GALATENI 6:4-10
„Dar fiecare să îşi încerce propria sa lucrare şi atunci va avea bucurie numai în el însuşi şi nu în altul.”
Cuvântul încerce are aici aceeași semnificație ca în cazul unui lucru încercat. Este testul pus asupra metalelor de către cel care analizează. Este bine cunoscut că un astfel de test este cel mai sever test ce poate fi folosit. Testul poate ajunge până la proba focului, şi încă în aşa măsură încât metalul să fie pus din nou şi din nou în foc. Şi aceasta până când metalul ajunge să fie aşa de curăţit prin foc încât, orice nu ţine de metal, să fie mistuit complet.
În ceea ce priveşte persoana care face încercarea, cuvântul înseamnă a scruta, a ţine sub observaţie, a privi cu atenţie, a urmări, a examina cu un anume scop.
La aceasta este chemat fiecare creştin în ceea ce priveşte lucrarea lui, în ceea ce priveşte lucrurile pe care le face şi pe care, doar din impuls, se crede capabil să le facă.
Aceeaşi idee este exprimată în 2 Corinteni 13:5 şi se aplică persoanei ca întreg şi nu doar „faptei lui”. „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă! Pe voi înșivă puneți-vă la încercare!”
Fiecare să-şi cerceteze fapta lui, şi pe el însuşi, în toate lucrurile, în lumina cuvântului lui Dumnezeu, luminaţi de Duhul lui Dumnezeu; în felul acesta ţinându-se pe el însuşi şi toate faptele sale în judecata lui Dumnezeu. Pentru toţi cei ce fac acest lucru este garantată făgăduinţa: „[…] atunci vor avea bucurie”[1]. Despre acelaşi lucru este scris în alt loc: „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi” (1 Corinteni 11:31).
Toate acestea arată că în creştinism, prin credinţa lui Hristos, Dumnezeu oferă oricărui om din lume ocazia de a fi în siguranţă atunci când trece prin judecată. Şi oricine va intra astfel în judecata lui Dumnezeu – oricine se va trece pe el însuşi prin cele mai severe teste pe care le-ar putea cere vreodată legea lui Dumnezeu – şi se judecă singur în lumina feţei lui Dumnezeu, în felul acesta vine la judecată şi nu va mai avea de ce să se teamă „când se ridică Dumnezeu” (Iov 31:14).
Toţi aceştia au făgăduinţa lui Dumnezeu că „se vor bucura” şi nu vor avea de ce să se teamă în marea zi a judecăţii. Motivul este acela că au trăit tot timpul în prezenţa judecăţii lui Dumnezeu. Rugăciunea lor necontenită este: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei” (Psalmii 139:23-24). Aceştia care fac aşa vor fi conduşi cu siguranţă pe calea veşniciei.
Un astfel de om „se va bucura în el, şi nu în altcineva”. Un gând paralel îl găsim în Proverbele 14:14: „[…] omul de bine se satură şi el de ce este în el.”
„Sentimentul arată că va găsi în el un izvor de bucurie curată. El nu va depinde de aplauzele altora pentru a fi fericit. Fericirea o va găsi în conştiinţa care îl aprobă, în dovada favorii lui Dumnezeu, în efortul sincer de a duce o viaţă curată şi sfântă. Izvorul bucuriei lui va veni dinăuntru şi nu va fi dependent de favorurile mulţimii capricioase şi de suflul aplauzelor populare, așa cum sunt oamenii ambiţioşi şi cei care au o părere mai înaltă despre ei înşişi decât s-ar cuveni să aibă.
Iată adevăratul secret al fericirii! Iar acesta constă în:
Omul care nu are resurse interioare, care nu are o conştiinţă împăcată, care se simte fericit când alţii îi zâmbesc şi se simte mizerabil când ei se încruntă, este un om care nu are o siguranţă în care să se poată bucura. Omul care are o conştiinţă curată, care se bucură de favoarea lui Dumnezeu şi de nădejdea cerului poartă în el un izvor de bucurie necurmată. Acestuia nu poate să-i fie luată bucuria. Îi poate fi luat portofelul, casa poate să-i fie jefuită, dar hoţul nu-i poate fura liniştea. El poartă cu sine o sursă de fericire care nu dă greş când este plecat şi care rămâne cu el când este acasă; o duce cu el în societate şi rămâne cu el în solitudine; este tovarăşul lui când este sănătos şi este înconjurat de prieteni, tot astfel cum este tovarăşul lui când prietenii îl părăsesc şi când ajunge să zacă pe patul morţii.”[2]
„Căci fiecare îşi va purta propria lui sarcină.”
Aceasta este concluzia clară a gândurilor din versetul precedent, iar gândul complet în ambele aspecte este exprimat în Proverbe 14:14: „Cel apostaziat în inimă va fi umplut cu propriile sale căi, şi un om bun va fi umplut din el însuşi.”[3] Şi iarăşi: „Eu, Domnul, cercetez inima şi cerc rărunchii [conştiinţa], ca să răsplătesc fiecăruia după purtarea lui, după rodul faptelor lui” (Ieremia 17:10).
Orice om este liber să aleagă. Fiecărui om Dumnezeu i-a spus: „Alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi.”[4] Dumnezeu a făcut proviziile cele mai abundente, după toată plinătatea Sa, ca să le ofere din belşug tuturor celor care aleg să slujească Domnului. Iar povara celui care alege aceasta este doar o povară a bucuriei şi a fericirii pentru totdeauna. Însă, cel care nu alege calea Domnului, ci propria lui cale, împotrivindu-se chemării Domnului, acela va trebui să-şi poarte povara. Este o povară pe care de bunăvoie a ales să o poarte, dar este o povară pe care nu o poate purta şi care nu va face altceva decât să-l distrugă.
„Cine primește învățătură din Cuvânt să facă parte din toate bunurile sale și celui ce-l învață!”
Expresia „a face parte” înseamnă „a avea lucruri în comun”, „a fi părtaşi sau parteneri egali în stăpânirea unor lucruri”. Este acelaşi cuvânt şi acelaşi înţeles cu cel redat în 1 Corinteni 10:16-17: „Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtășirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este ea împărtășirea cu trupul lui Hristos? Fiindcă este o pâine, noi, cei mulți, suntem un trup, căci toți luăm din aceeași pâine.” Tot la fel, cei ce primesc învăţătură din cuvânt, să socotească pe acela care îi învaţă ca partener egal cu ei înşişi, să socotească toate bunurile lor ca aparţinând şi acestuia şi „să facă parte din toate bunurile sale”.
După cum este scris în alt loc: „Dacă noi am semănat printre voi bunurile duhovnicești, ar fi oare prea mult dacă vom secera bunurile voastre materiale?” (1 Corinteni 9:11). Tot așa găsim scris şi în alt loc: „Acum mă duc la Ierusalim să duc ajutoare sfinților, căci cei din Macedonia și Ahaia au găsit că este bine să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinții care sunt în Ierusalim. Au găsit că este bine, dar sunt și datori față de ei, pentru că, dacă cei dintre neamuri au ajuns să aibă parte de bunurile lor duhovnicești, au și ei datoria de a le sluji cu cele pământești” (Romani 15:25-27).
Mai presus de toate, îndemnurile din următoarele patru versete sunt îndestulătoare şi suficient de puternice, fără să fie nevoie de a le explica pe larg sau de a le detalia:
„Nu vă amăgiţi, Dumnezeu nu se lasă batjocorit, fiindcă orice seamănă un om, aceea va secera. Pentru că cel ce seamănă pentru carnea sa, din carne va secera putrezire, dar cel ce seamănă pentru Duh, din Duh va secera viaţă veşnică. Să nu obosim în facerea binelui fiindcă, dacă nu vom cădea de oboseală, la timpul cuvenit vom secera. Aşadar, cât avem ocazie, să facem bine tuturor, dar mai ales celor din casa credinţei.”[5]
Note de subsol:
[1]. Galateni 6:4 – în traducerea KJV (n.ed.).
[2]. Albert Barnes, Notes, Explanatory and Practical on the Second Epistle to the Corinthians, Harper and Broders, New York, 1854, pp. 390-391 (n.ed.).
[3]. KJV (n.ed.).
[4]. Iosua 24:15 (n.ed.).
[5]. Galateni 6:7-10, KJV (n.ed.).