13. Credinciosul şi guvernarea civilă

13. Credinciosul şi guvernarea civilă

1Orice om să fie supus înaltelor autorități, căci nu există autoritate care să nu vină de la Dumnezeu. Și cele care sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. 2Astfel, cine se opune autorității se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu, și cei ce se împotrivesc își vor lua osânda. 3Conducătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei să nu-ți fie teamă de autoritate? Fă binele și vei avea laudă de la ea! 4Căci ea este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia! Căci ea este slujitorul lui Dumnezeu, care pedepsește cu mânie pe cel ce face răul. 5De aceea trebuie să fiți supuși: însă nu doar din pricina acestei mânii, ci și din conștiință. 6De aceea plătiți și dările! Căci conducătorii sunt slujbași ai lui Dumnezeu, stăruind necurmat tocmai în aceasta. 7Dați tuturor cele datorate: dările, cui se cuvin dările; vama, cui datorați vama; teama, cui datorați teama; cinstea, cui datorați cinstea. Dragostea este împlinirea Legii. 8Să nu datorați nimănui nimic, decât să vă iubiți unii pe alții, căci cine iubește pe celălalt a împlinit Legea. 9Căci poruncile: Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, (să nu dai mărturie mincinoasă), să nu poftești și orice altă poruncă se cuprind în cuvântul acesta: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. 10Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea este deci împlinirea Legii. 11Și aceasta fiindcă știți ce vremuri sunt: este deja ceasul să vă treziți din somn, căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. 12Noaptea e pe sfârșite, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm deci de faptele întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii. 13Să umblăm cum se cuvine, ca în timpul zilei, nu în chefuri și în beții; nu în desfrâu și în dezmăț; nu în certuri și în invidie. 14Dimpotrivă, îmbrăcați-vă în Domnul Isus Hristos și nu vă îngrijiți de firea pământească pentru a-i îndeplini poftele!

Ajungem acum la cel de-al doilea capitol din Romani care este dedicat în întregime îndemnurilor. Acest capitol conține subiecte de cea mai mare importanță, fiind totodată, probabil,  considerat cel mai puțin studiat capitol din carte.

Cui i se adresează?

Studiind acest capitol este necesar să ne amintim că Epistola este adresată ucenicilor declarați ai Domnului. „Tu însă, care te numești iudeu, te bizui pe Lege, te lauzi cu Dumnezeu, cunoști voia Lui și știi să faci deosebire între lucruri, pentru că ești învățat de Lege” etc. (Romani 2:17-18). Şi din nou: „Nu știți, fraților – vorbesc unor oameni care cunosc Legea” etc. (Romani 7:1). Ultima parte a capitolului dovedeşte acelaşi lucru.

Prin urmare, este o greşeală să presupunem că acest capitol a fost destinat să prezinte îndatoririle conducătorilor lumii acesteia, să fie un tratat de administrație publică sau al relației dintre stat şi biserică. Deoarece se adresează creştinilor declarați, este evident că scopul propus este pur şi simplu de a le arăta acestora cum se cuvine să se comporte față de autoritățile care-i guvernează.

Toată puterea de la Dumnezeu

„Dumnezeu a vorbit o dată; de două ori am auzit aceasta: că puterea aparține lui Dumnezeu.” (Psalmii 62:11, Fidela). „Căci nu există autoritate care să nu vină de la Dumnezeu.” Această afirmație este întru totul adevărată, fără nici o excepție. Imperiul Roman, chiar şi pe vremea infamului şi inumanului Nero, era tot atât de mult de la Dumnezeu pe cât a fost stăpânirea iudaică în vremea lui David. Când Pilat i-a spus lui Hristos că avea putere să-l răstignească sau să-l elibereze, Hristos a replicat: „N-ai avea nicio autoritate asupra Mea dacă nu ți-ar fi dată de sus.” (Ioan 19:11)[1]. Însă acest lucru nu demonstrează că acțiunile acelei puteri au fost corecte sau că Dumnezeu le-a aprobat.

Aceasta se va vedea şi mai clar dacă ne referim la indivizi. Toată puterea omenească vine de la Dumnezeu. Este la fel de adevărat pentru păgâni ca şi pentru creştini că „în El trăim, ne mișcăm și existăm”, căci „din neamul Lui suntem și noi”. (Fapte 17:28). Este la fel de valabil pentru fiecare individ ca şi pentru guverne, că ei sunt rânduiți sau numiți de Dumnezeu. El are un plan pentru viața fiecărui om.

Însă aceasta nu-L face pe Dumnezeu răspunzător de toate acțiunile lor, căci ei sunt liberi să facă după cum vor şi, răzvrătindu-se împotriva planului lui Dumnezeu pervertesc darurile Sale. Puterea cu care batjocoritorul Îl blestemă pe Dumnezeu este la fel de mult de la Dumnezeu ca şi puterea cu care creştinul Îi slujeşte. Cu toate acestea nimeni nu poate crede că Dumnezeu este de acord cu blasfemia. Tot aşa şi noi nu trebuie să credem că El aprobă toate acțiunile guvernelor, pur şi simplu pentru că stăpânirile care există sunt rânduite de El.

„Rânduite”

Nimeni să nu creadă că acest cuvânt implică neapărat ideea de atribuire a unei puteri spirituale. Nu înseamnă nimic mai mult decât a fi numit sau autorizat, după cum se vede din nota marginală[2]. Cuvântul în greacă din care este tradus se găseşte în Fapte 28:23, unde citim că iudeii din Roma i-au „hotărât” lui Pavel o zi ca să le vorbească despre evanghelie. La fel de bine se putea spune că ei i-au „rânduit” o zi.

Dumnezeu mai presus de toți

Înaltele stăpâniri nu sunt mai presus de Cel Prea Înalt. „A Lui este înțelepciunea şi puterea. El schimbă vremurile şi împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împărați.” (Daniel 2:20-21). El l-a pus pe Nebucadnețar, regele Babilonului, peste toate împărățiile pământului. (Ieremia 27:5-8; Daniel 2:37-38). Însă când Nebucadnețar şi-a atribuit cu aroganță puterea divină, el a fost alungat între animalele sălbatice, pentru ca astfel să poată înțelege „că Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăția oamenilor şi că o dă cui vrea”. (Daniel 4:32).

Împotrivirea față de Dumnezeu

Deoarece nu există nicio putere decât cea a lui Dumnezeu, „cine se opune autorității se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu, și cei ce se împotrivesc își vor lua osânda”. Aceasta constituie o avertizare împotriva rebeliunii şi insurecției. Dumnezeu este cel care răstoarnă sau pune regi. De aceea, oricine se încumetă să răstoarne un rege îşi asumă prerogativele lui Dumnezeu. Este ca şi cum el ar şti mai bine decât Dumnezeu când trebuie schimbat guvernul. Cu excepția cazului când cei care se ridică împotriva unei autorități pământeşti pot să arate că au avut o descoperire directă din cer care i-a chemat să facă acea lucrare, ei se împotrivesc lui Dumnezeu, încercând să răstoarne ordinea stabilită de El. Aceştia se aşază înaintea lui Dumnezeu.

A te împotrivi sau a răsturna

A te împotrivi autorității civile este ca şi cum ai încerca s-o răstorni. Cel care se împotriveşte unei stăpâniri prin forță ar răsturna-o dacă confruntarea ar continua şi ar avea puterea. Ucenicilor lui Hristos le este strict interzis să facă aşa ceva.

Exemplul lui Hristos

Hristos a suferit şi „a pătimit pentru voi și v-a lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui. El n-a făcut păcat și în gura Lui nu s-a găsit vicleșug. Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; când a pătimit, n-a rostit amenințări, ci S-a supus dreptului Judecător”. (1 Petru 2:21-23). Este bine să reținem că Hristos a fost condamnat sub acuzație politică şi din motive politice, cu toate acestea El nu s-a împotrivit, deşi a arătat că avea puterea s-o facă. (Vezi Ioan 18:5-11 și Matei 26:31-53). S-ar putea spune că Hristos ştia că îi sosise ceasul. Adevărat, dar în situațiile anterioare El nu s-a împotrivit. În permanență El s-a încredințat în mâinile Tatălui. Acesta constituie un exemplu pentru ucenicii Săi. Dacă se supun încredințându-se în mâinile lui Dumnezeu, ei nu pot suferi nicio insultă sau nedreptate pe care Dumnezeu să n-o fi rânduit sau îngăduit; ei nu pot suferi nicio vătămare mai înainte ca să le fi sosit ceasul. Este mai uşor să mărturiseşti credință în Hristos decât să dai dovadă de credință adevărată urmând exemplul Său.

Un alt exemplu izbitor

Saul fusese uns ca rege al lui Israel la porunca lui Dumnezeu, dar după aceea a fost respins din pricina acțiunilor sale nesăbuite. Apoi David a fost uns rege în locul lui. Saul era gelos din cauza promovării lui David şi căuta să-i ia viața. David nu s-a împotrivit, ci a fugit. Nu o dată Saul s-a găsit în puterea lui David, însă David nu a ridicat mâna împotriva lui. Dacă ar exista vreo scuză pentru împotrivirea față de un conducător, atunci David a avut-o.

În primul rând, dacă ar fi procedat astfel, nu ar fi fost decât legitimă apărare şi, în al doilea rând, el tocmai fusese uns rege în locul lui Saul. Cu toate acestea, chiar şi atunci când a fost rugat să consimtă ca altul să-l omoare pe Saul, David a spus: „Nu-l omorî! Căci cine ar putea pune mâna pe unsul Domnului şi să rămână nepedepsit? (…) Viu este Domnul, că numai Domnul îl poate lovi: fie că-i va veni ziua să moară, fie că se va coborî într-un câmp de bătaie şi va pieri. Să mă ferească Domnul, să pun mâna pe unsul Domnului!” (1 Samuel 26:9-11). Şi cu toate acestea, Saul era un om rău, care renunțase la supunerea față de Dumnezeu şi care nu era capabil să conducă.

Supus lui Dumnezeu

Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă să fim supuşi stăpânirilor care există, însă niciodată nu încurajează neascultarea față de Dumnezeu. Dumnezeu nu a rânduit să fie mai presus de El nicio stăpânire. Ar fi culmea prostiei să folosim acest capitol pentru a argumenta că este de datoria creştinului să asculte de legile omeneşti atunci când acestea sunt în conflict cu legea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu scuză păcatul; şi cu atât mai puțin nu ne porunceşte să păcătuim. Noi nu trebuie să fim supuşi stăpânirilor existente în loc de a fi supuşi lui Dumnezeu, ci pentru că suntem supuşi lui Dumnezeu. „Și orice faceți, prin cuvânt sau faptă, să faceți totul în Numele Domnului Isus.” (Coloseni 3:17).

Supunere şi ascultare

În mod obişnuit supunerea implică ascultare. Când citim că Isus era supus părinților Săi, suntem convinşi că El asculta de ei. Aşa că atunci când suntem îndemnați să fim supuşi stăpânirilor care există, concluzia firească este că noi trebuie să ascultăm de legi. Dar nu trebuie să uităm niciodată că Dumnezeu este mai presus de toți, că atât individul, cât şi conducerea țărilor îşi au originea în El şi că El are dreptul la întreaga slujire a fiecărui suflet. Noi trebuie să ascultăm de Dumnezeu tot timpul şi, de asemenea, să fim supuşi stăpânirilor omeneşti, însă întotdeauna astfel încât aceasta să nu însemne neascultare față de Dumnezeu.

Nu poți sluji doi stăpâni

„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. (…) Nu puteți sluji lui Dumnezeu şi avuției[3].” (Matei 6:24). Motivul este că Dumnezeu şi mamona sunt în opoziție prin cerințele lor. Însă oricine ştie că de multe ori au existat legi care erau în conflict cu poruncile lui Dumnezeu. Odată, exista în America, pe timpul sclaviei, o lege care cerea fiecărui om să facă tot ce-i sta în putere ca să înapoieze sclavii fugari stăpânilor lor. Dar cuvântul lui Dumnezeu spune: „Să nu dați înapoi stăpânului său pe un rob care va fugi la tine după ce l-a părăsit.” (Deuteronomul 23:15). În acel caz era imposibil să asculți de legea pământului fără a încălca cuvântul lui Dumnezeu, iar ascultarea de Dumnezeu făcea imperios necesară neascultarea de legea omenească. Oamenii trebuiau să aleagă de cine să asculte.

Creştinul nu poate ezita niciun moment în alegerea sa. Legea care este în contradicție cu legea lui Dumnezeu este egală cu nimic. „Nici înțelepciunea, nici priceperea, nici sfatul n-ajută împotriva Domnului.” (Proverbe 21:30).

„Oricărei autorități omeneşti”

Cititorul ar putea menționa versetul 1 Petru 2:13 ca fiind în contradicție cu aceasta. În acest loc se spune: „Fiți supuşi oricărei autorități omeneşti, pentru Domnul.” Alții ar putea spune că trebuie să ne supunem oricărei stăpâniri cu excepția cazului când aceasta se opune legii lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu se face referire la nicio excepție şi nici nu este nevoie să se facă vreuna. Textul nu învață nici ascultarea de legile omeneşti care sunt în contradicție cu legea lui Dumnezeu.

Problema se datorează semnificației greşite a cuvântului „autorități”. Se presupune că acest cuvânt ar însemna „lege”, însă o citire atentă va convinge pe oricine că această presupunere este greşită. Să citim cu atenție versetele treisprezece şi paisprezece din 1 Petru 2: „Fiți supuşi oricărei autorități[4] omeneşti, pentru Domnul.” Care sunt aceste autorități sau creații față de care trebuie să ne supunem? Fără nicio deosebire – față de toate: „împăratului, ca înalt stăpânitor, (…) dregătorilor, ca unii care sunt trimiși de el.” Este evident că textul nu spune nimic despre legi, ci numai despre conducători. Îndemnul este absolut identic cu cel care se găseşte în capitolul treisprezece din Romani.

Supus, deşi neascultător

Cititorul să studieze mai departe în capitolul din care am citat ultima oară şi va vedea că supunerea la care suntem îndemnați nu implică ascultare față de legile rele. Suntem îndemnați: „Dați cinste tuturor oamenilor; iubiți-i pe frați; temeți-vă de Dumnezeu; dați cinste împăratului!” Trebuie să ne supunem autorității de drept, indiferent dacă cel care exercită această autoritate este bun şi blând sau invers. După care vin cuvintele: „Fiindcă este un har dacă cineva, pentru conștiința lui față de Dumnezeu, suferă întristare și pătimește pe nedrept.” (1 Petru 2:17, 19).

Însă un om nu poate pentru cugetul lui față de Dumnezeu să sufere întristare, şi să sufere pe nedrept, decât dacă cugetul lui față de Dumnezeu l-a constrâns să nu asculte de o anumită poruncă care-i era impusă. Această propoziție, care urmează imediat după îndemnul de a ne supune, arată în mod clar că neascultarea este considerată probabilă atunci când cei care reprezintă autoritatea sunt „refractari”. Ideea este subliniată de referirea care se face la Hristos, care a suferit pe nedrept şi cu toate acestea nu s-a împotrivit deloc. „Când a fost chinuit şi asuprit n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.” (Isaia 53:7).

El a fost condamnat pentru credincioşia Sa față de adevăr, nevrând să facă nici cel mai mic compromis, cu toate acestea fiind supus autorității conducătorilor. Apostolul spune că, prin aceasta, El ne-a lăsat un exemplu pentru a călca pe urmele Sale.

Creştinii şi autoritatea civilă

„Dar cetățenia noastră este în ceruri, de unde Îl și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos.” (Filipeni 3:20). Cei care prin Hristos au acces într-un singur Duh la Tatăl „nu mai (sunt) străini sau oaspeți, ci (sunt) cetățeni împreună cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu”. (Efeseni 2:19). Fiecare să se ocupe de problemele țării sale şi nu de ale alteia. Ar fi culmea impertinenței ca un american să vină în Anglia şi să se încumete să dea lecții Parlamentului cu privire la modul în care trebuie condusă țara, sau ca un englez să se ducă în America şi să se facă cunoscut prin sfaturile pe care le dă autorităților. Dar dacă ar începe să se amestece în treburile interne sau ar candida pentru vreo funcție publică, fără întârziere li s-ar arăta că nu este treaba lor. Să se naturalizeze mai întâi, după care pot vorbi şi acționa cât vor, dar atunci trebuie să păstreze tăcerea dacă se întorc în țara față de care erau supuşi odată. Nimeni nu poate fi activ în conducerea a două guverne în acelaşi timp.

Acest lucru este valabil atât pentru guvernul ceresc în raport cu guvernele pământeşti, cât şi pentru diferitele țări de pe pământ. Cel care este cetățean al țării cereşti nu are de ce să se amestece în treburile guvernelor pământeşti. El trebuie să lase aceste treburi în seama celor care consideră că acest pământ este căminul lor. Atunci când conducătorii pământeşti vor să reglementeze treburile împărăției lui Dumnezeu, ei se fac vinovați, în cel mai bun caz, de o gravă încumetare. Dar dacă ei nu au dreptul să conducă treburile împărăției cerului, cu atât mai puțin cetățenii cerului pot să se amestece în treburile împărățiilor pământeşti.

A face din pământ cer

Mulți creştini şi slujitori ai evangheliei încearcă să-şi justifice amestecul lor în politică spunând că este de datoria lor să facă din acest pământ împărăția cerului. Într-o recentă campanie am avut ocazia să auzim multe despre „regenerarea Londrei” şi „intenția de a face din Londra oraşul lui Dumnezeu”. Acest limbaj denotă o gravă neînțelegere a ceea ce este evanghelia. „Ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede.” (Romani 1:16).

Regenerarea este realizată numai de Duhul Sfânt care lucrează asupra inimilor, iar această lucrare nu poate fi controlată de om. Împărățiile lumii acesteia vor deveni împărățiile lui Hristos, însă numai „râvna Domnului oştirilor” o va face. (Apocalipsa 11:15; Isaia 9:7). Va fi un nou pământ în care numai neprihănirea va trăi, dar va fi numai după venirea zilei Domnului, când corpurile cereşti se vor topi şi oamenii nelegiuiți vor fi arşi. (2 Petru 3:10-13). Aceasta nu se va realiza prin acțiune politică, chiar dacă slujitorii evangheliei ar fi politicienii. Slujitorul evangheliei nu are decât o însărcinare – anume: „Predică cuvântul!” În niciun alt fel nu pot fi oamenii făcuți mai buni. Prin urmare, slujitorul evangheliei care îşi îndreaptă atenția spre politică îşi reneagă chemarea.

Păstrând pacea

Trebuie să fim supuşi guvernelor lumii acesteia pentru a asculta de glasul conştiinței. Și tot din această cauză noi trebuie să plătim taxele şi să ne conformăm oricărei datorii de această natură care ne este impusă. S-ar putea ca taxele să fie mari, ba chiar nedrepte, însă aceasta nu ne dă dreptul să ne răzvrătim. Apostolul Iacov se adresează oamenilor bogați care asupresc pe cei săraci, mesajul aplicându-se în aceeaşi măsură în situația când aceştia se află în funcții publice ca în viața privată. El spune: „Ați trăit pe pământ în plăceri și în desfătări; v-ați săturat inimile în ziua măcelului; l-ați osândit, l-ați omorât pe cel drept, care nu vi se împotrivea!” (Iacov 5:5-6).

Rețineți că neprihăniții nu se împotrivesc. De ce nu? Datorită poruncii: „Dacă este cu putință, atât cât ține de voi, trăiți în pace cu toți oamenii! Nu vă răzbunați singuri, preaiubiților, ci lăsați aceasta în seama mâniei lui Dumnezeu, căci este scris: A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul.” (Romani 12:18-19). Ca supuşi ai Împăratului păcii şi cetățeni ai împărăției Sale ei trebuie să trăiască în pace cu toți oamenii. De aceea ei nu pot lupta nici chiar atunci când sunt în legitimă apărare. În aceasta, Hristos, Prințul păcii, este exemplul lor.

Pentru cine sunt de temut

Numai cei care fac fapte rele se tem de conducători. Cei care fac binele nu au nicio teamă. Aceasta nu pentru că toți conducătorii sunt buni, căci noi ştim că mulți nu sunt. „Vastul Imperiu Roman a cucerit lumea”, iar cel care îl conducea pe vremea când Pavel a scris romanilor era cel mai ticălos şi crud dintre monştrii care l-au condus vreodată. Nero omora oamenii doar pentru plăcerea de a-i omorî. El putea foarte bine să inspire teamă oamenilor, cu toate acestea creştinii puteau fi liniştiți, căci ei se încredeau în Dumnezeu. „Iată, Dumnezeu este izbăvirea mea, voi fi plin de încredere şi nu mă voi teme de nimic.” (Isaia 12:2).

Întreaga datorie a omului

„Să nu datorați nimănui nimic, decât să vă iubiți unii pe alții, căci cine iubește pe celălalt a împlinit Legea.” „Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.” „Dragostea este din Dumnezeu. Și oricine iubește este născut din Dumnezeu și Îl cunoaște pe Dumnezeu.” (1 Ioan 4:7). „Căci dragostea lui Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui.” (1 Ioan 5:3). Temerea de Dumnezeu şi păzirea poruncilor Sale constituie întreaga datorie a omului. (Eclesiastul 12:13).

Aşadar, deoarece acela care-şi iubeşte aproapele din inimă Îl iubeşte şi pe Dumnezeu, iar dragostea se manifestă prin păzirea poruncilor, este evident că apostolul, prin acest îndemn, a prezentat întreaga datorie a omului. Cel care ține seama de acest îndemn nu va face niciodată nimic pentru care guvernele omeneşti să-l poată condamna pe drept, chiar dacă el nu cunoaşte legile țărilor respective. Cel care împlineşte legea dragostei nu va fi niciodată în conflict cu stăpânirile existente. Dacă acestea îl asupresc, ele nu luptă împotriva lui, ci împotriva Împăratului căruia el îi slujeşte.

Pentru creştini, nu pentru stăpâniri

Unii oameni sunt de părere că versetele 8-10 definesc limitele autorității civile şi arată că omul poate elabora legi referitoare la „cea de-a doua tablă a Legii”, însă în ceea ce priveşte oricare altă porțiune din legea lui Dumnezeu nu-i este permis. Două aspecte, dacă le avem în vedere, vor demonstra falsitatea acestei concepții: 1) Epistola nu este adresată conducătorilor, ci creştinilor, ca un ghid pentru modul în care ei trebuie să se comporte. Dacă în acest pasaj ar fi prezentate îndatoririle conducătorilor, atunci acestora, şi nu fraților, le-ar fi adresate îndemnurile. 2) „Legea este duhovnicească” şi de aceea nimic ce ține de aceasta nu intră în sfera legislației omeneşti. Să luăm, de exemplu, porunca: „Să nu pofteşti”; nicio putere omenească n-ar putea-o aplica sau să afirme că a fost încălcată. Dar această poruncă nu este mai spirituală decât celelalte nouă. Mesajul se adresează fraților şi esența sa este aceasta: Trăind în dragoste nu veți face rău nimănui şi nu va trebui să vă temeți de nici un conducător.

Sfârşitul se apropie

Restul capitolului este consacrat unor îndemnuri care nu au nevoie de explicații. Puterea deosebită a acestora se datorează faptului că „sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape”. De aceea noi trebuie să fim „înțelepți şi (să) veghem în vederea rugăciunii”. Deşi trăiesc în noapte, când întunericul acoperă pământul (Isaia 60:2), creştinii sunt fii ai luminii şi ai zilei, dezbrăcați de toate faptele întunericului.

Îmbrăcat cu Hristos

Cei care se îmbracă în Domnul Isus Hristos, nu vor fi văzuți ei înşişi. Numai Hristos se va vedea. A purta de grijă poftelor cărnii nu este deloc necesar, din moment ce carnea caută întotdeauna să-şi împlinească poftele. Creştinul trebuie, mai degrabă, să fie atent ca aceasta să nu-şi manifeste propria putere şi să preia controlul. Numai în Hristos carnea poate fi supusă. Cel care este răstignit împreună cu Hristos poate spune: „Trăiesc, dar nu eu, ci Cristos trăiește în mine; și viața pe care o trăiesc acum în carne, o trăiesc prin credința Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pe sine însuși pentru mine.” (Galateni 2:20, Fidela). Şi în acest caz el se va comporta față de conducători şi de persoane particulare exact aşa cum s-a comportat Hristos, căci după „cum este El aşa suntem şi noi în lumea aceasta”.

Note de subsol

[1] „Isus a răspuns: Nu ai avea nicio pute­re asupra mea dacă nu ți-ar fi fost dată de sus; din această cauză cel care m-a predat ție are mai mare păcat.” – Ioan 19:11

[2] În Biblia folosită de autor (n.ed.).

[3] Mamona – cuvânt de origine aramaică, o personificare sau zeificare a bogăției sau avariției (n.ed.).

[4] Creație în greacă.