Introducere

Scopul final al studiului detaliat a oricărei cărți a Bibliei este de a putea cuprinde întreaga carte dintr-o singură privire. Capitolul doi şi prima parte a celui de-al treilea din Romani ne-au arătat că toți oamenii sunt în aceeaşi situație deplorabilă. După aceasta vine vestea bună în ultima parte a capitolului trei, în care harul fără plată al lui Dumnezeu este descoperit în Hristos, mântuitorul păcătoşilor. Iar acum, în capitolul patru, găsim argumentația finală privind îndreptățirea prin credință.

Binecuvântarea lui Avraam – Romani 4:1-12

¹Ce vom zice deci că a căpătat Avraam, strămoșul nostru după trup? ²Dacă Avraam a fost îndreptățit prin fapte, are temei de laudă, dar nu înaintea lui Dumnezeu. ³Căci ce zice Scriptura? Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca dreptate. ⁴Celui ce lucrează, plata cuvenită nu i se socotește ca har, ci ca ceva datorat; ⁵pe când celui ce nu lucrează, dar care se încrede în Cel care-l îndreptățește pe cel nelegiuit, credința lui i se socotește ca dreptate. ⁶Tot astfel și David vorbește de fericirea omului căruia Dumnezeu îi socotește dreptatea fără fapte: ⁷Ferice de aceia ale căror fărădelegi au fost iertate și ale căror păcate au fost acoperite! ⁸Ferice de omul căruia nu-i pune Domnul la socoteală păcatul! ⁹Fericirea aceasta este numai pentru cei circumciși sau și pentru cei necircumciși? Căci zicem că lui Avraam credința i-a fost socotită ca dreptate. ¹⁰Dar cum i-a fost socotită? Pe când era circumcis sau pe când era necircumcis? Nu când era circumcis, ci când era necircumcis. ¹¹Apoi a primit semnul circumciziei, ca pecete a dreptății căpătate prin credință pe când era încă necircumcis, ca să fie atât tatăl tuturor celor care cred fără a fi circumciși – și să li se socotească și lor o astfel de dreptate – ¹²cât și tatăl celor circumciși, adică al celor care nu numai că sunt circumciși, ci și calcă pe urmele credinței pe care o avea tatăl nostru Avraam când nu era circumcis.

„În ce privește carnea”[1]

În ce privește carnea, Avraam nu a fost tatăl sau strămoşul tuturor celor cărora Pavel le-a adresat epistola. Problema în discuție este îndreptățirea prin credință. Dacă acum se poate dovedi că nici chiar Avraam n-a primit neprihănirea prin carne, ci numai prin credință, atunci cazul va fi soluționat.

Lauda nu-şi are locul

Dacă în planul de mântuire ar fi existat ceva ca neprihănire prin fapte, atunci s-ar putea găsi un loc şi pentru laudă. Căci dacă cineva poate fi mântuit prin fapte, atunci toți oamenii pot fi; şi atunci, cei care au fost mântuiți ar putea să se laude cu superioritatea lor față de alții aflați în condiții similare. Dar deja am învățat că lauda este exclusă. „Dimpotrivă, Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca să le facă de rușine pe cele înțelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să le facă de rușine pe cele tari. Dumnezeu a ales lucrurile umile ale lumii și lucrurile disprețuite, ba chiar lucrurile care nu sunt, ca să le nimicească pe cele ce sunt; așa încât să nu se laude nimeni înaintea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 1:27-29)[2].

Lauda în Dumnezeu şi lauda înaintea lui Dumnezeu

Dacă Avraam a fost îndreptățit prin fapte, s-ar putea lăuda; iar dovada se găseşte în Scriptură: „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, și credința i s-a socotit ca dreptate.”[3] Omul poate fi îndreptățit prin fapte atunci când se poate dovedi că nu a făcut nicio greşeală. În acest caz nu are deloc nevoie de credință; faptele lui vorbesc de la sine. Însă Avraam a fost îndreptățit prin credință, şi de aceea este evident că el nu a fost îndreptățit prin vreo faptă. Cel care este îndreptățit numai prin faptele lui Dumnezeu se va lăuda numai cu acele fapte. Aceasta este lauda în Dumnezeu, ea fiind cu totul diferită de lauda înaintea lui Dumnezeu.

Pavel şi Iacov

Ajungând aici, aproape toți citează cuvintele lui Iacov: „Avraam, părintele nostru, n-a fost el îndreptățit prin fapte când l-a adus pe Isaac, fiul său, jertfă pe altar?” (Iacov 2:21). Din nefericire acest text este citat pentru a discredita cuvintele lui Pavel. Se pare că oamenii iau drept bun faptul că există o contradicție[4] între Pavel şi Iacov; şi în mod normal simpatia noastră înclină spre Iacov, deoarece oamenilor le place să creadă că există un oarecare merit în propriile lor fapte, iar ei îşi imaginează că aceasta este ceea ce Iacov învață. Într-adevăr, există unii oameni care susțin că Iacov a scris cu scopul de a corecta „ideile extremiste” ale lui Pavel legate de îndreptățirea prin credință.

Am face foarte bine dacă am îndepărta asemenea idei prosteşti şi nelegiuite. Nimeni nu are dreptul să spere că va înțelege Scriptura atâta timp cât nu se apropie de aceasta cu convingerea fermă că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu”. Duhul Sfânt nu inspiră cândva cuvinte care mai târziu trebuie corectate.

Credința lucrează

Problema multora dintre cei care citesc cuvintele lui Iacov se datorează presupunerii lor că apostolul ar spune că Avraam a fost îndreptățit prin propriile sale fapte ale credinței. „După cum vezi, credința lucra împreună cu faptele lui.”[5] Aceasta este întotdeauna pecetea credinței vii, aşa cum arată apostolul. Şi tocmai aceasta vrea să spună apostolul Pavel. Ultimul verset al capitolului trei din Romani ne arată că prin credință întărim legea.

Mai mult, chiar termenul „îndreptățire” arată că credința împlineşte cerințele legii. Credința îl face pe om împlinitor al legii, căci aceasta este semnificația expresiei „îndreptățire prin credință”. Astfel, în Iacov citim că faptele lui Avraam pur şi simplu au arătat desăvârșirea credinței sale. „Astfel s-a împlinit Scriptura, care zice: Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca dreptate».” (Iacov 2:23). Prin urmare, apostolul Iacov predică aceeaşi îndreptățire ca Pavel. Dacă n-ar fi aşa, unul sau altul, sau amândoi, ar fi discreditați ca apostoli. Îndreptățirea prin credința care lucrează, este singurul fel de îndreptățire cunoscut în Biblie.

Datorie și har

„Celui ce lucrează, plata cuvenită nu i se socotește ca har, ci ca ceva datorat.” Trebuie să ținem minte mesajul pe care vrea să-l comunice apostolul. Subiectul este mijlocul prin care omul este îndreptățit. Pentru cel ce lucrează cu scopul de a fi îndreptățit, răsplata neprihănirii nu este un dar al harului, ci plata unei datorii. Adică, ar fi aşa dacă ar exista neprihănire prin fapte. În acest caz, omul ar veni la Domnul şi i-ar cere ceea ce-i datorează.

Însă nimeni nu-L poate pune sub obligație pe Domnul. „Cine  I-a dat ceva întâi, ca să primească înapoi de la El?” (Romani 11:35). Dacă cineva ar putea face ceva pentru Domnul, pentru care El să-i fie obligat, atunci nu ar mai fi adevărat faptul că toate lucrurile sunt de la El. Aceasta înseamnă că ideea de îndreptățire prin fapte se opune adevărului că Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor. Şi reciproc, recunoaşterea lui Dumnezeu ca Creator constituie o confirmare a faptului că neprihănirea vine numai de la El.

Îndreptățind pe păcătos

Dumnezeu îndreptățeşte pe păcătoşi. Nimeni altcineva nu are ne­voie de îndreptățire. Dar observați că El nu îndreptățeşte păcatul. Aceasta ar însemna să numească răul bine şi să se contrazică singur. Dar El îndreptățeşte sau face neprihăniți pe cei păcătoşi, iar aceasta este exact ceea ce ei au nevoie. El îndreptățeşte pe păcătosul care crede făcându-l un om nou în Hristos Isus, și El poate face aceasta, fiind încă drept. A face un om nou în neprihănire este în perfectă armonie cu propriul Său caracter de Creator.

Nelucrând

„Pe când celui ce nu lucrează, dar care se încrede în Cel care-l îndreptățește pe cel nelegiuit, credința lui i se socotește ca dreptate.” Nu uitați că subiectul analizat este îndreptățirea. Atunci când apostolul vorbeşte despre cel ce nu lucrează, este evident că se referă la a nu lucra cu scopul de a fi îndreptățit. Omul nu este făcut neprihănit prin fapte, dar omul neprihănit lucrează - însă întotdeauna prin credință. „Cel drept prin credință va trăi.” Credința este cea care îl face să continue să trăiască în neprihănire. Realitatea faptelor credinței este mai clar prezentată în ultima parte a acestui capitol.

Descrierea binecuvântării

Binecuvântarea omului căruia Dumnezeu îi atribuie neprihănirea fără fapte este binecuvântarea[6] păcatelor iertate şi a eliberării din puterea păcatului[7]. Dumnezeu nu-l va acuza de păcat pe cel care trăieşte prin credință în Hristos, astfel încât faptele lui Hristos sunt faptele sale. „Astfel, după cum L-ați primit pe Hristos Isus Domnul, în El să și umblați (…) Căci în El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii, iar voi sunteți făcuți deplini în El.” (Coloseni 2:6, 9-10).

Binecuvântare pentru iudei şi neamuri

Această binecuvântare vine, deopotrivă, asupra celor circumciși şi necircumciși. Aici se repetă adevărul prezentat în capitolul trei, și anume că nu este nicio deosebire în ceea ce priveşte îndreptățirea. Avraam este tatăl poporului iudeu după carne, însă binecuvântarea a primit-o atunci când era necircumcis, la fel ca oricare altul dintre neamuri. De aceea el poate fi atât tatăl iudeilor, cât şi al neamurilor. Binecuvântarea sa a fost primită prin credință, şi de aceea „cei ce au credință sunt binecuvântați împreună cu Avraam cel credincios”. (Galateni 3:9).

Cum se primeşte binecuvântarea

Cu ceva timp în urmă am văzut că binecuvântarea a fost primită de Avraam prin Hristos[8]. În alt loc apostolul Pavel ne spune că „Hristos ne-a răscumpărat de sub blestemul Legii făcându-Se blestem pentru noi – fiindcă este scris: Blestemat este oricine este atârnat pe lemn – pentru ca binecuvântarea lui Avraam să vină peste neamuri în Hristos Isus și astfel să primim prin credință Duhul făgăduit.” (Galateni 3:13-14).

Indiferent ce i-ar fi fost făgăduit lui Avraam, totul este inclus în binecuvântarea descrisă de David. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său să ne binecuvânteze întorcându-ne pe fiecare dintre noi de la fărădelegile noastre. (Fapte 3:26). Crucea lui Hristos ne transmite nouă binecuvântarea lui Avraam. Prin urmare, binecuvântările sunt spirituale. Niciuna dintre binecuvântările făgăduite lui Avraam nu era doar materială. Iar aceasta arată, o dată în plus, că moştenirea făgăduită lui Avraam şi seminței sale este numai pentru cei care sunt copii ai lui Dumnezeu prin credința în Hristos Isus.

Circumcizia nu este nimic

Avantajul celor circumciși era că lor le fusese încredințat Cuvântul lui Dumnezeu; dar ei nu l-au primit prin circumcizie. Circumcizia nu era decât un semn; nu era lucrul în sine. Aceasta i-a fost dată lui Avraam ca un simbol al neprihănirii prin credință pe care el deja o avea. De aceea, circumcizia nu putea simboliza pentru nimeni nimic mai mult. Dacă cel circumcis nu avea neprihănirea, atunci circumcizia sa nu avea nicio semnificație. „Circumcizia nu înseamnă nimic și lipsa circumciziei nu înseamnă nimic; importantă este păzirea poruncilor lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 7:19). Astfel Avraam a fost tatăl celor circumciși, cu condiția ca aceştia să nu fi fost doar circumciși, ci să aibă neprihănirea prin credință, care reprezintă singurul lucru necesar.

Totul în Hristos

Vorbind despre Hristos, apostolul spune: „Toate făgăduințele lui Dumnezeu sunt «da» în El; de aceea și «amin»-ul pe care-l spunem noi prin El este spre slava lui Dumnezeu.” (2 Corinteni 1:20). În afara lui Hristos nu există nicio făgăduință pentru om.

Moştenirea şi moştenitorii - Romani 4:13-15

  ¹³Într-adevăr, nu pe temeiul Legii li s-a dat lui Avraam sau seminței lui făgăduința că vor moșteni lumea, ci pe temeiul dreptății care se capătă prin credință. ¹⁴Căci, dacă moștenitori sunt cei ce se bizuie pe Lege, credința este zădărnicită și făgăduința este desființată, ¹⁵pentru că Legea aduce mânie; și unde nu este Lege, acolo nu este nici călcare de Lege.

Unde este făgăduința?

O întrebare firească care ar putea fi pusă citind versetul treisprezece este: Unde se găseşte făgăduința că Avraam şi sămânța sa vor moşteni lumea? Mulți cred că nu există nicio astfel de făgăduință în Vechiul Testament. Dar în această privință nu este nicio îndoială, deoarece apostolul spune că există o astfel de făgăduință. Dacă noi nu am găsit-o, aceasta este din cauză că am citit Vechiul Testament prea superficial sau cu mintea întunecată de prejudecăți. Dacă luăm în considerare contextul, nu vom avea nicio problemă să găsim făgăduința.

Despre ce vorbeşte apostolul în context? Despre o moştenire care se capătă prin neprihănirea credinței şi, de asemenea, despre faptul că circumcizia i-a fost dată lui Avraam ca o pecete a acestei neprihăniri pe care el a avut-o prin credință, şi prin urmare ca o pecete a moştenirii ce trebuia să fie primită prin aceasta.

Unde se găsește în Vechiul Testament raportul despre circumcizie şi a unei făgăduințe legată de aceasta? În capitolul şaptesprezece din Geneza. Atunci acesta trebuie să fie locul în care să căutăm făgăduința potrivit căreia Avraam urma să fie moştenitorul lumii. Să ne întoarcem şi să citim:

„Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânța ta după tine din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia, Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminței tale după tine. Ție, şi seminței tale după tine, îți voi da țara în care locuieşti acum ca străin, şi anume îți voi da toată țara Canaanului în stăpânire veşnică; şi Eu voi fi Dumnezeul lor. (…) Să vă tăiați împrejur în carnea prepuțului vostru: şi acesta să fie semnul legământului dintre Mine şi voi.” (Gen. 17:7-8, 11).

Cititorul va spune de îndată: „Da; este clar că aici este o făgăduință; dar ceea ce căutăm  noi este făgăduința conform căreia Avraam şi sămânța sa va moşteni pământul; şi pe aceasta n-o văd aici. Tot ceea ce văd este o făgăduință că ei vor moşteni țara Canaanului.”

Însă datorită contextului din Romani, suntem sigur pe drumul cel bun şi vom vedea în curând că aceasta este cu adevărat făgăduința că Avraam şi sămânța lui vor moşteni lumea. Trebuie să studiem detaliile acestei promisiuni. În primul rând să observăm faptul că moştenirea promisă este o moştenire veşnică.

Însuşi Avraam urmează s-o aibă ca moştenire veşnică. Însă singurul mod în care atât Avraam cât şi sămânța sa pot avea în posesiune veşnică o moştenire este prin deținerea vieții veşnice. Prin urmare vedem că în această făgăduință făcută lui Avraam avem asigurată viața veşnică în care să ne bucurăm de posesiune.

Aceasta reiese şi mai pregnant dacă avem în vedere că moştenirea este o moştenire a neprihănirii. „Într-adevăr, nu pe temeiul Legii li s-a dat lui Avraam sau seminței lui făgăduința că vor moșteni lumea, ci pe temeiul dreptății care se capătă prin credință.” (Romani 4:13)[9]. Tocmai acest lucru se găseşte în făgăduința înregistrată în capitolul şaptesprezece din Geneza. Căci acel legământ a fost sigilat prin circumcizie (vezi versetul 11), iar circumcizia era pecetea neprihănirii prin credință. (Vezi Romani 4:11).

Cineva ar putea spune că aceasta nu reiese din Vechiul Testament, şi de aceea nu putem  avea pretenția ca evreii să fi înțeles; noi avem Noul Testament ca să ne lumineze. Este adevărat că studiind Vechiul Testament, Noul Testament ne este de mare ajutor, însă este la fel de adevărat că acesta nu conține nicio nouă descoperire. Folosind doar Vechiul Testament se poate vedea că moştenirea promisă lui Avraam şi seminței sale era numai cu condiția neprihănirii prin credință.

Aceasta este concluzia care se desprinde în mod normal din faptul că moştenirea trebuie să fie o posesiune veşnică. Însă evreii ştiau foarte bine că viața veşnică aparține numai celor drepți. „Cel neprihănit nu se va clătina niciodată, dar cei răi nu vor locui în țară.” (Proverbe 10:30). „Fiindcă cei răi vor fi nimiciți, iar cei ce nădăjduiesc în Domnul vor stăpâni țara.” (Psalmii 37:9). „Căci cei binecuvântați de Domnul stăpânesc țara, dar cei blestemați de El sunt nimiciți.” (Versetul 22).

Porunca a cincea sună astfel: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău.” Păzirea poruncilor nu a făcut niciodată vreo diferență în ceea ce priveşte lungimea vieții oamenilor în această lume. Însă moştenirea pe care Dumnezeu i-a făgăduit-o lui Avraam este una care va fi veşnică datorită neprihănirii posesorilor ei.

Făgăduința şi învierea

Un alt aspect al făgăduinței îl găsim, dacă citim cu atenție, în Geneza. Făgăduința era pentru Avraam şi sămânța sa. Însă Ştefan a declarat ca fiind un lucru bine cunoscut că Avraam nu a avut din țara promisă nici măcar cât să pună piciorul. (Fapte 7:5)[10]. Putem învăța acest lucru din raportul Vechiului Testament, deoarece ni se spune că el a trebuit să cumpere de la canaaniți, pe care Dumnezeu făgăduise să-i alunge, o palmă de pământ în care să-şi îngroape soția. Iar în ceea ce-i priveşte pe descendenții săi direcți, ştim că ei au trăit în corturi, rătăcind din loc în loc, şi că Iacov a murit în țara Egiptului.

Mai mult decât atât, citim cuvintele lui David, a cărui domnie a constituit apogeul prosperității copiilor lui Israel în țara Canaanului: „Ascultă-mi rugăciunea, Doamne, şi pleacă-ți urechea la strigătele mele! Nu tăcea în fața lacrimilor mele! Căci sunt un străin înaintea Ta, un pribeag, ca toți părinții mei” (Psalmii 39:12). Vezi, de asemenea, rugăciunea înălțată cu ocazia consacrării darurilor pentru templu, când Solomon a fost ales împărat. (1 Cronici 29:15).

În plus – şi aceasta este cea mai importantă dintre toate – avem cuvintele lui Dumnezeu adresate lui Avraam atunci când i-a făcut făgăduința. După ce i-a spus că îi va da țara Canaanului lui şi seminței sale, Domnul a spus că sămânța sa va fi mai întâi roabă în țară străină. „Eu sunt Domnul, care te-am scos din Ur din Haldea, ca să-ți dau în stăpânire țara aceasta. (…) Tu vei merge în pace la părinții tăi; vei fi îngropat după o bătrânețe fericită. În al patrulea neam, ea se va întoarce aici.” (Geneza 15:7, 13-16). Vedem astfel că lui Avraam i s-a spus foarte clar că va muri înainte ca el să intre în posesia țării şi că vor mai trece cel puțin patru sute de ani până când sămânța sa o va putea moşteni.

Însă Avraam a murit în credință şi la fel sămânța lui. (Vezi Evrei 11:13)[11]. „În credință au murit toți aceștia, fără să fi primit lucrurile făgăduite; doar le-au văzut de departe, le-au salutat și au mărturisit că sunt străini și călători pe pământ.” Ei au murit în credință deoarece ştiau că Dumnezeu nu poate minți. Însă deoarece făgăduința lui Dumnezeu trebuie să se împlinească, iar ei nu au primit în această viață moştenirea făgăduită, suntem obligați să ajungem la concluzia că ea nu poate fi obținută decât prin învierea morților.

Aceasta a fost speranța care i-a susținut pe israeliții credincioşi. Avraam a avut credință să-l ofere pe Isaac pe altar, deoarece credința sa era în puterea lui Dumnezeu de a învia morții. Pe când Pavel era un întemnițat din cauza „nădejdii în învierea morților” (Fapte 23:6), el a spus: „Și acum sunt dat în judecată pentru nădejdea făgăduinței pe care a făcut-o Dumnezeu părinților noștri și pe care cele douăsprezece seminții ale noastre, slujind cu râvnă lui Dumnezeu zi și noapte, nădăjduiesc să o vadă împlinită. Pentru această nădejde, o, rege, sunt învinuit eu de iudei! De ce vi se pare de necrezut că Dumnezeu învie morții?” (Fapte 26:6-8).

Învierea lui Isus Hristos este garanția şi siguranța învierii celor care cred în El. (Vezi 1 Corinteni 15:13-20). Apostolii „vesteau învierea din morți în Isus”. (Fapte 4:2). Iar unul dintre ei spune spre folosul nostru: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou, prin învierea lui Isus Hristos din morți, la o nădejde vie și la o moștenire nepieritoare, care e neîntinată și nici nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu prin credință pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremea de pe urmă.” (1 Pet. 1:3-5).

Şi după aceea adaugă că această credință este încercată pentru ca „să aibă ca urmare  lauda, slava și cinstea când Se va arăta Isus Hristos”. Astfel ajungem la concluzia acestei demonstrații, anume că făgăduința făcută lui Avraam şi seminței sale că vor fi moştenitorii lumii este făgăduința venirii lui Hristos.

Apostolul Petru spune că este nevoie să ne reamintească cuvintele care au fost rostite de sfinții profeți deoarece „în zilele din urmă vor veni batjocoritori puși pe batjocură, care vor trăi după poftele lor și vor zice: «Unde este făgăduința venirii Lui? Căci, de când au adormit părinții noștri, toate au rămas așa cum erau de la începutul creației!»” Prin urmare aceştia nu cred deloc în făgăduință.

Însă raționamentul lor nu este corect, „căci înadins trec cu vederea faptul că, în vechime, erau ceruri și un pământ care a fost scos din apă și cu ajutorul apei prin Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvânt prin care lumea de atunci a pierit înecată de apă. Iar cerul și pământul de acum sunt păzite prin același Cuvânt, fiind păstrate pentru focul din ziua de judecată și de pieire a oamenilor nelegiuiți”. (2 Petru 3:5-7).

Observați că făgăduința nu este legată numai de părinți, ci ea se referă la întregul pământ. Argumentul batjocoritorilor este că de când părinții au adormit toate lucrurile continuă să existe ca la începutul creațiunii. Dar apostolul arată că atunci când spun asta ei îşi închid ochii în fața faptului că acelaşi Cuvânt care la început a făcut cerurile şi pământul a distrus şi pământul prin potop. Tot aşa, pământul este păstrat acum prin acelaşi Cuvânt pentru ziua judecății şi a pieirii oamenilor nelegiuiți, când acesta va fi distrus prin foc. „Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm ceruri noi și un pământ nou, în care va locui dreptatea.” (2 Petru 3:13).

După care făgăduință?

După făgăduința făcută părinților, potrivit căreia Avraam şi sămânța sa vor moşteni pământul. A trecut mult timp, după măsura oamenilor, de când a fost făcută făgăduința, însă „Domnul nu zăbovește în împlinirea făgăduinței Lui”. Nu a trecut atât de mult timp încât El s-o fi uitat; căci „la Domnul, o zi este ca o mie de ani, și o mie de ani sunt ca o zi”. Motivul pentru care El a aşteptat atât de mult este că El doreşte ca nimeni să nu piară în focul care va înnoi pământul, ci doreşte ca toți oamenii să se pocăiască.

Descoperim astfel că suntem la fel de interesați ca Avraam de făgăduința făcută lui. Această făgăduință este încă disponibilă pentru a fi acceptată de oricine. Ea include nu mai puțin decât viața veşnică a neprihănirii pe pământul făcut nou ca la început. Nădejdea făgăduinței lui Dumnezeu, dată părinților, era nădejdea venirii Domnului pentru a învia morții cu scopul de a le dărui astfel moştenirea.

Hristos a fost odată aici, pe acest pământ, dar atunci nu a avut parte de moştenire mai mult decât a avut Avraam. El nu a avut unde-şi pune capul. Dumnezeu îşi trimite acum Duhul Sfânt pentru a sigila pe credincioşi pentru moştenire, exact aşa cum a făcut cu Avraam; şi când toți cei credincioşi vor fi sigilați de Duhul Sfânt El va trimite „pe Cel dinainte rânduit pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească până la vremea restaurării tuturor lucrurilor, despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinților Săi profeți din vremuri străvechi!” (Fapte 3:20-21).

Am aflat ce a găsit Avraam şi cum a găsit el aceasta. În acelaşi timp am aflat ce ne-a făgăduit Dumnezeu nouă şi, de asemenea, lui Avraam, dacă credem Cuvântul Său. Dumnezeu nu a făgăduit nimic mai puțin – fiecărui om care crede în El – decât libertatea lumii. Nu este un lucru arbitrar. Dumnezeu nu a spus că dacă credem anumite declarații şi doctrine, El ne va da în schimb o moştenire veşnică. Moştenirea aceasta este a neprihănirii; şi deoarece credința înseamnă primirea vieții lui Hristos în inimă, împreună cu neprihănirea lui Dumnezeu, este evident faptul că nu există nicio altă cale de a primi moştenirea. Acest lucru este mai clar explicat de o declarație aflată în ultima secțiune, care nu a fost menționată, anume că „legea lucrează furie”. (Romani 4:15, Fidela).

De aceea, oricine se gândeşte să obțină neprihănirea prin lege îşi pune încrederea în ceea ce îl va distruge. Dumnezeu a făgăduit că va da pământul tuturor celor care-l acceptă conform condițiilor Sale, adică să accepte odată cu acesta şi neprihănirea care îl însoțeşte, deoarece neprihănirea este caracteristica acestui pământ. Neprihănirea va „locui” aici. Dar această neprihănire poate fi găsită numai în viața lui Dumnezeu, care este manifestată în Hristos.

Însă omul care crede că poate obține prin el însuşi neprihănirea din lege, de fapt, încearcă să-şi pună propria neprihănire în locul neprihănirii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, el încearcă să obțină în mod fraudulos pământul. De aceea, când se înfățişează la judecată pentru a-şi dovedi dreptul de proprietate asupra pământului se descoperă că există o acuzație împotriva lui; iar el găseşte „mânie” în loc de binecuvântare. „Unde nu este Lege, acolo nu este nici călcare de Lege”, însă legea este pretutindeni, şi în consecință şi călcarea de lege. Toți au păcătuit, astfel că moştenirea nu poate fi obținută prin lege.

Fantastica bucurie de a crede făgăduința – Romani 4:16-25

  ¹⁶De aceea este prin credință, ca să fie prin har și pentru ca făgăduința să fie întărită pentru toată sămânța lui Avraam: nu numai pentru cei care se bizuie pe Lege, ci și pentru cei care au credința lui Avraam, tatăl nostru al tuturor, ¹⁷după cum este scris: Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri. El este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care aduce la viață pe cei morți și care cheamă la ființă cele ce nu sunt. ¹⁸Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut și, astfel, a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: Așa va fi sămânța ta. ¹⁹Și n-a slăbit în credință când s-a uitat la trupul său, care era aproape mort (căci avea cam o sută de ani), și la pântecele fără viață al Sarei. ²⁰El nu s-a îndoit de făgăduința lui Dumnezeu, prin necredință, ci s-a întărit prin credință, dându-I slavă lui Dumnezeu ²¹și fiind deplin încredințat că ce făgăduiește, El poate să și împlinească. ²²De aceea, credința i s-a socotit ca dreptate. ²³Însă nu numai pentru el este scris că i s-a socotit (ca dreptate), ²⁴ci este scris și pentru noi, cărora ne va fi de asemenea socotită ca dreptate, anume celor ce se încred în Cel ce L-a înviat din morți pe Isus, Domnul nostru, ²⁵care a fost dat la moarte pentru abaterile noastre și a înviat pentru îndreptățirea noastră.

Asigurată pentru toți

Deoarece moştenirea se capătă prin neprihănirea credinței, este la fel de sigură pentru toți şi la fel de disponibilă tuturor[12]. Credința dă fiecăruia o şansă egală, deoarece este la fel de uşor pentru oricine să aibă credință. Dumnezeu a dat fiecărui om o măsură de credință şi tuturor aceeaşi măsură, căci măsura harului este măsura credinței şi „fiecăruia dintre noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos”. (Efeseni 4:7). Hristos este dat fiecărui om fără rezerve. (Evrei 2:9). Prin urmare, deoarece aceeaşi măsură de credință şi har este dată tuturor oamenilor, toți au aceeaşi şansă de a obține moştenirea.

Isus este garantul

Credința face sigură făgăduința pentru întreaga sămânță, căci ea are ca singură țintă pe Hristos, iar El este garantul făgăduințelor lui Dumnezeu. (2 Corinteni 1:20). Citim, de asemenea, despre jurământul lui Dumnezeu, prin care Isus a fost făcut mare preot, şi astfel „în aceeași măsură Isus S-a făcut garantul unui legământ mai bun”. (Evrei 7:22). Însă Isus nu a fost dat pentru o anumită clasă de oameni, ci pentru toți fără deosebire. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3:16). Isus prin harul lui Dumnezeu a gustat moartea pentru fiecare om. (Evrei 2:9). El spune: „Pe cel ce vine la Mine nicidecum nu-l voi izgoni afară.” (Ioan 6:37). Hristos locuieşte în inimă prin credință. (Efeseni 3:17). Prin urmare, deoarece Hristos este garantul făgăduinței, aceasta trebuie să fie sigură pentru toți cei care cred.

Jurământul lui Dumnezeu

Pentru unii ar putea părea puțin cam exagerat să spui că jurământul prin care Isus a fost făcut preot constituie garanția făgăduinței date lui Avraam. Însă un scurt studiu va permite oricui să vadă că nu poate fi altfel. În capitolul şase din Evrei citim:

„Dumnezeu, când i-a făcut lui Avraam făgăduința, fiindcă nu putea să jure pe cineva mai mare, a jurat pe Sine și a zis: Te voi binecuvânta negreșit și te voi înmulți foarte mult. (…) Dumnezeu, fiindcă voia să demonstreze cu prisosință moștenitorilor făgăduinței caracterul nestrămutat al hotărârii Lui, a intervenit cu un jurământ, pentru ca, prin două lucruri nestrămutate, în care este cu neputință ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne stă înainte, pe care o avem ca ancoră a sufletului, neclintită și fermă, care pătrunde dincolo de catapeteasmă, unde a intrat Isus pentru noi, ca înainte-mergător, după ce a devenit Mare-Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec.” (Evrei 6:13, 17-20)[13].

Totul este pentru noi

De ce a confirmat Dumnezeu făgăduința Sa către Avraam printr-un jurământ? Pentru ca noi să avem o puternică îmbărbătare. Nu a făcut-o pentru Avraam, căci Avraam a crezut cu adevărat fără jurământ. Credința sa s-a dovedit desăvârşită înainte să fie făcut jurământul. Acesta a fost făcut numai pentru noi.

Când ne dă acest jurământ o puternică îmbărbătare? Atunci când căutăm adăpost la Hristos ca preot în sfânta sfintelor. Dincolo de perdea el slujeşte ca mare preot; şi jurământul lui Dumnezeu este cel care ne dă curaj să credem că preoția Sa ne va mântui. Astfel, mângâierea noastră vine de la preoția lui Hristos şi, deci, de la jurământul care L-a făcut pe El preot.

Prin urmare, jurământul lui Dumnezeu făcut lui Avraam era identic cu jurământul care L-a făcut pe Hristos mare preot. Aceasta arată mai clar că făgăduința lui Dumnezeu față de Avraam este la fel de întinsă ca evanghelia lui Hristos. Şi astfel textul nostru, referindu-se la neprihănirea care i-a fost acordată lui Avraam, spune: „Însă nu numai pentru el este scris că i s-a socotit (ca dreptate), ci este scris și pentru noi, cărora ne va fi de asemenea socotită ca dreptate, anume celor ce se încred în Cel ce L-a înviat din morți pe Isus, Domnul nostru.”[14]

Puterea Cuvântului lui Dumnezeu

Dumnezeu „care cheamă la ființă cele ce nu sunt”[15]. Uneori oamenii fac acelaşi lucru, însă în scurt timp noi ne pierdem încrederea în ei. Când oamenii vorbesc despre lucruri care nu sunt ca şi cum ar fi, nu putem să descriem această atitudine decât într-un singur fel. Este o minciună. Însă Dumnezeu cheamă lucrurile care nu se văd ca şi cum ar fi, şi acesta este adevărul. Care este deosebirea? Pur şi simplu aceasta: Cuvântul omului n-are nicio putere să creeze un lucru atunci când el nu există. El ar putea spune că o face, dar aceasta nu înseamnă că este adevărat. Însă când Dumnezeu cheamă un lucru, lucrul respectiv este chiar în cuvântul care îl numeşte. El vorbeşte şi se face. Prin această putere a lui Dumnezeu, Avraam a fost făcut tatăl multor neamuri, chiar şi al nostru, dacă credem că Isus a murit şi a înviat din nou.

Înviind morții

Prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu, care poate vorbi despre acele lucruri care nu sunt ca şi cum ar fi, şi aceasta să fie adevărat, sunt înviați morții. Cuvântul Lui îi face vii. Credința lui Avraam în învierea morților a fost cea care a făcut din el tatăl multor neamuri. Jurământul lui Dumnezeu către Avraam a fost făcut cu ocazia oferirii lui Isaac ca jertfă. (Geneza 22:15-18). Şi „prin credință l-a adus Avraam pe Isaac jertfă, când a fost pus la încercare; el, care primise făgăduințele, se pregătea să-l aducă jertfă pe singurul său fiu, despre care se spusese: În Isaac sămânța ta va avea un nume. Socotea că Dumnezeu poate să-l învie și din morți, drept care l-a primit înapoi ca înviat din morți.” (Evrei 11:17-19).

Neprihănirea şi învierea lui Isus

Neprihănirea atribuită lui Avraam ne va fi şi nouă atribuită dacă credem în Cel care L-a înviat pe Isus, Domnul nostru, din morți. Prin urmare, rezultă că neprihănirea i-a fost acordată lui Avraam datorită credinței sale în învierea morților, care are loc numai prin Isus. (Fapte 4:2). Aceasta au predicat apostolii – făgăduința făcută părinților. Puterea prin care un om este făcut neprihănit este puterea învierii. (Vezi Filipeni 3:9-11). Această putere a învierii, care lucrează neprihănirea în om, îi dă acestuia siguranță în ceea ce priveşte învierea la viața veşnică, ce va avea loc la sfârşit şi prin care îşi ia în stăpânire moştenirea.

Nefiind slab în credință

Anumite traduceri ale versetului din Romani 4:19 redau ideea: „Fără a fi slăbit în credință, el şi-a considerat trupul ca mort.” Adică, după ce Dumnezeu i-a făcut făgăduința, conştientizarea deplină a slăbiciunii sale, şi a tuturor dificultăților şi a obstacolelor imposibil de trecut aflate în calea sa, nu au putut să-i slăbească credința. Nimic nu-I este imposibil lui Dumnezeu şi pentru El nu există nicio dificultate. Ori de câte ori cineva este înclinat să se îndoiască de posibilitatea mântuirii sale, să se oprească şi să se gândească că Dumnezeu a făcut lumea prin Cuvântul Său, că El învie morții şi că prin aceeaşi putere Dumnezeu îl va mântui – dacă el vrea aceasta. A te îndoi de făgăduința lui Dumnezeu de a ne elibera de tot răul înseamnă a te îndoi de faptul că El a creat toate lucrurile prin Cuvântul Său şi că poate învia morții.

Note de subsol

[1] „Așadar, ce vom spune că a găsit Avraam, tatăl nos­tru, în ce priveș­te carnea?” – Ro­mani 4:1

[2] „Dar Dumnezeu a ales lucrurile pros­tești ale lumii ca să facă de rușine pe cei înțelepți; și Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să facă de rușine pe cele tari. Și lucrurile josnice ale lumii și cele dis­prețuite, Dumne­zeu le-a ales; și cele care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; Așa ca nicio carne să nu se lau­de înaintea lui.” – 1 Corinteni 1:27-29

[3] Galateni 3:6, EDCR, citând Geneza 15:6 (n.ed.).

[4] În timp ce autorul vorbește despre cei care se folosesc de Iacov pentru a slăbi influența afirmațiilor lui Pavel, nu trebuie să excludem în acest context pe cei care resping declarația lui Iacov pentru că se simt inconfortabili din cauza acesteia. Putem aminti aici pe Martin Luther pentru care scrierea lui Iacov era „o epistolă de paie” (vezi Lecture at Wittenberg, 35:362), sugerând ca ea să fie scoasă din școală (Lecture at Wittenberg, 54:424) (n.ed.).

[5] „Vezi cum credin­ța lucra împreu­nă cu faptele lui, și prin fapte, credința a fost desăvârșită?” – Iacov 2:22

[6] Cititorul este rugat să-și amintească promisiunea primită de Avraam atunci când a fost chemat să plece spre o țară pe care Domnul urma să i-o arate: „Toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate în tine.” (Geneza 12:3). Pavel ne arată că prin aceste cuvinte Dumnezeu i-a predicat lui Avraam evanghelia („Și scriptura, prevăzând că Dumnezeu îi va declara drepți prin credință pe păgâni, i-a predicat mai înainte lui Avraam evanghelia, spunând: În tine toate națiunile vor fi binecuvântate.” - Galateni 3:8, Fidela), iar Petru ne spune că aceste cuvinte sunt un legământ în care este promisă binecuvântarea îndepărtării fiecăruia de la păcatele sale, prin Hristos: „Voi sunteți copiii profeților și ai legământului pe care Dumnezeu l-a făcut cu părinții noștri, spunând lui Avraam: Și în sămânța ta vor fi binecuvântate toate familiile pământului. Mai întâi, înviind pe Fiul său Isus, Dumnezeu l-a trimis la voi să vă binecuvânteze, în întoarcerea fiecăruia dintre voi de la nelegiuirile sale.” (Fapte 3:25-26, Fidela) (n.ed.).

[7] „Binecuvântați sunt aceia ale căror ne­legiuiri sunt ierta­te și ale căror păca­te sunt acoperite. Binecuvântat este omul căruia Dom­nul nu îi va imputa păcatul.” – Romani 4:7-8

[8] Cititorul să ia în considerare Galateni 3:14, 16, 29 pentru a vedea relația dintre Domnul Hristos și binecuvântarea lui Avraam (n.ed.).

[9] „Fiindcă promisiu­nea că el va fi moș­tenitor al lumii nu era dată lui Avraam sau seminței sale prin lege, ci prin dreptatea credin­ței.” – Romani 4:13

[10] „Dar nu i-a dat moștenire în ea, nici cât să își pună piciorul jos.” – Fap­te 7:5

[11] „Toți aceștia au mu­rit în credință, fără să fi primit lucruri­le promisiunilor, ci, văzându-le de de­parte, au și fost convinși despre ele, le-au și îmbră­țișat și au mărturi­sit că erau străini și locuitori temporari pe pământ. Fiind­că toți cei ce spun astfel de lucruri, arată clar că ei ca­ută o patrie. Și, în­tr-adevăr, dacă și-ar fi amintit de patria aceea de unde au ieșit, ar fi avut oca­zia să se întoarcă. Dar acum, ei doresc o patrie mai bună, care este cerească; de aceea Dumnezeu nu se rușinează să fie numit Dumne­zeul lor; fiindcă le-a pregătit o cetate.” – Evrei 11:13-16

[12] „Din această cau­ză este din credin­ță, ca să fie conform harului; pentru ca promisiunea să fie sigură întregii se­mințe; nu numai ce­lei ce este din lege, dar și celei ce este din credința lui Avraam, care este tatăl nostru al tutu­ror.” – Romani 4:16

[13] „Fiindcă Dumne­zeu, când a pro­mis lui Avraam, de­oarece nu a putut să jure pe niciu­nul mai mare, a ju­rat pe sine însuși (…) Dumnezeu, cu atât mai mult vo­ind să arate moște­nitorilor promisiunii neschimbarea sfa­tului său, l-a con­firmat printr-un ju­rământ, pentru ca, prin două lucruri de neschimbat, în care este imposibil pentru Dumnezeu să mintă, să avem o mângâiere tare, noi, care am fugit la lo­cul de scăpare ca să apucăm speranța pusă înaintea noas­tră; Speranța pe care o avem ca pe o ancoră a sufletului, deopotrivă sigură și neclintită și care in­tră până dincolo de perdea, unde înain­te-mergătorul a in­trat pentru noi, adi­că Isus, făcut mare preot pentru tot­deauna după rân­duiala lui Melchi­sedec.” – Evrei 6:13, 17-20

[14] „Dar nu numai pen­tru el a fost scris că i s-a atribuit; Ci și pentru noi, cărora ni se va atribui, dacă credem în cel ce a înviat dintre morți pe Isus Domnul nostru.” – Romani 4:23-24

[15] „cheamă cele ce nu sunt ca și cum ar fi.” – Romani 4:17