10. Veștile bune ale lucrurilor bune

10. Veștile bune ale lucrurilor bune

Să ne reamintim că al nouălea capitol din Romani prezintă starea Israelului după trup – cei care sunt cunoscuți drept Israel. Ei „sunt despărțiți de Hristos”. Ei „urmărea(u) o lege a dreptății”, dar n-au ajuns la neprihănire pentru că n-au căutat-o prin credință, ci prin fapte. Prin urmare, neamurile au căpătat întâietate față de ei deoarece au căutat neprihănirea pe calea cea bună, adică prin credință.

Astfel au fost împlinite cuvintele lui Hristos, adresate iudeilor având o neprihănire a lor înşişi: „Vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu”, şi din nou: „Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va fi dată unui neam care va aduce roade.” (Matei 21:31, 43).

Dar Domnul nu şi-a părăsit poporul din cauză că s-au poticnit de Piatra care a fost pusă ca temelie. El a avut îndelungă răbdare, chiar şi cu vasele mâniei pregătite pentru distrugere. Astfel, apostolul continuă:

Slăvita evanghelie - Romani 10:1-21

1Fraților, dorința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu pentru ei este să fie mântuiți. 2Mărturisesc despre ei că au râvnă pentru Dumnezeu, dar lipsită de pricepere, 3căci, fiindcă n-au cunoscut dreptatea lui Dumnezeu și au căutat să-și statornicească propria lor dreptate, nu s-au supus îndreptățirii de la Dumnezeu. 4Hristos este ținta Legii, în vederea îndreptățirii fiecăruia care crede. 5Într-adevăr, Moise descrie astfel dreptatea pe care o dă Legea: Omul care face acestea va trăi prin ele. 6Pe când dreptatea care vine din credință vorbește astfel: Să nu spui în inima ta: „Cine se va sui în cer?” (adică să-L coboare pe Hristos) 7sau: Cine se va coborî în adânc? (adică să-L scoale pe Hristos din morți). 8Dar ce spune ea? Cuvântul este aproape de tine: în gura ta și în inima ta. Acesta este cuvântul credinței, pe care-l propovăduim noi. 9Dacă-L mărturisești cu gura ta pe Isus ca Domn și crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit; 10căci cu inima se crede în vederea îndreptățirii, iar cu gura se mărturisește în vederea mântuirii. 11După cum zice Scriptura: Oricine crede în El nu va fi făcut de rușine. 12Într-adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu și grec, căci pentru toți este același Domn, care Își revarsă bogățiile peste toți cei ce-L cheamă. 13Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit. 14Dar cum Îl vor chema pe Acela în care n-au crezut? Și cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Și cum vor auzi despre El fără propovăduitor? 15Și cum vor propovădui dacă nu sunt trimiși? După cum este scris: Ce frumoase sunt picioarele (celor ce vestesc pacea, ale) celor ce aduc vești bune! 16Dar nu toți au ascultat de Evanghelie. Așa cum zice Isaia: Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră? 17Astfel, credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos. 18Dar eu întreb: „N-au auzit ei?” Dimpotrivă, pe tot pământul a răsunat glasul lor și până la marginile lumii, cuvintele lor. 19Dar întreb iarăși: „Oare n-a cunoscut Israel lucrul acesta?” Mai întâi spune Moise: Vă voi întărâta la gelozie prin cei care nu sunt un neam, printr-un neam fără pricepere vă voi stârni mânia. 20Iar Isaia îndrăznește și spune: Am fost găsit de cei ce nu Mă căutau; M-am făcut cunoscut celor ce nu întrebau de Mine. 21Pe când către Israel zice: Toată ziua Mi-am întins mâinile spre un popor neascultător și care întoarce vorba.

Râvnă lipsită de pricepere

„Este bine să fii plin de râvnă totdeauna pentru bine.” Râvna este foarte necesară pentru a realiza ceva; dar râvna[1] fără pricepere este ca un cal sălbatic fără zăbală sau frâu. Se vede o activitate intensă, dar ea este inutilă. Sau este ca omul care arată o mare râvnă şi nerăbdare de a ajunge într-un anumit loc, dar care călătoreşte în direcție greşită. Indiferent cât de multă râvnă ar avea un om, el nu va ajunge niciodată într-un loc care este la nord față de el, călătorind spre sud. Ignoranța anulează râvna. „Poporul Meu piere din lipsă de cunoştință.” (Osea 4:6).

Ignoranța lui Israel

Ei „n-au cunoscut dreptatea lui Dumnezeu”[2]. Acesta este un tip de ignoranță care nu a dispărut odată cu generația care a trăit atunci şi care nu este limitată la un anumit popor. Dar ceea ce a făcut ca, în situația de față, ea să fie cu mult mai gravă, a fost faptul că această ignoranță în privința lui Dumnezeu era asociată cu cea mai înaltă mărturisire de slujire a Sa.

Neprihănirea lui Dumnezeu

Neprihănirea lui Dumnezeu este ceva dincolo de o expresie. Este ceva cu totul diferit de o înşiruire de cuvinte sau chiar de o simplă declarație a legii. Nu este nimic altceva decât viața şi caracterul lui Dumnezeu. După cum gustul dulce nu poate exista fără ceva care să fie dulce, tot aşa nu există neprihănire abstractă. Neprihănirea trebuie în mod necesar să fie legată de o ființă vie. Însă numai Dumnezeu este neprihănit. (Vezi Marcu 10:18). Prin urmare oriunde se găseşte neprihănire, acolo Dumnezeu trebuie să fie activ. Neprihănirea este trăsătura caracteristică a lui Dumnezeu.

Formă şi realitate

Iudeii aveau „forma cunoașterii și a adevărului în lege” (Romani 2:20, Fidela), dar nu aveau însuși adevărul. Legea lui Dumnezeu, aşa cum este scrisă pe tablele de piatră sau într-o carte, este cât se poate de desăvârşită. Dar între aceasta şi legea adevărată exista aceeaşi deosebire ca între fotografia unui om şi omul în sine. Nu era decât o umbră. În literele scrise nu exista deloc viață, acestea nu puteau face nimic. Ele nu erau decât declarația a ceea ce există doar în viața lui Dumnezeu.

Neprihănire deşartă

Iudeii ştiau foarte bine că acele cuvinte de pe piatră sau din carte nu puteau face nimic, dar deoarece erau ignoranți în privința neprihănirii pe care cuvintele nu făceau decât să o descrie, ei s-au apucat să-şi construiască propria neprihănire. Ei nu ar fi făcut niciodată lucrul acesta dacă nu ar fi fost ignoranți în privința neprihănirii lui Dumnezeu. Despre aceasta psalmistul spune: „Dreptatea[3] Ta este ca munții lui Dumnezeu.” (Psalmii 36:6).

Un asemenea efort, indiferent cât de mare ar fi fost râvna, nu putea decât să conducă la un eşec lamentabil. Saul din Tars era „peste măsură de zelos pentru tradițiile părinților”[4] față de oricare altul din rangul său şi, cu toate acestea, atunci când a ajuns la o corectă înțelegere, acele lucruri pe care le considera un câştig a fost obligat să le socotească drept pierdere. Cu alte cuvinte, cu cât încerca mai mult să-şi construiască propria neprihănire, cu atât el devenea mai rău.

Supunere față de neprihănire

Dacă iudeii nu ar fi fost ignoranți în ceea ce priveşte neprihănirea lui Dumnezeu, nu ar fi încercat să-şi construiască propria lor neprihănire. Au încercat să-şi supună neprihănirea lui Dumnezeu, în timp ce ar fi trebuit ca ei să se supună acesteia. Neprihănirea lui Dumnezeu este activă. Este propria Sa viață. După cum aerul se grăbeşte să umple orice loc care are o deschidere, tot aşa viața neprihănită a lui Dumnezeu va umple orice inimă care este deschisă s-o primească. Când oamenii încearcă să manipuleze legea lui Dumnezeu, în mod invariabil o pervertesc, făcând-o să se conformeze propriilor lor idei. Singurul mijloc prin care putem face ca desăvârşirea ei să se manifeste este prin supunere față de aceasta, îngăduindu-i să stăpânească. Atunci ea se va manifesta în viață. „Căci Dumnezeu este cel care lucrează în voi și voința, și înfăptuirea, după buna Lui plăcere.” (Filipeni 2:13).

Sfârşitul legii[5]

„Scopul[6] poruncii este dragostea creștină dintr-o inimă pură și dintr-o conștiință bună și dintr-o credință neprefăcută.” (1 Timotei 1:5, Fidela). „Dragostea este împlinirea legii.” (Romani 13:10). Prin urmare, sfârşitul legii este împlinirea ei desăvârşită. Acest lucru este evident. Nu are nicio importanță ce sens dăm cuvântului „sfârşit”. Să presupunem că este folosit cu sensul obişnuit de „scop”[7]. Este foarte clar faptul că lucrurile pe care ea le cere vor fi împlinite. Iar dacă folosim cuvântul „sfârşit”, cu sensul curent de limită extremă, obținem acelaşi lucru. Ajungi la sfârşitul legii numai atunci când împlineşti cele mai înalte cerințe ale ei.

Hristos, sfârşitul legii

Am văzut că sfârşitul sau scopul legii este neprihănirea pe care aceasta o cere. Astfel, se spune că Hristos este sfârşitul legii „pentru dreptate”[8]. Legea lui Dumnezeu este neprihănirea lui Dumnezeu. (Vezi Isaia 51:6-7)[9]. Însă această neprihănire este viața reală a lui Dumnezeu însuşi, iar cuvintele legii nu constituie decât umbra acesteia. Această viață se găseşte numai în Hristos, căci numai El descoperă neprihănirea lui Dumnezeu. (Romani 3:24-25). Viața Sa este legea lui Dumnezeu, din moment ce Dumnezeu era în El. Ceea ce iudeii aveau doar ca formă se găseşte în realitate numai în Hristos. În El se găseşte sfârşitul legii. Vrea cineva să spună că „sfârşitul legii” înseamnă desființarea ei? Foarte bine – atunci când vor descoperi că Hristos a fost desființat vor găsi şi desființarea legii, dar nu mai înainte. Numai un studiu al vieții lui Hristos va descoperi neprihănirea pe care o cere legea lui Dumnezeu.

Pentru cine?

Pentru cine este Hristos „sfârşitul legii pentru dreptate”? „Pentru toți cei ce cred.” Hristos locuieşte în inimă prin credință. (Efeseni 3:17). Neprihănirea desăvârşită a legii se găseşte numai în El. În El ea este în toată desăvârşirea ei. Prin urmare, deoarece Hristos locuieşte în inima credinciosului, numai în el sfârşitul legii este un fapt împlinit. „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeți în Acela pe care L-a trimis El.” (Ioan 6:29). „Căci cu inima se crede în vederea îndreptățirii.” (Romani 10:10).

A face pentru a trăi şi a trăi pentru a face

Neprihănirea pe care o dă legea, adică propria neprihănire a omului (vezi Filipeni 3:9), se bazează pe principiul de a face ceva pentru a trăi. Simpla prezentare a cazului este suficientă pentru a demonstra imposibilitatea acestei tentative – căci viața trebuie să preceadă acțiunea. Un mort nu face ceva pentru a trăi, ci trebuie să i se dea viață pentru a face ceva. Petru nu i-a spus lui Dorca, care murise, să facă mai multe binefaceri, să coase mai multe haine, pentru a trăi, ci în numele lui Isus el a înviat-o pentru a putea să-şi continue faptele bune. Omul care face aceste lucruri va trăi prin ele, însă el trebuie să trăiască înainte de a le face. Rezultă că neprihănirea pe care o dă legea nu este decât o închipuire deşartă. Hristos dă viață, chiar viața veşnică şi neprihănită a lui Dumnezeu, care lucrează neprihănire în sufletul pe care l-a înviat.

Hristos, cuvântul

Versetele 6-8 din acest capitol sunt un citat din Deuteronomul 30:11-14[10]. Moise repetase legea în fața poporului şi îi îndemnase să asculte, spunându-le că porunca nu era „departe”, astfel încât să fie nevoie să trimită pe cineva să le-o aducă, căci „este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta, ca s-o împlineşti”. Pavel, scriind sub inspirația Duhului Sfânt, citează cuvintele lui Moise şi arată că acestea se referă la Hristos. Hristos este cuvântul, porunca, care nu este „departe”, care nu trebuie coborâtă din cer şi nici nu e nevoie să fie înviată din morți. Cititorul să compare cu atenție aceste două pasaje din Scripturi şi va vedea cu claritate că adevărata poruncă a Domnului nu este nimic altceva decât Hristos.

Legea şi viața

Acest adevăr nu a fost ascuns intenționat până când a fost scris Noul Testament. Iudeul serios din zilele lui Moise putea înțelege în mod clar că numai în viața lui Dumnezeu poate fi găsită neprihănirea legii. Moise a spus: „Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ți-am pus înainte viața şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viața, ca să trăieşti, tu şi sămânța ta, iubind pe Domnul, Dumnezeul tău, ascultând de glasul Lui şi lipindu-te de El: căci de aceasta atârnă viața ta şi lungimea zilelor tale.” (Deuteronomul 30:19-20).

Prin prezentarea legii înaintea poporului, Moise le-a prezentat viața lui Dumnezeu, iar aceasta se găseşte numai în Hristos. „Şi ştiu că porunca Lui este viața veşnică.” (Ioan 12:50). „Şi viața veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3).

Cuvântul este foarte aproape

Reamintindu-ne că Hristos este cuvântul, citim: „Cuvântul este aproape de tine: în gura ta și în inima ta. Acesta este cuvântul credinței, pe care-l propovăduim noi.” (Romani 10:8). Este Hristos chiar atât de aproape? Acesta este adevărul, căci chiar El însuşi spune: „Iată Eu stau la uşă şi bat.” (Apocalipsa 3:20). El nu este aproape doar față de cei buni, căci El „nu este departe de fiecare din noi”. (Fapte 17:27). Atât de aproape este de noi încât „în el trăim și ne mișcăm și avem ființă”. (Versetul 28).

Nu putem să întindem mâna fără să-L găsim. Hristos este aproape chiar şi de inima oamenilor nelegiuiți, aşteptând ca aceştia să admită realitatea care deja există şi să-L recunoască în toate căile lor; atunci El va locui în inimile lor „prin credință”. El îi va călăuzi în toate căile lor. În nimic altceva nu se vede dragostea lui Hristos mai deplin decât în locuirea Sa cu oamenii păcătoşi, îndurându-le toată ura, pentru ca prin răbdarea Sa să-i câştige, întorcându-i de la căile lor rele.

Credința în înviere

„Dacă-L mărturisești cu gura ta pe Isus ca Domn și crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit.” El „a fost dat la moarte pentru abaterile noastre și a înviat pentru îndreptățirea noastră”. (Romani 4:25). Şi „El a murit pentru toți”. El a gustat moartea pentru fiecare om. Prin urmare a fost înviat pentru îndreptățirea fiecărui om. A crede în inimă că Dumnezeu L-a înviat din morți, înseamnă a crede că El mă îndreptățeşte. Cel care nu crede că Isus îl curăță de păcat nu crede, în realitate, că Dumnezeu L-a înviat din morți; căci nu putem crede în învierea lui Isus fără să credem motivul pentru care a fost înviat. În general, învierea lui Isus este mai mult presupusă decât crezută.

A nu fi dat de ruşine

Rădăcina cuvântului „a crede” semnifică o temelie, ceva pe care se poate construi. A crede în Isus înseamnă a construi pe El. El este piatra încercată, temelia, stânca. (Isaia 28:16)[11]. Oricine zideşte pe El nu va fi obligat să fugă în panică când ploaia cade şi vin şuvoaiele de apă, iar vânturile bat cu putere asupra casei sale; căci El este stânca veacurilor.

Nicio deosebire

Caracteristica principală a chemării evangheliei este „oricine”. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veşnică.” (Ioan 3:16). „Și cel căruia îi este sete să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată!” (Apocalipsa 22:17). „Oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.” Nu se face nicio deosebire; căci „nu este nicio deosebire între iudeu şi grec”.

Citiți din nou capitolele doi şi trei din Romani şi, de asemenea, capitolul patru. Într-adevăr, întreaga epistolă a romanilor dă o lovitură de moarte acelei idei nelegiuite că Dumnezeu este părtinitor şi că El îi favorizează pe unii oameni în detrimentul altora. Ideea că Dumnezeu acordă binecuvântări speciale unei anumite națiuni, binecuvântări pe care nu este dispus să le dea altora, indiferent că acea națiune este formată din iudei, israeliți, anglo-saxoni, englezi sau orice altceva, este o negare pe față a evangheliei harului lui Dumnezeu.

Evanghelia pentru toți

Versetele treisprezece, paisprezece şi cincisprezece prezintă paşii necesari ce trebuie făcuți pentru a obține mântuirea. Mai întâi, oamenii trebuie să cheme pe Domnul. Dar pentru a-L chema ei trebuie să creadă în El. Însă nu pot auzi fără să fie trimis cineva. Dar au fost trimişi predicatori şi, cu toate acestea, nu toți au crezut şi ascultat, deşi toți au auzit.

Ce au auzit ei toți? Ei au auzit cu toții cuvântul lui Dumnezeu. Ca dovadă în sprijinul acestei afirmații, apostolul spune că credința vine prin auzirea cuvântului lui Dumnezeu, după care adaugă: „N-au auzit ei? Dimpotrivă, pe tot pământul a răsunat glasul lor și până la marginile lumii, cuvintele lor. ” Toți oamenii au auzit şi nu există nicio scuză pentru necredință din partea nimănui. Citiți din nou Romani 1:16-20.

Predicatorii slavei

Evanghelia lui Hristos este „evanghelia slavei”. Lumina ei pătrunde în inimă. (Vezi 2 Corinteni 4:4). Astfel că este normal ca aceia care o predică să fie îmbrăcați în slavă. Soarele, luna şi stelele sunt minunații „predicatori” ale căror cuvinte au ajuns până la marginile pământului. Ei predică slăvita evanghelie a lui Hristos. Acestea exemplifică continuu modul corect de predicare a evangheliei – permițând ca slava lui Dumnezeu să strălucească prin ele.

Astfel, apostolul ne spune nouă, celor care am auzit şi crezut cuvântul: „Voi însă sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor întocmit ca să vestească puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.” (1 Petru 2:9). Evanghelia este descoperirea lui Dumnezeu către oameni. „Dumnezeu este lumină”, prin urmare vestirea evangheliei înseamnă a lăsa ca lumina Sa să strălucească. „Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei, văzând faptele voastre bune, să-L slăvească pe Tatăl vostru din ceruri.” (Matei 5:16).

Note de subsol

[1] „Fiindcă le aduc mărturie că au zel pentru Dumnezeu, dar nu conform cu­noașterii.” – Romani 10:2

[2] „Căci fiind neștiu­tori despre drepta­tea lui Dumnezeu și căutând să își sta­bilească propria lor dreptate, nu s-au supus dreptății lui Dumnezeu.” – Ro­mani 10:3

[3] Ebraicul „tsedeq” pe care noi îl traducem prin „neprihănire”, „dreptate” (n.ed.).

[4] „Și creșteam în iu­daism peste mul­ți de o vârstă cu mine, din națiu­nea mea, fiind pes­te măsură de zelos pentru tradițiile pă­rinților mei.” – Gala­teni 1:14

[5] „Căci Cristos este sfârșitul legii pentru dreptate pentru toți cei ce cred.” – Ro­mani 10:4

[6] Grecește „telos” – sfârșit, terminație, limita unde un lucru încetează să existe (întotdeauna la sfârșitul unui act sau stări, dar nu la sfârșitul unei perioade de timp), ceva prin care un lucru este terminat (n.ed.).

[7] Sau obiectiv, țintă, țel (n.ed.).

[8] „Căci Cristos este sfârșitul legii pen­tru dreptate pentru toți cei ce cred.” – Romani 10:4

[9] „Ridicați-vă ochii spre ceruri și priviți la pământul de de­desubt, fiindcă ce­rurile vor dispare ca fumul și pămân­tul va îmbătrâni ca un veșmânt și cei ce locuiesc pe el vor muri în același fel, dar salvarea mea va fi pentru totdeau­na și dreptatea mea nu va fi abolită. Dați-mi ascultare, voi care cunoașteți dreptatea, poporul în a cărui inimă este legea mea; nu vă te­meți de ocara oa­menilor, nici nu vă fie frică de dispre­țuirile lor.” – Isaia 51:6-7

[10] „Pentru că această poruncă pe care ți-o poruncesc astăzi, nu este nici ascunsă nici departe de tine. Nu este în cer, ca să spui: Cine se va urca pentru noi în cer și să ne-o adu­că, pentru ca să o auzim și să o împli­nim? Nici nu este dincolo de mare, ca să spui: Cine va tre­ce pentru noi din­colo de mare și să ne-o aducă, pen­tru ca să o auzim și să o împlinim? Ci cuvântul este foar­te aproape de tine, în gura ta și în ini­ma ta, ca să îl împli­nești.” – Deuterono­mul 30:11-14

[11] „De aceea ast­fel spune Domnul DUMNEZEU: Iată, eu pun în Sion, ca temelie, o piatră, o piatră încercată, o prețioasă piatră un­ghiulară, o temelie sigură; cel ce crede nu se va grăbi.” – Is­aia 28:16