GALATENI 3:10-12

„¹⁰Deoarece toţi câţi sunt din faptele legii, sunt sub blestem, fiindcă este scris: «Blestemat este oricine care nu continuă neclintit în toate câte sunt scrise în cartea legii pentru a le face.» ¹¹Şi este clar că nimeni nu este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu prin lege, pentru că: «Cel neprihănit va trăi prin credinţă.» ¹²Dar legea nu este din credinţă, ci: «Omul care le face, va trăi prin ele.»”

Remarcaţi dovada care este dată pentru faptul că „toți câţi sunt din faptele legii, sunt sub blestem”, și anume faptul că este scris: „Blestemat este oricine care nu continuă neclintit în toate câte sunt scrise în cartea legii pentru a le face.”

Dar, pentru că propoziţia spune că „toți câţi sunt din faptele legii, sunt sub blestem”, de ce nu spune mai departe propoziţia că este blestemat oricine continuă neclintit în toate câte sunt scrise în cartea legii pentru a le face? Motivul este acela că greşeala care atrage blestemul nu este în lege, ci în aceia care ar vrea să împlinească legea ‒ nu în lege, ci în oameni.

Nu ar fi posibil ca vreun blestem să vină peste cineva care împlineşte legea cu adevărat. Ci „toți câţi sunt din faptele legii, sunt sub blestem” ‒ pur şi simplu pentru că faptele lor nu sunt cu adevărat faptele legii, ci sunt propriile lor fapte, pe care ei înşişi le-au croit potrivit cu concepţia lor imperfectă şi vagă pe care o au despre ceea ce este legea în realitate. Din acest motiv ele sunt păcat. Aşadar, blestemul este peste „toți câţi sunt din faptele legii”, pur şi simplu pentru că ei nu continuă „în toate câte sunt scrise în cartea legii pentru a le face”, ci toţi au păcătuit.

Dacă ar fi început şi ar fi continuat cu adevărat „toate câte sunt scrise în cartea legii pentru a le face”, niciodată nu ar fi putut exista vreun blestem. Totuși, observaţi că deşi ar fi început şi ar fi continuat cu adevărat toate câte sunt scrise în cartea legii pentru a le face, chiar şi atunci neprihănirea lor nu ar fi venit din lege. Și aceasta pentru că, în mod necesar, ar fi trebuit să fie neprihăniţi înainte de a începe ca, în neprihănire, să împlinească neprihănirea legii. După cum este scris: „[…] cel ce face neprihănirea este neprihănit […]”[1]

El trebuie să fie neprihănit ca să poată face neprihănirea. Întrucât, în mod normal, este imposibil ca un om care nu este neprihănit să împlinească neprihănirea, este imposibil pentru un păcătos, în timp ce este păcătos, să înfăptuiască binele. Legea este desăvârşită, după însăşi desăvârşirea lui Dumnezeu. De la sine înțeles este, de aceea, imposibil ca cineva imperfect să împlinească legea. De aceea, orice om trebuie să fie neprihănit încă de la început pentru a face neprihănirea. Şi trebuie să rămână neprihănit, în acelaşi fel în care a devenit neprihănit la început, ca să poată continua să împlinească neprihănirea. Şi neprihănirea aceasta, pe care orice suflet trebuie să o aibă de la început, pentru a putea împlini neprihănirea, este „neprihănirea lui Dumnezeu, fără lege” (Romani 3:21[2]). Este neprihănirea pe care o obţine de la Dumnezeu, nicidecum din lege. Potrivit cu aceasta, este scris: „Cel ce trăieşte în neprihănire este neprihănit, după cum El însuşi este neprihănit.”[3]

Orice suflet trebuie să fie neprihănit de la început, înainte să poată, prin vreun mijloc oarecare, să facă neprihănire. Nu există nicio neprihănire adevărată în afară de neprihănirea lui Dumnezeu. De aceea, orice suflet trebuie să aibă neprihănirea lui Dumnezeu, de la începutul umblării lui, înainte de a putea împlini neprihănirea. Aceasta înseamnă pur şi simplu că orice suflet trebuie să aibă neprihănirea lui Dumnezeu înainte să o poată arăta; aceasta trebuie să fie în el, înainte să se poată vedea în el.

Unica neprihănire adevărată a legii lui Dumnezeu este neprihănirea lui Dumnezeu. Dar nimeni altul decât Dumnezeu, nu poate vedea în lege neprihănire lui Dumnezeu. Prin urmare nimeni, în afară de Dumnezeu, nu poate găsi în lege neprihănirea lui Dumnezeu. Oricine altcineva nu poate găsi acolo decât propria sa neprihănire, care este aşa de departe de neprihănirea lui Dumnezeu, după cum şi persoana respectivă este diferită de Dumnezeu. De aceea, neprihănirea pe care fiecare suflet trebuie să o aibă înainte să poată împlini neprihănirea care se află în legea lui Dumnezeu, trebuie să fie neprihănirea lui Dumnezeu. Şi pentru că nimeni, în afară de Dumnezeu, nu poate vedea sau cunoaşte neprihănirea aceasta care este în legea lui Dumnezeu, urmează în mod inevitabil că fiecare suflet trebuie să obţină doar de la Dumnezeu neprihănirea pe care trebuie să o aibă pentru început ‒ şi pe care trebuie să o aibă tot timpul, ca să poată manifesta în viaţa sa, în orice vreme, neprihănirea legii – adevărata păzire a poruncilor lui Dumnezeu.

Neprihănirea aceasta pe care fiecare om trebuie să o aibă de la început, înainte să poată fi posibil să se manifeste în viaţa sa ‒ neprihănirea aceasta pe care trebuie să o aibă în viaţa sa de la început, înainte ca neprihănirea ce se află în lege să se poată vedea în viaţa lui ‒ neprihănirea aceasta care este neprihănirea lui Dumnezeu şi care vine doar de la Dumnezeu, prin natura lucrurilor, poate veni doar ca darul lui Dumnezeu şi poate fi primită doar prin credinţă. Niciodată nu poate veni la vreun suflet în alt fel decât ca darul lui Dumnezeu, primit prin credinţă. Niciodată nu poate veni la vreun suflet prin lege, ci doar prin credinţă. De aceea este scris: „Și este clar că nimeni nu este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu prin lege.”[4] Şi care este dovada? Ah, dovada sau motivul este acela că „cel neprihănit va trăi prin credinţă”. Aceasta înseamnă că acest cuvânt al lui Dumnezeu care spune că „cel neprihănit va trăi prin credinţă”, este dovada concluzivă şi universală a faptului că nimeni nu este îndreptăţit prin lege în faţa lui Dumnezeu. „Cel neprihănit va trăi prin credinţă”, nu prin lege. Va trăi doar prin Dumnezeu şi nu prin el însuşi. Căci a încerca să trăiască prin lege înseamnă a încerca să trăiască prin el însuşi. Pentru că toată legea pe care o poate împlini astfel este propria lui concepţie despre lege şi nicidecum a lui Dumnezeu ‒ care este singura concepţie corectă. „Dar legea nu este din credinţă, ci: «Omul care le face, va trăi prin ele.»”[5]

Cu viaţa este la fel cum este cu neprihănirea, căci „pe cărarea neprihănirii este viaţa”[6], iar pe calea vieţii – a adevăratei vieţi – se află neprihănirea. Orice om trebuie să trăiască înainte să poată face ceva. Şi orice om trebuie să aibă viaţă de la Dumnezeu, înainte să se poată găsi în viaţa lui ceva din împlinirea lucrurilor lui Dumnezeu. Iar viaţa poate veni doar ca darul lui Dumnezeu şi poate fi primită doar prin credinţă. Când a primit viaţa lui Dumnezeu ‒ care în ea însăşi este capabilă să manifeste neprihănirea lui Dumnezeu, care se găseşte în lege ‒ atunci omul care face aceste lucruri este neprihănit. În împlinirea lor nu este păcat, iar, ca urmare, nu este blestem; şi, de aceea, nici moarte. Făcând aşa el trăieşte, iar atât timp cât neprihănirea legii este împlinită în el, atât timp trăieşte și el.

În felul acesta, cine face aceste lucruri „va trăi prin ele”[7]. Dar chiar şi atunci, el nu obţine viaţa făcând aceste lucruri. El trebuie să-şi obţină viaţa de la Dumnezeu de la bun început, înainte să fie posibil să facă aceasta. Şi viaţa aceasta vine doar de la Dumnezeu, ca dar al lui Dumnezeu. Și poate fi primită doar prin credinţă. În felul acesta este scris pentru totdeauna: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.”

Prin urmare, pentru că toţi au păcătuit, toţi sunt sub blestem şi toţi sunt morţi, căci „plata păcatului este moartea”[8]. Dar Domnul să fie binecuvântat! Hristos, darul lui Dumnezeu, a venit şi „ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-se blestem pentru noi”[9]. De aceea: „Darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.”[10] Şi: „Hristos trăieşte în mine. Și viaţa pe care o trăiesc acum în carne o trăiesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuși pentru mine.”[11] În toate acestea „nu zădărnicesc harul lui Dumnezeu, căci dacă neprihănirea vine prin lege, atunci Hristos a murit în zadar.”[12]

„Dar acum neprihănirea lui Dumnezeu, fără lege, este arătată, fiind adeverită prin lege şi profeţi; chiar neprihănirea lui Dumnezeu, care este prin credinţa lui Isus Hristos pentru toţi şi peste toţi cei ce cred; fiindcă nu este diferenţă; fiindcă toţi au păcătuit şi nu ajung la slava lui Dumnezeu; fiind îndreptățiți în dar prin harul său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus; pe care Dumnezeu l-a desemnat să fie ispăşire prin credinţa în sângele Lui, să declare neprihănirea Lui, pentru trecerea cu vederea a păcatelor din trecut, prin îngăduinţa lui Dumnezeu; să declare neprihănirea Lui în acest timp; ca El să fie just şi justificatorul celui ce crede în Isus. Unde este atunci fala? Este exclusă. Prin ce lege? A faptelor? Nu, ci prin legea credinţei.”[13]

Domnul să fie lăudat! Crede! Doar să crezi în Domnul Isus Hristos şi vei fi salvat! „Lucrarea lui Dumnezeu este aceasta, să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.”^[14]

Note de subsol:

[1]. 1 Ioan 3:7, KJV (n.ed.).

[2]. KJV (n.ed.).

[3]. Versiunea Dumitru Cornilescu (n.ed.).

[4]. Galateni 3:11, KJV (n.ed.).

[5]. Galateni 3:12, KJV (n.ed.).

[6]. Proverbele 12:28 (n.ed.).

[7]. Vezi și Leviticul 18:5 (n.ed.).

[8]. Romani 6:23 (n.ed.).

[9]. Galateni 3:13, KJV (n.ed.).

[10]. Romani 6:23 (n.ed.).

[11]. KJV (n.t.).

[12]. Galateni 2:20-21 (n.ed.).

[13]. Romani 3:21-27, KJV (n.ed.).

[14]. Ioan 6:29 (n.ed.).