GALATENI 3:19

„Atunci care e rostul Legii? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină «Sămânţa» căreia I se făcuse făgăduinţa; şi a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor.”

În fiecare expresie din versetul acesta, analizată cu atenţie, am găsit că legea lui Dumnezeu, cele zece porunci în forma scrisă – aşa cum au fost date pe Sinai, şi cum sunt în Biblie –, este legea la care se face referire cu precădere şi este singura care împlineşte toate cerinţele tuturor specificaţiilor despre care este vorba. Dar ce ni se spune acum despre această lege: „[…] până când avea să vină «Sămânţa» căreia îi fusese făcută făgăduinţa”?

În Galateni sunt menţionate două legi. Acest lucru este lămurit. Ambele au fost adăugate şi ambele au fost adăugate din cauza călcărilor de lege. Însă, care este legea menţionată cu proeminenţă în locul acesta şi în conexiunile versetului acesta? Aceasta este întrebarea.

Există şi două veniri ale Seminţei, care este Hristos. Și este potrivit şi cinstit să întrebăm: La care venire se face referire aici? De ce ar stabili unii şi ar fixa cu fermitate ca venirea din acest pasaj să fi fost o venire care cere ca o lege să fie, de asemenea, stabilită și fixată ca legea acestui pasaj, dar care, în context, nu îndeplinește cerinţele pasajului? Așa s-a procedat până acum şi este marele defect ce apare în analiza uzuală a pasajului acesta al Scripturii.

Cei care sunt duşmanii legii lui Dumnezeu în orice formă şi care s-ar bucura ca ea să fie desfiinţată în orice formă, dar care nu ştiu că legea aceasta nu poate fi desfiinţată cu niciun chip, răsucesc întotdeauna acest verset pentru a sluji acestei cauze teribil de greşite. Aceştia se prind cu zel de versetul acesta şi hotărăsc că venirea „Seminţei” amintită aici este prima venire a lui Hristos. Ei nu privesc deloc dincolo de această clauză. Nu este în interesul lor să o facă, întrucât unicul folos pe care îl au din acest verset, este acela de a-şi susţine hotărârea lor că legea lui Dumnezeu a fost desfiinţată. Aşa fac duşmanii legii lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, prietenii legii lui Dumnezeu ştiu că este real faptul că a fost abolită o lege la cea dintâi venire a lui Hristos. Şi, pentru că aici este vorba despre o lege care a fost adăugată „până când avea să vină «Sămânţa»”, prietenii aceştia ai legii lui Dumnezeu permit, ba chiar susţin pretenţiile duşmanilor legii lui Dumnezeu, care spun că venirea menţionată aici este prima venire a lui Hristos. În consecinţă, legea care a fost abolită trebuie să fie legea la care se face aici referire. Însă, trebuie mărturisit că acesta este un mod superficial de a înţelege lucrurile. Seamănă mai mult cu o privire superficială asupra subiectului, decât cu un studiu real şi consistent de a descoperi adevărul aşa cum se găsește el în cuvânt. În realitate, nici în pasajul acesta, nici în vreuna dintre conexiunile acestuia, nu este nimic ce ar sugera abolirea vreunei legi. Subiectul în discuţie este: „Pentru ce este legea?” – Care este scopul, obiectul, ţinta legii?

Sunt două veniri ale „Seminţei”. Cea de-a doua venire a lui Hristos este tot aşa de reală ca şi prima. Este oare imposibil ca a doua venire a „Seminţei” să fie venirea la care face referire pasajul? Mai sunt şi alte expresii similare în Scriptură.

Spre exemplu, vezi Ezechiel 21:27. Vorbind despre îndepărtarea diademei şi a coroanei împăratului lui Iuda, acesta spune: „O voi răsturna, răsturna, răsturna, şi aceasta nu va mai fi, până nu va veni Acela căruia îi aparţine de drept şi i-o voi da lui.”[1]

Care venire este aceasta? Răspunsul la întrebarea aceasta poate fi dat doar dacă, în acest caz, luăm în considerare faptele. El a venit, dar în loc să primească coroana aceea, a primit o coroană de spini, în loc să fie aşezat pe tronul acela, a fost ţintuit în piroane pe cruce. Aşa ne putem da seama că nu la această venire se referă textul, ci la a doua Sa venire. Atunci va sta pe tronul tatălui Său David şi va avea multe coroane pe cap. Atunci, „împărăţia lumii va trece în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 11:15). Aceasta este venirea Aceluia care are drept la ea, despre care vorbeşte textul, şi atunci îi va fi dată.

Sau este scris că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Sămânţa a venit şi nu a zdrobit capul şarpelui, ci El însuşi a fost zdrobit (Isaia 53:5). După ce a venit şi a fost zdrobit până la moarte, a înviat din morţi şi s-a înălţat la cer – cam la treizeci de ani după ce s-au petrecut aceste lucruri, a fost scris: „Dumnezeul păcii îl va zdrobi pe Satana sub picioarele voastre în curând.”[2]

În Daniel 2 este scris: „În vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie, care nu va fi nimicită niciodată şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic” (Daniel 2:44). Cu toţii ştim că, în general, este susţinut de predicatorii zilelor noastre că acest lucru s-a petrecut la prima venire a lui Hristos, că atunci s-a desprins piatra fără ajutorul vreunei mâini şi că se întinde în continuu până când va umple tot pământul. Dar noi ştim că, încă pe când era aici, El a spus: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” şi „nu este de aici” (Ioan 18:36). Aşa putem înţelege că versetul acesta se va împlini la a doua Sa venire.

Atunci de ce ni s-ar părea imposibil ca Galateni 3:19 să se refere la a doua Sa venire? Priviţi situaţia aşa cum este în text, cu tot contextul lui: „Până când avea să vină „Sămânţa” căreia I se făcuse făgăduinţa.” Care făgăduinţă? Făgăduinţa moştenirii, indiscutabil. Pentru că este scris: „Căci dacă moștenirea ar veni pe baza Legii, n-ar mai fi pe baza făgăduinței; însă lui Avraam Dumnezeu i-a dăruit-o prin făgăduință. Atunci care e rostul Legii? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină «Sămânţa» căreia I se făcuse făgăduința […].”[3] Însuși cuvântul susține faptul că făgăduinţa despre care este vorba este făgăduinţa moştenirii. Şi oricare ar fi legea menţionată aici, a fost dată, adăugată, până când are să vină Acela căruia i-a fost făcută făgăduinţa moştenirii.

A primit El ceva din moştenire la prima Sa venire? Nu. Nu a primit mai mult decât a primit Avraam, acela căruia, deopotrivă, i-a fost făcută făgăduinţa. El nu a avut „unde să-Şi plece capul”[4]. Despre El a fost la fel de adevărat ca şi despre Avraam că „din ţara aceea nu i-a dat nimic în stăpânire, nici măcar o palmă de loc”[5].

Observaţi, în special, faptul că expresia spune: „Până când avea să vină «Sămânţa» căreia” – nu despre care a fost făcută făgăduinţa, ci căreia „I se făcuse făgăduinţa”. Aceasta înseamnă că făgăduinţa amintită i-a fost făcută Acestuia personal şi nu a fost făcută altcuiva, cu referire la El. Însă, textul stabileşte faptul că făgăduinţa este „făgăduinţa moştenirii”. Făgăduinţa aceasta a fost făcută lui Avraam şi Seminţei lui, care este Hristos. Şi a fost făcută atunci când a fost dată lui Avraam. Însă, mai târziu, a fost făcută şi Seminţei însăşi, în persoană, adică lui Hristos. Citiţi aceasta în psalmul 2: „«Eu voi vesti Hotărârea Lui», zice Unsul. Domnul Mi-a zis: «Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire!»” (Psalmii 2:7-8[6]). Aici avem făgăduinţa moştenirii făcută direct Seminţei, care este Hristos.

Când se împlineşte făgăduinţa aceasta? Dacă ceva trebuie să fie făcut sau instituit „până când are să vină «Sămânţa» căreia” I-a fost făcută făgăduinţa, atunci care venire este cea adevărată şi singura care poate fi luată, în mod logic, în considerare? În mod clar, venirea care va avea loc odată cu primirea moştenirii despre care este vorba în făgăduinţă şi singura care este în legătură cu făgăduinţa.

De aceea, luând în considerare ce declară Scriptura în mod clar despre făgăduinţă – făgăduinţa moştenirii – şi faptul că făgăduinţa aceasta se referă şi ţine în mod special, şi mai presus de tot, de a doua venire a Lui, este evident că a doua venire a lui Hristos, mai degrabă decât prima, este cea amintită în expresia: „Până când avea să vină «Sămânţa» căreia I se făcuse făgăduinţa.”

Întrucât în fiecare expresie din verset am văzut că legea lui Dumnezeu, aşa cum a fost dată pe tablele de piatră la Sinai, şi aşa cum este în Biblie, este cea la care se face referire cu precădere şi singura care îndeplineşte toate specificaţiile tuturor expresiilor; și întrucât venirea la care face referire expresia este venirea ce are legătură cu moştenirea şi cu luarea ei în stăpânire, aceasta stabileşte, dincolo de orice posibilitate de contestare, că legea lui Dumnezeu – cele zece porunci –, aşa cum au fost date pe table de piatră şi în Biblie – trebuie să rămână în deplină putere şi obligativitate până la a doua venire a lui Hristos şi până la sfârşitul lumii. Şi ştim cu toţii că nu va fi desfiinţată atunci.

Întotdeauna este adevărat că acele versete asupra cărora Satana îşi fixează atenţia şi pe care le foloseşte cu cea mai mare tenacitate pentru a dovedi desfiinţarea legii lui Dumnezeu, sunt tocmai acelea care, dacă sunt înţelese corect, se dovedesc cele mai concludente şi arată în modul cel mai frumos integritatea şi obligativitatea ei veşnică.

Să analizăm subiectul mai departe. Moştenirea este cea la care se referă făgăduinţa. Dar de ce anume este legată moştenirea? În mod limpede şi numai de legământul lui Dumnezeu făcut cu Avraam, legământul cel veşnic. Observaţi din context că „testamentul ([legământul] – adică legământul făcut cu Avraam, legământul cel veşnic) pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi anulat de Legea dată după patru sute treizeci de ani, astfel încât făgăduinţa (făgăduinţa făcută în acel legământ) să fie nimicită” (Galateni 3:17).

După cum am văzut într-un studiu anterior, moştenirea este marele subiect în legământul încheiat cu Avraam – legământul cel veşnic. Într-adevăr, legământul încheiat cu Avraam a fost făcut de Dumnezeu ca o garanţie oferită lui Avraam că el va moşteni ceea ce a promis Dumnezeu. Căci, după ce Dumnezeu i-a făcut făgăduinţa, Avraam a spus: „Prin ce voi cunoaşte că o voi stăpâni[7]?” Drept răspuns, Dumnezeu a făcut împreună cu el un legământ şi a intrat împreună cu el în acest legământ al sângelui, prin care Şi-a oferit viaţa ca garanţie a faptului că făgăduinţa moştenirii nu va da nicidecum greş.[8]

Aşa cum am mai văzut în studiile anterioare, tot ceea ce a venit după ce a fost făcut legământul, a fost ca o binecuvântare pentru oameni, ca să-i facă în stare să ajungă la plinătatea legământului şi la moştenirea a cărei garanţie este legământul cel veşnic. Şi tocmai acesta a fost scopul pentru care a fost dată legea lui Dumnezeu, pe tablele de piatră şi în Biblie.

Căci, dacă oamenii ar fi păzit legământul, „[...] ar fi păstrat legea lui Dumnezeu în mintea lor şi nu ar mai fi fost nevoie să fie proclamată de pe Sinai sau gravată pe table de piatră”[9]. Rolul legii, scrisă şi dată oamenilor în felul acesta – aducând fărădelegea la cunoştinţă, făcând să se înmulţească păcatul – a fost şi este acela ca oamenii să găsească la Hristos un har şi mai îmbelşugat, pentru ca prin El să poată ajunge la plinătatea acelui legământ veşnic încheiat cu Avraam; şi astfel la moştenirea a cărei garanţie o constituie legământul.

Admiterea faptului că venirea Seminţei căreia îi fusese făcută făgăduinţa este a doua venire a lui Hristos, şi nu prima, dă ocazie legii lui Dumnezeu, în forma ei scrisă, să-şi îndeplinească marele ei rol – acela de a aduce pe oameni, prin credinţa în Hristos, la plinătatea acestui legământ veşnic. Plinătatea acestui legământ veşnic este neprihănirea lui Dumnezeu – păzirea „poruncilor şi a credinţei lui Isus”. Iar oamenii trebuie să fie aduşi la plinătatea acestui legământ ca să poată primi moştenirea, pentru care legământul cel veşnic stă ca garanţie.

Că această vedere este cea corectă şi că este adevărul în această situație, este întărit de faptul că legământul cel veşnic nu este împlinit în toată plinătatea lui în cei credincioşi până la a doua venire a lui Hristos, adică până când nu vine cu adevărat Sămânţa căreia i-a fost făcută făgăduinţa moştenirii.

Una dintre prevederile acestui legământ veşnic este: „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor.”[10] Prevederea aceasta nu va fi îndeplinită în plinătatea ei până când, prin solia îngerului al treilea, oamenii nu sunt conduşi la păzirea efectivă a „poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus”, aşa încât Domnul, privind din cer către ei, să poată spune cu perfectă dreptate: „Aici este răbdarea sfinţilor; aici sunt cei ce ţin poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.”[11]

O altă prevedere a legământului este: „Și nu va mai învăţa nimeni pe semenul său ori pe fratele său zicând: «Cunoaşte pe Domnul!» Căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei” (Evrei 8:11). Cu toate că trăim în timpul noului legământ – tot aşa de real cum a trăit și Avraam –, deocamdată nici lumea, nici noi, nu am ajuns în acea stare în care să nu mai fie necesar ca vreun om să-l înveţe pe semenul său ori pe fratele său, zicând: „Cunoaşte pe Domnul!” Nici această parte a legământului veşnic nu va fi împlinită în plinătatea ei până când nu se va sfârşi taina lui Dumnezeu, prin binecuvântarea şi puterea lui Dumnezeu în solia îngerului al treilea.[12]

Nu este necesar să luăm aici pe rând toate expresiile noului legământ. Acestea sunt destule ca să ilustreze adevărul că legământul cel veşnic, noul legământ, legământul încheiat cu Avraam, și care este garanţia moştenirii promise Seminţei, nu va ajunge la plinătatea lui în cei care îl acceptă, până la a doua venire a lui Hristos.

Dacă acest fapt nu se vede suficient de clar din versetele prezentate sau nu este suficient de convingător, haideţi să citim următoarele fraze, din mărturia lui Isus, care este spiritul profeţiei:

„Dumnezeu a ales să-Şi elibereze poporul la miezul nopţii. Pe când cei răi îşi bat joc de ei, deodată se arată soarele, strălucind cu toată puterea sa, în timp ce luna rămâne pe cer. Cei răi privesc scena cu uimire, pe când sfinţii văd cu bucurie solemnă vestitorii eliberării lor. Semne şi minuni urmează în succesiune rapidă. Totul pare să iasă din făgaşul natural. Şuvoaiele încetează să mai curgă. Nori grei şi întunecaţi se ridică şi se izbesc unul de altul. Dar printre ei se vede un loc liniştit, plin de strălucire, de unde vine glasul lui Dumnezeu ca un sunet de ape multe, făcând să se cutremure cerul şi pământul. Are loc un mare cutremur de pământ. Mormintele se deschid, iar cei ce au murit în credinţă sub solia îngerului al treilea, păzind Sabatul, ies din paturile lor de ţărână proslăviţi, ca să audă legământul de pace pe care Dumnezeu îl face cu cei ce au păzit legea Sa.

Cerul se deschide şi se închide, plin de freamăt. Munţii se clatină cum se clatină trestia în vânt şi aruncă pietre colţuroase peste toate împrejurimile. Marea fierbe ca un cazan şi aruncă pietre pe uscat. În timp ce Dumnezeu rosteşte ziua şi ceasul venirii lui Isus şi vesteşte legământul cel veşnic poporului Său, El rosteşte o frază, apoi face pauză, în timp ce cuvintele se rostogolesc pe pământ. Israelul lui Dumnezeu priveşte cu ochii ţintă în sus, ascultând cuvintele care ies din gura lui Iehova şi se rostogolesc pe pământ ca bubuitul tunetelor celor mai puternice. […] Cei răi nu pot privi asupra lor [a sfinţilor], din cauza slavei. Când binecuvântarea fără sfârşit este rostită asupra celor care au onorat pe Dumnezeu, păzind în sfinţenie Sabatul Lui, se aude un sunet puternic de biruinţă asupra fiarei şi chipului ei.”[13]

Citatul următor, deşi cuprinde în esenţă ceea ce spune citatul anterior, conţine, de asemenea, declaraţii care fac să merite să fie tipărit în legătură cu acesta:

„Cu strigăte victorioase, răutăcioase, rostind blesteme, gloate de oameni răi sunt gata să se arunce asupra prăzii lor, când, iată, se lasă pe pământ un întuneric adânc, mai adânc decât întunericul miezului de noapte. Apoi un curcubeu, strălucind de slavă de la tronul lui Dumnezeu, cuprinde cerurile şi pare să înconjoare fiecare grupă care se roagă. Mulţimile înfuriate se opresc dintr-o dată. Strigătele lor batjocoritoare se sting. Ţinta furiei lor criminale este uitată. Cu presimţiri îngrozitoare, ei privesc pierduţi simbolul legământului lui Dumnezeu şi ar vrea să fie ascunşi de strălucirea aceea copleşitoare. […] În mijlocul cerului înfuriat se vede un mic spaţiu limpede, de o slavă ce nu se poate descrie, de unde vine glasul lui Dumnezeu, ca un sunet de ape multe: «S-a sfârşit!» Glasul acesta zguduie cerurile şi pământul. Se produce un mare cutremur de pământ «aşa cum nu a mai fost de când sunt oamenii pe pământ, un cutremur aşa de mare şi de puternic». […] Se deschid morminte şi «mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului», «sunt înviaţi, unii pentru viaţă veşnică, alţii pentru ruşine şi ocară veşnică». Toţi cei ce au murit în credinţa soliei îngerului al treilea ies din mormânt glorificaţi, ca să audă legământul lui Dumnezeu de pace cu cei ce au păzit legea Sa.

Glasul lui Dumnezeu se aude din cer, declarând ziua şi ora venirii lui Isus şi vestind legământul cel veşnic cu poporul Său. […]

În curând, la răsărit apare un nor mic şi negru, de mărimea jumătăţii palmei unui om. Este norul care înconjoară pe Mântuitorul şi care, de la distanţă, pare a fi înfăşurat în întuneric. Poporul lui Dumnezeu ştie că acesta este semnul Fiului Omului. În linişte solemnă ei privesc numai spre el, cum se apropie din ce în ce mai mult de pământ, devenind din ce în ce mai luminos şi mai strălucitor, până când ajunge un mare nor alb, având sub el o slavă cum este focul mistuitor, şi deasupra curcubeul legământului.”[14]

După ce sfinţii lui Dumnezeu ajung astfel la plinătatea legământului cel veşnic, legământul încheiat cu Avraam, după ce scopul pentru care a fost dată legea pe Sinai, şi în Biblie, este astfel îndeplinit, legea nu va fi desfiinţată, ci va fi păstrată în minte şi în inimă, în suflet, aşa cum au păstrat-o Adam, Enoh, Noe şi Avraam, pe când încă nu a fost „necesar să fie proclamată de pe Sinai sau scrisă pe table de piatră”. În loc să fie desfiinţată atunci, ea va fi respectată şi va fi trăită mai pe deplin şi în mod desăvârşit de către oameni, mai mult decât oricând până atunci.

Acesta este răspunsul la întrebarea: „Atunci care este rostul Legii?” Acesta este motivul pentru care „a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină «Sămânța» căreia I se făcuse făgăduința (moştenirii); ea a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor.”

Suntem absolut convinşi că adventiştii de ziua a şaptea au încă nevoie de mult studiu adevărat asupra textului din Galateni 3:19, precum şi asupra restului capitolului sau chiar a întregii cărţi, mai mult decât am studiat noi vreodată sau oricine altcineva.

Note de subsol:

[1]. KJV (n.t.).

[2]. Romani 16:20 (n.ed.).

[3]. Galateni 3:18-19 (n.ed.).

[4]. Luca 9:58 (n.ed.).

[5]. Faptele apostolilor 7:5 (n.ed.).

[6]. Traducerea King James redă: „Voi vesti hotărârea; Domnul mi-a spus: «Tu eşti Fiul meu; astăzi te-am născut. Cere-mi şi îţi voi da păgânii drept moştenire şi cele mai îndepărtate margini ale pământului ca posesiune.»”

[7]. „Iar el a spus: «Doamne Dumnezeule, din ce voi şti că o voi moşteni?»”, KJV (n.ed.).

[8]. Geneza 15:8-18.

[9]. Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 364.

[10]. Ieremia 31:33 (n.ed.).

[11]. Apocalipsa 14:12, KJV (n.ed.).

[12]. Coloseni 1:26-27; Apocalipsa 19:7.

[13]. Ellen G. White, Scrieri timpurii, p. 285.

[14]. Ellen. G. White, Tragedia veacurilor, pp. 635, 641.