Lecţia noastră s-a încheiat aseară cu exemplul lui Hristos şi modul în care a acţionat când a fost solicitat să calce linia ce trasa hotarul misiunii de ambasador. Vom începe în seara aceasta cu Ioan 20:21.
„Apoi Isus le-a zis din nou: «Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.»”
Când lui Isus I s-a cerut să facă lucrarea unui judecător sau împărţitor peste oameni, El a refuzat. El zice: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” Să citim în alt verset cum trebuie să fie creştinul în lume. 1 Ioan 4:17: „Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta.” Aceste versete sunt doar exprimări diferite ale aceluiaşi adevăr pe care l-am studiat seara trecută. „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume”. După ce am auzit în această seară experienţa spusă de fratele Holster din Elveţia, vi se pare că exagerăm cu aceste versete dacă le citim aşa cum sunt şi dacă acceptăm principiul cuprins în ele? Aşa cum s-a spus în Review and Herald din această săptămână, casa noastră de editură a fost fondată în Elveţia pentru motivul că s-a presupus că acolo va fi mai multă libertate şi că acolo ne va fi mai favorabil să ne desfăşurăm lucrarea pentru un timp mai îndelungat. Chiar şi în Statele Unite se consideră că această ţară este ţara libertăţii. Este adevărat, aşa a fost. Dar acum Statele Unite şi Elveţia sunt cele două ţări în care există mai multă persecuţie şi mai multe rele chiar decât în Rusia. Nu demonstrează îndeajuns aceste experienţe pe care le-am auzit în această seară, ca o lecţie, că atunci când avem vreo legătură cu aceste probleme lumeşti sau când ne sprijinim în vreun fel pe ele, ne sprijinim pe o trestie frântă, şi cu cât mai repede ne vom găsi refugiul şi singura încredere în Dumnezeu, fiind legaţi doar de împărăţia Sa, de Legile Sale şi de principiile descoperite în ele, cu atât va fi mai bine?
Altfel spus, principiul nu ne arată cât de mult ne putem conforma sau lega de guvernele şi monarhiile pământeşti, ci cât de departe să ne ţinem de ele. Noi nu trebuie să căutăm să aflăm cât de mult ne putem apropia fără a ne compromite, ci cât de departe să stăm pentru a fi în siguranţă deplină. Acesta este principiul. Cele zece porunci sunt interdicţii. Una dintre ele spune „să nu ucizi”. Porunca nu spune că avem voie să facem cât de mult rău putem face unui om numai să nu-l ucidem, ci când spune să nu ucidem pe nimeni, ne spune că nici măcar să nu avem vreun gând care dus până la concluzia sa logică ar putea provoca moartea cuiva. Când spune “să nu preacurveşti”, nu spune că ne putem apropia oricât de mult de o persoană numai să nu comitem fapta, ci ne spune că nu putem nici măcar să ne gândim asupra acestei fapte fără să o fi şi comis.
„Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii.» Dar Eu vă spun că orişicine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: «prostule!» va cădea sub pedeapsa Soborului, iar oricine îi va zice «nebunule», va cădea sub pedeapsa focului gheenei.”
Dacă un om gândeşte despre un altul că este nebun, şi îl clasifică drept nebun, iar apoi exprimă aceasta în cuvinte: „nebunule”, face o crimă, şi răsplata sa va fi focul gheenei.
Despre ce vorbeşte aici Mântuitorul? El prezintă însemnătatea cuvântului „să nu ucizi”. Şi când Dumnezeu spune: „să nu ucizi”, El interzice să cugeţi sau să spui cuvinte care în cele din urmă ar putea duce la uciderea cuiva, sau care i-ar face rău.
„Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «să nu preacurveşti». Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.”
Ce a făcut? Nu a făcut altceva decât să privească şi să cugete. Atâta tot. Dar deja a comis adulterul. De aceea, prin interdicţia de a înfăptui adulterul, El interzice orice privire sau gând care, urmate, ar putea conduce la faptă.
Legea lui Dumnezeu are rolul de a controla acţiunile, prin ţinerea sub control chiar a izvorului gândurilor. Acesta este principiul pe baza căruia Biblia acţionează asupra oamenilor. Iar în ce priveşte principiul pe care îl studiem – separarea între religie şi stat – voia lui Dumnezeu este ca poziţia pe care o luăm să fie pe baza principiului Bibliei, şi acesta nu poate să ducă în nici un fel la vreo unire între biserică şi stat, sau religie şi stat. Dacă poziţia noastră este de aşa fel încât drumul urmat poate să conducă la o unire a bisericii cu statul, atunci suntem pe o cale greşită – nu avem un principiu corect. Dacă cineva acceptă un subiect sau face declaraţii care, urmate până la acţiunea lor finală, ar putea duce la o unire între biserică şi stat, atunci acela învaţă unirea bisericii cu statul. De aceea, dacă vrem să fim feriţi de aşa ceva, dacă vrem să stăm departe de aşa ceva, astfel încât cuvintele, învăţăturile şi proclamaţia noastră în faţa lumii să fie o mărturie a lui Dumnezeu împotriva fiarei şi chipului ei, şi mărturia adevărului aşa cum este în Isus, atunci trebuie să găsim şi să ne menţinem o astfel de poziţie în care să fie imposibil, ca în vreun fel, să înclinăm către vreo unire între biserică şi stat.
Am văzut, şi aţi fost de acord, şi oricine trebuie să fie de acord, că dacă aceste principii care sunt cuprinse în textele pe care le-am citit seara trecută ar fi fost urmate întotdeauna de urmaşii lui Isus, ar fi fost imposibil să apară vreodată papalitatea în lume, iar dacă aceste principii ar fi fost urmate de protestantism din ziua când Luther a sunat din trâmbiţa lui Dumnezeu şi până azi, şi în continuare, ar fi imposibil ca vreodată să apară aşa ceva cum este chipul fiarei.
Ei bine, acum ştim cu toţii că violarea principiilor aflate în acele texte a dat naştere papalităţii şi dă naştere chipului papalităţii, şi este imposibil ca violarea lor să ducă la altceva. Primul pas făcut pe acest drum îi implică pe toţi ceilalţi care urmează, de la primul pas făcut în dezvoltarea papalităţii şi până acum.
Mai este un verset pe care îl putem citi în legătură cu aceasta. Marcu 12: 29-30. Când a fost întrebat care este cea dintâi poruncă din Lege, „Isus a răspuns: Cea dintâi este aceasta: «Ascultă Israele! Domnul, Dumnezeul nostru este un singur Domn»; şi «să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta.»”
Pe acestea orice om trebuie să le consacre lui Dumnezeu, în orice moment. Atunci, cât mai rămâne pentru a sluji Cezarului? „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. O mică parte din banii creştinului – impozitul – aparţine Cezarului. Dar creştinul însuşi aparţine lui Dumnezeu. Cât de mult din creştin este al lui Dumnezeu, dacă recunoaşte acest drept al lui Dumnezeu asupra sa? Sigur că, toţi oamenii sunt ai lui Dumnezeu prin creaţie şi prin răscumpărare, dar creştinul recunoaşte dreptul lui Dumnezeu asupra sa, şi se predă cu totul lui Dumnezeu pentru a fi creştin. Pentru a intra în această poziţie omul trebuie să se nască din nou sau, dacă nu, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu, iar această împărăţie nu este din lumea aceasta. Şi pentru că ascultarea de poruncile lui Dumnezeu cere ca omul să se supună total lui Dumnezeu, nu mai rămâne nimic din om pentru a sluji Cezarului.
Priviţi puţin versetul pe care tocmai l-am citit: „cu toată mintea ta (tot cugetul tău)”. Când această lege este împlinită în mine, cât din mintea mea va mai rămâne pentru cursele politice, pentru a trage sforile în afacerile municipale, pentru a mă zbate să fie ales cutare sau cutare, sau pentru a căuta ca eu să fiu ales într-o anumită slujbă sau poziţie în oraş sau în stat?
„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău … cu tot cugetul tău.” Dar dacă eu îmi scindez mintea, ca să îmi ocup o parte din ea cu aceste lucruri, iar restul îl dau Domnului – ce se spune despre omul cu două feţe (cu două minţi – engl.)? „Este nestatornic în toate căile sale”. “Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul”. „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni”. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi acestei lumi; nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi Cezarului.
Cum s-a amintit mai înainte, aceasta nu spune că nu trebuie dat impozitul Cezarului. Hristos a poruncit aceasta, iar acesta este doar o parte din banii care sunt emişi de Cezar şi poartă însemnele lui. Însă slujba noastră, noi înşine, tot ce este din noi, aparţine lui Dumnezeu. Creştinii sunt supuşi stăpânirilor, oricare ar fi ele, dar ei slujesc numai lui Dumnezeu. Şi chiar această supunere faţă de puterile care sunt pe pământ este doar în domeniile din afara conştiinţei faţă de Dumnezeu. Dumnezeu spune că El trebuie să aibă toată inima noastră.
Mai rămân asupra subiectului legat de fiară şi copia ei, şi de toate aceste mişcări care ne-au fost descrise în primele două lecţii, care arată starea actuală a fiarei şi copiei ei în Statele unite. Noi studiem motivele pentru care sunt rele lucrurile pe care le fac acele persoane. Studiem motivele pentru care este rău ca bisericile să intervină în lucrările politice ale oraşelor, şi prin aceasta în cele ale ţării, având intenţia să controleze naţiunea. Căci, aşa cum am mai spus, nu este destul să spunem oamenilor că acest lucru este rău. Noi trebuie să le arătăm că este rău, dar trebuie să le arătăm din Cuvânt că acest lucru este rău, ca ei să poată şti de la Dumnezeu ce este drept şi, cunoscând ce este bine, să ştie ce este rău.
Încă ceva. Ştiţi că în Scripturi biserica este numită trupul lui Hristos, iar Hristos este capul bisericii. Nu e nevoie să deschidem şi să citim versetele; există multe care spun aceasta şi voi sunteţi familiarizaţi cu ele. Astfel, dacă biserica este trupul lui Hristos, iar El este Capul, atunci, în mod practic şi literal, nu este biserica Hristos în lume? Dar Hristos ne-a învăţat, şi Scripturile învaţă, separarea între biserică şi stat. Hristos spune, „Eu nu sunt din lumea aceasta.”
Din întâmplare este o tablă neagră aici, aşa că o voi folosi, reluând ilustraţia de data trecută cu lumina şi întunericul. Această lume este întuneric, aici sunt conducătorii întunericului acestei lumi. „Odinioară şi voi eraţi întuneric, dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi ca nişte copii ai luminii”. Să zicem că această tablă reprezintă lumea întunecată, mai puţin acest semn alb de pe ea. Când a venit Hristos în lume, lumina a strălucit în lume. Cuvântul profetului spusese despre Galileea: „Poporul care umbla în întuneric, vede o mare lumină.” Să zicem că această linie albă de pe tablă reprezintă linia de separare între lumină şi întuneric. De această parte este lumina. Aici este Hristos. Dincolo este lumea întunecată, lumea întunericului. Acum, El zice că împărăţia Sa nu este din lumea aceasta. Împărăţia lui Dumnezeu este împărăţia luminii şi slavei. El este Împărat aici, şi „împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”.
De ce parte a acestei linii este biserica? Acolo unde este Hristos. Căci am văzut că El este biserica. Biserica este El Însuşi în lume. Aşadar aici în lumină este biserica, aici este Hristos. Dincolo în întuneric sunt statele, guvernele; ele sunt cu totul ale acestei lumi. Nici un guvern care a existat vreodată pe pământ nu va intra în cer. Hristos este separat de ele. El a refuzat, la modul absolut a refuzat, să exercite slujba de judecător sau de împărţitor asupra lucrurilor care aparţin de drept acestor state sau guverne.
Altceva. Cineva I-a oferit cândva “toate aceste împărăţii ale lumii”. De ce nu a acceptat această ofertă, să devină în acest fel, prin dar, conducătorul tuturor guvernelor, monarhiilor acestei lumi, ca apoi să le dirijeze şi, prin mijloace politice, să „regenereze societatea”, să „salveze oraşele”, să reformeze primarii, guvernatorii, preşedinţii, regii şi împăraţii, şi astfel să „salveze” lumea? De ce nu a făcut-o? Pentru că aceasta nu ar fi făcut altceva decât să fixeze lumea în ruina ei pentru eternitate.
Hristos nu a acceptat aşa ceva. Nu putea să o facă. I s-a oferit scaunul de guvernator, stăpânirea asupra tuturor împărăţiilor lumii. Dar nu le-a primit. Dar iată că, în zilele noastre, aceşti lideri ai bisericii le strâng în braţe şi se luptă ca să le obţină. Dacă toţi creştinii, din zilele lui Hristos până acum, s-ar fi purtat faţă de împărăţiile lumii cum a făcut Hristos, ar fi putut exista papalitatea? Nu. Ar fi putut exista o copie a ei? Imposibil. Atunci, care este locul pe care trebuie să-l ocupe creştinii în această problemă? Acel loc în care a stat şi El, refuzând să aibă ceva de a face cu împărăţiile acestei lumi.
Un alt aspect pe care trebuie să-l amintim, în această seară, este acela că aceşti şefi ai bisericii, Reformatorii Naţionali, fac toate acestea ca să „regenereze oraşele”, să „salveze statul”, să „salveze naţiunea în interesul societăţii, pentru prosperitatea regatelor şi naţiunilor şi pentru progresul civilizaţiei, iar acestea vor duce la refacerea prosperităţii, gloriei şi exaltării bisericii”. Iar ei spun că „dacă această linie de separare între biserică şi stat va fi menţinută, ce va fi cu civilizaţia? Cum va mai influenţa biserica lumea?” Ei aduc ca argument faptul că biserica de aceea se află în lume pentru a face bine lumii. Iată, oraşele, statele, regatele, naţiunile, toate sunt corupte, iar biserica trebuie să aibă o influenţă asupra lor, în mod obligatoriu. Dar dacă ea trebuie să fie separată de ele, cum le va putea influenţa în vreun fel spre bine? Acestea sunt întrebările pe care ei le ridică şi argumentele pe care le folosesc.
Ei bine, răspunsul la toate acestea este că doar printr-o totală separare de ele este singurul fel în care ea ar putea să le influenţeze cu adevărat spre bine. Biserica va influenţa lumea; va influenţa regate, va influenţa naţiunile şi popoarele lor atunci, şi doar atunci, când este cu credincioşie biserica lui Hristos, şi când nu este din lume aşa cum nici El nu este din lume. Când ea nu este aşa, le va influenţa şi în acel caz – este adevărat – însă doar spre ruina lor.
O spun ca pe un principiu că scopul creştinismului nu este de a civiliza pe nimeni. Creştinismul ţinteşte doar la creştinarea oamenilor. Şi este mai bine, de o mie de ori, să fie un singur sălbatic creştinat, decât o întreagă naţiune de creştini sălbatici. Aceasta pare paradoxal, admit. De aceea daţi-mi voie să mă explic, căci este corect. Marea pricină de laudă a papalităţii este că ea este civilizatorul popoarelor – chiar mama, temelia şi suportul civilizaţiei. Să zicem că un misionar papal merge în mijlocul unui trib sau popor de sălbatici. Poate că îl convinge pe rege sau pe şef să accepte învăţăturile catolice. S-ar putea într-adevăr ca apoi să-i facă să îmbrace haine, să-i înveţe să construiască pentru a avea case, să-şi îngrădească terenurile, să are pământul, schimbându-le modul de viaţă din cel sălbatic în unul civilizat. S-ar putea chiar să-I oprească de la războaie – cu excepţia celor „pentru credinţă”. În acest sens, ei sunt civilizaţi. Şi pe baza acestui fapt biserica îi numeşte pe toţi aceştia creştini. Ei sunt învăţaţi să se considere creştini. Alţi păgâni şi alţi sălbatici îi privesc drept creştini şi îi socotesc ca atare. Şi astfel acolo apare „o naţiune creştină”. Dar realitatea este că ei în dispoziţiile lor fundamentale nu sunt schimbaţi. În inimă ei sunt tot sălbatici şi, când se va ivi ocazia, îndeosebi în interesul „credinţei”, se vor dovedi a fi complet sălbatici. Există dovezi din abundenţă că nicăieri nu a existat pe pământ o sălbăticie mai cruntă, nici chiar între sălbatici, decât cea care a existat timp de veacuri în imperiul Roman în timpul de culme al dominaţiei papale. Este imposibil ca oamenii să fie mai sălbatici decât au fost acei campioni ai ortodoxiei. Aceasta înţeleg eu prin expresia „creştini sălbatici”.
Pe de altă parte, să zicem că un misionar creştin, sau un simplu creştin merge într-un popor de sălbatici, care trăiesc în păduri neatinse de civilizaţie, şi le prezintă evanghelia lui Isus Hristos în dragostea lui Dumnezeu. Să zicem că unul dintre aceşti sălbatici se converteşte la Isus Hristos. S-ar putea ca el să poarte încă hainele sale de sălbatic, sau chiar să nu aibă haine; s-ar putea să nu ştie nimic despre zidirea unei case sau a unui gard, sau altceva de acest fel care este cuprins sub denumirea de civilizaţie, dar el este creştin. Sălbaticul a fost scos din inima sa. Totuşi, după gândirea lumii, după cum privesc oamenii lucrurile şi după cum le raportează la civilizaţie, el ar fi considerat doar un sălbatic. Dar este creştin şi fiind creştinat, în chiar natura lucrurilor este civilizat, şi cu siguranţă, dacă continuă să trăiască astfel, vor apărea şi formele exterioare ale civilizaţiei la timpul lor. Aceasta înţeleg eu prin expresia „sălbatic creştin”. Şi la aceasta mă refer când spun că un singur sălbatic creştin este mai valoros decât o întreagă naţiune de astfel de creştini sălbatici.
Dacă civilizaţia ar fi fost ţinta şi obiectul creştinismului, nu ar fi avut nici un rost în lume în timpul şi în locul în care a apărut. Aş vrea să vă gândiţi la aceasta. Nu erau Iudeii civilizaţi?
Şi dacă socotiţi că Iudeii nu se ridicau la standardul de civilizaţie plăcut acestor Reformatori Naţionali, să privim la Grecia şi la Roma. Care era poziţia Greciei şi a Romei la acea vreme faţă de civilizaţie? Ei erau atât de vestiţi pentru civilizaţia lor şi pentru tot ceea ce ţine de civilizaţie, încât naţiunile civilizate din zilele noastre sunt doar copii ale civilizaţiei, ale artei, splendorii, legilor şi formelor de guvernare ale grecilor şi romanilor. Din acest motiv afirm că dacă civilizaţia ar fi fost subiectul creştinismului, dacă acesta ar fi în orice sens scopul creştinismului şi al lucrării creştine, atunci creştinismul nu şi-ar fi găsit rostul în timpul şi în locul în care a apărut în lume. Deoarece atunci a existat un nivel al civilizaţiei pe care lumea nu l-a mai atins niciodată de atunci. Dar cum erau oamenii? Erau păgâni. Şi evanghelia a fost trimisă acelor păgâni civilizaţi, tot aşa cum a fost trimisă oricărui păgân sălbatic de pe pământ. Şi dacă ar fi să facem o diferenţă între acei păgâni, cei civilizaţi aveau mai multă nevoie de evanghelie decât păgânii sălbatici.
Este real că evanghelia contribuie într-o mare măsură la civilizarea oamenilor, deşi nu este făcut nici un efort prin mijloacele evangheliei pentru a civiliza. Adică: dacă evanghelia, care a fost dată lumii doar pentru a creştina oamenii, este folosită doar pentru a-i civiliza, nici măcar nu-i va face civilizaţi; în timp ce dacă acea evanghelie care este dată lumii doar pentru a creştina oamenii, va fi folosită doar pentru acest scop de a-i creştina, atunci îi va încreştina pe oameni, iar drept consecinţă îi va şi civiliza.
Este mereu aceeaşi poveste veche. Dacă luaţi lucrurile pe care Dumnezeu le dă pentru scopul cel mai înalt care poate fi menţionat sau gândit şi, dacă le folosiţi în alt scop, veţi da greş în scopul pentru care le folosiţi, în timp ce dacă le folosiţi doar pentru scopul pentru care Dumnezeu le-a dat, atunci veţi realiza acel scop, şi veţi avea şi roadele binecuvântate ale aceluia, şi pe deasupra şi celelalte lucruri. Biblia este plină de ilustraţii ale acestui principiu, toate fiind cuprinse în acest cuvânt: „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate celelalte vi se vor da pe deasupra.”
De aceea, creştinii nu trebuie să urmărească să-i civilizeze pe oameni ci doar să îi încreştineze, iar civilizaţia va veni apoi, pe deasupra. Creştinii nu trebuie să caute să îi civilizeze pe oameni cu scopul de a-i încreştina. Creştinii caută să îi creştineze pe oameni cu scopul de a-i salva. Şi, repet, aceşti Reformatori Naţionali, lucrând pentru ceea ce ei numesc progresul civilizaţiei, interesele civilizaţiei, încercând să lege statul de biserică, lucrează pur şi simplu pentru ruina civilizaţiei, ruină care deja se vede. Acest efort al lor va sfârşi în schimbarea elementelor civilizaţiei, chiar aşa dezvoltate cum sunt, în cele mai sălbatice diavolii, în chipul fiarei.
Niciodată nu trebuie să permitem să fim înşelaţi prin astfel de argumente. Spuneţi acest fapt şi arătaţi, prin păstrarea cu statornicie a liniei între biserică şi stat, care desparte cerul de pământ, că biserica lui Hristos – Isus Hristos lucrează în lume prin toţi membrii trupului Său, care formează biserica, pentru creştinarea lor, pentru salvarea lor.
Învăţaţi-i pe toţi că biserica ce îşi devotează toate puterile ei, tot cugetul ei şi toată puterea ei acestui unic scop, va influenţa lumea, popoarele şi naţiunile – eram gata să spun, infinit mai mult decât o va face în celălalt fel. Dar ea nu-i va influenţa deloc spre bine în celălalt fel. În acest fel ea va influenţa lumea doar spre bine, în timp ce, dacă se îndepărtează de aceasta doar cât grosimea unui fir de păr, influenţa ei spre bine va fi schimbată în ceea ce este rău.
Una este lucrarea lui Hristos, cealaltă este a antihristului. Lucrarea bisericii, scopul creştinismului, nu este civilizarea, ci salvarea doar prin credinţa în Domnul nostru Isus.