Curăţirea sanctuarului şi sfârşitul tainei lui Dumnezeu se petrec în acelaşi timp şi sunt atât de strâns legate între ele, încât în mod practic sunt identice în ce priveşte caracterul şi evenimentul.
În prefigurarea celui adevărat, în serviciul sanctuarului făcut vizibil, ciclul serviciului ceremonial se încheia anual, iar curăţirea sanctuarului era sfârşitul acelui serviciu figurativ şi anual. Iar această curăţire a sanctuarului consta în scoaterea din sanctuar şi îndepărtarea de pe acesta a tuturor „necurăţiilor copiilor lui Israel” datorate „călcărilor de lege, prin care au păcătuit ei,” şi care, prin slujirea preoţească din sanctuar, fuseseră aduse în sanctuar în decursul serviciului din timpul anului.
Sfârşitul acestei lucrări din sanctuar şi pentru sanctuar era, de asemenea, sfârşitul lucrării pentru popor. Fiindcă în ziua aceea a curăţirii sanctuarului, care era Ziua Ispăşirii, oricine din popor nu lua parte la serviciul de curăţire a sanctuarului prin faptul că îşi cerceta inima, îşi mărturisea păcatul şi se lepăda de păcat, era nimicit din poporul lui. Astfel curăţirea sanctuarului se extindea asupra poporului şi includea poporul, la fel ca şi sanctuarul însuşi. Iar oricine din popor nu era cuprins în curăţirea sanctuarului şi nu era el însuşi curăţit odată cu sanctuarul de orice nelegiuire, călcare de lege şi păcat, era nimicit din poporul lui (Lev. 16:15-19, 29-34; 23:27-32).
Însă aceasta a fost „o prefigurare pentru vremurile de atunci.” Sanctuarul acela, jertfa, preoţia şi slujirea erau o prefigurare a celor adevărate, care sunt sanctuarul, jertfa, preoţia şi slujirea lui Hristos. Curăţirea aceea a sanctuarului era o prefigurare a celei adevărate, care este curăţirea sanctuarului şi a adevăratului cort ridicat de Domnul nu de om, de toate necurăţiile celor ce cred în Isus, datorate călcărilor de lege prin care au păcătuit ei. Iar timpul curăţirii celui adevărat este declarat de cuvintele acelui sfânt care a spus: „până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi, apoi sfântul Locaş va fi curăţit,” e vorba adică de curăţirea sanctuarului lui Hristos începând cu anul 1844.
Sanctuarul al cărui Mare Preot este Domnul Hristos este singurul care era cu putinţă să fie curăţit în 1844, deoarece este singurul care există. Acel sanctuar care a fost o prefigurare pentru vremurile de atunci, a fost distrus de armata romanilor care au venit şi au distrus cetatea (Dan. 9:26) şi sanctuarul, lăsând până şi locul acestora pustiu. De aceea, singurul sanctuar care era posibil să fie curăţit la vremea menţionată în Daniel, la sfârşitul celor două mii trei sute de zile, este numai sanctuarul lui Hristos – sanctuarul în care Hristos este Mare Preot şi Slujitor; sanctuarul şi adevăratul cort al cărui adevărat Preot şi Slujitor este Hristos la dreapta lui Dumnezeu; sanctuarul şi adevăratul cort „care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.”
Ce înseamnă curăţirea sanctuarului, este declarat clar chiar în versetele Scripturii pe care le studiem acum – Daniel 9:24-28. Fiindcă îngerul lui Dumnezeu, atunci când a spus lui Daniel adevărul despre cele două mii trei sute de zile, i-a spus şi care este marele scop urmărit de Domnul în acest timp, atât pentru Iudei cât şi pentru Neamuri. Despre cele şaptezeci de săptămâni, sau patru sute nouă zeci de ani, este declarat în mod categoric că au fost acordate Iudeilor şi Ierusalimului „până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi până la ungerea Sfântului sfinţilor” (Daniel 9:24).
Acesta este adevăratul scop urmărit de Dumnezeu tot timpul cu sanctuarul şi cu serviciul ceremonial din acesta: fie că e vorba de prefigurare sau de cel adevărat, fie că e vorba de Iudei sau de Neamuri, fie că e vorba de cele de pe pământ sau de cele din ceruri. Şaptezeci de săptămâni, sau patru sute nouăzeci de ani, a fost timpul limită stabilit Iudeilor pentru ca acest scop să fie realizat pentru ei şi în ei. Pentru realizarea acestui scop Domnul Hristos însuşi a venit, personal, la acel popor dintre toate popoarele, ca să le arate Calea şi ca să-i conducă pe această Cale. Dar ei nu au vrut. În loc să vadă în El pe Cel plin de har care făcea să înceteze fărădelegile, care punea capăt păcatului, care făcea ispăşire pentru nelegiuire şi aducea fiecărui suflet neprihănirea veşnică, au văzut în El doar pe „Beelzebul, domnul dracilor”; au văzut doar pe Unul în locul căruia au preferat să aleagă un ucigaş; doar pe Unul pe care l-au respins pe faţă ca Împărat, declarând că nu au alt împărat decât pe Cezarul Romei; doar pe Unul pe care ei l-au socoti vrednic doar de a fi răstignit şi îndepărtat din lume. Pentru un astfel de popor şi într-un astfel de popor, putea El să facă să înceteze fărădelegile, să pună capăt păcatelor, să facă ispăşirea nelegiuirilor şi să aducă neprihănirea veşnică? Era imposibil. Era imposibil din cauza rebeliunii lor persistente. În loc de a-I permite să facă pentru ei lucrarea aceasta minunată şi plină de har, L-au obligat să spună cu cea mai profundă durere şi milă divină: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie.” „De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi, şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite” (Matei 23:37, 38; 21:43).
După ce Iudeii au respins-o, Împărăţia lui Dumnezeu a fost dată „unui neam”, care sunt Neamurile. Iar ceea ce trebuia făcut pentru Iudei în cei patru sute nouăzeci de ani care au fost hotărâţi pentru ei, şi ei nu au vrut să fie făcut pentru ei – urma să fie făcut pentru Neamuri, cărora le-a fost dată Împărăţia lui Dumnezeu, în cei o mie opt sute şi zece ani acordaţi lor. Adică „încetarea fărădelegilor, ispăşirea păcatelor (terminarea cu păcatele, KJV), ispăşirea nelegiuirii şi aducerea neprihănirii veşnice, pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi ungerea Sfântului sfinţilor.” Lucrarea aceasta se poate face numai prin terminarea tainei lui Dumnezeu, prin curăţirea adevăratului sanctuar creştin. Iar lucrarea aceasta se face prin curăţirea adevăratului sanctuar, numai prin încetarea fărădelegilor şi terminarea cu păcatele, prin lucrarea de desăvârşire a celor ce cred în Isus, pe de o parte, şi pe de altă parte prin încetarea fărădelegilor şi terminarea cu păcatele, odată cu distrugerea celor răi şi curăţirea universului de orice pată a păcatului ce a existat vreodată pe el.
Sfârşitul tainei lui Dumnezeu este sfârşitul lucrării evangheliei. Iar sfârşitul lucrării evangheliei este, mai întâi, îndepărtarea oricărui vestigiu al păcatului şi aducerea neprihănirii veşnice – Hristos format în mod deplin – înăuntrul fiecărui credincios, numai Dumnezeu manifestat în trupul fiecărui credincios în Isus, şi, în al doilea rând, pe de altă parte, lucrarea evangheliei fiind sfârşită, înseamnă distrugerea tuturor celor ce nu vor fi primit evanghelia (2Tes. 1:7-10); aceasta deoarece nu este felul Domnului să lase pe oameni să-şi continue viaţa, când tot ce pot face ei cu viaţa este să-şi adune tot mai multe mizerie.
Având în vedere serviciul din sanctuarul pământesc, am văzut că atunci când lucrarea evangheliei în cursul ei anual se sfârşea pentru cei ce luaseră parte la ea, atunci toţi cei ce nu luaseră parte le ea erau nimiciţi din popor. Aceasta era „o prefigurare pentru vremurile de atunci” şi ne învaţă în mod clar că în serviciul din adevăratul sanctuar, când lucrarea evangheliei se va sfârşi pentru toţi cei ce iau parte la ea, atunci toţi cei ce nu iau parte la ea vor fi nimiciţi. Astfel, în ambele privinţe, sfârşitul tainei lui Dumnezeu este sfârşitul final al păcatului.
Serviciul din sanctuarul pământesc ne arată de asemenea că, pentru ca sanctuarul să fie curăţit şi cursul serviciul evangheliei din el să fie sfârşit, trebuia mai întâi să fie sfârşit în poporul care lua parte la acel serviciu. Cu alte cuvinte: În sanctuarul însuşi, fărădelegea nu putea înceta, nu se putea pune capăt păcatului şi nu se putea face ispăşirea nelegiuirii, iar neprihănirea veşnică nu putea fi adusă, până când lucrarea aceasta nu era realizată în fiecare persoană care participa la serviciul sanctuarului. Sanctuarul însuşi nu putea fi curăţit până când nu era curăţit fiecare dintre închinători. Sanctuarul însuşi nu putea fi curăţit atât timp cât, prin mărturisirea oamenilor şi prin mijlocirea preoţilor, se revărsa în sanctuar un şuvoi de nelegiuiri, fărădelege şi păcate. Curăţirea sanctuarului, în ce priveşte sanctuarul în sine, consta în scoaterea afară din sanctuar şi îndepărtarea din sanctuar a tuturor călcărilor de lege ale poporului care, prin slujirea preoţilor, fuseseră duse în sanctuar în decursul anului. Iar acest şuvoi trebuia să fie oprit de la izvorul lui din inimile şi vieţile închinătorilor, înainte ca sanctuarul în sine să poată fi curăţat.
Din acest motiv prima lucrare pentru curăţirea sanctuarului, era curăţirea poporului. Ceea ce era preliminar şi esenţial pentru curăţirea sanctuarului în sine, pentru încetarea fărădelegilor şi aducerea neprihănirii veşnice, acolo, era încetarea fărădelegilor, încetarea păcatelor, ispăşirea nelegiuirii şi aducerea neprihănirii veşnice în inima şi viaţa fiecăruia din popor. Când şuvoiul care curgea în sanctuar era oprit în felul acesta de la izvor, atunci, şi numai atunci, putea sanctuarul în sine să fie curăţit de păcatele şi călcările de lege care se revărsaseră în sanctuar de la popor, prin mijlocirea preoţilor.
Şi toate acestea au fost „o prefigurare pentru timpul de atunci” – o „prefigurare a celor adevărate.” De aceea, prin aceasta suntem învăţaţi în mod clar că serviciul Marelui nostru Preot în curăţirea adevăratului sanctuar trebuie să fie precedată de curăţirea fiecăruia dintre credincioşi, curăţirea fiecăruia care ia parte la serviciul adevăratului Mare Preot în adevăratul sanctuar. Este clar că fărădelegea trebuie să înceteze, că trebuie să se pună capăt păcatelor şi trebuie să aibă loc o ispăşire pentru toate nelegiuirile, şi că trebuie adusă înăuntru neprihănirea veşnică, şi aceasta în experienţa inimii fiecărui credincios în Isus, înainte să poată fi realizată curăţirea adevăratului sanctuar.
Acesta este scopul adevăratei preoţii din adevăratul sanctuar. Jertfele, preoţia şi slujirea din sanctuarul care a fost doar o prefigurare pentru timpurile de atunci, nu puteau îndepărta în mod real păcatul, nu putea duce la desăvârşire pe cei ce se apropiau astfel, în timp ce jertfa, preoţia şi slujirea lui Hristos în adevăratul sanctuar îndepărtează păcatele pentru totdeauna, face desăvârşit pe cel ce se apropie, face desăvârşiţi pentru totdeauna „pe cei ce sunt sfinţiţi.”