Întrebarea este: Cum poate fi obținută neprihănirea necesară intrării în cetatea lui Dumnezeu? Răspunsul la această întrebare este marea lucrare a evangheliei. Mai întâi, să ne îndreptăm atenția asupra unei parabole despre îndreptățire sau despre neprihănirea împărtășită. Această situație ne-ar putea ajuta să înțelegem mai bine teoria. Exemplul este dat în Luca 18:9-14:
„Pentru unii, care credeau despre ei înșiși că sunt drepți și‑i disprețuiau pe ceilalți, a rostit pilda aceasta: «Doi oameni s‑au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, iar celălalt, vameș. Fariseul stătea în picioare și se ruga astfel în sinea lui: ‘Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni: hapsân, nedrept, adulter, sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână și dau zeciuială din tot ce câștig.ʼ Însă vameșul stătea la o oarecare depărtare și nu îndrăznea nici măcar să‑și ridice ochii spre cer, ci se bătea în piept, zicând: ʻDumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!ʼ Vă spun că omul acesta s‑a coborât acasă îndreptățit, nu celălalt. Căci oricine se înalță va fi smerit, și oricine se smerește va fi înălțat.»”
Prin aceasta, ni s-a arătat cum putem și cum nu putem să obținem neprihănirea. Fariseii nu au dispărut; sunt mulți, în zilele noastre, care se așteaptă să obțină neprihănirea prin faptele lor bune. Se încred în ei înșiși că sunt neprihăniți. Ei nu se laudă întotdeauna fățiș cu bunătatea lor, dar arată în alte moduri că se încred în propria lor neprihănire. Poate spiritul Fariseilor – spiritul care ar prezenta lui Dumnezeu propriile fapte bune ca motiv de favorizare – este găsit la fel de frecvent ca și în oricare altă parte, printre acei așa-ziși creștini care se simt cei mai copleșiți de păcatele lor. Ei știu că au păcătuit și se simt condamnați. Ei deplâng starea lor păcătoasă și își plâng slăbiciunea. Mărturiile lor nu depășesc acest nivel. Adesea, ei se abțin de la a vorbi în cadrul întâlnirile sociale, din cauza rușinii, și, de multe ori, nu îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu în rugăciune. După ce au păcătuit într-o măsură mai mare decât de obicei, ei încetează a se mai ruga pentru câtva timp, până când sentimentul intens al eșecului lor dispare sau până când își imaginează că au compensat greșeala cu un comportament bun. Ce fel de spirit se manifestă astfel? Același spirit fariseic al celor care-și etalează neprihănirea în fața lui Dumnezeu; care nu vor veni înaintea Lui dacă nu se pot bizui pe falsul sprijin a bunătății lor închipuite. Ei vor să-I poată spune lui Dumnezeu: „Vezi cât de bun am fost în ultimele zile, cu siguranță că acum mă vei accepta.”
Dar care este rezultatul? Omul care s-a încrezut în propria neprihănire n-a avut niciuna, în timp ce omul care s-a rugat cu o pocăință sinceră: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul”, a plecat acasă ca un om neprihănit. Hristos a spus că acesta a plecat îndreptățit, ceea ce înseamnă făcut neprihănit.
Observați că vameșul a făcut ceva mai mult decât să-și plângă păcătoșenia – el a cerut milă. Ce este mila? Este o favoare nemeritată. Este dispoziția de a trata un om mai bine decât merită. Acum, cuvântul inspirat spune despre Dumnezeu astfel: „Ci cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât este de mare bunătatea Lui, pentru cei ce se tem de el” (Psalmii 103:11). Aceasta este măsura cu care Dumnezeu ne tratează mai bine decât merităm, atunci când venim la EI în umilință – este distanța dintre pământ și cerurile înalte. Și în ce fel ne tratează El mai bine decât merităm? Luând de la noi păcatele noastre, pentru că versetul următor spune: „Cât de departe este răsăritul față de apus, tot atât ne îndepărtează El de la noi fărădelegile noastre.” Iar ucenicul preaiubit spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).
Pentru o întărire a afirmației despre mila lui Dumnezeu și cum se manifestă ea, citește Mica 7:18-19: „Care Dumnezeu este ca Tine, care ierți vina și treci cu vederea răzvrătirea rămășiței moștenirii Tale? EI nu-Și ține mânia pe vecie, ci Îi place să arate îndurare. El Se va îndura iarăși de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre și va arunca în adâncimile mării toate păcatele noastre.” Să cităm acum afirmația directă a Scripturii referitoare la modul în care ne este acordată neprihănirea.
Apostolul Pavel, după ce a dovedit că noi toți am păcătuit și suntem lipsiți de slava lui Dumnezeu, astfel că nimeni nu poate fi făcut neprihănit înaintea Lui, prin faptele legii, continuă să spună că noi suntem „îndreptățiți [făcuți neprihăniți] fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L‑a înfățișat ca mijloc de ispășire, prin sângele Lui – prin credință – ca să‑Și dovedească dreptatea, căci Dumnezeu trecuse cu vederea păcatele săvârșite odinioară, în vremea îngăduinței lui Dumnezeu, ca să‑Și dovedească dreptatea în vremea de acum, astfel încât să fie drept și să‑l îndreptățească pe cel ce are credință în Isus” (Romani 3:24-26).
Suntem „făcuți neprihăniți, fără plată”. Cum s-ar putea altfel? De vreme ce cele mai mari eforturi ale unui om păcătos nu au nici cel mai mic efect în a-l face neprihănit, este clar că singurul mod în care poate obține această neprihănire este ca dar. Faptul că neprihănirea este un dar este afirmat în mod clar de Pavel în Romani 5:17: „Dacă deci, prin abaterea unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc belșugul de har și darul dreptății vor domni în viață printr‑unul singur, Isus Hristos!” Deoarece neprihănirea este un dar, și viața veșnică, răsplata neprihănirii, este un dar al lui Dumnezeu, prin Isus Hristos Domnul nostru.
Hristos a fost rânduit de Dumnezeu ca Cel prin care se poate obține iertarea păcatelor, și această iertare constă doar în declararea neprihănirii Sale (care este neprihănirea lui Dumnezeu) pentru iertarea păcatelor lor. Dumnezeu, care este „bogat în îndurare” (Efeseni 2:4) și căruia îi place această îndurare, pune propria-I neprihănire asupra păcătosului care crede în Isus, ca înlocuitor pentru păcatele sale. Cu siguranță, acesta este un schimb profitabil pentru păcătos și nu este nicio pierdere pentru Dumnezeu, pentru că El este infinit în sfințenie, și schimbul acesta nu o diminuează cu nimic.
Versetele la care tocmai am luat aminte (Romani 3:24-26) nu sunt decât o altă afirmație a versetelor 21 și 22, ce urmează declarației că nimeni nu este făcut neprihănit prin faptele legii. Apostolul mai adaugă: „Acum însă, fără Lege, s‑a arătat dreptatea lui Dumnezeu – despre care dau mărturie Legea și Profeții – și anume dreptatea lui Dumnezeu prin credința în Isus Hristos, pentru toți cei ce cred.” Dumnezeu pune neprihănirea Lui asupra credinciosului; îl acoperă cu aceasta, așa încât păcatul său nu mai apare. Atunci cel iertat poate exclama o dată cu profetul: „Mă bucur în Domnul, și sufletul meu este plin de veselie în Dumnezeul meu; căci m-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, m-a acoperit cu mantaua izbăvirii, ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească și ca o mireasă împodobită cu sculele ei” (Isaia 61:10).
Dar cum rămâne cu „neprihănirea lui Dumnezeu fără lege”? Cum se potrivește aceasta cu afirmația că legea este neprihănirea lui Dumnezeu și că, în afara cererilor ei, nu există neprihănire? Nu e nicio contradicție aici. Legea nu este ignorată de acest proces. Observă cu atenție: Cine a dat legea? Hristos. Cum a transmis-o? „Ca unul care avea autoritate”, ca Dumnezeu. Legea a provenit de la EI la fel ca de la Tatăl și este doar o declarație a neprihănirii caracterului Său. De aceea, neprihănirea care vine prin credința în Isus Hristos este aceeași neprihănire rezumată în lege; și aceasta este dovedită în continuare de faptul că este „dovedită de lege”.
Cititorul să încerce să-și imagineze scena. Aici stă legea ca un martor îndârjit împotriva păcătosului. Aceasta nu poate fi schimbată și nu va numi un păcătos drept un om neprihănit. Păcătosul condamnat încearcă din răsputeri să obțină neprihănirea prin lege, dar aceasta rezistă oricăreia din încercările lui. Ea nu poate fi mituită de nici un fel de penitențe, oricât de multe ar fi, sau de așa-zisele fapte bune.
Dar iată-L pe Hristos, „plin de har", precum și de adevăr, chemându-l pe păcătos la el. În cele din urmă, păcătosul, obosit de lupta zadarnică de a obține neprihănirea prin lege, ascultă glasul lui Hristos și se aruncă în brațele Sale deschise. Adăpostindu-se în Hristos, el este acoperit cu neprihănirea Lui, și acum iată! El a obținut, prin credința în Hristos, ceea ce se străduia în zadar să obțină. El are acum neprihănirea pe care o cere legea, cea adevărată, pentru că a obținut-o de la sursa neprihănirii, chiar din locul din care a ieșit și legea. Iar legea mărturisește despre autenticitatea acestei neprihăniri. Aceasta spune că, atâta timp cât păstrează această neprihănire, ea va merge în fața tribunalului ceresc și îl va apăra în fața tuturor acuzatorilor. Legea, așadar, va dovedi faptul că este un om neprihănit. Cu neprihănirea care este primită „prin credința în Hristos, dreptate dată de Dumnezeu în baza credinței” (Filipeni 3:9), Pavel era sigur că va sta în siguranță în acea zi a lui Hristos.
Nu există nicio posibilitate de a da greș în această tranzacție. Dumnezeu este drept și, în același timp, este Cel ce îl îndreptățește pe cel care crede în Isus. În Isus locuiește toată plinătatea Dumnezeirii; El este egalul Tatălui în fiecare însușire divină. În consecință, răscumpărarea care este în El – capacitatea de a plăti prețul pentru a-l aduce înapoi pe omul pierdut – este infinită. Răzvrătirea omului se manifestă atât împotriva Fiului, cât și împotriva Tatălui, de vreme ce amândoi sunt una. De aceea, când Hristos „S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre”, Împăratul suferea pentru supușii răzvrătiți – Cel lezat neluând în seamă, trecând cu vederea, vina răufăcătorilor. Niciun sceptic nu va nega că orice om are privilegiul și dreptul de a ierta orice ofensă comisă împotriva lui; atunci de ce să cârtim când Dumnezeu Își exercită același drept? Cu siguranță, dacă El vrea să ierte nedreptatea care I s-a făcut, El are acest drept, cu atât mai mult cu cât EI apără integritatea legii Sale, supunându-Se pedepsei care i se cuvenea păcătosului. „Dar cel nevinovat a suferit pentru cel vinovat.” Adevărat, însă Cel nevinovat, care a suferit, S-a dat pe Sine Însuși de bunăvoie, ca să poată face ceea ce L-a îndemnat dragostea Sa, potrivit cu dreptatea guvernării Sale, și anume să treacă cu vederea nedreptatea care i s-a făcut Lui, Conducătorului universului.
Acum să citim propria declarație a lui Dumnezeu, despre propriul Său Nume – declarație dată în fața unuia dintre cele mai grave cazuri de dispreț care I s-au arătat vreodată:
„Domnul a pogorât în nor, a stat acolo cu el, și a rostit Numele Domnului. Și Domnul a trecut prin fața lui și Domnul a strigat: «Domnul Dumnezeu este îndurător și milostiv, îndelung răbdător, bogat în bunătate și credincioșie. El Își ține bunătatea până la mii de generații, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu-l socotește nicidecum pe cel vinovat drept nevinovat” (Exodul 34:5-7).
Acesta este Numele lui Dumnezeu; este caracterul în care El Se descoperă omului, lumina în care El dorește ca omul să-L privească. Dar ce vrea să spună prin afirmația că EI „nu-l socotește nicidecum pe cel vinovat drept nevinovat”? Aceasta este pe deplin în armonie cu îndelunga Sa răbdare și cu faptul că, în bunătatea Sa, El trece cu vederea fărădelegea poporului Său. Este adevărat că Dumnezeu nu-l va socoti nicidecum pe cel vinovat drept nevinovat. Nu putea să facă acest lucru și în același timp să fie și drept. Dar El face ceva care este mult mai bun: EI îndepărtează vina, așa încât cel care a fost vinovat nu trebuie să fie condamnat, ci el este îndreptățit și socotit ca și când nu ar fi păcătuit niciodată.
Nimeni să nu găsească neajunsuri expresiei a se îmbrăca cu neprihănirea, ca și când aceasta ar fi ipocrizie. Unii, dintr-o lipsă a aprecierii valorii darului neprihănirii, au spus că nu doresc neprihănirea care este „îmbrăcată”, ci doresc doar acea neprihănire care izvorăște din viață, subestimând astfel neprihănirea lui Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos pentru toți și asupra tuturor celor care cred în El. Suntem de acord cu ideea lor atâta timp cât ea vine ca un protest împotriva ipocriziei, împotriva acelei forme de evlavie fără putere; însă l-am ruga pe cititor să țină minte acest gând: este o mare diferență în ce privește cine îmbracă cu neprihănire. Dacă încercăm singuri să ne îmbrăcăm cu neprihănire, nu vom purta decât o haină mânjită, indiferent cât de frumoasă ni s-ar părea nouă. Dar atunci când Hristos ne îmbracă cu ea, nu poate fi disprețuită sau respinsă. Remarcă expresia din Isaia: „El m-a îmbrăcat cu haina neprihănirii.” Neprihănirea cu care Hristos ne îmbracă este neprihănirea care primește aprobarea lui Dumnezeu; și dacă Dumnezeu este mulțumit de ea, cu siguranță omul nu trebuie să caute alta mai bună.
Dar să continuăm raționamentul un pas mai departe, iar acest lucru va elimina orice dificultate. Zaharia 3:1-5 ne oferă soluția:
„Îngerul mi i‑a arătat pe marele‑preot Iosua stând înaintea Îngerului Domnului și pe Satana stând la dreapta lui ca să‑l pârască. Domnul i-a zis Satanei: «Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El, care a ales Ierusalimul! Oare nu este omul acesta un tăciune scos din foc?» Iosua stătea înaintea Îngerului îmbrăcat cu haine murdare. Îngerul a luat cuvântul și le-a zis celor ce erau înaintea Lui: «Dezbrăcați‑l de hainele murdare de pe el!» Apoi i‑a zis: «Iată, îndepărtez de la tine vina și te îmbrac cu haine albe de sărbătoare!» El a mai zis: «Puneți-i pe cap o mitră curată!» Și i‑au pus pe cap o mitră curată și l‑au îmbrăcat cu haine curate în timp ce Îngerul Domnului stătea acolo.”
Observă în pasajul de mai sus că dezbrăcarea de hainele murdare este același lucru cu îndepărtarea nelegiuirii. Și astfel aflăm că, atunci când ne acoperă cu haina propriei Sale neprihăniri, Hristos nu ne dă o mantie ca să acoperim păcatul, ci îl îndepărtează de la noi. Iar aceasta arată că iertarea păcatelor este mai mult decât o simplă formă, ceva mai mult decât o simplă înregistrare în cărțile de aducere aminte din ceruri, ca urmare a faptului că păcatul a fost șters. Iertarea păcatelor este o realitate; este ceva tangibil, ceva care afectează persoana în cauză în mod vital. De fapt, înseamnă îndepărtarea vinei și dacă păcătosul este curățit de vină, este îndreptățit, făcut neprihănit și cu siguranță a trecut printr-o schimbare radicală. El este, într-adevăr, un alt om, pentru că a obținut această neprihănire prin ștergerea păcatelor, în Hristos. „Căci dacă este cineva în Hristos, este o creație nouă” (2 Corinteni 5:17). Și astfel deplina iertare a păcatelor, fără plată, aduce cu sine acea minunată și miraculoasă schimbare cunoscută sub numele de „naștere din nou”; pentru că omul nu poate deveni o creație nouă decât prin naștere din nou. Este același lucru cu a avea o inimă nouă sau curată.
Inima nouă este o inimă care iubește neprihănirea și urăște păcatul. Este o inimă care dorește să fie condusă pe calea neprihănirii. Este aceeași inimă pe care Domnul a dorit ca Israel să o aibă atunci când a spus: „O, de‑ar păstra ei aceeași inimă ca să se teamă de Mine și să păzească toate poruncile Mele în toate zilele și astfel să le fie bine lor și fiilor lor pe vecie!” (Deuteronomul 5:29). Pe scurt, este o inimă eliberată de dragostea pentru păcat, cât și de vinovăția pentru păcat. Dar ce-l face pe om, în mod sincer, să dorească iertarea păcatelor? Este doar ura împotriva lor și dorința după neprihănire, ură și dorință care au fost trezite de Duhul Sfânt.
Duhul se luptă cu fiecare om; el vine ca o mustrare. Când glasul lui de mustrare este ascultat, atunci, dintr-o dată, EI își preia funcția de mângâietor. Aceeași dispoziție de smerenie și de supunere care conduce pe om să accepte mustrarea Duhului, îl va conduce și să urmeze învățăturile Duhului, iar Pavel spune: „Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:14).
Din nou, ce anume aduce îndreptățirea sau iertarea păcatelor? Credința, pentru că Pavel spune: „Deci, fiindcă am fost îndreptățiți prin credință, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos” (Romani 5:1). Neprihănirea lui Dumnezeu este oferită tuturor și pusă peste toți cei care cred (Romani 3:22). Dar același exercițiu al credinței face din fiecare om un copil al lui Dumnezeu, pentru că apostolul Pavel spune din nou: „Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Hristos Isus” (Galateni 3:26).
Faptul că fiecare om, ale cărui păcate sunt iertate, este dintr-o dată un fiu al lui Dumnezeu ne este arătat în epistola lui Pavel către Tit. Mai întâi, ne descoperă condiția păcătoasă și decăzută în care ne aflăm, după care spune:
„Dar când s‑au arătat bunătatea și dragostea de oameni a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, El ne‑a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în dreptate, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L‑a revărsat peste noi din belșug prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru, pentru ca, odată îndreptățiți prin harul Lui, să ajungem moștenitori ai vieții veșnice, după care nădăjduim” (Tit 3:4-7).
Observă că suntem făcuți moștenitori doar prin faptul că suntem îndreptățiți prin harul Său. Am aflat deja din Romani 3:24-25 că această îndreptățire prin harul Său este prin credința noastră în Hristos lsus, iar Galateni 3:26 ne spune că această credință în Hristos Isus ne face fii ai lui Dumnezeu. Prin urmare, știm că oricine a fost îndreptățit prin harul lui Dumnezeu – a fost iertat – este un copil și un moștenitor al lui Dumnezeu.
Aceasta ne arată că nu există niciun temei pentru ideea că o persoană trebuie să treacă printr-o perioadă de probă și să atingă un anumit grad de sfințenie, înainte ca Dumnezeu să-l accepte ca Fiu al Său. El ne primește așa cum suntem. El nu ne iubește pentru bunătatea noastră, ci pentru nevoia noastră. EI ne primește nu de dragul unui anume lucru pe care-l vede în noi, ci pentru că așa vrea și pentru că știe ceea ce puterea Sa divină poate face din noi. Doar atunci când ne vom da seama de minunata slavă și sfințenie a lui Dumnezeu și de faptul că El vine la noi în starea păcătoasă și decăzută în care suntem, ca să ne adopte în familia Sa, doar atunci vom putea aprecia adevărata putere a cuvintelor apostolului: „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl? Să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” (1 Ioan 3:1). Fiecare om căruia i s-a oferit această onoare se va curăți după cum și El este curat.
Dumnezeu nu ne adoptă ca fiind copiii Săi pentru că suntem buni, ci pentru ca El să ne facă buni. Pavel spune: „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne‑a iubit, măcar că eram morți în abaterile noastre, ne‑a adus la viață împreună cu Hristos (prin har sunteți mântuiți), ne‑a înălțat împreună cu El și ne‑a pus să stăm împreună în locurile cerești în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăție a harului Său în bunătatea Lui față de noi în Hristos Isus” (Efeseni 2:4-7). Apoi, Pavel adaugă: „Căci prin har sunteți mântuiți prin credință. Și acest lucru nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le‑a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele” (versetele 8-10). Acest pasaj ne arată că Dumnezeu ne-a iubit de pe când eram încă morți în păcat. El ne dă Duhul Său ca să ne readucă la viață în Hristos, și același Duh indică adoptarea noastră în familia divină, și astfel Dumnezeu ne adoptă ca, fiind niște făpturi noi în Hristos, să putem face faptele bune pe care le-a pregătit.