GALATENI 2:17
„Dar dacă, în timp ce căutăm să fim îndreptățiți de Hristos, noi înşine am fi găsiți păcătoşi, este oare Hristos un slujitor al păcatului? Nicidecum!”[1]
După ce am renunţat la lege ca mijloc de îndreptăţire, am renunţat cu totul la lege? – Nicidecum! Căci, în timp ce căutăm să fim îndreptăţiţi prin Hristos, este posibil să fim găsiţi ca nişte păcătoşi. Ce este un păcătos? ‒ „Oricine face păcat, încalcă legea; căci păcatul este călcarea legii”[2] (1 Ioan 3:4).
Care lege este aceea a cărei încălcare este păcat? „Păcatul nu l-am cunoscut decât prin lege. De pildă, n-aș fi știut de poftă dacă legea nu mi-ar fi spus: Să nu poftești!” (Romani 7:7). Cuvântul acesta ‒ „Să nu pofteşti!” – face parte din lege, este o parte a legii. Nu este numai poruncă, ci este legea cea care spune: „Să nu pofteşti!” Nu ni se spune că păcatul nu l-am cunoscut decât prin poruncă. Nu ni se spune că nu aş fi cunoscut pofta decât pentru că porunca zice: „Să nu pofteşti!” Ci ni se spune că: „ […] păcatul nu l-am cunoscut decât prin lege.” Ni se spune că n-aş fi cunoscut pofta dacă legea nu mi-ar fi spus: „Să nu pofteşti!”
Legea care spune „să nu pofteşti”, spune, de asemenea „să nu ucizi”, „să nu furi”, „să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine”, „să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău”. Este legea celor zece porunci. Este legea lui Dumnezeu, cea pe care a rostit-o din cer şi a scris-o de două ori cu propria Sa mână pe table de piatră, şi pe care o înscrie, prin Duhul Lui, pe tablele inimii celui ce crede în Isus.
Aceasta este legea prin care vine cunoştinţa păcatului. Aceasta este legea a cărei încălcare este păcat. Şi aceasta este singura lege prin care, în timp ce căutăm „să fim îndreptățiți prin Hristos”, am putea fi „găsiţi păcătoşi”. Acest cuvânt din Galateni recunoaşte că se poate ca, în timp ce căutăm să fim îndreptățiți, să fim totuși găsiţi ca păcătoşi. Este foarte evident faptul că nu se poate cunoaşte păcatul fără legea celor zece porunci. În timp ce este adevărat că toată legea trebuie să fie abandonată ca mijloc de îndreptăţire, nu trebuie să se renunţe la lege deloc. Este o dovadă evidentă că legea aceea prin care vine cunoştinţa păcatului, legea celor zece porunci, nu trebuie să fie abandonată ca mijloc de a discerne păcatul.
În timp ce legea aceea, legea celor zece porunci, împreună cu orice altă lege, nu trebuie să fie folosită niciodată ca mijloc de îndreptățire, nu este abandonată deloc, deoarece acest lucru l-ar face pe Hristos un slujitor al păcatului. Împotriva unei astfel de sugestii, Domnul lansează acel hotărât: „Nicidecum!” În felul acesta, Domnul a rostit pentru totdeauna al Său nicidecum, împotriva oricărei păreri că legea lui Dumnezeu ar fi desfiinţată sau „dezlegată” sau că s-ar fi încheiat în vreun fel anume.
Domnul Isus nu a venit în lume ca să slujească păcatului, ci ca să salveze din păcat. Păcatul este călcarea legii celor zece porunci. Și pentru că Domnul Isus a venit să salveze oamenii din păcat, prin chiar aceasta El a venit să scape oamenii de încălcarea acestei legii. Prin această lege vine cunoştinţa păcatului. Pentru că Isus a venit să salveze oamenii din păcat, misiunea Lui ar fi complet anulată şi cu totul zadarnică dacă legea ar fi îndepărtată ‒ căci a da legea la o parte înseamnă a da la o parte cunoaşterea păcatului, şi chiar mijlocul prin care se poate cunoaşte păcatul. Aceasta, în sine, ar face imposibilă salvarea oamenilor din păcat. A spune că venirea Domnului Isus a creat o stare de lucruri în care să fie imposibil să salvezi oamenii din păcat, nu ar însemna altceva decât a face din Hristos un slujitor al păcatului. Ar însemna ca Hristos să confirme păcatul în lume pentru totdeauna. Şi aceasta, cu siguranţă, ar satisface pe Satana pentru totdeauna. De ce să nu strige Dumnezeu împotriva acestei idei pentru totdeauna: „Nicidecum!”? La acest „Nicidecum!”, oricine nu vrea să ajungă direct în mâinile Satanei, nu poate să spună altceva decât „Amin!”
De aceea: „[…] dacă, în timp ce căutăm să fim îndreptățiți de Hristos, noi înşine am fi găsiți păcătoşi” – ca niște călcători ai legii celor zece porunci, sprijineşte Hristos aceasta? „Nicidecum!” Îndreptăţeşte El pe oameni, pentru ca ei să fie liberi să încalce legea? „Nicidecum!” Credem noi în Isus pentru ca să putem continua să fim păcătoşi? „Nicidecum!” „Căutăm să fim îndreptățiți [făcuți neprihăniți] de Hristos”, ca să putem continua să păcătuim? „Nicidecum!” Şi tot poporul să spună pentru totdeauna: „Amin!”
Să rămână pentru totdeauna, în inima şi în mintea fiecărui suflet, că îndreptăţirea (a fi făcut neprihănit) prin credinţa lui Isus Hristos înseamnă, de fapt, abandonarea totală a păcatelor şi distrugerea trupului păcatului, pentru ca de acum înainte să nu mai slujim păcatului. Altfel, zidim din nou prin fapte ceea ce am distrus prin credinţă. „Căci, dacă zidesc iarăși ceea ce am dărâmat, mă dovedesc călcător de lege.”[3]
Credinţa nu va îndreptății niciodată păcatul. Cele două sunt pentru totdeauna în opoziţie; căci „tot ce nu vine din credinţă, este păcat”[4]. În Hristos Isus nimic nu are valoare, decât credinţa care lucrează în dragoste, care păzeşte poruncile lui Dumnezeu.
Note de subsol:
[1]. Adaptarea traducerii aparține editorului.
[2]. În traducerea KJV (n.ed.).
[3]. Galateni 2:18 (n.ed.).
[4]. Romani 14:23 – în traducerea KJV (n.t.).