Am terminat de studiat acea porțiune care ar putea fi numită partea argumentativă a epistolei către Romani. Următoarele cinci capitole sunt consacrate îndemnurilor față de biserică. Cele din capitolul pe care-l avem în față sunt foarte simple, dar vor fi mult mai bine înțelese dacă sunt citite împreună cu versetele dinainte. De aceea, prefațăm capitolul doisprezece cu ultimele patru versete ale capitolului unsprezece:

³³O, adâncul bogăției, înțelepciunii și cunoașterii lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecățile Sale și cât de neînțelese sunt căile Sale! ³⁴Căci cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfătuitorul Său? ³⁵Cine I-a dat ceva întâi, ca să primească înapoi de la El? ³⁶Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin!

¹Vă îndemn deci, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă aduceți trupurile ca jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi închinarea voastră duhovnicească. ²Și să nu vă luați după chipul veacului acestuia, ci să vă transformați prin înnoirea minții, ca să puteți deosebi care este voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită. ³Prin harul care mi-a fost dat, îi spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine gânduri mai înalte decât se cuvine, ci să aibă gânduri cumpătate, după măsura de credință pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia. ⁴Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare și mădularele n-au toate aceeași funcție, ⁵tot astfel noi, deși suntem mulți, suntem un trup în Hristos, dar fiecare în parte suntem mădulare unii altora. ⁶Fiindcă avem diferite daruri, după harul care ne-a fost dat, fiecare să le întrebuințăm astfel: dacă este darul profeției, după măsura credinței; ⁷dacă este slujirea, în slujire; cine este învățător, în învățătură; ⁸cine îmbărbătează, în îmbărbătare; cine dăruiește, să dea în chip dezinteresat; cine cârmuiește, să arate sârguință; cine face milostenie, s-o facă bucuros. ⁹Dragostea să fie neprefăcută. Urâți răul și alipiți-vă de bine! ¹⁰Iubiți-vă unii pe alții cu dragoste frățească! Dați-vă întâietate unii altora în ce privește cinstea! ¹¹În sârguință, nu fiți leneși, ci plini de râvnă cu duhul! Slujiți-I Domnului! ¹²Bucurați-vă în nădejde! Fiți răbdători în necaz! Stăruiți în rugăciune! ¹³Fiți părtași la nevoile sfinților! Fiți primitori de oaspeți! ¹⁴Binecuvântați pe cei ce vă prigonesc, binecuvântați și nu blestemați! ¹⁵Bucurați-vă cu cei ce se bucură; plângeți cu cei ce plâng! ¹⁶Aveți aceleași gânduri unii față de alții! Să nu aveți gânduri de mărire, ci luați parte la cele smerite! Nu vă socotiți singuri înțelepți! ¹⁷Nu întoarceți nimănui rău pentru rău! Fiți preocupați de ceea ce este bine înaintea tuturor oamenilor! ¹⁸Dacă este cu putință, atât cât ține de voi, trăiți în pace cu toți oamenii! ¹⁹Nu vă răzbunați singuri, preaiubiților, ci lăsați aceasta în seama mâniei lui Dumnezeu, căci este scris: A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul. ²⁰Dimpotrivă, dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci, dacă vei face astfel, vei îngrămădi cărbuni aprinși pe capul lui. ²¹Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine!

O concluzie logică

Versetele cu care se încheie capitolul unsprezece prezintă infinita, nepătrunsa putere şi înțelepciune a lui Dumnezeu. Nimeni nu poate adăuga nimic la El. Nimeni nu-L poate pune sub obligație pe Dumnezeu. Nimeni nu-I poate da nimic pentru care să primească ceva în schimb. „Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile.” (Romani 11:36). „El le dă tuturor viață, suflare și toate lucrurile (…) În El trăim, ne mișcăm și existăm.” (Fapte 17:25, 28).

Astfel stând lucrurile, este absolut rezonabil ca toți să-şi supună Lui trupurile, pentru a le stăpâni. Doar El are înțelepciunea şi puterea de a face lucrul acesta aşa cum trebuie. Cuvântul „rezonabil” înseamnă, literal, „logic”. Consecința logică a recunoaşterii puterii, înțelepciunii şi dragostei lui Dumnezeu este supunerea față de El. Cel care nu se supune lui Dumnezeu Îi neagă practic existența.

Îndemnând şi mângâind

Este interesant de ştiut că, în greacă, cuvântul tradus prin „îndemn” are aceeaşi rădăcină ca şi „Mângâietorul”, care se referă la Duhul Sfânt. Este cuvântul folosit în Matei 5:4: „Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați!” El apare şi în 1 Tesaloniceni 4:18: „Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte.”

În următorul pasaj cuvântul apare de mai multe ori, după cum se vede: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu, să-i putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz! Căci, după cum avem parte din belșug de suferințele lui Hristos, tot așa, prin Hristos, avem parte din belșug și de mângâiere.” (2 Corinteni 1:3-5). Faptul că în greacă cuvântul „a ruga” sau „a îndemna” este identic cu „a mângâia” poate da o nouă forță îndemnurilor Duhului lui Dumnezeu.

Suntem mângâiați de gândul că Dumnezeu este atotputernic. Prin urmare ne mângâie toate îndemnurile şi poruncile Sale deoarece El nu aşteaptă ca noi să acționăm în propria noastră putere, ci în a Lui. Când rosteşte o poruncă, aceasta nu este decât o declarație a ceea ce El va face în, şi pentru noi dacă ne supunem puterii Sale. Când mustră, El pur şi simplu ne descoperă lipsa pe care o poate suplini din abundență. Duhul dovedește păcatul, însă întotdeauna El este Mângâietorul.

Putere şi îndurare

„Odată a vorbit Dumnezeu, de două ori am auzit că puterea este a lui Dumnezeu. A Ta, Doamne, este şi bunătatea, căci Tu răsplăteşti fiecăruia după faptele lui.” (Psalmii 62:11-12)[1]. „Dumnezeu este dragoste.” Prin urmare, puterea Sa este dragoste, aşa că atunci când apostolul menționează puterea şi înțelepciunea lui Dumnezeu ca motiv de a ne supune Lui, el ne îndeamnă prin îndurarea lui Dumnezeu. Nu uitați niciodată că întreaga manifestare a puterii lui Dumnezeu nu este decât manifestarea dragostei Sale, iar dragostea aceasta este puterea prin care El lucrează. Isus Hristos, în care este descoperită dragostea lui Dumnezeu (1 Ioan 4:10), „este puterea şi înțelepciunea lui Dumnezeu”. (1 Corinteni 1:24).

Adevăratul nonconformism

În Anglia, oamenii religioşi au fost adesea împărțiți în două categorii – oameni ai bisericii şi nonconformişti. Însă, orice adevărat creştin este un nonconformist, dar nu în sensul în care este folosit de obicei cuvântul. „Și nu vă conformați acestei lumi; ci fiți transformați prin înnoirea minții voastre.” (Fidela)[2]. Atunci când cei care se numesc noncomformişti adoptă metode lumeşti şi se implică în planuri omeneşti, ei abdică de la acest titlu. „Prietenia cu lumea este vrăjmășie cu Dumnezeu.” (Iacov 4:4).

Ce părere să ai despre tine

Îndemnul adresat fiecărui om este de a nu avea despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine. Cât de înaltă ar trebui să fie părerea cuiva despre sine? „Aruncă groaza în ei, Doamne, ca să ştie popoarele că nu sunt decât oameni!” (Psalmii 9:20). „Nu vă încredeți în cei mari, în fiii oamenilor, în care nu este ajutor.” (Psalmii 146:3). „Nu vă încredeți dar în om, în ale cărui nări nu este decât suflare: căci ce preț are el?” (Isaia 2:22).  „Orice om este doar o suflare, oricât de bine s-ar ținea.” (Psalmii 39:5). „Căci înțelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu, după cum este scris: El îi prinde pe cei înțelepți în viclenia lor. Și iarăși: Domnul cunoaște gândurile celor înțelepți. Știe că sunt deșarte.” (1 Cor. 3:19-20). „Ce este viața voastră! Sunteți un fum care se arată puțin și apoi piere.” (Iacov 4:14). „Toți am ajuns ca nişte necurați, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toți suntem ofiliți ca o frunză şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul.” (Isaia 64:6). „În smerenie, să-i priviți pe alții mai presus de voi înșivă.” (Filipeni 2:3)[3].

Credința şi smerenia

Mândria este duşmanul credinței. Cele două nu pot trăi împreună. Omul poate gândi cumpătat şi cu smerenie numai ca rezultat al credinței pe care o dă Dumnezeu. „Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credința lui.” (Habacuc 2:4)[4]. Cel care se încrede în propria sa putere şi înțelepciune nu vrea să depindă de altul. Încrederea în înțelepciunea şi puterea lui Dumnezeu apare numai atunci când ne recunoaştem şi acceptăm propria slăbiciune şi ignoranță.

Credința, un dar de la Dumnezeu

Credința pe care o dă Dumnezeu omului este prezentată în Apocalipsa 14:12: „Aici este răbdarea sfinților; aici sunt cei ce țin poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.” (Fidela). Dumnezeu nu dă credință doar sfinților, după cum El nu le dă poruncile numai lor; însă sfinții păzesc credința, iar alții nu. Credința pe care o păzesc este credința lui Isus, prin urmare oamenilor le este dată credința lui Isus.

Credința, dată fiecărui om

Toți oamenii sunt îndemnați să gândească cumpătat deoarece Dumnezeu a dat fiecărui om măsura credinței. Mulți oameni cred că ei sunt astfel făcuți încât le este imposibil să creadă. Aceasta reprezintă o eroare gravă. Credința este la fel de uşoară, şi de naturală, ca respiratul. Este moştenirea comună a tuturor oamenilor, acel punct în care oamenii sunt egali. Este la fel de uşor pentru copilul necredinciosului să creadă, ca pentru copilul celui sfânt. Numai atunci când oamenii ridică în jurul lor un zid de mândrie (Psalmii 73:6), li se pare că a crede este dificil. Şi chiar în această situație ei cred, căci atunci când oamenii nu-L cred pe Dumnezeu, ei îl cred pe Satana, când nu cred adevărul, ei înghit cu lăcomie cele mai evidente falsități.

Care este măsura?

Am văzut că fiecărui om îi este dată credința. Aceasta se poate vedea şi din faptul că mântuirea este oferită fiecărui om şi pusă la îndemâna sa, mântuirea fiind doar prin credință. Dacă Dumnezeu nu ar fi dat credință fiecărui om, El nu ar fi putut pune mântuirea la îndemâna tuturor.

Întrebarea este: În ce măsură a dat Dumnezeu credință fiecărui om? Răspunsul la întrebare se găseşte în adevărul deja descoperit, care arată că această credință este credința lui Isus. Credința lui Isus este dată în darul lui Isus însuşi, iar Hristos este dat în toată plinătatea Sa fiecărui om. El a gustat moartea pentru fiecare om. (Evrei 2:9). „Dar fiecăruia dintre noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos.” (Efeseni 4:7). Hristos nu este împărțit; prin urmare fiecărui om îi este dat Hristos în întregime şi întreaga Sa credință. Nu există decât o singură măsură.

Trupul şi mădularele sale

„Este un singur trup” (Efeseni 4:4), acesta fiind biserica al cărui cap este Hristos. (Efeseni 1:22, 23; Coloseni 1:18). „Suntem mădulare ale trupului Lui, (carne din carnea Lui și os din oasele Lui).” (Efeseni 5:30)[5]. Trupul are multe mădulare, „tot astfel noi, deși suntem mulți, suntem un trup în Hristos, dar fiecare în parte suntem mădulare unii altora”.

După cum este corpul omenesc, tot aşa este şi în trupul lui Hristos, „mădularele n-au toate aceeaşi slujbă”; cu toate acestea ei sunt atât de uniți şi atât de dependenți unii de alții încât nici unul nu se poate lăuda față de alții. „Și ochiul nu poate spune mâinii: Nu am nevoie de tine; sau din nou, capul, picioarelor: Nu am nevoie de voi.” (1 Corinteni 12:21). Tot aşa este şi în adevărata biserică a lui Hristos; nu există disensiuni şi laude şi niciun membru nu încearcă să ocupe locul sau să facă lucrarea altuia. Niciun membru nu se consideră pe sine independent de ceilalți şi toți au aceeaşi grijă unii față de alții.

Diferite daruri

Nu toate mădularele au aceeaşi slujbă şi nu toate au aceleaşi daruri. „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toți. (…) De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, un cuvânt de înțelepciune; altuia, un cuvânt de cunoștință, potrivit aceluiași Duh; altuia, credința, prin același Duh; altuia, daruri de vindecare, prin același Duh; altuia, săvârșirea minunilor; altuia, profeția; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; și altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le lucrează unul și același Duh, care împarte fiecăruia după cum vrea.” (1 Corinteni 12:4-11).

„Măsura credinței”

„Fiindcă avem diferite daruri, după harul care ne-a fost dat, fiecare să le întrebuințăm astfel: dacă este darul profeției, după măsura credinței.” După cum am văzut există o singură credință (Efeseni 4:5)[6], şi aceasta este „credința lui Isus”. Deşi există diferite daruri, în spatele tuturor acestora este o singură putere. „Dar toate acestea le lucrează unul și același Duh.” (1 Corinteni 12:11). Prin urmare, a prooroci sau a exercita oricare dintre daruri „după măsura credinței” înseamnă a face aceasta „după puterea pe care i-o dă Dumnezeu”. (1 Petru 4:11). „Așa cum fiecare a primit un dar, serviți-vă cu acesta unii altora, ca buni administratori ai harului de multe feluri al lui Dumnezeu.” (1 Petru 4:10).

„Întâietate unii altora în ce privește cinstea”

Aceasta poate avea loc numai atunci când cineva este capabil, „în smerenie”, să privească pe altul mai pe sus de el însuşi. (Filileni 2:3). Iar aceasta se întâmplă numai atunci când omul îşi cunoaşte propria nimicnicie. Omul care-şi „cunoaște (…) plaga inimii lui” (1 Împărați 8:38, Fidela) nu poate crede că alții sunt la fel de răi ca el. „Între voi să fie gândirea aceasta, care era și în Hristos Isus. El (…) S-a dezbrăcat de Sine Însuși, a luat chip de rob.” (Filipeni 2:5, 7).

Cum să tratăm persecutorii

„Binecuvântați pe cei ce vă prigonesc, binecuvântați şi nu blestemați.” A blestema nu presupune întotdeauna folosirea unui limbaj murdar – a înjura. A blestema înseamnă a vorbi de rău. Este opusul lui a binecuvânta, care înseamnă a vorbi de bine. Uneori oamenii persecută având legea de partea lor, alteori ei persecută fără a avea nici un temei legal; dar fie că este „conform legii”, fie prin acte de violență ale gloatei, nu trebuie rostite cuvinte aspre împotriva celor care fac acest lucru. Dimpotrivă, trebuie să li se vorbească frumos.

Nimeni nu poate proceda astfel fără a avea Duhul lui Hristos, care s-a rugat pentru cei care L-au trădat şi ucis şi care nu s-a încumetat să rostească o judecată de ocară nici măcar împotriva diavolului. (Iuda 9). A expune disprețului pe persecutori nu este conform cu învățătura lui Dumnezeu.

A te bucura şi a plânge

A te bucura cu cei care se bucură şi a plânge cu cei care plâng, nu este un lucru uşor pentru omul firesc. Numai harul lui Dumnezeu poate produce o astfel de simpatie în om. Nu este chiar atât de greu să plângi cu cei care plâng, însă adesea este foarte dificil să te bucuri cu cei care se bucură. Să presupunem, de exemplu, că o altă persoană a primit ceva ce noi doream foarte mult şi ca urmare se bucură – este nevoie de mult har ca să te bucuri cu el.

Păstrând pacea

Noi trebuie să trăim în pace cu toți oamenii, dacă este posibil. Dar care este limita posibilului? Unii vor spune că au încercat să păstreze pacea până când „răbdarea a încetat să mai fie o virtute” şi atunci i-au plătit turbulentei persoane cu aceeaşi monedă. Mulți cred că acest verset îi îndeamnă să reziste cât mai mult posibil şi să nu se implice în nicio dispută până când nu sunt provocați într-un mod flagrant. Însă versetul acesta spune: „Dacă este cu putință, atât cât ține de voi, trăiți în pace cu toți oamenii.”[7]

Adică, din partea noastră nu trebuie să existe nicio problemă. Nu putem întotdeauna să-i împiedicăm pe alții să se războiască, însă noi putem fi în pace. „Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine.” (Isaia 26:3). „Deci, fiindcă am fost îndreptățiți prin credință, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos.” (Romani 5:1). „Pacea lui Hristos (…) să stăpânească în inimile voastre.” (Coloseni 3:15). „Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.” (Filipeni 4:7). Cel care are în el această pace a lui Dumnezeu nu va fi niciodată tulburat de oameni.

Note de subsol

[1] „Dumnezeu a vorbit o dată; de două ori am auzit aceasta: că puterea aparține lui Dumnezeu. De ase­menea, Doamne, ție îți aparține mila, căci tu răsplătești fiecărui om con­form lucrării sale.” – Psalmii 62:11-12

[2] „Și nu vă confor­mați acestei lumi; ci fiți transformați prin înnoirea min­ții voastre, pentru a deosebi care este voia lui Dumnezeu, cea bună și plăcu­tă și desăvârșită.” – Romani 12:2

[3] „Nu faceți nimic prin ceartă sau glo­rie deșartă, ci, în umilința minții, toți să stimeze pe alții mai presus de ei în­șiși.” – Filipeni 2:3

[4] „Iată, sufletul lui care este înălțat, nu este integru în el, dar cel drept va trăi prin credința lui.” – Habacuc 2:4

[5] „Pentru că suntem membre ale tru­pului său, din car­nea sa și din oasele sale.” – Efeseni 5:30

[6] „Având așadar da­ruri care diferă con­form harului care ne este dat; fie pro­feție, să profețim conform cu măsu­ra credinței.” – Ro­mani 12:6

[7] „Dacă este posibil, cât ține de voi, tră­iți în pace cu toți oamenii.” – Romani 12:18