„Căci Domnul este Judecătorul nostru, Domnul este Legiuitorul nostru, Domnul este Împăratul nostru: El ne mântuiește!” (Isaia 33:22).

Acum, trebuie să-L privim pe Hristos într-o altă postură. Aceea care, în mod natural, rezultă din poziția Sa de Creator, pentru că Cel ce creează trebuie cu siguranță să aibă autoritatea de a îndruma și conduce. În Ioan 5:22-23, citim ceea ce Hristos Însuși a spus: „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat‑o Fiului, pentru ca toți să‑L cinstească pe Fiul cum Îl cinstesc pe Tatăl. Cine nu‑L cinstește pe Fiul nu‑L cinstește pe Tatăl, care L‑a trimis.” Așa cum Hristos Îl reprezintă pe Tatăl în creație, tot astfel El Îl reprezintă și în darea și executarea legii. Câteva texte din Scriptură vor fi suficiente pentru a demonstra acest lucru.

În Numeri 21:4-6, găsim înregistrată doar o parte a unui incident care a avut loc în timp ce copiii lui Israel se aflau în pustie. „Au plecat de la muntele Hor pe calea spre Marea Roșie, ca să ocolească țara Edomului. Poporul și‑a pierdut răbdarea pe drum și a vorbit împotriva lui Dumnezeu și împotriva lui Moise: «Pentru ce ne‑ați suit din Egipt: ca să murim în pustiu? Căci nu este pâine, nu este apă și ni s‑a scârbit sufletul de această hrană proastă!» Atunci, Domnul a trimis împotriva poporului niște șerpi veninoși, care au mușcat poporul, așa încât au murit mulți oameni din Israel.” Poporul a vorbit împotriva lui Dumnezeu și împotriva lui Moise, și a zis: De ce ne-ați dus în pustie? Ei au dat vina pe Conducătorul lor. Din această cauză, au fost distruși de șerpi. Acum, să citim cuvintele apostolului Pavel referitoare la același eveniment:

„Să nu‑L ispitim pe Hristos, cum L‑au ispitit unii din ei, care au pierit mușcați de șerpi” (1 Corinteni 10:9). Ce înseamnă oare aceasta? Conducătorul împotriva căruia murmurau ei era Hristos. Acest lucru este dovedit mai departe de faptul că, atunci când Moise și-a legat soarta de Israel, refuzând să fie numit fiul fiicei lui Faraon, a socotit ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului (Evrei 11:26). Citește și 1 Corinteni 10:4, unde Pavel spune că părinții noștri „toți au băut aceeași băutură duhovnicească, pentru că beau dintr‑o Stâncă duhovnicească ce îi însoțea, și Stânca era Hristos”. Așadar, Hristos era Conducătorul lui Israel din Egipt.

Al treilea capitol din Epistola către Evrei clarifică același lucru. Aici, ni se spune să luăm aminte la Apostolul și Marele Preot al mărturisirii noastre, adică la Isus Hristos, care a fost credincios în toată casa Lui, nu ca o slugă, ci ca un Fiu în propria casă (versetele 1-6). Apoi, ni se spune că noi suntem casa Lui, dacă păstrăm până la sfârșit încrederea. Prin urmare, suntem îndemnați de Duhul Sfânt să auzim glasul Lui și să nu ne împietrim inimile, cum au făcut părinții noștri în pustie (versetele 7-9). „Căci ne‑am făcut părtași cu Hristos, dacă ținem până la sfârșit învoiala de la început. Când se zice: Astăzi, dacă auziți glasul Lui [a lui Hristos], nu vă împietriți inimile, ca în ziua răzvrătirii, cine sunt cei ce s‑au răzvrătit după ce au auzit? Oare nu toți cei care ieșiseră din Egipt sub Moise? Și de cine S‑a scârbit El [Hristos] vreme de patruzeci de ani? Oare nu de cei care păcătuiseră și ale căror trupuri moarte au căzut în pustiu?” (versetele 14-17). Din nou, Hristos este prezentat aici drept conducătorul și comandantul poporului Israel, în timpul celor patruzeci de ani cât a locuit în pustie.

Același lucru este arătat în Iosua 5:13-15, unde ni se spune că omul pe care l-a văzut Iosua lângă Ierihon, stând cu sabia scoasă, a răspuns la întrebarea lui Iosua: „Ești dintre ai noștri sau dintre vrăjmașii noștri?” următoarele: „Nu, ci Eu sunt Căpetenia oștirii Domnului. Acum am venit!” Într-adevăr, nu va pune nimeni la îndoială faptul că Hristos era adevăratul Conducător al lui Israel, cu toate că era nevăzut. Moise, conducătorul văzut al lui Israel, „a îndurat să-L vadă pe Cel nevăzut”. Hristos era Cel care l-a împuternicit pe Moise să meargă și să-l elibereze pe poporul Său. Acum, citește Exodul 20:1-3:

„Atunci, Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte și a zis: «Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te‑am scos din țara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine.»” Cine a spus aceste cuvinte? Cel ce i-a scos din Egipt. Și cine a fost Conducătorul lui Israel când a fost scos din Egipt? Hristos. Atunci, cine a dat legea pe Sinai? Hristos, strălucirea slavei Tatălui și întipărirea Ființei Lui, care este manifestarea lui Dumnezeu pentru om. Creatorul tuturor lucrurilor și Cel căruia I s-a încredințat judecata.

Acest punct de vedere poate fi demonstrat și în alt mod. Domnul va veni cu un glas poruncitor, cu un strigăt (1 Tesaloniceni 4:16), care va pătrunde prin morminte și va trezi morții (Ioan 5:28-29). „«Domnul va răcni de sus: din locașul Lui cel sfânt va face să-I răsune glasul; va răcni împotriva locului locuinței Lui; va striga ca cei ce calcă în teasc, împotriva tuturor locuitorilor pământului. Vuietul ajunge până la marginea pământului; căci Domnul se ceartă cu neamurile, intră la judecată împotriva oricărei făpturi, și dă pe cei răi pradă sabiei», zice Domnul” (Ieremia 25:30-31). Comparând aceste versete cu Apocalipsa 19:11-21, unde Hristos, căpetenia oștirilor cerești, Cuvântul lui Dumnezeu, Împăratul împăraților și Domnul domnilor, va călca în picioarele teascul vinului mâniei aprinse a Atotputernicului Dumnezeu, distrugându-i pe toți cei răi, aflăm că Hristos este Cel ce strigă din Locașul Său împotriva tuturor locuitorilor pământului, când se ceartă cu popoarele. Ioel adaugă un alt aspect când spune: „Domnul răcnește din Sion, din Ierusalim Îi răsună glasul. Cerurile și pământul se zguduie” (Ioel 3:16).

Din aceste texte, la care bineînțeles mai pot fi adăugate și altele, aflăm că, la cea de a doua venire a Domnului pentru a-Și salva poporul, El va vorbi cu un glas care va zgudui pământul și cerurile – „pământul se clatină ca un om beat și tremură ca o colibă” (Isaia 24: 20) și „cerurile vor trece cu vuiet mare” (2 Petru 3:10). Acum, citește Evrei 12:25-26 : „Luați seama ca nu cumva să‑L respingeți pe Cel ce vă vorbește! Căci dacă n‑au scăpat aceia care s‑au ferit de Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai puțin vom scăpa noi dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbește din ceruri, al cărui glas a clătinat pământul odinioară și care a făgăduit astfel: Voi zgudui încă o dată nu doar pământul, ci și cerul.”

Momentul când Glasul care vorbea pe pământ a clătinat pământul, a fost atunci când a fost rostită legea pe Sinai (Exodul 19:18-20; Evrei 12:18-20), un eveniment îngrozitor, fără pereche, până atunci și care nu va mai avea loc până când Domnul nu va veni cu îngerii din ceruri, ca să-și salveze poporul. Dar observă un lucru: același glas care a zguduit atunci pământul va zgudui, la a doua venire, nu numai pământul, ci și cerul. Și, așa cum am văzut, acesta este glasul lui Hristos care va răsuna cu o așa intensitate, încât va clătina cerurile și pământul când se ceartă cu popoarele. Astfel, s-a demonstrat că glasul lui Hristos era cel care s-a auzit pe Sinai proclamând cele zece porunci. Aceasta este doar o concluzie firească pe care o putem trage din ceea ce am învățat despre Hristos drept Creator și Ziditor al Sabatului.

Într-adevăr, faptul că Hristos este o parte a Dumnezeirii, având toate atributele Divinității, fiind egalul Tatălui în toate privințele, ca Dătător al legii și Creator, este singura forță ce există în ispășire. Numai acest lucru face ca răscumpărarea să fie posibilă. Hristos a murit „ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3:18), dar dacă I-ar lipsi unul din atributele care-L fac egal cu Dumnezeu, nu ne-ar putea aduce la El. Divinitate înseamnă a avea atributele lui Dumnezeu. Dacă Hristos nu ar fi divin, atunci ar însemna să avem numai o jertfă umană, care n-ar conta chiar dacă am admite că Hristos a fost cea mai importantă ființă inteligență creată din univers; în cazul acesta, n-ar fi decât un supus, care ar trebui să se conformeze legii, fără capacitatea de a face mai mult decât datoria Sa. El nu ar putea avea o neprihănire pe care s-o împărtășească și altora. Este o distanță infinită între cel mai de sus înger creat vreodată și Dumnezeu. De aceea, nici cel mai de sus înger nu ar putea să-l ridice pe omul decăzut și să-l facă părtaș al naturii divine. Îngerii pot să slujească, dar doar Dumnezeu poate să răscumpere. Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu că putem fi mântuiți „prin răscumpărarea care este în Hristos Isus”, în care locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii și care, astfel, este în stare să-i mântuiască pe deplin pe toți cei care vin la Dumnezeu prin El.

Acest adevăr contribuie la o înțelegere mai clară a motivului pentru care Hristos este numit Cuvântul lui Dumnezeu. El este Cel prin care voința și puterea divină sunt făcute cunoscute oamenilor. El este, ca să spunem așa, purtătorul de cuvânt al Divinității, manifestarea Dumnezeirii. El Îl face pe Dumnezeu cunoscut omului. Dumnezeu a vrut ca în El să locuiască toată plinătatea și, de aceea, Tatăl nu este pus într-o poziție secundară, cum și-ar putea cineva imagina, când Hristos este înălțat la poziția de Creator și Dătător al legii; pentru că slava Tatălui strălucește prin Fiul. De vreme ce Dumnezeu nu Se face cunoscut decât prin Fiul, este evident faptul că Tatăl nu poate fi onorat, așa cum ar trebui, de cei care nu-L înalță pe Hristos. Așa cum Hristos Însuși a spus: „Cine nu-L cinstește pe Fiul nu-L cinstește pe Tatăl, care L-a trimis” (Ioan 5:23).

Mulți se întreabă cum ar putea Hristos să fie Mijlocitor între om și Dumnezeu și în același timp Dătătorul legii? Nu trebuie să explicăm cum este posibil acest lucru, ci doar să acceptăm mărturia Scripturii că așa cum este. Iar faptul că este așa e ceea ce dă putere doctrinei ispășirii. Siguranța păcătosului de iertarea deplină și fără plată a păcatelor se bazează pe faptul că Însuși Dătătorul legii, Cel împotriva căruia s-a răzvrătit și pe care L-a sfidat, S-a dat pe Sine Însuși pentru noi. Cum e oare posibil ca cineva să se îndoiască de onestitatea scopului lui Dumnezeu sau de absoluta Sa bunăvoință față de oameni, când El Însuși S-a dat pentru răscumpărarea lor? Pentru ca nimeni să nu-și imagineze că Tatăl și Fiul au fost separați în această tranzacție. Ei au fost una atunci ca și-n totdeauna. Sfatul de pace a fost între Ei amândoi (Zaharia 6:12-13) și chiar în timp ce Se afla pe pământ, singurul Fiu născut era în sânul Tatălui.

Ce minunată manifestare a dragostei! Cel nevinovat a suferit pentru cei vinovați; Cel drept, pentru cei nedrepți; Creatorul, pentru creaturilor Sale; Ziditorul legii, pentru călcătorii ei; Regele, pentru supușii săi răzvrătiți. De vreme ce Dumnezeu nu Și-a cruțat propriul Fiu, ci L-a dat bucuros pentru noi toți – de vreme ce Hristos S-a dat pe Sine de bunăvoie pentru noi – cum nu ne va da El bucuros toate lucrurile împreună cu Sine? Iubirea infinită nu ar putea găsi o manifestare mai minunată. Foarte bine ar putea spune Domnul: „Ce aș mai fi putut face viei Mele, și nu i-am făcut ?” (Isaia 5:4).