„Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33, Cornilescu).

Neprihănirea lui Dumnezeu, spune Isus, este singurul Iucru care trebuie căutat în această viață. Hrana și îmbrăcămintea sunt probleme minore în comparație cu aceasta. Dumnezeu le va asigura, așa încât să nu fie nevoie să ne îngrijorăm pentru ele. Singurul scop aI vieții ar trebui să fie asigurarea Împărăției lui Dumnezeu și a neprihănirii Sale.

În 1 Corinteni 1:30, ni se spune că Hristos a fost făcut pentru noi atât neprihănire, cât și înțelepciune și, de vreme ce Hristos este înțelepciunea lui Dumnezeu, iar în El locuiește trupește plinătatea Dumnezeirii, este evident că neprihănirea care El a fost făcut pentru noi este neprihănirea lui Dumnezeu. Să vedem mai departe ce este această neprihănire.

În Psalmii 119:172 (KJV), psalmistul se adresează Domnului astfel: „Limba mea va rosti cuvântul Tău, căci toate poruncile Tale sunt neprihănite.” Poruncile sunt neprihănire, nu doar în mod abstract, ci sunt neprihănirea lui Dumnezeu. Ca dovadă, citește următoarele versete: ”Ridicați-vă ochii spre cer, și priviți în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrențe ca o haină, și locuitorii lui vor muri ca niște muște; dar mântuirea Mea va dăinui in veci, și neprihănirea Mea nu va avea sfârșit. Ascultați-Mă, voi care cunoașteți neprihănirea, popor care ai în inimă Legea Mea! Nu te teme de ocara oameniIor, și nu tremura de ocările lor” (Isaia 51:6-7).

Ce aflăm din acest pasaj? Că cei care cunosc neprihănirea lui Dumnezeu sunt cei in a căror inimă se află Iegea Lui și că această lege este neprihănirea lui Dumnezeu.

Acest lucru poate fi din nou dovedit prin versetul următor: „Orice lipsă de neprihănire este păcat” (1 Ioan 5:17, KJV). „Oricine face păcat, calcă și legea, fiidcă păcatul este călcarea legii” (1 Ioan 3:4). Păcatul este călcarea legii și este de asemenea lipsa neprihănirii, de aceea păcatul și lipsa neprihănirii sunt același Iucru. Dar dacă lipsa neprihănirii este călcarea legii, neprihănirea trebuie să însemne ascultarea de lege. Sau, punând propoziția într-o formă matematică: lipsa neprihănirii = păcat (1 Ioan 5:17); călcarea legii = păcat (1 Ioan 3:4) .

De aceea, potrivit axiomei că două lucruri care sunt egale cu același lucru sunt egale între ele, vom avea: lipsa neprihănirii = călcarea legii – ceea ce este o ecuație negativă. Același lucru, afirmat în termeni pozitivi, ar fi: neprihănirea = ascultarea de lege.

Acum, care este legea a cărei ascultare este neprihănire și a cărei neascultare este păcat? Este legea care spune: „Să nu poftești”, pentru că apostolul Pavel ne mărturisește că această lege l-a convins de păcat (Romani 7:7). Astfel, legea celor zece porunci este măsura neprihănirii lui Dumnezeu. De vreme ce este legea lui Dumnezeu și este neprihănire, trebuie să fie neprihănirea lui Dumnezeu. Nu există, într-adevăr, nicio altă neprihănire.

De vreme ce legea este neprihănirea lui Dumnezeu – o transcriere a caracterului Său – este ușor de observat că a te teme de Dumnezeu și a ține poruncile Lui constituie datoria omului (Eclesiastul 12:13). Nimeni să nu creadă că datoria sa va fi limitată dacă se rezumă la cele zece porunci, pentru că acestea sunt „fără margini”. „Legea este duhovnicească” și cuprinde mult mai mult decât poate fi perceput de un cititor obișnuit. „Dar omul lumesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu; pentru el sunt o nebunie și nu le poate înțelege, pentru că ele trebuie judecate duhovnicește” (1 Corinteni 2:14). Adâncimea și lărgimea legii poate fi cunoscută doar de cei care au meditat cu rugăciune asupra ei. Câteva texte biblice vor fi suficiente pentru a arăta ceva despre lărgimea și adâncimea legii.

În predica de pe munte, Hristos a spus: „Ați auzit că li s‑a zis celor din vechime: «Să nu ucizi; oricine ucide va da socoteală la judecată.» Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va da socoteală la judecată; oricine‑i va zice fratelui său: «Prostule!» va da socoteală înaintea Sinedriului; iar oricine‑i va zice: «Nebunule!» va sfârși în focul gheenei” (Matei 5:21-22). Și iarăși: „Ați auzit că li s‑a zis celor din vechime: «Să nu săvârșești adulter.» Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s‑o poftească a și săvârșit adulter cu ea în inima lui” (versetele 27-28).

Aceasta nu înseamnă că poruncile: „Să nu ucizi” și „Să nu săvârșești adulter” sunt imperfecte sau că acum Dumnezeu cere un grad mai mare de moralitate de la creștini decât a cerut poporului Israel. El cere același lucru de la toți oamenii în toate timpurile. Mântuitorul a explicat doar aceste porunci și le-a arătat spiritualitatea. Acuzației tacite a fariseilor că EI ignora și submina legea morală i-a răspuns spunând că El a venit cu scopul de a întări legea și că aceasta nu poate fi abolită; apoi, EI a explicat adevărata însemnătate a legii într-un mod în care i-a dovedit vinovați de ignorarea și neascultarea de lege. El a arătat cum chiar și o privire sau un gând poate fi o călcare a acesteia și că legea discerne gândurile și pornirile inimii.

Prin aceasta, Hristos nu a descoperit un nou adevăr, ci doar a scos la lumină și a clarificat unul vechi. Legea a avut aceeași însemnătate atunci când El a proclamat-o pe Sinai, ca și atunci când a explicat-o pe munte, în Iudeea. Când în sunete care au zguduit pământul, El a spus: „Să nu ucizi”, a vrut de fapt să spună: „Să nu nutrești furie în inima ta, să nu te lași pradă invidiei, nici certurilor sau vreunui alt lucru câtuși de puțin asemănător uciderii.” Toate acestea și multe altele sunt cuprinse în cuvintele: „Să nu ucizi!” Și acest lucru a fost învățat de cuvintele inspirate ale Vechiului Testament, căci Solomon a arătat că legea tratează atât lucrurile văzute, cât și cele nevăzute, atunci când a scris:

„Să ascultăm deci încheierea tuturor celor spuse: Teme‑te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui – aceasta este datoria oricărui om! Căci Dumnezeu va aduce la judecată orice faptă, orice lucru ascuns, fie bun, fie rău” (Eclesiastul 12:13-14).

Argumentul este acesta: judecata se face cu privire la orice lucru ascuns; legea lui Dumnezeu este standardul după care se face judecata – ea determină calitatea fiecărei fapte, fie bune, fie rele; de aceea legea lui Dumnezeu interzice răul atât în gând, cât și în fapte. Astfel, concluzia pe care o tragem este aceea că poruncile lui Dumnezeu cuprind singura datorie a omului.

Să luăm prima poruncă: „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine.” Apostolul Pavel ne scrie despre cineva al cărui dumnezeu este pântecele (Filipeni 3:19). Dar lăcomia și necumpătarea sunt sinucidere și astfel găsim că prima poruncă se leagă de a șasea. Totuși, aceasta nu înseamnă numai atât, pentru că el ne mai spune că pofta rea este idolatrie (Coloseni 3:5). Porunca a zecea nu poate fi încălcată fără a încălca prima și a doua poruncă. Cu alte cuvinte, a zecea poruncă coincide cu prima și astfel, găsim că decalogul este un cerc având circumferința la fel de mare ca a universului și conținând datoria morală a fiecărei creaturi. Pe scurt, este măsura neprihănirii lui Dumnezeu, care dăinuiește veșnic.

Astfel stând lucrurile, corectitudinea afirmației că „împlinitorii legii vor fi îndreptățiți” este evidentă. A îndreptăți înseamnă a face neprihănit sau drept sau a arăta că cineva este neprihănit sau drept. Acum, este evident că cel ce ascultă în mod desăvârșit de o lege perfect dreaptă ar deveni neprihănit. A fost planul lui Dumnezeu ca o asemenea ascultare să fie datorată legii de toate creaturile sale, și în acest mod legea să dea viață (Romani 7:10).

Dar pentru ca cineva să fi fost socotit „împlinitor al Legii”, ar fi necesar ca acesta să păzească legea în întregime în fiecare moment al vieții sale. Dacă nu ar fi reușit să facă acest lucru, nu s-ar putea spune că a împlinit legea. El nu ar putea fi un împlinitor al legii dacă ar fi păzit-o doar parțial. Prin urmare, este trist faptul că printre oameni nu există niciun împlinitor al legii, pentru că atât iudeii, cât și neamurile „sunt sub păcat, după cum este scris: Nu este niciun om drept, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să‑L caute pe Dumnezeu. Toți s‑au abătut și au ajuns netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, nici măcar unul” (Romani 3:9-12). Legea vorbește tuturor celor care sunt cuprinși în sfera ei, iar în toată lumea nu este nimeni care să poată deschide gura pentru a se elibera de acuzația de păcat, care este adusă împotriva lui. Toate gurile sunt astupate și toată lumea este găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu (versetul 19). „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (versetul 23).

De aceea, deși „împlinitorii legii vor fi îndreptățiți”, este clar că „prin faptele Legii nu va fi îndreptățit nimeni înaintea Lui, fiindcă prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului” (versetul 20). Legea, care este „sfântă, dreaptă și bună”, nu poate îndreptăți un păcătos. Cu alte cuvinte, o lege dreaptă nu-l poate declara nevinovat pe cel care o calcă. O lege care ar îndreptăți un om rău ar fi o lege rea. Legea nu ar trebui să fie insultată, pentru că nu-i poate îndreptăți pe păcătoși. Din contră, ar trebui să fie preamărită în cazul acesta. Faptul că legea nu-l va declara pe păcătos neprihănit – adică nu va spune că oamenii au ținut-o în timp ce ei au călcat-o – este o dovadă suficientă că este o lege bună. Oamenii apreciază un judecător pământesc incoruptibil, care nu poate fi mituit și care nu va declara un om vinovat drept nevinovat. Cu siguranță, ei trebuie să preamărească legea lui Dumnezeu, care nu va depune mărturie mincinoasă. Aceasta este desăvârșirea neprihănirii și, de aceea, este forțată să declare tristul fapt că niciun om din rasa lui Adam nu a îndeplinit cererile acestei legi.

Mai mult, faptul că împlinirea legii este pur și simplu datoria omului arată că, atunci când dă greș într-un singur detaliu, nu poate niciodată să se revanșeze. Cerințele fiecărui precept al legii sunt așa de cuprinzătoare – întreaga lege este așa de duhovnicească – încât un înger nu ar putea aduce mai mult decât o simplă ascultare. Ba mai mult, legea este neprihănirea lui Dumnezeu – o transcriere a caracterului Său – și, de vreme ce caracterul Său nu poate fi altfel decât este legea, rezultă că nici Dumnezeu Însuși nu poate fi mai bun decât măsura bunătății cerute de legea Sa. El nu poate fi mai bun decât este, iar legea arată cum este El. Ce speranță poate fi atunci pentru cel ce a dat greș, fie doar și într-o singură privință, să adauge bunătate în plus spre a-și compensa greșeala? Un astfel de om încearcă o imposibilitate: aceea de a fi mai bun decât cere Dumnezeu, da, chiar mai bun decât Dumnezeu Însuși.

Dar oamenii nu au dat greș doar într-o singură privință, ci în toate privințele. „Toți s-au abătut și au ajuns niște netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, nici măcar unul.” Și nu numai atât, dar este imposibil pentru omul decăzut să facă un singur lucru care să se ridice la standardul desăvârșit prin puterea sa slăbită. Această declarație nu are nevoie de o altă dovadă decât reafirmarea faptului că legea este măsura neprihănirii lui Dumnezeu. Cu siguranță, nu este niciun om așa de impertinent, încât să pretindă că orice faptă din viața sa a fost sau ar putea fi la fel de bună ca și cum ar fi fost făcută de Domnul Însuși. Fiecare trebuie să spună o dată cu psalmistul: „Bunătatea mea nu ajunge până la Tine” (Psalmii 16:2).

Faptul acesta este conținut în afirmațiile directe ale Scripturii. Hristos, care „n-avea nevoie să-I facă cineva mărturisiri despre vreun om, fiindcă El Însuși știa ce este în om” (Ioan 2:25), a spus: „Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, desfrânările, hoțiile, uciderile, adulterele, lăcomiile, răutățile, înșelăciunea, nerușinarea, invidia, blasfemia, trufia, nechibzuința. Toate aceste rele ies dinăuntru și îl fac pe om necurat” (Marcu 7:21- 23). Cu alte cuvinte, este mai ușor să faci răul decât binele, iar ceea ce un om face, în mod natural, este rău. Răul locuiește înăuntru și este o parte a ființei. De aceea, apostolul Pavel spune: „Fiindcă mintea carnală [trupească, firească] este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu este supusă legii lui Dumnezeu și nici nu poate fi. Deci, cei ce sunt în carne, nu pot să-I placă lui Dumnezeu” (Romani 8:7-8, KJV). Și din nou: „Carnea poftește împotriva Duhului și Duhul împotriva cărnii; și acestea se împotrivesc una alteia, așa că nu puteți face ceea ce ați vrea” (Galateni 5:17, KJV). De vreme ce răul face parte din natura umană, fiind moștenit de fiecare individ de la un șir lung de strămoși, este foarte clar faptul că orice neprihănire, provenind de la el, nu poate fi decât „o haină mânjită” (Isaia 64:6), în comparație cu haina nepătată a neprihănirii lui Dumnezeu.

Imposibilitatea ca faptele bune să provină dintr-o inimă păcătoasă este astfel ilustrată de Mântuitor: „Orice pom se cunoaște după rodul lui. Nu se adună smochine din mărăcini și nici struguri nu se culeg din spini. Omul bun scoate ce este bun din vistieria bună a inimii lui, iar omul rău scoate ce este rău din [vistieria] rea [a inimii lui]. Căci din prisosul inimii vorbește gura” (Luca 6:44-45). Cu alte cuvinte, un om nu poate face binele până ce nu a devenit el mai întâi bun. Prin urmare, faptele săvârșite de un om păcătos nu au nicio putere să-l facă neprihănit, ci din contră, aceste fapte, ieșind dintr-o inimă rea, sunt rele și se adaugă astfel la suma păcătoșeniei sale. Doar răul poate ieși dintr-o inimă rea, iar răul înmulțit nu poate face o faptă bună; de aceea, este de prisos pentru un om rău să se gândească să devină neprihănit prin propriile sale eforturi. Întâi, el trebuie făcut neprihănit înainte să poată face binele care i se cere și pe care el vrea să-l facă.

Prin urmare, situația este următoarea: (1) legea lui Dumnezeu este neprihănire desăvârșită și se cere conformarea desăvârșită la aceasta de la oricine va intra în împărăția cerurilor; (2) dar legea nu are doar o fărâmă de neprihănire pe care s-o acorde oricărui om, pentru că toți suntem păcătoși și sunt în stare să se conformeze cerințelor legii. Indiferent cu câtă sârguință sau cu cât zel ar lucra un om, nimic din ceea ce ar putea face el nu va satisface toate cerințele legii. Această măsură este prea înaltă pentru el, ca să o poată atinge; el nu poate deveni neprihănit prin lege. „Prin faptele legii, nicio făptură nu va fi îndreptățită [făcută neprihănită] înaintea Lui.” Ce condiție deplorabilă! Noi trebuie să avem neprihănirea legii, altfel nu putem merge în ceruri, iar legea nu are nicio neprihănire pentru niciunul dintre noi. Nici cea mai mică părticică din acea sfințenie nu va ceda la eforturilor noastre persistente și energice, sfințenie fără de care niciun om nu-l poate vedea pe Dumnezeu.

Cine va fi atunci mântuit? Pot exista atunci oameni neprihăniți? Da, pentru că Biblia vorbește des despre ei. Vorbește despre Lot, ca fiind „acel om neprihănit”. Biblia spune: „Bine de cel neprihănit! Lui îi va merge bine, căci se va bucura de rodul faptelor lui” (Isaia 3:10), indicând astfel că vor exista oameni neprihăniți, care vor primi răsplata; și se mai spune deslușit că va fi un popor neprihănit în zilele din urmă: „În ziua aceea, se va cânta următoarea cântare în țara lui Iuda: «Avem o cetate tare; Dumnezeu ne dă mântuirea ca ziduri și întăritură. Deschideți porțile, ca să intre neamul cel neprihănit și credincios»” (Isaia 26:1-2). David spunea: „Legea Ta este adevărul” (Psalmii 119:142). Și nu este numai adevăr, ci este esența întregului adevăr; în consecință, poporul care păstrează adevărul va fi un popor care va ține legea lui Dumnezeu. Aceia care vor face voia Lui și vor intra în împărăția cerurilor (Matei 7:21).