RH, 3 aprilie 1900 – Galateni 3:21-23

RH, 3 aprilie 1900 – Galateni 3:21-23

GALATENI 3:21-23

„21Atunci este legea împotriva promisiunilor lui Dumnezeu? Nicidecum! Căci dacă ar fi fost dată o lege care putea da viață, într-adevăr, neprihănirea ar fi fost prin lege. 22Dar Scriptura a închis pe toți oamenii sub păcat, ca promisiunea prin credința lui Isus Hristos, să fie dată celor ce cred. 23Dar înainte de a veni credința, eram ținuți sub lege, închiși până la[1] credinţa care urma să fie revelată.”

Toţi erau „închişi sub păcat”. Şi toţi erau „sub lege, închişi”. Toţi erau „sub lege” prin faptul că erau „sub păcat”. Iar unicul mod posibil prin care cineva poate fi sub păcat, este prin legea aceea prin care vine „cunoştinţa păcatului”[2], prin legea aceea care este „puterea păcatului” (1 Corinteni 15:56), prin legea aceea pentru care păcatul este încălcarea legii (1 Ioan 3:4[3]). Legea aceasta este legea care spune: „Să nu pofteşti!” (Romani 7:7-13). Şi aceasta este legea lui Dumnezeu, cele zece porunci. Acest fapt este aşa de sigur, încât nu mai încape nicio îndoială.

La fel de sigur este faptul că legea ceremonială a darurilor şi a jertfelor, nu a fost rânduită niciodată pentru a închide pe cineva sub lege, şi nici nu poate face asta. Dimpotrivă, pentru timpul acela, aceasta era calea de ieșire de sub lege. Remarcaţi, ca ilustraţie, exemplul următor în ce priveşte legea ceremonială:

„Dacă toată adunarea lui Israel a păcătuit, […] făcând împotriva uneia din poruncile Domnului lucruri care nu trebuiesc făcute, şi făcându-se astfel vinovată; şi dacă păcatul săvârşit s-a descoperit, adunarea să aducă un viţel ca jertfă de ispăşire, şi anume să-l aducă înaintea cortului întâlnirii. Bătrânii adunării să-şi pună mâinile pe capul viţelului înaintea Domnului şi să junghie viţelul înaintea Domnului. Preotul care a primit ungerea să aducă din sângele viţelului în cortul întâlnirii; […] Astfel să facă preotul ispăşire pentru ei, şi li se va ierta.” (Leviticul 4:13-20)

Să privim această ilustraţie şi să o analizăm pas cu pas:

(a) Adunarea a păcătuit. Cum?

(b) A făcut ceva „împotriva uneia din poruncile Domnului”. Care porunci ale Domnului?

(c) „Poruncile Domnului privitoare la lucruri care nu trebuie făcute.”[4] Care sunt poruncile Domnului privitoare la lucrurile ce nu trebuie făcute?

(d) E foarte clar. Acestea sunt: „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine”; „Să nu-ţi faci chip cioplit”; „Să nu iei în deşert Numele Domnului”; „Ziua a şaptea este Sabatul Domnului, Dumnezeului tău; să nu faci nicio lucrare în ea”; „Să nu ucizi”; „Să nu comiţi adulter”; „Să nu furi”; „Să nu mărturiseşti strâmb”; „Să nu pofteşti”. (Exodul 20:1-17)

(e) Dacă au păcătuit făcând ceva împotriva uneia dintre aceste porunci, împotriva legii Domnului, aceștia se făceau vinovaţi. După ce păcatul le devenea cunoscut, vinovăţia aceasta era şi mai mult arătată – pentru ca „prin poruncă, păcatul să se arate din cale afară de păcătos”[5]. Atât timp cât ei rămâneau în atitudinea şi poziţia aceasta, rămâneau sub vinovăţie – „închişi sub păcat”. Atât timp cât rămâneau aşa, rămâneau tot vinovaţi şi erau „sub lege, închişi”. Însă, ei nu trebuiau să rămână „închişi sub păcat”, „sub lege, închişi”, ţinuţi ca „vinovaţi”. Nu trebuiau să rămână aşa, deoarece:

(f) Exista o cale de ieşire. Calea aceasta de ieşire – singura cale de ieşire – era calea jertfei şi a sângelui jertfei, împreună cu slujirea preotului care făcea o ispăşire.

(g) Căci dacă jertfeau viţelul, iar preotul făcea ispăşire cu sângele viţelului, păcatul le era iertat.

(h) Iar, odată ce păcatul le era iertat, erau liberi. Nu mai erau vinovaţi, nu mai erau „închişi sub păcat”, nu mai erau „sub lege, închişi”. Erau scoşi afară şi eliberaţi pentru că fuseseră uniţi din nou cu Dumnezeu, datorită ispășirii făcute.

Toată această cale a jertfei şi a arderii de tot era calea credinţei. Era calea făgăduinţei. Iar calea aceasta era disponibilă doar pentru aceia care erau „vinovaţi” de „păcat”, întrucât aceştia erau „închişi sub păcat”. Jertfa şi sângele erau expresia credinţei în jertfa şi sângele lui Isus Hristos. Iar slujirea preotului şi ispăşirea făcută erau exemplul şi umbra slujirii lui Hristos, Marele Preot, şi a ispăşirii pe care o face El.

Această cale a jertfei şi a arderii de tot era calea credinţei lui Isus Hristos. Calea aceasta a credinţei lui Isus Hristos era calea de ieşire pentru cei care erau „vinovaţi” de „păcat” şi care, în felul acesta, erau „închişi sub păcat”. Ei erau vinovaţi de păcat, iar astfel erau „închişi sub păcat” din cauză că făcuseră ceva împotriva uneia dintre poruncile lui Dumnezeu privitoare la lucruri care nu trebuie făcute. Şi aceste porunci sunt cele zece porunci.

De aceea, Scriptura face să fie indiscutabil faptul că, prin legea celor zece porunci – care arată vinovăţia lor – ei erau închişi toţi „sub păcat, pentru ca făgăduinţa să le fie dată, prin credinţa lui Isus Hristos, celor ce cred”.

Jertfa şi arderea de tot i-au condus la credinţă sau credinţa i-a condus la jertfă şi ardere de tot? Singurul răspuns care se poate da este că, după toate dovezile posibile, credinţa i-a condus la jertfă. Se poate pune la îndoială acest fapt când stă scris: „Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă […] prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit”? (Evrei 11:4). Credinţa este cea care l-a condus să aducă jertfă, atât pe Abel cât şi pe toţi ceilalţi care au fost primiţi de Dumnezeu.

Dar ce anume i-a condus la credinţa aceea de a aduce jertfă? Cunoştinţa păcatului lor, convingerea că sunt „vinovaţi”.

Dar ce anume le-a dat cunoştinţa păcatului lor? Ce anume le-a produs convingerea că sunt vinovaţi? Faptul că „au făcut ceva împotriva uneia dintre poruncile Domnului privitoare la lucruri care nu trebuie făcute”.

Astfel, „înainte de venirea credinţei”, ei – ca toată omenirea – „erau ținuți sub lege, închişi până la credinţa care trebuia să fie descoperită”. Ei erau „închişi până la credinţa” exprimată prin jertfa şi arderea de tot, întrucât nu era altă cale de ieşire din vinovăţia păcatului lor. Şi nu era altă cale de ieşire pentru că „nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele apostolilor 4:12).

Note de subsol:

[1]. Termenul grecesc eis este tradus prin unto în versiunea King James. Unto este forma arhaică a lui to și until (lb. engl.). Am ales asocierea lui unto cu until deoarece interliniarul consultat redă eis sub această formă. S-a făcut această specificare pentru cei care folosesc Fidela ca opțiune pentru KJV, versiune ce traduce unto prin referitor la (n.ed.).

[2]. Romani 3:20; 7:7.

[3]. „[…] căci păcatul este încălcarea legii”, KJV (n.ed.).

[4]. În traducerea KJV (n.t.).

[5]. Romani 7:13 (n.ed.).