RH, 3 iulie 1900 – Galateni 4:21-31 – Cele două legăminte

RH, 3 iulie 1900 – Galateni 4:21-31 – Cele două legăminte

GALATENI 4:21-31

„21Spuneți-mi voi, care vreți să fiți sub Lege, n-ascultați voi Legea? 22Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din cea care era slujnică și unul din cea care era liberă. 23Dar cel din slujnică s-a născut în chip firesc, însă cel din femeia liberă s-a născut prin făgăduință, 24lucruri care au un înțeles alegoric, căci aceste femei sunt două legăminte: unul, de pe muntele Sinai, naște pentru robie, și este Agar. 25Agar este muntele Sinai din Arabia și corespunde Ierusalimului de acum, căci este în robie împreună cu copiii săi. 26Dar cetatea Ierusalimului de sus este liberă, și ea este mama noastră. 27Fiindcă este scris: «Bucură‑te, stearpo, care nu naști! Izbucnește de bucurie și strigă, tu, care nu suferi durerile nașterii! Căci mulți vor fi copiii celei părăsite, mai mulți decât ai celei care are bărbat.» 28Și voi, fraților, ca și Isaac, sunteți copii ai făgăduinței. 29Și după cum odinioară cel ce se născuse în chip firesc îl prigonea pe cel ce se născuse în chip duhovnicesc, tot așa este și acum. 30Dar ce zice Scriptura? Izgonește‑i pe slujnică și pe fiul ei, căci fiul slujnicei nu va moșteni împreună cu fiul femeii libere. 31De aceea, fraților, noi nu suntem copiii slujnicei, ci ai femeii libere.”

Planul inventat de Sarai, plan la care Avram a consimţit şi care a dus la naşterea lui Ismael – fiul roabei, cel născut în mod firesc –, s-a dovedit nesatisfăcător pentru toţi, încă de la primul pas făcut pentru realizarea lui.

„Atunci Sarai, nevasta lui Avram, a luat pe egipteanca Agar, roaba ei, şi a dat-o de nevastă bărbatului său Avram, după ce Avram locuise ca străin zece ani în ţara Canaan. El a intrat la Agar şi ea a rămas însărcinată. Când s-a văzut ea însărcinată, a privit cu dispreţ pe stăpână-sa” (Geneza 16:3-4). Cu toate că, după cum spune raportul biblic, Sarai a fost cea care a propus planul – „Sarai […] a luat pe egipteanca Agar, roaba ei, şi a dat-o de nevastă bărbatului său Avram” – totuşi, imediat ce s-a văzut dispreţuită de Agar – şi aceasta din cauza reuşitei propriului ei plan –, ea a început să-i facă reproşuri lui Avram şi i-a zis: „Asupra ta să cadă batjocura aceasta care mi se face! Eu însumi ţi-am dat în braţe pe roaba mea; şi ea, când a văzut că a rămas însărcinată, m-a privit cu dispreţ” (versetul 5).

„Avram a răspuns Sarei: «Iată, roaba ta este în mâna ta; fă-i ce-ţi place!»” Atunci Sarai s-a purtat atât de „rău cu ea”, încât Agar a fugit. Şi, cu toate că Domnul i-a spus Agarei: „Întoarce-te la stăpână-ta şi supune-te sub mâna ei”, este evident că după aceea nimic nu a mai fost paşnic şi plăcut între ele.

Când, după ce s-a născut Ismael, Avram a zis Domnului: „Să trăiască Ismael înaintea Ta!”, nu a fost ascultat. Ci Ismael a fost lăsat în mod clar deoparte şi lui Avram i s-a spus că Sarai, nevasta lui, îi va naşte cu adevărat un fiu, pe care îl vor numi Isaac. Şi „Eu voi încheia legământul Meu cu el, ca un legământ veşnic pentru sămânţa lui după el” (Geneza 17:18-19).

„Sara a rămas însărcinată şi a născut lui Avraam un fiu la bătrâneţe, la vremea hotărâtă despre care-i vorbise Dumnezeu. […] Copilul s-a făcut mare şi a fost înţărcat. Avraam a făcut un ospăţ mare în ziua când a fost înţărcat Isaac. Sara a văzut râzând pe fiul pe care-l născuse lui Avraam egipteanca Agar. Şi i-a zis lui Avraam: «Izgoneşte pe roaba aceasta şi pe fiul ei; căci fiul roabei acesteia nu va moşteni împreună cu fiul meu, cu Isaac.» Cuvintele acestea n-au plăcut deloc lui Avraam, din pricina fiului său. Dar Dumnezeu i-a zis lui Avraam: «Să nu te mâhneşti de cuvintele acestea, din pricina copilului şi din pricina roabei tale: fă-i Sarei tot ce-ţi cere; căci numai din Isaac va ieşi o sămânţă care va purta cu adevărat numele tău.»”[1]

Cu toate acestea, încă nu era totul clarificat. Avraam se abătuse de la promisiunea limpede a lui Dumnezeu şi îşi pusese încrederea în carne. Rezultatul a fost nu numai că slujnica şi fiul ei au trebuit să fie alungaţi, ci a trebuit să se renunţe complet la fiecare aspect ce făcea parte din planul care a introdus-o pe slujnică şi pe fiul ei. De aceea, Domnul i-a zis lui Avraam: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune Eu” (Geneza 22:2).

Isaac era fiul făgăduinţei. Nu mai era promis niciun alt copil. Nu putea să mai existe încă o astfel de promisiune. Şi nu putea să existe un alt copil fără o altă promisiune. Iar acum, pentru Avraam, a aduce ca ardere de tot pe Isaac, după cât se putea vedea, însemna să piardă tot ceea ce fusese făgăduit. Însă, când Avraam s-a gândit la aceste lucruri, s-a gândit şi mai departe, până la cea dintâi promisiune pe care i-a făcut-o Dumnezeu; şi atunci a avut încredere şi a avut credința că, dacă îl va jertfi pe Isaac, Dumnezeu îşi va îndeplini cu siguranţă promisiunea, înviindu-l din morţi, aducându-l înapoi din cenuşă, după ce va fi fost ars ca jertfă.

Cererea aceasta a Domnului – de a-l aduce pe Isaac ca ardere de tot – l-a condus în felul acesta pe Avraam să se gândească la noaptea în care i-a fost făcută cea dintâi promisiune, când Dumnezeu îi zisese: „Uită-te spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri. Şi i-a zis: «Aşa va fi sămânţa ta.» Avram a crezut pe Domnul şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire” (Geneza 15:5-6).

În felul acesta, Avraam a fost condus să depindă numai de făgăduinţa curată a lui Dumnezeu şi să-şi pună încrederea numai în aceasta pentru a obţine tot ceea ce era cuprins în ea. Dacă Avraam ar fi rămas pe poziţia aceasta de la început şi ar fi refuzat sugestia Sarei în legătură cu Agar, nu ar fi existat în familie necazul ce a intervenit între Sarai şi Agar. Ismael nu s-ar fi născut niciodată, iar lui Avraam nu i s-ar fi cerut niciodată să aducă pe Isaac ca jertfă. Dacă de la început el nu s-ar fi „îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă” (Romani 4:20), ci ar fi fost puternic în credinţă, dând slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că aceea ce a făgăduit El poate să şi împlinească, neprihănirea i-ar fi fost socotită în tot timpul vieţii lui.

„[…] aceste femei sunt două legăminte: unul, de pe muntele Sinai, naște pentru robie, și este Agar.” Legământul de pe Sinai a fost rodul cărnii, al lipsei de încredere şi al necredinţei în Dumnezeu, întocmai ca şi planul care a introdus-o pe Agar şi a dat naştere lui Ismael. Şi întocmai cum Agar şi Ismael – slujnica şi fiul ei – au trebuit să fie alungaţi, tot planul care i-a introdus pe ei a trebuit să fie renegat complet. În acelaşi fel, legământul de pe muntele Sinai trebuia să fie alungat, şi tot ceea ce l-a introdus trebuia să fie complet renegat.

Aşa cum Avraam şi Sara au trebuit să-i alunge pe Agar şi pe Ismael şi să renege tot planul care i-a introdus pe ei – şi ei înşişi au trebuit să se întoarcă la cea dintâi făgăduinţă a lui Dumnezeu, ca să depindă cu totul de ea pentru a obţine ceea ce era promis prin ea – în acelaşi fel, legământul de pe Sinai trebuia să fie alungat şi tot ceea ce îi făcuse loc trebuia să fie complet renegat de Israel şi de oricine altcineva. Orice om trebuie să depindă și să se încreadă numai în legământul originar, încheiat de Dumnezeu cu Avraam; şi încrederea trebuie pusă numai în acesta, şi pe deplin în acesta, pentru toate promisiunile pe care le conține. Aşa că citim:

„Eliberându-i din Egipt, Dumnezeu a căutat să le descopere puterea şi îndurarea Lui, pentru ca ei să fie conduşi să-L iubească şi să aibă încredere în El. I-a adus la Marea Roşie – acolo unde, urmăriţi fiind de egipteni, scăparea părea imposibilă – pentru ca ei să-şi dea seama de completa lor neputinţă, de nevoia pe care o au de a primi ajutor divin. Apoi a lucrat pentru ei eliberarea. În felul acesta au fost umpluţi de iubire şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi de încredere în puterea Lui de a le fi ajutor. I-a legat de El însuşi ca de Acela ce i-a eliberat din robia lor pământească.

Dar exista un adevăr şi mai mare care trebuia să fie imprimat în minţile lor. Trăind în mijlocul idolatriei şi al corupţiei, ei nu mai aveau o concepţie reală despre sfinţenia lui Dumnezeu, despre nespusa păcătoşenie a inimilor lor, despre completa lor lipsă de putere de a da ascultare legii lui Dumnezeu şi despre nevoia lor de a avea un Mântuitor. Trebuiau să fie învăţaţi despre toate acestea.

Dumnezeu i-a condus la Sinai. Acolo Şi-a manifestat slava. Le-a dat legea Sa, împreună cu făgăduinţa de a primi mari binecuvântări, cu condiția ascultării. «Dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu […] îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt.» (Exodul 19:5-6) Poporul nu îşi înţelegea starea păcătoasă a propriilor lor inimi şi faptul că, fără Hristos, le era imposibil să păzească legea lui Dumnezeu. Aşa că, în mod pripit, au intrat în legământ cu Dumnezeu. Simţind că erau capabili să-şi formeze propria lor neprihănire[2], au declarat: «Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul.» (Exodul 24:7)

Ei au fost martori la proclamarea legii în maiestatea ei plină de solemnitate şi tremuraseră îngroziţi la poalele muntelui. Cu toate acestea, au trecut doar câteva săptămâni până când şi-au călcat legământul lor cu Dumnezeu şi şi-au plecat genunchii ca să se închine unui chip cioplit. Nu puteau spera să obţină favoarea lui Dumnezeu printr-un legământ pe care îl călcaseră, iar acum, văzându-şi starea păcătoasă şi nevoia de a primi iertare, au fost conduşi să-şi simtă nevoia lor de a avea acel Mântuitor descoperit prin legământul avraamic şi preînchipuit prin jertfele aduse. Acum, prin credinţă şi iubire, au fost legaţi de Dumnezeu ca de Acela care îi elibera din robia păcatului. Acum erau pregătiţi să aprecieze binecuvântările noului legământ.”[3]

Note de subsol:

[1]. Geneza 21:2, 8-12.

[2]. Sublinierile aparțin autorului (n.ed.).

[3]. E. G. White, Patriarhi și profeți, pp. 371-372.