuscrisul 53, 25 decembrie 1890, în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p. 52.
[52]. Pare evident că acele comentarii ale lui Ellen White din Manuscrisul 29 și Manuscrisul 44, 1890, au fost scrise după întoarcerea ei la Battle Creek. Vezi Robert W. Olson în „Manuscript Releases, nr. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p. 58. Olson sugerează că acele comentarii ale lui Ellen White „par să conțină descrierea a două viziuni, nu doar a uneia singure”.
[53]. Ellen G. White, Manuscrisul 29, 1890, în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, pp. 59-60.
[54]. Ellen G. White, Manuscrisul 44, „Diary”, 4 noiembrie 1890, în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p. 61.
[55]. A. L. White în T. H. Jemison, A Prophet Among You, p. 476.
[56]. Dacă nu se precizează altfel, detaliile pentru restul acestui capitol sunt preluate din: Robert W. Olson, compilator, „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”; C. C. Crisler în Ellen G. White, Life Sketches, pp. 309-318; A. L. White în T. H. Jemison, A Prophet Among You, pp. 471-480; A. L. White, The Lonely Years, pp. 463-483.
[57]. Articolul de pe prima pagină a numărului din 5 martie 1891, al revistei Sentinel, a fost scris de A. T. Jones și intitulat „What Does the Bible Teach about the Sabbath?” („Ce ne învață Biblia despre Sabat?”). Acest articol a fost asemănător multor altora pe care le scrisese A. T. Jones și pe care le Dan Jones le criticase atât de vehement. Articolul intenționa să dovedească din scrierile dlui Crafts însuși – susținătorul cel mai proeminent al legii duminicale – faptul că Sabatul avea o natură religioasă, și nu civilă. Prin urmare, A. T. Jones a concluzionat: „Niciun guvern de pe pământ nu va putea să aibă vreodată dreptul de a se ocupa în vreun fel” de Sabat. Iar American Sabbath Union „știe că pledoaria lor pentru un Sabat «civil» este o fraudă” (p. 1).
[58]. O. A. Olsen, „The Salamanca Vision”, 19 august 1914; în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p. 77. C. Eldridge a declarat: „Am rămas în acea cameră până la ora trei”, s-a luat votul, iar abia apoi a fost deschisă ușa. Vezi nota de subsol 60.
[59]. Pentru referințe, vezi nota de subsol 56.
[60]. C. C. Crisler în, Ellen G. White, Life Sketches, p. 315. William C. White a găsit-o pe Ellen White „scriind foarte preocupată. Apoi, i-a spus că un înger al lui Dumnezeu o trezise pe la ora trei. Vezi nota de subsol 58. A fost Dumnezeu punctual?
[61]. Ibidem, pp. 315-316.
[62]. Ellen G. White, Manuscrisul 40, 1890, în Materialele 1888, pp. 917, 941-942. Robert Olson, fost director al Ellen G. White Estates, sugerează că, cel puțin o parte din acest Manuscris 40, găsit în jurnalul lui Ellen White, a fost scris dimineața devreme, duminică, 8 martie 1891. Nu există nicio îndoială că ea a citit din acel jurnal în adunarea de duminică dimineață („Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p. 63).
[63]. Ibid., pp. 942-943, 946.
[64]. Ellen G. White, Manuscrisul 59, 20 mai 1905, în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p. 69.
[65]. Ellen G. White, Manuscrisul 40, 1890, în Materialele 1888, pp. 928, 944-945, 948.
[66]. Acesta este una dintre numeroasele ocazii care dovedesc că O. A. Olsen nu era conștient de resentimentele profunde și de ura împotriva lui Jones și Waggoner. Evenimentul respectiv a determinat-o pe Ellen White să exclame în cele din urmă: „Fratele Olsen a acționat asemenea lui Aaron” (Materialele 1888, p. 1608).
[67]. O. A. Johnson către William C. White, „The Testimony of Six Witnesses”, 19 mai 1922 și E. K. Steele către A. L. White, „The Salamanca Vision”, 11 august 1946, în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p. 85, 83.
[68]. C. C. Crisler în Ellen G. White, Life Sketches, p. 317.
[69]. A. T. Robinson, „Personal Experiences in Connection with the work of Sister White”, material scris înainte de 1906, în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p. 75. Acest raport al lui A. T. Robinson, în calitate de martor ocular, se deosebește într-o mare măsură de numeroase descrieri moderne ale personalității lui A. T. Jones. Ar fi bine să observăm că Ellen White și mesagerul ei ceresc nu au menționat niciodată niciun cuvânt de mustrare la adresa lui A. T. Jones și Sentinel în perioada acestei confruntări din 1890-1891, nici nu au trecut de partea lui Dan Jones și a asociaților lui. Totuși, George Knight nu numai că trece de partea lui Dan Jones în această confruntare, dar și scrie două capitole întregi, încercând să îl descrie pe A. T. Jones ca fiind „agresiv”, „brutal”, „radical” și „extremist” în „pozițiile” lui cu privire la libertatea religioasă. Knight afirmă că Jones „susținea continuu un pol extrem doctrinar [teoretic, nepractic, fanatic și dogmatic]. Mintea lui nu poseda prea multă abilitate de interpretare flexibilă”. El „era îmbibat de spiritul de la Minneapolis”, iar aceasta a fost o problemă pe care o considera „imposibil de depășit” (From 1888 to Apostasy, pp. 75-88, 117-131). Nu este dificil de înțeles felul în care Knight a putut să ajungă atât de departe în discreditarea lui Jones, dacă ne dăm seama de ceea ce a declarat el în mod deschis, după ce a scris biografia lui Jones: „Cred că nu am reușit să comunic eficient. Am făcut tot ce am putut pentru a demonstra că Jones a fost aberant de la început, până la sfârșit. În a doua parte a deceniului 1880 și la începutul deceniului 1890, acest fapt este demonstrat de asprimea lui și de incapacitatea de a da pe față o amabilitate creștină […]. Folosirea extremistă a limbajului său, care pare să-i fi condus pe unii la agitația trupului sfânt, extremismul lui în aproape fiecare domeniu al libertății religioase […] și așa mai departe. Ideea pe care am încercat să o comunic a fost că în întreaga perioadă de «erou» a lui Jones, el a fost dezavantajat de trăsături de caracter serioase, în ciuda susținerii primite din partea lui Ellen White („A Spark in the Dark: A Reply to a Sermonette Masquerading as a Critique, George Knight answers Dennis Hokama”, Adventist Currents, aprilie 1988, p. 43). Totuși, nu numai susținerea acordată de Ellen White sugerează că Jones a avut o solie, ci și călăuza cerească a declarat: „În American Sentinel a fost publicat adevărul pentru timpul acesta” (Ellen G. White, Manuscrisul 29, 1890, în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p. 60).
[70]. Ellen G. White, Manuscrisul 59, 20 mai 1905, în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p. 70.
[71]. O. A. Johnson către William C. White, „The Testimony of Six Witnesses”, 19 mai 1922, în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p. 86.
[72]. „Proceedings of the Board of Foreign Missions”, General Conference Daily Bulletin, 13 aprilie 1891, p. 256. Sesiunea Conferinței Generale s-a desfășurat între 5 – 25 martie, alături de o serie de adunări care s-au desfășurat timp de 10 zile după încheierea sesiunii (ibid., p. 252). Adunarea de dimineață, în care Ellen White a prezentat viziunea de la Salamanca, a avut loc duminică, 8 martie 1891.
[73]. Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 127, 1 decembrie 1896, în Materialele 1888, pp. 1622-1624.
[74]. Ellen G. White, „What Shall We do that We Might Work the Works of God”, Review and Herald, 21 aprilie 1890, p. 241.