Ştiinţa mântuirii – partea 1

Ştiinţa mântuirii - partea 1

Oricine ştie că secolul acesta este unul foarte ştiinţific, cel puţin aşa se zice, aşa se pretinde şi aşa aspiră să fie. Dumnezeu vrea ca poporul Său să fie întotdeauna pe măsura vremurilor. Mai mult de atât: El vrea ca poporul Lui să fie înaintea vremurilor. Mai specific, El vrea ca poporul Lui să fie întotdeauna nişte reformatori, iar pentru ca o persoană să fie reformator, trebuie să fie înaintea celor din vremea lui. De aceea, întrucât secolul acesta este în mod specific unul ştiinţific, în pretenţii şi în alt fel, cauza lui Dumnezeu, poporul Lui, trebuie să fie întemeiat în ştiinţă, pentru a face faţă cerinţelor vremii. Aceasta este declararea unei afirmaţii la al cărei studiu vă invit în seara aceasta. Domnul vrea ca noi să acceptăm să studiem afirmaţia aceasta, şi să zidim pe ea, până când va fi demonstrat în noi în faţa lumii că afirmaţia aceasta este corectă din punct de vedere ştiinţific. Dacă voi şi eu, dacă toţi cei ce mărturisesc numele lui Hristos vor face aşa, atunci lucrul acesta va fi realizat de Domnul. Lumea va vedea aceasta, şi lumea va vedea dacă voi şi eu avem parte de aceasta sau nu. Căci dacă voi şi eu nu avem nimic cu aceasta, vor avea parte de ea aceia care vor permite Domnului să facă demonstraţia prin ei; şi dacă voi şi eu nu-I vom permite să o facă, o vom pierde.

Dar voi spuneţi că lucrarea poporului lui Dumnezeu este mântuirea. Mântuirea este singura cauză a Domnului. Aceasta au spus şi ceilalţi fraţi. Aceasta am auzit în lecţia din după-amiaza aceasta, şi am auzit în toate lecţiile din Evrei. Este lecţia pe care am auzit-o din alte locuri din Scriptură. Iar Scriptura spune că noi nu trebuie să ştim altceva decât pe Isus Hristos, şi pe El răstignit. Voi spuneţi aceasta. Da, şi eu spun aşa. Spun că lucrarea poporului lui Dumnezeu – tot ceea ce constituie cauza lui Dumnezeu în lume, este lucrarea mântuirii. Şi este perfect de acord cu ceea ce deja am declarat. De aceea mântuirea este ştiinţă.

Mai mult de atât, mântuirea nu este pur şi simplu ştiinţă, nu este doar în mod simplu o ştiinţă. Ea este cea mai mare, este cheia, este centrul tuturor ştiinţelor. Este ceva ce ţine cel mai mult de ştiinţă dintre toate cele cu care se ocupă minţile oamenilor din lumea aceasta. Aşa că, atunci când poporul lui Dumnezeu ia mântuirea lui Dumnezeu aşa cum este ea în Dumnezeu, când cauza Lui, a mântuirii în lume va reprezenta cu adevărat ideile Lui cu privire la mântuire, atunci va fi descoperită lumii ştiinţa aceea care este mai presus de toate celelalte ştiinţe. Atunci poporul lui Dumnezeu va putea sta înaintea celor ce sunt regi în ale ştiinţei, şi să nu se ruşineze, în secolul acesta al ştiinţei.

Sunt foarte devotat acestui adevăr. Şi vreau ca voi să vedeţi cât de complet este adevărul acesta. Voi şi eu suntem devotaţi pentru mântuirea dată de Dumnezeu. Şi vreau să vedeţi cu ajutorul Bibliei – cartea întregului adevăr – faptul că mântuirea este ştiinţă. Atunci veţi fi şi voi, împreună cu mine, devotaţi acestui adevăr.

Mai întâi de toate, aş vrea să vă gândiţi serios la acest lucru, şi să înţelegeţi în mod personal nu doar că mântuirea este ştiinţă, ci este cea mai înaltă dintre toate ştiinţele.

Cuvântul „ştiinţă” înseamnă, în mod literal, cunoaştere. Ştiinţa botanicii este cunoaşterea botanicii. Ştiinţa astronomiei este cunoaşterea astronomiei. Un anume om de ştiinţă a definit ştiinţa ca fiind „produsul gândirii.” Toată cunoaşterea – ştiinţa – pe care lumea o are despre astronomie, este produsul gândirii lumii în ce priveşte subiectul astronomiei.

În ce priveşte mântuirea, aceasta este cunoaşterea lui Dumnezeu: „viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” Aceasta este ştiinţă. Dar cunoaşterea aceasta nu este produsul gândirii omului, ci este produsul gândirii lui Dumnezeu. Căci „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” De aceea, pentru că mântuirea este produsul gândirii lui Dumnezeu, nu este doar ştiinţă, ci este cea mai înaltă dintre toate ştiinţele.

Ceea ce este recunoscut de lume drept ştiinţă – ştiinţele naturale – este produsul gândirii oamenilor. Oamenii gândesc cu ajutorul minţii. Aşadar oamenii se ocupă de toate aceste ştiinţe prin intermediul minţii. Dar mântuirea se ocupă de mintea însăşi. Care, deci, este mai înaltă? Care este mai înaltă – ceea ce se ocupă cu toate celelalte lucruri, sau ceea ce se ocupă cu ceea ce se ocupă cu toate celelalte lucruri? Cu siguranţă, ultima. De aceea, întrucât oamenii cu mintea se ocupă de toate celelalte ştiinţe, iar mântuirea se ocupă cu mintea însăşi, este foarte limpede nu doar că mântuirea este ştiinţă tot aşa cum sunt şi celelalte ştiinţe, ci aceasta este o ştiinţă mai înaltă decât toate celelalte ştiinţe. Este cea mai înaltă ştiinţă ce poate fi cunoscută de mintea omului.

Din nou: mântuirea are de-a face cu mintea. Dar, în cadrul mântuirii, şi prin mântuire, cine se ocupă de minte? Este Dumnezeu Însuşi. De aceea, întrucât Dumnezeu Însuşi este Cel care pune în aplicare ştiinţa aceasta, care o face cunoscută, întrucât ştiinţa aceasta este produsul gândirii lui Dumnezeu, concluzia este că ştiinţa mântuirii este cea mai înaltă, cea mai profundă, cea mai vastă dintre ştiinţele cunoscute nu doar de mintea omului, ci de întregul univers.

Haideţi să citim câteva versete: „Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci fiţi transformaţi prin reînnoirea minţii voastre.” Rom. 12:2 (KJV). „Astfel, deci, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu.” Rom. 7:25. „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat pricepere (ne-a dat minte – KJV).” 1 Ioan 5:20. „Noi avem mintea lui Hristos.” Singurul fel în care Domnul poate ajunge la noi este prin intermediul minţii. El tratează cu noi doar prin intermediul minţii. El ne guvernează doar prin intermediul minţilor noastre. Iată: „Astfel, deci, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului.” Cea dintâi dintre toate poruncile, este aceasta: „Ascultă Israele. Domnul Dumnezeul tău este singurul Dumnezeu; să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu toată mintea ta.” (KJV). „Mintea firească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu; căci ea nu se supune legii lui Dumnezeu, nici nu poate să se supună.” (KJV). Mintea firească ce nu poate fi supusă legii lui Dumnezeu – nu poate fi – trebuie să fie schimbată, trebuie să o schimbăm cu o altă minte care întotdeauna slujeşte legii lui Dumnezeu. Schimbarea aceasta de minte, este mântuirea. Reînnoirea aceasta a minţii este realizată de Dumnezeu în cadrul lucrării mântuirii Lui, şi nu poate fi realizată de nimeni altcineva. De aceea, este cea mai înaltă dintre toate ştiinţele – cea mai înaltă dintre ştiinţele cunoscute de mintea omului, cea mai înaltă dintre cele cunoscute universului.

Începeţi să înţelegeţi motivul pentru care Mărturiile vorbesc despre „ştiinţa mântuirii?”

Acum, aş vrea să înţelegeţi că şi alţii gândesc la fel. Aş vrea să înţelegeţi că nu sunt singurul care susţine aceasta. Aş vrea să înţelegeţi că pentru poziţia aceasta avem autoritate – autoritate ştiinţifică – adică autoritate din partea persoanelor care înţeleg ştiinţa.

Dacă aş putea să vă aduc în seara aceasta dovada faptului că aceia ce înţeleg toate celelalte ştiinţe mai bine decât oricine din lumea aceasta, mărturisesc faptul că sunt mai interesaţi de ştiinţa aceasta decât de toate celelalte împreună, că ei văd în ştiinţa aceasta aspecte mai vrednice de consideraţia lor decât în toate celelalte ştiinţe puse laolaltă, atunci nu aţi recunoaşte oare că pot avea siguranţă vorbind aşa cum o fac – dintr-un punct de vedere ştiinţific? Ei bine, mă aflu tocmai într-o astfel de tovărăşie – tovărăşia unora care înţeleg toate celelalte ştiinţe, şi am dovada declarată cu sinceritate a faptului că ei sunt mai interesaţi de aceasta decât de toate celelalte puse împreună.

În 1Petru 1:10-12, apostolul vorbeşte despre mântuire, şi de acolo citesc după cum urmează:

„Proorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care CHIAR ÎNGERII DORESC SĂ PRIVEASCĂ.”

Ce anume doresc îngerii să privească? Mântuirea lui Dumnezeu propovăduită prin Duhul Sfânt trimis din cer. Cuvântul grecesc folosit aici pentru „doresc” înseamnă „a-şi pune pe inimă ca să înţeleagă.” Iar cuvântul grecesc folosit pentru „să privească” înseamnă „a se apleca asupra unui lucru pentru a privi la el; a privi cu capul aplecat în faţă; a privi cu corpul înclinat; a privi cu atenţie, a inspecta cu curiozitate – acţiune efectuată de cineva care vrea să cunoască un anumit lucru.” Aceasta este atitudinea îngerilor faţă de subiectul mântuirii.

Înţeleg îngerii alte ştiinţe – biologia, geologia, ihtiologia, astronomia - şi toate celelalte ştiinţe? Ştiţi că le înţeleg. Oricine ştie că îngerii înţeleg în profunzime toate celelalte ştiinţe. Oricine ştie că putem spune cu siguranţă deplină că toţi îngerii înţeleg toate celelalte ştiinţe cu o profunzime infinit mai mare decât înţelegerea pe care a avut-o, sau o are vreun om în dreptul unei singure ştiinţe. Dar îngerii sunt mult mai interesaţi de subiectul mântuirii decât de toate celelalte ştiinţe. Ei, care cunosc cel mai mult despre toate celelalte, sunt cei mai interesaţi de aceasta. Aţi căzut de acord cu mine cu ceva mai înainte că dacă voi putea cita o astfel de autoritate, atunci veţi recunoaşte faptul că suntem siguri luând poziţia aceasta. Îndrăzniţi, deci, suntem în siguranţă. Suntem în cea mai bună tovărăşie – da, în cercul ştiinţific cel mai înalt. Există o autoritate care este concluzivă asupra subiectului – o autoritate ştiinţifică.

Să nu credeţi că mă joc cu cuvântul „ştiinţă” aici, în seara aceasta. Folosesc cuvintele „ştiinţă” şi „ştiinţific” în legătură cu mântuirea, ca pe nişte cuvinte adevărate la modul absolut. Mântuirea lui Dumnezeu este cu adevărat ceva ce ţine de ştiinţă. Nu de ştiinţa numită pe nedrept astfel, ci de ştiinţa supremă, de ştiinţa veritabilă. Aşa că să nu rămâneţi cu impresia că mă joc cu cuvintele „ştiinţă” sau „ştiinţific.” Le folosesc în înţelesul lor adevărat, deoarece aşa este corect în legătură cu acest subiect.

Dar aceasta nu este tot: nu doar că îngerii doresc să privească în aceasta, ca unii care vor să cunoască ceva; ci ei chiar ajung să cunoască. Ei învaţă privind în aceasta şi studiind-o. Să deschidem la Efes. 3:8-11, şi vom vedea exprimat acest gând:

„Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos, şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca (fiţi atenţi: eu trebuie să predic bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos pentru a-i face pe toţi să vadă care sunt lucrurile ce însoţesc această taină ascunsă în Dumnezeu, şi fac aceasta cu scopul, pentru ca) domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru.”

Care este scopul pentru care îi face pe toţi să vadă aceasta? Pentru ca domniile şi stăpânirile „din locurile cereşti” („în cer” cum redau alte traduceri; aşa este corect) să cunoască înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu. Îngerii, domniile şi stăpânirile, doresc mult să privească în evanghelia aceasta a mântuirii când este predicată prin Duhul Sfânt trimis din cer. Ei privesc şi studiază. Şi pe măsură ce studiază, ei învaţă noi descoperiri despre înţelepciunea lui Dumnezeu – înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu – după planul cel veşnic pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru. Ştiţi din alte părţi din Scriptură că taina aceasta a lui Dumnezeu, planul acesta veşnic, este descoperit în evanghelie. Voi ştiţi că domniile şi stăpânirile (sau „puterile” cum apare în KJV) din cer nu sunt eterne într-un singur mod – ele nu sunt din veşnicie în veşnicie. Ele sunt dintr-un anumit timp până în veşnicie, aşa cum suntem şi noi. Gabriel dăinuieşte în veşnicie doar din momentul în care a fost creat. El nu este din veşnicie până în veşnicie.

Dar Dumnezeu este din veşnicie până în veşnicie. Acum, din veşnicie şi până în veşnicie a existat, şi există, un plan – planul Său cel veşnic pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru. Cât timp va lua îngerilor să pătrundă până în profunzime, să epuizeze studiul acestui plan veşnic? Toată veşnicia. Este limpede. Întrucât planul acesta este descoperit în evanghelie, este făcut cunoscut prin taina lui Dumnezeu, care este „Hristos în voi, nădejdea slavei,” este foarte limpede că îngerii studiază aceasta. Şi pe măsură ce privesc în ea, ei văd descoperindu-se înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, potrivit cu planul Său cel veşnic. Ei doresc să privească în ea. Ei fac aşa, şi în felul acesta învaţă.

Ei bine, întrucât ei înţeleg toate celelalte ştiinţe mai mult decât vreun om înţelege una singură dintre ştiinţe, dacă ei sunt mai interesaţi de aceasta decât de toate celelalte, şi învaţă din aceasta, nu este acesta un fapt pe care ne putem bizui cu siguranţă? Aşadar, nu este acesta, de asemenea, un subiect căruia merită să-i acordăm mai mult din gândurile noastre, din gândirea noastră cea mai înaltă, decât tuturor celorlalte puse împreună? Putem să ne punem inimile în acest studiu, putem să ne dăruim tot sufletul acestui studiu, fără să fim în afara domeniului ştiinţific? Putem, da, putem! Haideţi să o facem.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu lansez un atac asupra altor ştiinţe. Eu nu spun că toate celelalte ştiinţe ar trebui să fie ignorate, să fie socotite drept ceva nesemnificativ, ceva nevrednic de vreo atenţie. Nu. Eu spun că ştiinţa mântuirii este mai mare decât toate, şi că tot ceea ce studiem în aceste ştiinţe trebuie să fie studiat în dependenţă de aceasta, care este mai mare. Eu spun doar că toate celelalte trebuie să ocupe un loc secundar cel puţin, faţă de aceasta, dacă vrem să fim pe baze ştiinţifice.

Gândiţi-vă la aceasta! Să privim la minţile noastre fireşti, minţi cu care ne ocupăm de alte ştiinţe. Aş fi eu, ar fi vreun om, pe o bază strict ştiinţifică concentrându-şi tot ce are mai bun şi mai înalt din gândirea lui asupra unei ştiinţe, când autoritatea cea mai înaltă posibilă îi spune că există o gândire mai înaltă la îndemâna lui? Ar fi aşa ceva ştiinţific? - Nu. Aşadar, vedem că ştiinţa mântuirii este o ştiinţă; că este cea mai înaltă dintre ştiinţe. Aşa că omul acela care nu îşi devotează gândirea cea mai înaltă, cea mai bună, şi toate puterile sale, acestei ştiinţe mai întâi de toate, pentru ca aceasta să conducă în toate celelalte ştiinţe, prin natura lucrurilor nu este pe o bază ştiinţifică.

Şi nu este nici înţelept. Căci, ce este ştiinţa aceasta? Este mântuire. Foarte bine. Şi este viaţă veşnică. Să zicem că eu îmi devotez toată viaţa, toate forţele, altor ştiinţe, neglijând ştiinţa mântuirii sau socotind-o ca inferioară, pot ajunge să înţeleg acele ştiinţe? - Nu. Cât timp voi avea, în cazul acesta, pentru a studia acele ştiinţe? - Cel mult câţiva ani. Apoi lucrarea mea în aceste ştiinţe se va termina pentru totdeauna, şi nu voi mai avea niciodată şansa să le studiez mai mult.

Dar dacă o pun pe aceasta mai întâi de toate, şi las pe celelalte pe un loc inferior până când o dobândesc pe aceasta, atunci voi avea din nou şansa de a le studia pe celelalte? – Da. Cât timp? – O veşnicie. Nu este aceasta o cale mai înţeleaptă? Nu este aceasta singura cale înţeleaptă? – Cu siguranţă aşa este. Haideţi, deci, să fim pe baze ştiinţifice, la modul strict, la modul suprem.

Haideţi să privim mai adânc. Primul pasaj pe care l-am citit în legătură cu îngerii, începe cu profeţii, astfel: „Proorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare,” când au mărturisit mai dinainte despre suferinţele lui Hristos, şi despre slava care avea să le urmeze.

Prin profeţi a fost pusă în scris, aşa cum o avem aici, ştiinţa mântuirii, produsul gândirii lui Dumnezeu în ce priveşte subiectul mântuirii. Cartea aceasta de ştiinţă, ştiinţa mântuirii, a fost scrisă de profeţi. Au cunoscut ei ceva despre celelalte ştiinţe? – Da.

Putem găsi dovada în mai multe locuri – mai multe decât putem aminti în seara aceasta. Vom privi două sau trei aspecte, ca să ni se fixeze în minte faptul că ei au avut cunoştinţe despre acestea.

În capitolul cincisprezece din prima epistolă către Corinteni există o declaraţie ştiinţifică făcută cu aproximativ o mie şapte sute de ani înainte ca ea să fi fost descoperită de ştiinţă. A fost acolo în toate secolele, dar oamenii de ştiinţă în al căror domeniu se încadrează, nu au cunoscut-o prin procesul gândirii lor. Este declararea unui adevăr din astronomie. Oricine a crezut declaraţia din Biblie a cunoscut adevărul acesta tot timpul, chiar dacă nu a auzit niciodată cuvântul „astronomie.” Dar ştiinţa omului nu a cunoscut acest adevăr şi l-a descoperit doar după un timp aşa de îndelungat.

O altă idee: Pentru că scriitorul biblic a făcut declaraţia aceasta ştiinţifică pe care după o mie şapte sute de ani oamenii de ştiinţă au găsit-o că este corectă din punct de vedere ştiinţific, nu a fost aceasta o declaraţie la fel de ştiinţifică tot timpul, aşa cum este şi acum după descoperirea ei? – În mod sigur a fost. A fost aşa când a scris-o scriitorul? – Cu siguranţă. Pasajul este în 1Cor. 15:41:

„Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii, şi alta este strălucirea stelelor; chiar o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea.”

Adevărul acesta nu a fost recunoscut acum o sută de ani, deoarece pe vremea aceea un om care se considera demn de a fi socotit astronom, şi era considerat astfel de tovarăşii lui, a criticat declaraţia ca fiind incorectă, şi ca fiind o dovadă despre ignoranţa scriitorilor Bibliei; deoarece el credea (adică scriitorul biblic credea) că o stea diferă de altă stea în strălucire, şi nu în distanţă. Aceasta este declaraţia făcută de acest critic. Părerea lui era, şi el vorbea în numele astronomiei, că unicul motiv pentru care o stea este pentru noi mai strălucitoare şi mai frumoasă decât altă stea, este acela că una este mai aproape de noi decât alta, aşa încât putem primi mai mult din lumina ei. Dar astăzi, în toate domeniile acestei ştiinţe este recunoscut ca adevărat faptul că există la fel de multă deosebire între stele, în grandoarea, frumuseţea şi nuanţele lor de culoare, ca şi între florile de pe pământ. Şi, dacă am putea vedea toate florile de pe pământ plantate în faţa ochilor noştri pe un câmp imens, cu toată frumuseţea şi varietatea lor de culori, iar după aceea am putea vedea stelele cerurilor tot aşa de clar cum vedem florile, am vedea un tablou la fel de variat şi frumos ca şi celălalt. Lucrul acesta este cunoscut acum, dar nu era cunoscut pe vremea când a fost scris pasajul acesta către Corinteni.

Întreb: declaraţia aceasta nu a fost ştiinţifică, nu a fost declaraţia unui adevăr din ştiinţă, în ziua când l-a scris Pavel şi l-a trimis la Corint, tot aşa cum este şi acum? Descoperirea pe care a făcut-o ştiinţa când a aflat că acesta este adevărul nu a făcut ca declaraţia să devină adevărată, şi nu a adăugat nici un pic greutăţii ei de adevăr. Descoperirea lor a arătat pur şi simplu că ei au descoperit ceva ce era adevărat, ceva ce ei nu au ştiut mai devreme pentru că nu au crezut în Biblie. Dacă ar fi citit declaraţia în Biblie, dacă ar fi crezut-o şi acceptat-o, ar fi cunoscut acest adevăr ştiinţific cu mult înainte ca vreun om de ştiinţă să-l descopere.

Există o altă ştiinţă. Sir Isaac Newton şedea într-una din zile sub un măr. Un măr a căzut de pe o creangă, lângă el. De multe ori căzuseră mere din pomi până atunci. Însă în ziua aceea el se afla într-o stare meditativă, şi a început să se gândească. De ce a căzut mărul? Trebuie că pământul are o anume influenţă asupra lui ca să-l atragă spre sine. Pământul fiind mai mare decât mărul, îl atrage spre sine atunci când se rupe legătura dintre măr şi pom. El a spus aşa: „Dacă iau mărul şi îl arunc în sus cât de tare pot, el cade din nou pe pământ. Deci, dacă influenţa pământului este cea care l-a atras de la o distanţă aşa de mică, faptul că eu îl arunc cât de sus pot şi mărul vine înapoi este o dovadă a faptului că influenţa pământului ajunge până la distanţa aceea mare faţă de pământ, reţine obiectul şi îl aduce înapoi. Dacă aş putea să-l arunc în sus pe o distanţă de o milă, şi ar cădea înapoi, ar fi limpede că influenţa aceasta ajunge până la o milă ca să aducă obiectul înapoi. Aşadar,” a zis el „dacă acesta este adevărul, influenţa ar trebui să ajungă până la lună. Mă întreb dacă ajunge până la lună. Voi încerca să aflu.” S-a dus acasă, s-a aşezat, a luat modelele astronomice referitoare la orbita lunii, şi a început să facă o serie lungă de calcule matematice. Dar nu a obţinut niciun rezultat. A încercat iar şi iar, dar fără rezultat. Nu a reuşit să vadă din calcule că influenţa aceasta ar ajunge până la lună.

A renunţat la calcule pentru aproape zece ani, dacă îmi aduc bine aminte, după care le-a reluat. Într-una din zile a fost publicată o nouă metodă de calcul pentru orbita lunii, care a corectat anumite erori din modelele anterioare. Când s-a publicat aceasta, Newton s-a întrebat dacă va satisface nevoia lui. A luat formulele, a început să lucreze, şi a făcut o serie lungă de calcule care pe noi ne-ar depăşi, cu siguranţă. În cele din urmă a redus totul la două sau trei formule, şi a văzut că urma să ajungă la rezultat. A fost atât de copleşit de realitatea aceasta uimitoare încât nu a reuşit să-şi termine calculele. Creionul i-a căzut din mână, şi a trebuit să apeleze la un prieten ca să le termine în locul lui. Prietenul a făcut aceasta, şi astfel Sir Isaac Newton a demonstrat o realitate ştiinţifică, sau mai bine zis o nouă ştiinţă. Se numeşte gravitaţie. De atunci numele lui a rămas viu în domeniul ştiinţific.

Aceasta a fost cu adevărat o mare realizare. Totuşi, a fost descoperită în Biblie cu douăzeci şi cinci de secole înainte ca Sir Isaac Newton să o descopere în natură. Gravitaţia este pur şi simplu ceea ce ţine universul în echilibru. Este acel principiu, acea lege, după cum ar spune oamenii de ştiinţă, prin care este menţinut echilibrul universului. Adică, fiecare corp din univers influenţează fiecare alt corp, şi este în echilibru cu fiecare. Nu doar fiecare corp, ci fiecare particulă de materie din univers, atrage şi influenţează fiecare altă particulă din univers.

În lumea fizică acesta este corespondentul realităţii pe care am studiat-o în clasa de Biblie din după amiaza aceasta, în ce priveşte viaţa. Am văzut că nu puteţi atinge pe nimeni sau nimic, fără ca acest fapt să fie cunoscut de-a lungul întregului univers. O vrabie nu cade fără ştirea Tatălui vostru, şi nu cade fără să fie simţită căderea ei de-a lungul întregului univers. Aceasta este doar o realitate corespondentă celeilalte.

Există şi o realitate spirituală ce corespunde celor două.

„Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo; Dacă voi lua aripile zorilor, şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi, şi dreapta Ta mă va apuca.” Psalmi 139:7.

Dacă voi sau eu, ne gândim la un lucru bun, este acesta discernut şi în altă parte? Gândim ceva rău. Ce este un gând rău? – Este păcat. Unde începe păcatul, deci? – În gând. Este păcatul meu discernut şi în alt loc din univers în afară de mine însumi? Cine îl discerne? – Dumnezeu, prin Duhul Lui. Atunci, există vreun fapt spiritual în universul nostru care să nu fie discernut? Să nu fie simţit? Există vreun gând spre bine sau spre rău, care să nu fie simţit? Observaţi că gravitaţia este o ştiinţă? Sir Isaac Newton a descoperit un adevăr din univers care corespunde altor adevăruri din univers.

Legea pe care a descoperit-o Newton este, aşa cum am spus, acea lege prin care este menţinut echilibrul universului. Voi citi acum din Scriptură ceea ce arată că adevărul acesta a fost cunoscut cu douăzeci şi cinci de secole înainte ca Newton să-l descopere. Isaia 40:12:

„Cine a măsurat apele cu mâna lui? Cine a măsurat cerurile cu palma, şi a strâns ţărâna pământului într-o treime de măsură? Cine a cântărit munţii cu cântarul, şi dealurile cu cumpăna?”

Când au fost făcuţi munţii şi dealurile, au fost puşi în echilibru unul faţă de altul. A fixat Dumnezeu lucrurile aşa încât echilibrul acesta să se menţină? Care este denumirea ştiinţifică a legii prin care se menţine echilibrul tuturor lucrurilor? Gravitaţie. Atunci, despre ce a vorbit Isaia? – Despre gravitaţie. Cu siguranţă.

Un om de ştiinţă ilustrează faptul acesta prin micuţa floare numită ghiocel. Există două feluri de flori care se reproduc prin sămânţă. Un fel sunt florile cu corola orientată în sus, iar celălalt fel sunt florile cu corola aplecată. Aţi observat că în mijlocul florii există firicele mici în jurul unui fir central. În cazul unei flori cu corola verticală, care se reproduce prin sămânţă, firul central este întotdeauna mai scurt decât firicelele care îl înconjoară. Dacă este o floare cu corola aplecată, firul central este mai lung decât firicelele din jurul lui. Motivul este acela că polenul de pe firicelele înconjurătoare trebuie să cadă pe cel central, pentru a se putea realiza reproducerea.

Într-o floare cu corola ridicată firul central trebuie să fie mai scurt decât celelalte, aşa încât polenul de pe acelea să poată cădea pe el. Dacă ar fi mai lung, polenul ar cădea jos, fără să ajungă la el, aşa că nu ar putea să ia naştere nicio sămânţă. În cazul florii cu corola aplecată, dacă firul central ar fi mai scurt, polenul ar cădea pe lângă el, şi din nou nu s-ar putea naşte nicio sămânţă. Aşadar, în fiecare floare cu corola ridicată, ce se înmulţeşte prin sămânţă, firul central este mai scurt decât cele din jurul lui. În fiecare floare cu corola aplecată, ce se înmulţeşte prin sămânţă, firul central este mai lung.

Ghiocelul se înmulţeşte prin sămânţă. Şi, cu toate că este o floare cu corola ridicată, firul central este mai lung decât cele care îl înconjoară. Cum se poate aşa ceva? Voi repeta, ca să prindeţi ideea mai clar: Ghiocelul este o floare cu corola ridicată, propriu-zis, şi se reproduce prin sămânţă. Aşadar, firul central ar trebui să fie mai scurt decât celelalte. Dar este mai lung. Atunci, cum se poate reproduce prin sămânţă? Domnul a avut grijă de aceasta. El a făcut în aşa fel încât, deşi este o floare cu corola ridicată, totuşi să se încline şi să se aplece. De aceea, în floarea aceasta cu corola ridicată, firul central este făcut mai lung decât celelalte. Floarea aceasta creşte şi stă cu bobocul perfect vertical până când acesta se deschide, se coace şi este gata pentru reproducere. Exact atunci îşi apleacă capul şi, după ce polenul cade acolo unde trebuie, micuţa floare se ridică din nou şi stă vertical.

Lucrul acesta este frumos în sine; dar aici intervine ilustraţia legată de legea gravitaţiei. Omul acela de ştiinţă mi-a spus că aceea ce face ca floarea să se aplece, să-şi lase capul în jos, este atracţia pământului. Este corect. Ce face ca mărul să cadă? – Greutatea. Dar greutatea este pur şi simplu gravitaţie – din cuvântul latin gravus, care semnifică greutate. Ce face ca floarea aceasta verticală să-şi aplece capul? – Greutatea pământului. Dar de ce nu face greutatea pământului ca floarea să-şi aplece capul mai repede? Ah, când Dumnezeu a făcut floricica aceasta, El a echilibrat pământul, de fapt a echilibrat universul, după nevoile acesteia. Când Dumnezeu a făcut ghiocelul acesta micuţ şi modest, a ţinut universul în echilibru, şi l-a ajustat după nevoia florii acesteia modeste şi micuţe! Iar, dacă Dumnezeu se gândeşte la floricica aceea micuţă, nu se va gândi cu mult mai mult la voi, puţin credincioşilor?

Omul acela de ştiinţă mi-a spus că dacă pământul – şi desigur universul – ar fi fost făcut cu un singur kilogram, sau cu o sută de grame mai greu decât este, aceasta ar fi făcut ca ghiocelul să se aplece înainte de vremea potrivită; deoarece, fiind mai greu ar fi avut o influenţă mai mare asupra acesteia. În cazul acesta, primul ghiocel ar fi fost şi ultimul. Dar, pentru ca micuţul ghiocel să poată exista şi să producă bucurie omenirii până la sfârşitul lumii, Dumnezeu a ajustat universul exact după nevoile acelei flori, aşa încât atunci când soseşte timpul exact al nevoii ei, greutatea să fie exact aceea care să o atragă în jos. Apoi, după ce stă aplecată pentru ca reproducerea să poată avea loc, un surplus de putere pătrunde în ea prin rădăcini, tulpina i se întăreşte, iar floarea învinge gravitaţia şi se ridică din nou ca înainte.

Cine a stabilit echilibrul universului? – Dumnezeu. Isaia a declarat aceasta cu aproape două mii cinci sute de ani înainte ca Sir Isaac Newton să o descopere. Nu a fost acesta un fapt ştiinţific atunci când l-a scris Isaia? – A fost. Nu a fost scris în toţi anii aceştia? – A fost. Nu a fost tot timpul acesta un adevăr ştiinţific? – A fost. Mai era socotit acesta un adevăr ştiinţific atunci când l-a descoperit Newton? – Nu. Oamenii de ştiinţă au învăţat ceva ce nu ştiau până atunci, dar care a fost scris tot timpul în Biblie.

Să ne gândim la lucrurile acestea. Dumnezeu vrea să o facem. El vrea ca noi să vedem că mântuirea, Cuvântul pe care El ni l-a dat nouă, şi pentru care ne solicită cele mai înalte capacităţi ale gândirii, nu este ceva îngust şi secundar, ci este cel mai măreţ dintre cele pe care le poate cunoaşte lumea. Este cel mai măreţ adevăr pe care ştiinţa lumii poate să-l cunoască. Este ştiinţa supremă pe care ar putea lumea să o cunoască.

Cu toate acestea noi nu trebuie să-l studiem ca să fim oameni de ştiinţă. Noi trebuie să-l studiem ca să fim mântuiţi. Şi a fi mântuit este ceva ce ţine de ştiinţă.