RH, 25 septembrie 1900 – Galateni 5:19-21

RH, 25 septembrie 1900 – Galateni 5:19-21

GALATENI 5:19-21

„19Și faptele cărnii sunt arătate; acestea sunt: adulterul, curvia, necurăția, desfrânarea, 20idolatria, vrăjitoria, ura, dezacordurile, emulațiile, mâniile, certurile, dezbinările, ereziile, 21invidiile, uciderile, bețiile, îmbuibările și cele asemănătoare acestora; despre care vă spun dinainte, cum am mai spus: cei ce practică astfel de lucruri nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu.”[1]

Curvia, necurăția și desfrânarea sunt doar forme diferite ale practicării adulterului, după cum a zis Isus: „Ați auzit că li s-a zis celor din vechime: «Să nu săvârșești adulter.» Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a și săvârșit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5:27-28).

Astfel, adulterul începe cu gândul necurat, cu dorinţa desfrânată. De fapt, la drept vorbind, acesta începe cu orice gând care, dacă este lăsat până la ultimul stadiu al lui, poate duce la adulter. Acesta este motivul pentru care poruncile lui Dumnezeu sunt „fără margini”. Fiecare dintre poruncile lui Dumnezeu interzice actul final, prin interzicerea până și a imaginaţiei gândului care, dacă este urmată, este posibil să conducă la actul final. Astfel, legea lui Dumnezeu cu eternul ei „Să nu...” interzice oamenilor orice lipsă de neprihănire şi afirmă neprihănirea lui Dumnezeu.

Idolatria înseamnă a avea alţi dumnezei în afară de Domnul. Tot ceea ce este pus înainte de Domnul este un idol; iar cine îngăduie aşa ceva este un idolatru. Probabil cea mai clară şi cea mai cuprinzătoare declaraţie despre ce este idolatria este cea dată de Ioan:

„Nu iubiți lumea, nici lucrurile care sunt în lume! Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume – pofta cărnii, pofta ochilor și lăudăroșenia vieții – nu este din Tatăl, ci din lume. Iar lumea și pofta ei trec, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.”[2] (1 Ioan 2:15-17)

Iată cum o exprimă Iacov:

„Nu știți că prietenia cu lumea este vrăjmășie cu Dumnezeu? Așa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș cu Dumnezeu.” (Iacov 4:4)

Lumea cu căile ei nu este de la Dumnezeu, ci de la Satana, căci este scris: „Toată lumea zace în cel rău” (1 Ioan 5:19). Şi „dumnezeul lumii acesteia” este cel care orbeşte mintea necredincioasă a celor ce nu cred „ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei glorioase a lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:4). În felul acesta, orice cale a lumi acesteia, urmată de cineva și preferată în locul căii lui Dumnezeu, este idolatrie pentru persoana aceea, iar el este un idolatru.

Vrăjitoria este în mod literal magie neagră. În alte traduceri este redat chiar aşa, ca „magie”. Cuvântul originar este „pharmakia” care înseamnă „prepararea sau folosirea de doctorii” şi este originea cuvântului nostru „farmacie”, adică arta de a face leacuri şi medicamente. De la înţelesul originar de „preparare de doctorii”, cuvântul a fost aplicat la „folosirea oricărui fel de medicament, poţiune sau descântec”. Aşadar, el semnifică „folosirea unei cunoştinţe sau puteri supranaturale, dobândite într-un anume fel, îndeosebi prin înţelegere cu spiritele rele; arta magiei, descântece, vrăjitorie, incantaţii, farmece”.

Cât de naturală este pentru carne tendinţa spre prezicere! Cât de multe persoane doresc să-şi cunoască soarta şi, de aceea, sunt mereu gata să răspundă invitaţiei unei ţigănci sau a unei babe. Şi cât de dispuşi sunt oamenii, în mod natural, să vrea să simtă cum este să fii hipnotizat! Toate acestea se înscriu sub cuvântul de „pharmakia”, vrăjitorie sau magie. Toate acestea sunt fapte ale cărnii. Şi ţineţi minte că este scris că „cei ce practică astfel de lucruri nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”. În neprihănirea cea veşnică, în viaţa veşnică şi în făgăduinţele veşnice pe care Dumnezeu i le-a dat în Isus Hristos, Domnul nostru, creştinul îşi cunoaşte deja destinul, chiar până în necuprinsul veşniciei. El nu are nevoie de farmacie, leacuri, farmece, descântece, vrăjitorie sau magie, nicicând şi de niciun fel.

Ura este opusul iubirii, iar următoarele fapte ale cărnii: luptele, geloziile, mâniile, certurile, dezbinările, ereziile, invidiile, uciderile, sunt numai diferite forme ale acesteia, aşa cum am văzut și în cazul adulterului. Porunca care spune: „Să nu ucizi!”, interzice prin aceasta ura care, în sine, este crimă. Căci: „Oricine îl urăşte pe fratele său este un ucigaş.”[3] După cum s-a spus și în predica de pe munte: „Ați auzit că li s-a zis celor din vechime: «Să nu ucizi ; oricine ucide va da socoteală la judecată.» Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va da socoteală la judecată; oricine-i va zice fratelui său: «Prostule!» va da socoteală înaintea Sinedriului; iar oricine-i va zice: «Nebunule!» va sfârși în focul gheenei” (Matei 5:21-22).

Este bine să privim fiecare dintre aceste cuvinte ca să dobândim o înţelegere cât mai clar posibilă despre subtilitatea şi înşelătoria păcatului manifestat în faptele cărnii. Spun aceasta pentru că puţini sunt cei care îşi dau seama că urăsc anumite persoane chiar dacă nu le privesc efectiv cu „neplăcere sau aversiune puternică şi pasională” sau cu „extrem de rea-voinţă”. Însă, când păstrăm în minte principiul – prin interzicerea actului final al răului, legea lui Dumnezeu interzice chiar imaginaţia gândului care, dacă este urmată, poate duce la actul final – şi când ţinem minte că, după definiţia Domnului, a urî pe cineva sau a vorbi de rău o persoană înseamnă a călca porunca ce spune „Să nu ucizi!”, atunci este uşor de înţeles că se poate ca cineva să se complacă în ură, chiar dacă nu are acea directă şi extremă rea-voinţă şi aversiune faţă de prezenţa sau chiar gândul la persoana urâtă, manifestare care, doar aceasta este, în mod uzual, numită ură.

Dezacordurile [luptele] sugerează diferență, în mod special „diferenţă care produce dezacord sau controversă, dispută, prevenţie sau discordie. Cuvântul originar înseamnă „ceartă, luptă de argumente, ceartă de cuvinte, dispută, luptă”. De aceea, spiritul de luptă este dispoziţia de a fi diferit, de a inventa întrebări şi apoi a ţine cu tenacitate de vederile personale, de a accentua diferenţa în dispute şi discuţii contradictorii. Aceasta duce la rea-voinţă care, de fapt, este ură, iar, la rândul ei, este călcarea poruncii care spune: „Să nu ucizi!”

Nu degeaba discuţia în contradictoriu[4] este catalogată în Scriptură împreună cu invidia, uciderea, înşelăciunea şi răutatea. Ea este plasată între ucidere şi înșelăciune.[5] De aceea, oricine vrea să evite uciderea, trebuie să evite ura. Și oricine vrea să evite ura, trebuie să evite cearta de cuvinte. Și oricine vrea să evite cearta de cuvinte, trebuie să evite, cu sârguinţă, spiritul care inventează întrebări şi se complace în diferenţe care duc la controversă, dezbatere şi la urmările rele ale acestora. Acestea duc până la ură care, de fapt, este ucidere. Gândul acesta merită o atenţie specială în timpul studiului şi repetării lecţiilor de la școala de Sabat.

Emulația este descrisă ca fiind iubirea de superioritate, dorinţa sau ambiţia de a egala sau a-i întrece pe alţii, dorinţa şi, ca efect al ei, străduinţa de a egala sau a depăşi pe altul, sau pe alţii, în ce priveşte calitatea, realizările sau bunurile dobândite. Este expresia iubirii perfecte faţă de superioritatea sinelui şi incapacitatea de a suporta gândul că altcineva i-ar putea fi superior. Cuvântul originar este gelozie și în alte traduceri este redat în felul acesta. Iar declaraţia cuvântului lui Dumnezeu despre gelozie este că aceasta este „neînduplecată ca locuinţa morţilor”[6]. Sinonimul ei este „invidia”. Invidia este sentimentul de tulburare, de ofensă sau nemulţumire, excitat de contemplarea superiorităţii, proprietăţii sau succesului altuia, însoţit de un anumit grad de duşmănie sau ură de moarte şi, adesea sau de obicei, împreună cu o dorinţă sau un efort de a pune în încurcătură sau în situaţii stânjenitoare persoana invidiată. Mai întâi apare spiritul de competiţie şi ţinta să se ajungă la o stare de superioritate faţă de altul. Iar când aceasta nu poate fi atinsă, atunci invidia năvăleşte cu valurile ei. Dacă spiritul de competiţie îşi atinge ţinta, invidia este urmată imediat de exaltare, datorită înfrângerii duşmanului. Când spiritul de competiţie suferă înfrângere este urmat imediat de invidie care, fiind o „duşmănie născută din lăcomie”, aşteaptă în secret ocazia de a-şi da drumul la duşmănie și care, de fapt, este o ură neînduplecată.

Este uşor de văzut cum, în asociere cu dezacordurile, cu spiritul de competiţie şi cu invidia, trebuie să apară mâniile, neînțelegerile, dezbinările, ereziile şi în final uciderile, care sunt doar finalul oricăreia dintre faptele cărnii pomenite în lista mai sus enunțată, începând de la ură şi sfârşind cu uciderea.

Beţiile şi îmbuibările sunt pur şi simplu orice fel de necumpătare care, în esenţă, este idolatrie. Acestea atrag după ele o mulţime de rele care au fost descrise deja în lista faptelor îngrozitoare ale cărnii.

„[…] și cele asemănătoare acestora. Cu privire la ele vă spun mai dinainte, cum am mai spus: cei ce practică astfel de lucruri nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu.”

Note de subsol:

[1]. KJV (n.ed.).

[2]. În traducerea KJV (n.ed.).

[3]. 1 Ioan 3:15 (n.ed.).

[4]. În engleză „debate” (n.t.).

[5]. „Fiind umpluţi de toată nedreptatea, curvia, răutatea, lăcomia, răzbunarea; plini de invidie, ucidere, dezacord, înşelăciune, purtări rele, şoptitori” – Romani 1:29, KJV (n.ed.).

[6]. Cântarea cântărilor 8:6 (n.ed.).