Dragostea lui Pavel pentru frații săi – Romani 9:1-18

  ¹Spun adevărul în Hristos, nu mint; conștiința îmi este martoră prin Duhul Sfânt ²că am o mare tristețe și o durere necurmată în inimă. ³Căci mi-aș fi dorit să fiu eu însumi anatema, despărțit de Hristos, pentru frații mei, rudele mele trupești. ⁴Ei sunt israeliți, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujirea preoțească, făgăduințele, ⁵se trag din patriarhi și tot din ei a ieșit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toți, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin! ⁶Dar nu este ca și când ar fi dat greș Cuvântul lui Dumnezeu, căci nu toți cei din Israel sunt Israel. ⁷Nici copiii lui Avraam nu sunt toți sămânța lui Avraam, ci este scris: În Isaac sămânța ta va avea un nume. ⁸Aceasta înseamnă că nu copiii trupești sunt copiii lui Dumnezeu, ci copiii făgăduinței sunt socotiți sămânță. ⁹Căci cuvântul acesta este o făgăduință: La anul pe vremea aceasta, Mă voi întoarce, și Sara va avea un fiu. ¹⁰Și nu doar atât; și cu Rebeca a fost la fel, după ce a rămas însărcinată de la un singur om, părintele nostru Isaac. ¹¹Căci, deși gemenii nu se născuseră încă și nici nu făcuseră ceva bun sau rău – ca să rămână în picioare hotărârea și alegerea lui Dumnezeu, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă – ¹²Rebecăi i s-a spus: Cel mai mare va fi rob celui mai mic, ¹³după cum este scris: Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât. ¹⁴Deci ce vom spune? Nu cumva este nedreptate la Dumnezeu? Nicidecum! ¹⁵Căci El i-a zis lui Moise: Voi avea milă de cine vreau să am milă și Mă voi îndura de cine vreau să Mă îndur. ¹⁶Așadar, nu ține de cine vrea sau de cine aleargă, ci de Dumnezeu, care are milă. ¹⁷Fiindcă Scriptura îi spune lui Faraon: Tocmai de aceea te-am ridicat: ca să-Mi arăt în tine puterea și pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul. ¹⁸Astfel, El are milă de cine vrea și împietrește pe cine vrea.

Această porțiune din Scriptură pe care o studiem este lungă, dar dacă este cercetată cu atenție, pentru a înțelege ce spune, nu va fi atât de dificilă pe cât se crede de obicei.

Atât iudeilor, cât şi grecilor

Deşi Pavel era „apostolul Neamurilor”, el nu şi-a uitat „frații (mei), rudele (mele) trupeşti”. Oriunde se ducea, el căuta mai întâi pe iudei pentru a le predica. Prezbiterilor din Efes le-a spus: „Nu am trecut cu vederea nimic din ce vă era de folos, ci v-am propovăduit și v-am dat învățătură, fie în public, fie prin case, vestindu-le iudeilor și grecilor întoarcerea la Dumnezeu și credința în Domnul nostru Isus (Hristos).” (Fapte 20:20-21). Grija lui Pavel față de toate clasele, chiar şi față de cei care îi erau străini, demonstrează, mai mult decât orice altceva, asemănarea sa cu Domnul Isus Hristos.

Avantajul lui Israel

„Care este, deci, avantajul iudeului?” „Este mare, în toate privințele. Mai întâi, fiindcă lor le-au fost încredințate cuvintele lui Dumnezeu.” (Romani 3:1-2). Avem aici o listă minunată cu lucrurile care aparțin lui Israel: înfierea, slava, legămintele, darea legii, slujba dumnezeiască, făgăduințele. Este într-adevăr un lucru teribil să te dovedeşti necredincios având atâtea privilegii inestimabile!

„Mântuirea este de la iudei”

Acestea au fost cuvintele rostite de Isus femeii din Samaria la fântână. (Ioan 4:22). „Din ei a ieșit, după trup, Hristosul.” (Romani 9:5)[1]. Biblia a fost scrisă de evrei, iar o tânără evreică a fost mama Domnului nostru. Ca om, Hristos a fost evreu, din tribul lui Iuda. Când citim că suntem „mântuiți prin viața Lui”, ştim că este vorba de viața Lui ca evreu. Nu există niciun dar şi nicio binecuvântare divină pentru om care să nu fi fost mai „întâi a iudeului” şi pentru cunoaşterea căruia să nu fim îndatorați evreilor.

Nimic de la neamuri

Apostolul spune despre „Neamuri(le) din naştere” că erau „fără drept de cetățenie în Israel, străini de legămintele făgăduinței, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume”. (Efeseni 2:11, 12). Legămintele, făgăduințele, Hristos însuşi, toate aparțin evreilor şi nu neamurilor. Prin urmare, oricine este mântuit trebuie să fie mântuit ca evreu. „Dumnezeu s-a uitat să-Și ia dintre neamuri un popor pentru Numele Său.” (Fapte 15:14).

Despărțit de Hristos

N-are nicio importanță dacă folosim cuvântul „blestemat”, „anatema” sau „despărțit”.  Toate au aceeaşi semnificație şi exprimă cea mai deplorabilă stare. A fi fără Hristos înseamnă a fi fără Dumnezeu în lume. (Efeseni 2:12).

În acea stare ar fi fost dispus Pavel să fie pus pentru frații săi după trup, dacă aceasta i-ar fi ajutat în vreun fel. Ce arată aceasta? Pur şi simplu că Israelul după trup era, şi este, exact în această stare – despărțit de Hristos, „fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume”.

Dar deoarece toate făgăduințele lui Dumnezeu sunt în Hristos (2 Corinteni 1:20), cei care sunt despărțiți de Hristos nu au parte de făgăduințe; şi astfel vedem din nou că Israelul după trup, ca națiune, nu are şi nu a avut niciodată vreun avantaj înaintea lui Dumnezeu față de alte țări; că Dumnezeu nu a făcut niciodată vreo făgăduință specială Israelului după trup care să nu fie valabilă pentru oricare alt popor.

Pavel, prin dorința pe care a exprimat-o, a arătat cât de deplin se dăruise Domnului şi cât de mult se împărtăşea de Duhul Său. Hristos s-a dat pentru oameni, fiind gata să fie chiar despărțit de Dumnezeu, pentru a putea cuprinde şi salva pe cei pierduți. Nu există un alt nume sub cer prin care omul să fie mântuit, şi de aceea despărțirea lui Pavel nu ar fi mântuit pe frații săi, după cum el foarte bine ştia.

Dar prin aceasta el nu a făcut decât să arate cât de disperată era situația evreilor şi cât de mare era grija sa față de ei. Deşi nicio jertfă omenească nu poate ajuta, oamenii au privilegiul de a împărtăşi suferințele lui Hristos pentru alții. Pavel spune despre sine: „Acum mă bucur în suferințele mele pentru voi și, în trupul meu, împlinesc ce lipsește suferințelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica.” (Coloseni 1:24).

Tăierea împrejur ajunge netăiere împrejur

Am citit mai înainte cuvintele: „Dacă tu calci Legea, circumcizia ta ajunge necircumcizie.” (Romani 2:25). Acest mesaj era adresat evreilor care în acelaşi context sunt acuzați de încălcarea legii. (Romani 2:17-24). În versetul 31 al acestui capitol ni se spune, de asemenea, că Israel nu a ajuns la legea neprihănirii. Iar motivul este că ei nu L-au acceptat pe Hristos, numai prin El putând fi obținută neprihănirea legii.

Astfel, observăm din nou că Israel, „rudele trupeşti” ale lui Pavel, nu erau deloc israeliți, ci neamuri, despărțiți de Hristos, fiind „fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume”.

În făgăduință nu există eșec

Această situație este tristă. Toate făgăduințele aparțin lui Israel şi nu există nimic de la Dumnezeu pentru vreo altă națiune, cu toate acestea chiar poporul care se cheamă Israel este despărțit de Hristos. În ciuda acestui fapt cuvântul lui Dumnezeu nu a rămas fără putere, „nu toți cei din Israel sunt Israel”. Necredința unora nu poate nimici credința lui Dumnezeu. (Romani 3:3). Dacă toți descendenții după trup ai lui Iacov s-ar fi pierdut, aceasta nu ar diminua în vreun fel făgăduința lui Dumnezeu către Israel, din moment ce adevărații israeliți sunt numai cei care cred făgăduințele.

Sămânța lui Avraam

„În Isaac vei avea o sămânță.” Isaac a fost copilul făgăduinței. Prin urmare cei care cred făgăduințele lui Dumnezeu sunt sămânța lui Avraam. Evreilor care erau satisfăcuți de descendența lor, Ioan Botezătorul le-a zis: „Și să nu credeți că puteți zice în sinea voastră: «Îl avem ca tată pe Avraam»! Vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să-i ridice copii lui Avraam.” (Matei 3:9). El putea face aceasta la fel de uşor după cum a făcut pe om la început din țărâna pământului.

Carnea şi făgăduința

„Cei ce sunt copiii cărnii, aceștia nu sunt copiii lui Dumnezeu; ci copiii promisiunii sunt socotiți ca sămânță.” (Romani 9:8, Fidela). Acest text este suficient pentru a pune capăt odată pentru totdeauna speculațiilor privind întoarcerea evreilor în vechiul Ierusalim, pentru ca astfel să se împlinească făgăduința lui Dumnezeu. Şi, în plus, ar trebui să demonteze ideea absurdă că o națiune, precum Anglia sau America, constituie Israelul şi este moştenitoarea acelor făgăduințe făcute de Dumnezeu.

Preştiința lui Dumnezeu

Deși copiii nu se născuseră încă, și nici nu făcuseră ceva bun sau rău, s-a spus despre ei: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic.” Dumnezeu cunoaşte sfârşitul de la început şi poate spune ce va face fiecare. Alegerea a fost în armonie cu ceea ce spune despre Dumnezeu, care „ne-a salvat și ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu conform faptelor noastre, ci conform cu propriul lui scop și har, care ne-a fost dat în Cristos Isus, înainte ca lumea să înceapă”. (2 Timotei 1:9).

„Pe Esau l-am urât”

Aceste cuvinte nu au fost scrise decât la mulți ani după moartea lui Iacov şi a lui Esau. „Nu este Esau frate cu Iacov? zice Domnul; totuşi am iubit pe Iacov, şi am urât pe Esau, i-am prefăcut munții într-o pustietate, şi moştenirea lui am dat-o şacalilor din pustie.” (Maleahi 1:2-3). Despre descendenții săi se spune că ei vor fi numiți „poporul pe care S-a mâniat Domnul pentru totdeauna”. (Versetul 4). De ce?

„Aşa vorbeşte Domnul: Pentru trei nelegiuiri ale Edomului, ba pentru patru, nu-Mi schimb hotărârea, pentru că a urmărit pe frații săi cu sabia, înăduşindu-şi mila, a dat drumul mâniei, şi îşi ținea întruna urgia.” (Amos 1:11). Iacov, pe de altă parte, deşi prin natura sa nu era mai bun decât Esau, a crezut făgăduințele lui Dumnezeu, prin acestea fiind făcut părtaş de natură divină şi astfel moştenitor al lui Dumnezeu şi împreună moştenitor cu Isus Hristos.

Nicio nedreptate în Dumnezeu

Rețineți versetele 14-17 ca dovadă că în alegerea lui Dumnezeu nu există nimic arbitrar. Totul este din milă. „Căci El a zis lui Moise: «Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.»” Aşa că totul atârnă de  „Dumnezeu care are milă”. Pământul este plin de mila Domnului (Psalmii 119:64, Fidela) şi „îndurarea Lui ține în veac”.

Intenția lui Dumnezeu în privința lui Faraon

Cazul lui Faraon este menționat de apostol ca ilustrație a faptului că „nu ține de cine vrea sau de cine aleargă, ci de Dumnezeu, care are milă”. „Fiindcă Scriptura îi spune lui Faraon: Tocmai de aceea te-am ridicat: ca să-Mi arăt în tine puterea și pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul.”

Nu are importanță dacă aceasta se referă la aducerea lui Faraon pe tron sau la păstrarea sa până la acel moment. Un lucru este sigur: aceasta nu ne învață, aşa cum se crede în general, că Dumnezeu l-a adus pe Faraon pe tron cu scopul de a-şi dezlănțui răzbunarea asupra lui. Este uimitor faptul că vreun creştin declarat l-ar dezonora pe Dumnezeu aducându-I o astfel de acuzație.

Scopul lui Dumnezeu în ridicarea sau în sprijinul acordat lui Faraon a fost acela de a-i descoperi lui, şi de a arăta în el, puterea Sa, iar Numele Său să fie vestit pe întreg pământul. Acest plan a fost împlinit prin distrugerea lui Faraon, din cauza împotrivirii sale încăpățânate. Dar ar fi fost de asemenea împlinit, fiind mult mai bine pentru Faraon, dacă el ar fi ascultat de Cuvântul lui Dumnezeu. Faraon a văzut puterea lui Dumnezeu, dar nu a vrut să creadă. Dacă ar fi crezut ar fi fost mântuit, căci puterea lui Dumnezeu este mântuire pentru oricine crede.

Faraon avea o voință nesupusă. Principala sa trăsătură era fermitatea, hotărârea degenerând în încăpățânare. Dar cine poate estima puterea spre bine care ar fi putut fi Faraon dacă voința sa ar fi fost supusă Domnului? A te supune Domnului ar fi însemnat un mare sacrificiu, după aprecierea oamenilor, dar nu mai mare decât cel pe care l-a făcut Moise. Moise renunțase la acelaşi tron pentru a fi împreună cu poporul lui Dumnezeu.

Lui Faraon i s-a oferit o minunată şi onorabilă poziție, însă el nu  a cunoscut ziua încercării sale. Aceasta presupunea umilință şi el a respins-o. Ca urmare a pierdut totul; în timp ce Moise, care a ales să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu şi să poarte ocara lui Hristos, are un nume şi un loc care va rămâne pentru veşnicie. Îndurările lui Dumnezeu respinse se transformă în blesteme. „Căci căile Domnului sunt drepte; şi cei drepți umblă pe ele, dar cei răzvrătiți cad pe ele.” (Osea 14:9).

Am aflat că deşi Dumnezeu a ales pe unii, menționați în mod special, care mai târziu au căpătat mare faimă ca şi copii ai lui Dumnezeu, alegerea nu a fost arbitrară. Iacov a fost ales înainte de a se naşte, dar nu mai mult decât sunt aleşi toți ceilalți. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu toate binecuvântările spirituale în Hristos, căci „ne-a ales în El înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinți și neprihăniți înaintea Lui, după ce, din dragoste, ne-a rânduit mai dinainte pentru înfiere prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda harului Său glorios, pe care ni l-a dăruit în Cel Preaiubit”. (Efeseni 1:4-6)[2].

„Așadar, nu ține de cine vrea sau de cine aleargă, ci de Dumnezeu, care are milă.” Ca dovadă, apostolul menționează cazul lui Faraon, care a fost ales în Hristos la fel ca Iacov şi la fel ca noi. El a fost ales spre lauda slavei harului lui Dumnezeu pentru a arăta puterea Domnului; dar cu încăpățânare el a refuzat să se supună. Însă Dumnezeu este lăudat chiar şi de mânia oamenilor, dacă ei nu doresc să-L laude de bunăvoie, şi astfel Numele şi puterea lui Dumnezeu au fost făcute cunoscute prin încăpățânarea lui Faraon.

Ar fi fost mai bine dacă mândrul rege s-ar fi supus planului lui Dumnezeu, în loc ca acest plan să fie împlinit împotriva lui. Însă lecția pe care trebuie s-o învățăm este că fiecare om din orice națiune de sub ceruri a fost ales şi că această alegere constă în adopția lor ca fii. În ceea ce priveşte această alegere, evreii nu au niciun avantaj față de alții, ci sunt asemenea lor, după cum se arată în ultima parte a capitolului:

„Acceptați în Prea Iubitul” (Efeseni 1:6) – Romani 9:19-33

¹⁹Dar îmi vei zice: „Atunci de ce mai aduce învinuire? Căci voinței Lui cine poate să-i stea împotrivă?” ²⁰Dar, mai degrabă, o, omule, cine ești tu, care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Oare îi va zice vasul de lut olarului: „Pentru ce m-ai făcut așa?” ²¹Nu are olarul stăpânire asupra lutului ca din același bulgăre să facă un vas de cinste și unul de ocară? ²²Și dacă Dumnezeu, vrând să-Și arate mânia și să-Și descopere puterea, a răbdat îndelung niște vase ale mâniei, hărăzite pieirii, ²³ca să-Și descopere bogăția slavei față de niște vase ale îndurării, pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă? ²⁴Aceste vase suntem noi, pe care ne-a chemat nu numai dintre iudei, ci și dintre neamuri, ²⁵după cum spune în Osea: Voi chema popor al Meu pe cel ce nu era poporul Meu și preaiubită pe cea care nu era preaiubită.  ²⁶Și în loc să li se zică: „Voi nu sunteți poporul Meu”, se vor chema fii ai Dumnezeului celui viu. ²⁷Isaia, pe de altă parte, strigă cu privire la Israel: Chiar  dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămășița va fi mântuită. ²⁸Căci Domnul va împlini pe deplin și repede, pe pământ, cuvântul Lui. ²⁹Și cum zisese Isaia mai înainte: Dacă nu ne-ar fi lăsat Domnul Savaot o sămânță, am fi ajuns ca  Sodoma și ne-am fi asemănat cu Gomora. ³⁰Deci ce vom zice? Neamurile, care nu urmăreau să fie îndreptățite, au fost îndreptățite: au căpătat o dreptate care vine prin credință. ³¹Israel însă, care urmărea o lege a dreptății, n-a ajuns la Lege. ³²De ce? Pentru că n-a căutat-o prin credință, ci prin fapte. S-a lovit de piatra de poticnire, ³³după cum este scris: Iată, pun în Sion o piatră  de poticnire și o stâncă de cădere, și cel care crede în El nu va fi dat de rușine.

Răspunzând împotriva lui Dumnezeu

Acesta este un lucru foarte obişnuit, iar faptul că este atât de obişnuit a făcut ca majoritatea oamenilor să piardă din vedere caracterul său nelegiuit.

Omul care indignat începe să întrebe: „De ce face Dumnezeu aşa şi aşa?” sau spune: „Nu pot vedea dreptatea în asemenea situație”, ca şi cum ar fi în mod special şi personal insultat, face ca lui să-i fie imposibil de înțeles chiar şi ceea ce un muritor poate cunoaşte despre Dumnezeu. A-L învinui de faptul că noi nu suntem egali cu El în înțelepciune este o foarte mare prostie şi nelegiuire. Singura cale pe care ajungem să cunoaştem puținul ce poate fi înțeles despre Dumnezeu este să fim convinşi odată pentru totdeauna că El este drept şi îndurător şi că orice face este spre binele creaturilor Sale. În prezența Dumnezeului infinit creaturii îi stă bine să arate respect, nu să vocifereze obiecții. „Opriți-vă, şi să ştiți că Eu sunt Dumnezeu.” (Psalmii 46:10)[3].

Olarul şi vasele Sale

Cel care se crede competent să-L critice pe Domnul îşi închipuie că are un motiv serios în versetele 21-24 din acest capitol. „Cu siguranță – spune el – acest text arată că Dumnezeu a făcut pe unii pentru a fi mântuiți, iar pe alții pentru a fi distruşi.”

În modul cel mai sigur nu găsim aşa ceva! Există o diferență uriaşă între ceea ce textul spune în realitate şi ceea ce oamenii îşi închipuie că spune. După cum olarul are putere asupra lutului, tot aşa şi Creatorul are putere asupra creaturilor Sale, un drept firesc şi indiscutabil. Să analizăm comparația: olarul are putere asupra lutului ca să facă un vas de cinste şi altul pentru ocară. Foarte adevărat; dar cine a auzit de vreun olar care să se chinuie să facă vase cu singurul scop de a le distruge? El face vase de diferite tipuri pentru întrebuințări variate, dar toate sunt făcute pentru a fi folosite, nu pentru a fi distruse. Tot aşa, Dumnezeu nu a făcut niciodată pe cineva cu scopul de a-l distruge.

Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu

Faptul că Dumnezeu nu doreşte distrugerea nimănui se dovedeşte prin aceea că El ezită mult timp înainte de a îngădui distrugerea acelora care, din cauza propriile lor fapte rele, pe drept o merită. El „a răbdat îndelung niște vase ale mâniei, hărăzite pieirii”. Ei singuri s-au pregătit pentru distrugere prin împietrirea lor, adunându-şi o comoară de mânie pentru ziua mâniei. (Romani 2:5). Observați că Dumnezeu a avut multă răbdare cu aceste „vase ale mâniei”. Însă noi trebuie să credem că „îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire”. (2 Petru 3:15). El „are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință”. (Versetul 9). Prin urmare, faptul că Dumnezeu a avut îndelungă răbdare cu vasele mâniei, chiar şi după ce acestea au fost bune pentru distrugere, demonstrează că El dorea din toată inima mântuirea lor şi le-ar fi dat toate şansele posibile.

El ne-a chemat

Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu are, de asemenea, şi scopul de a arăta bogăția slavei Lui „față de niște vase ale îndurării, pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă”. Şi cine sunt aceştia? „Aceste vase suntem noi, pe care ne-a chemat.” Şi cine sunt cei chemați? Aparțin unei anumite națiuni? „Nu numai dintre Iudei, ci şi dintre Neamuri.” (Romani 9:23, 24). Întregul capitol este o justificare a alegerii de către Dumnezeu a oamenilor chiar înainte de a se naşte, aşa cum este ilustrat de cazul lui Iacov, iar acest verset arată că alegerea lui Iacov nu înseamnă că Dumnezeu a păstrat privilegii deosebite pentru națiunea iudaică, ci că El îşi revarsă binecuvântările fără părtinire, atât asupra evreilor, cât şi a neamurilor, dacă aceştia le acceptă.

Poporul lui Dumnezeu

„După cum zice în Osea (Osea 1:9, 10): «Voi numi ‚popor al Meu’, pe cel nu era poporul Meu, şi ‚prea iubită’, pe cea care nu era prea iubită. Şi acolo unde li se zicea: ‚Voi nu sunteți poporul Meu’, vor fi numiți fii ai Dumnezeului celui viu.»” Dumnezeu a cercetat neamurile pentru a-şi alege dintre ele un popor pentru Numele Său. Apostolul Petru a descris această cercetare prin cuvintele: „Dumnezeu m-a ales dintre voi ca prin gura mea neamurile să audă cuvântul Evangheliei și să creadă. Și Dumnezeu, care cunoaște inimile, a depus mărturie pentru ei, dându-le Duhul Sfânt ca și nouă. N-a făcut nicio deosebire între noi și ei, întrucât le-a curățit inimile prin credință. Așadar, de ce-L ispitiți pe Dumnezeu și puneți pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinții noștri, nici noi nu l-am putut purta? Dar noi credem că prin harul Domnului Isus suntem mântuiți și noi, și ei.” (Fapte 15:7-11).

Şi astfel „nu este nicio deosebire între iudeu și grec, căci pentru toți este același Domn, care Își revarsă bogățiile peste toți cei ce-L cheamă”. (Romani 10:12).

Rămăşița

„Isaia, pe de altă parte, strigă cu privire la Israel: Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămășița va fi mântuită.” Prin urmare „și în vremea de acum este o rămășiță potrivit unei alegeri prin har”. (Romani 11:5). Indiferent cât de mulți ar fi cei care după trup îşi pot stabili genealogia până la Iacov, numai cei care se supun de bunăvoie harului lui Dumnezeu vor fi mântuiți. Categoric, nu există nicio şansă de a ne lăuda decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos.

Neamurile înainte

Iudeii declarau că țin legea, dar nu o țineau. Neamurile nu aveau legătură cu legea, dar îi împlineau cerințele. Însă, dacă cititorul îşi reaminteşte pasajul din Romani 2:25-29, el va vedea că adevărata circumcizie constă (şi întotdeauna a constat) în păzirea legii. Prin urmare, deoarece neamurile prin credința lor păzeau legea, iar iudeii prin lipsa lor de credință nu o păzeau, ei de fapt au schimbat locurile; neamurile erau adevărații „iudei”, iar iudeii după trup erau la fel ca păgânii.

Ratând ținta

Iudeii umblau după o lege, care să dea neprihănirea, dar n-au ajuns la legea aceasta. De ce? Pentru că Israel „n-a căutat-o prin credință, ci prin fapte”. Cu câtă putere prezintă acest pasaj adevărul a cărui demonstrație îl constituie întreaga epistolă, acela că, credința nu dezvinovățeşte pe cel care încalcă legea, ci numai prin credință poate fi ținută aceasta!

Iudeii nu sunt vinovați că au păzit legea neprihănirii, ci că nu au păzit-o aşa cum trebuie. Nu prin fapte, ci prin credință, pot fi obținute faptele pe care le cere legea. Aceasta înseamnă că faptele rele nu pot produce fapte bune; binele nu poate ieşi din rău. Nu se face niciun rabat de la fapte bune. Acestea constituie lucrul cel mai necesar din lume. Ele sunt rezultatul păzirii legii prin credință. Dar, sub nicio formă, nu pot exista fapte bune fără credință; căci „orice nu este din credință este păcat”. (Romani 14:23, Fidela).

Piatra de poticnire

Nu uitați să faceți legătura între ultima parte a acestui capitol şi prima parte. Amintiți-vă că la început se prezintă Israelul după trup ca fiind despărțit de Hristos. Lor le aparține, printre altele, darea legii, însă ei au eşuat lamentabil în împlinirea ei. De ce? Pentru că „ei s-au lovit de piatra de poticnire”. Care piatră de poticnire? Hristos. Ei se aflau exact în aceeaşi stare în care se află atâția oameni astăzi – ei nu vroiau să creadă că făgăduințele lui Dumnezeu către Israel erau cu totul şi numai în Hristos. Ei credeau, aşa cum cred astăzi mulți creştini declarați, că Dumnezeu i-a onorat de dragul lor, fără nicio considerație față de Hristos. Hristos este piatra de poticnire de care se împiedică toți cei ce consideră că făgăduințele făcute lui Israel sunt adresate unei anumite națiuni de pe acest pământ, toate celelalte fiind excluse.

O temelie puternică

E ciudat ca tocmai piatra de poticnire să fie o piatră de înălțare şi o temelie puternică. Acel lucru care îi face pe unii să cadă pentru alții constituie mijlocul prin care sunt înălțați şi zidiți. „Căci căile Domnului sunt drepte; şi cei drepți umblă pe ele, dar cei răzvrătiți cad pe ele.” (Osea 14:9). Hristos este o stâncă de cădere pentru cei care nu cred, însă pentru cei care au credință El este o temelie puternică. El este „Sfântul lui Israel”, „Împăratul lui Israel”, „Păstorul lui Israel”, iar în acelaşi timp staulul şi uşa de intrare în staul. Fără El nu ar putea exista Israel.

Cei care pretind că au o moştenire în Israel datorită naşterii lor, fără a ține seama de Hristos, vor fi ruşinați la sfârşit deoarece oricine nu intră pe uşă este „un hoț şi un tâlhar”. Însă „oricine crede în El nu va fi dat de ruşine”, căci credința sa va arăta că este sămânța lui Avraam şi astfel este un moştenitor al lui Dumnezeu potrivit făgăduinței.

Note de subsol

[1] „Ai cărora sunt pă­rinții și din care conform cărnii este Cristos, care este peste toate, Dum­nezeu binecuvântat pentru totdeauna. Amin.” – Romani 9:5

[2] „După cum ne-a ales în el înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și ireproșabili înaintea lui în dragoste, pre­destinându-ne pen­tru adopția copiilor prin Isus Cristos, pentru el însuși, conform bunei plă­ceri a voii sale, pen­tru lauda gloriei ha­rului său în care ne-a făcut acceptați în cel preaiubit.” – Efeseni 1:4-6

[3] „Liniștiți-vă și cu­noașteți că eu sunt Dumnezeu.” – Psal­mii 46:10