A-L considera pe Hristos Dumnezeu și Creator nu este doar o teorie frumoasă sau o simplă dogmă. Fiecare doctrină a Bibliei este pentru folosul nostru practic și ar trebui studiată în acest scop. Să vedem mai întâi ce relație există între această doctrină și porunca centrală a legii lui Dumnezeu. În Geneza 2:1-3 citim următoarele cuvinte, care consemnează încheierea lucrării de creație: „Astfel au fost sfârșite cerurile și pământul și toată oștirea lor. În ziua a șaptea, Dumnezeu Și‑a sfârșit lucrarea pe care o făcuse, și în ziua a șaptea S‑a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit‑o, pentru că în ziua aceasta S‑a odihnit de toată lucrarea pe care a făcut‑o în creație.” Traducerea ebraică a textului este mult mai literală: „Astfel au fost sfârșite cerurile și pământul și toată oștirea lor. Și Dumnezeu a terminat în ziua a șaptea lucrarea Lui pe care o făcuse” etc. Aceeași exprimare o găsim și în Exodul 20:8-11.

Aici descoperim, după cum este și firesc, că aceeași Ființă care a creat S-a și odihnit. Cel care a lucrat șase zile, creând pământul, S-a odihnit în ziua a șaptea, binecuvântând-o și sfințind-o. Dar noi am aflat deja că Dumnezeu Tatăl a creat toate lucrurile prin Fiul Său, Isus Hristos și că Hristos a creat tot ceea ce există. Concluzia este inevitabilă: Hristos S-a odihnit în ziua a șaptea, la sfârșitul celor șase zile ale creației, binecuvântând și sfințind această zi. Astfel, a șaptea zi – Sabatul – este în mod absolut ziua Domnului. Când Isus a spus fariseilor arțăgoși: „Căci Fiul omului este Domn al sabatului” (Matei 12:8), El Și-a declarat stăpânirea asupra aceleiași zile pe care ei o țineau formal cu scrupulozitate, exprimând acest lucru în cuvinte care arătau că El considera această zi un semn distinctiv al autorității Sale, ceea ce demonstra că EI este mai mare decât templul. Astfel, a șaptea zi este ziua hotărâtă de Dumnezeu în amintirea creației Sale. Este ziua cea mai onorată din toate zilele, de vreme ce misiunea ei specială este să readucă în memorie puterea creatoare a lui Dumnezeu – singura dovadă dată omului cu privire la divinitatea Lui. Atunci când Hristos a spus că Fiul omului este Domn chiar și al Sabatului, El a pretins înalta distincție de a fi Creatorul, despre a cărui divinitate acea zi stă ca un memorial.

Ce vom răspunde atunci repetatei sugestii că Hristos a schimbat ziua Sabatului de la o zi care comemorează desăvârșirea creației la o zi care nu are o astfel de semnificație? Desigur, vom spune doar atât: că pentru Hristos a schimba sau a desființa Sabatul ar însemna să desființeze ceea ce noi numim divinitatea Sa. Dacă Hristos ar fi desființat Sabatul, EI ar fi anulat lucrarea mâinilor Sale și astfel ar fi lucrat împotriva Lui Însuși, iar o împărăție dezbinată împotriva ei însăși nu poate dăinui. Dar Hristos „nu Se poate nega pe Sine Însuși” și de aceea, El nu a schimbat nicio iotă din ceea ce El Însuși a hotărât, și ceea ce, mărturisind divinitatea Sa, Îl arată demn de onoare mai presus de toți dumnezeii păgânilor. Ar fi fost la fel de imposibil pentru Hristos să schimbe Sabatul cum ar fi fost să schimbe faptul că EI a creat toate lucrurile în șase zile și S-a odihnit în ziua a șaptea.

Din nou, des repetatele declarații că Domnul este Creatorul sunt destinate a fi o sursă de putere. Observă cum sunt legate creația și răscumpărarea în primul capitol al Epistolei către Coloseni. Pentru a înțelege pe deplin ceea ce vrea apostolul să spună, vom citi începând cu versetul 9 până la versetul 19: „De aceea și noi, din ziua când am auzit aceste vești, nu încetăm să ne rugăm pentru voi și să cerem să vă umpleți de cunoașterea voii Lui – în orice fel de înțelepciune și pricepere duhovnicească – încât să vă purtați într‑un chip vrednic de Domnul și să‑I fiți plăcuți în orice lucru, aducând rod în tot felul de fapte bune și crescând în cunoașterea lui Dumnezeu, întăriți cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru răbdare și îndelungă răbdare deplină. Cu bucurie, aduceți‑I mulțumiri Tatălui, care v‑a învrednicit să aveți parte de moștenirea sfinților în lumină! El ne‑a izbăvit de sub puterea întunericului și ne‑a strămutat în Împărăția Fiului Său preaiubit, în care avem răscumpărarea [și, prin sângele Lui], iertarea păcatelor. El este chipul Dumnezeului nevăzut, Întâiul Născut pus peste toată creația, căci prin El au fost create toate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute: fie tronuri, fie domnii, fie căpetenii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru El. El este mai înainte de toate și toate se țin prin El. El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, Întâiul Născut dintre cei morți, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietate. Căci Dumnezeu a găsit de cuviință ca toată plinătatea să locuiască în El.”

Nu este întâmplător faptul că minunata declarație referitoare la Hristos drept Creator este legată de afirmația ca în El avem răscumpărarea. Nu. Când apostolul își face cunoscută dorința ca noi să fim „întăriți cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui”, el ne înștiințează care este această tărie. Când ne spune despre eliberarea noastră de sub puterea întunericului, ne face să înțelegem ceva despre puterea Eliberatorului. Spre mângâierea noastră ni se spună că Cel care este capul Bisericii este Creatorul tuturor lucrurilor. Ni se spune că El „le ține pe toate prin cuvântul Său puternic” (Evrei 1:3), pentru ca noi să trăim cu asigurarea că „Mâna ce susține întreaga natură Își va proteja cum trebuie copiii”.

Observă legătura cu Isaia 40:26. Capitolul prezintă minunata înțelepciune și putere a lui Hristos, chemând pe nume toată oștirea cerului și ținându-le în locul lor, prin măreția puterii și tăriei Lui. Apoi, EI întreabă: „Pentru ce zici tu, Iacove, pentru ce zici tu, Israele: «soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului, și dreptul meu este trecut cu vederea înaintea Dumnezeului meu?» Nu știi? N-ai auzit Dumnezeul cel veșnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu obosește, nici nu ostenește; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă” (versetele 27-28). Din contră, „El dă tărie celui obosit și mărește puterea celui ce cade în leșin”. Puterea Lui constă, de fapt, în capacitatea de a crea ceva din nimic și de aceea, El poate face minuni prin cei care nu au nicio putere. El poate transforma slăbiciunea în putere. Atunci, cu siguranță, orice servește spre a păstra în mintea noastră puterea creatoare a lui Hristos trebuie să tindă spre o reînnoire a puterii spirituale și a curajului.

Și chiar acesta este scopul Sabatului. Citește Psalmii 92, care este intitulat un psalm pentru ziua Sabatului. Primele patru versete sunt acestea: „Frumos este să lăudăm pe Domnul, și sa mărim Numele Tău Prea Înalte, să vestim dimineața bunătatea Ta, și noaptea credincioșia Ta, cu instrumentul cu zece coarde și cu alăuta, în sunetele arfei. Căci Tu mă înveselești cu lucrările Tale, Doamne.”

Ce legătură au aceste versete cu Sabatul? Tocmai faptul că Sabatul este memorialul creației. Domnul spune: „Le-am dat și Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine și ei, pentru ca să știe că Eu sunt Domnul, care-i sfințesc” (Ezechiel 20:12). Psalmistul a păzit Sabatul așa cum a rânduit Dumnezeu să fie păzit – meditând asupra creației și asupra nemaipomenitei puteri și bunătăți manifestate de Dumnezeu. Apoi, gândindu-se la acest lucru, și-a dat seama că Dumnezeu, care a îmbrăcat crinii cu o slava ce o întrece pe cea a lui Solomon, Se îngrijește cu mult mai mult de creaturile sale inteligente; și uitându-se la cerurile care arătau puterea și slava lui Dumnezeu și dându-și seama că au fost aduse la viață din nimic, i-a venit în minte gândul încurajator că aceeași putere va lucra în el și-l va elibera din neputința umană. De aceea, el s-a bucurat și s-a minunat în fața lucrării mâinilor lui Dumnezeu. Cunoașterea puterii lui Dumnezeu, pe care a dobândit-o în timp ce contempla creația, l-a umplut de curaj când și-a dat seama că aceeași putere era la dispoziția lui și, apucând această putere prin credință, a obținut victorii cu ajutorul acesteia. Și acesta este scopul Sabatului: să aducă omului o cunoștință mântuitoare despre Dumnezeu.

Argumentul, enunțat pe scurt, este următorul: (1) Credința în Dumnezeu se naște din cunoștința puterii Sale. Neîncrederea în El implică necunoașterea capacității Sale de a-Și împlini făgăduințele; credința noastră în EI trebuie să fie direct proporțională cu cunoștința noastră reală despre puterea Sa. (2) O contemplare inteligentă a creației lui Dumnezeu ne ajută să ne facem o concepție reală despre puterea Sa, pentru că „puterea Sa veșnică și dumnezeirea Sa – se văd lămurit de la crearea lumii, fiind înțelese prin cele create, astfel încât nu se pot dezvinovăți” (Romani 1:20). (3) Credința este cea care câștigă biruința (1 Ioan 5:4); de aceea, de vreme ce credința vine în urma cunoașterii puterii lui Dumnezeu din cuvântul Său și din lucrurile pe care le-a făcut, noi câștigăm biruința prin lucrările mâinilor Sale. Astfel, Sabatul, care este memorialul creației, devine, dacă este ținut așa cum se cuvine, principala sursă de întărire a creștinului în lupta sa.

Aceasta este și semnificația din Ezechiel 20:12: „Le-am dat Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine și ei, pentru ca să știe că Eu sunt Domnul care-i sfințesc.” Deci, cunoscând faptul că voia Domnului este sfințirea noastră (1 Tesaloniceni 4:3; 5:23-24), aflăm, prin însemnătatea Sabatului, ținut cum se cuvine, care este puterea lui Dumnezeu care este exercitată pentru sfințirea noastră. Aceeași putere prin care au fost create lumile este folosită la sfințirea celor care se supun voii lui Dumnezeu. Cu siguranță, când acest gând este pe deplin înțeles, trebuie să aducă sufletului sincer bucurie și mângâiere în Dumnezeu. În lumina aceasta, putem aprecia puterea mesajului din Isaia 58:13-14: „«Dacă îți vei opri piciorul în ziua Sabatului ca să nu-ți faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfințești pe Domnul, slăvindu-L, și dacă-L vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale și nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul, și Eu te voi sui pe înălțimile țării, te voi face să te bucuri de moștenirea tatălui tău Iacov», căci gura Domnului a vorbit.” Cu alte cuvinte, dacă Sabatul este ținut conform planului lui Dumnezeu, ca un memorial al puterii Sale creatoare, ca aducând aminte de puterea divină care este folosită pentru mântuirea poporului Său, sufletul, triumfând în lucrarea mâinilor Sale, trebuie să se desfete în Domnul. Și astfel, Sabatul este marele suport al pârghiei credinței, care înalță sufletul spre înălțimile tronului lui Dumnezeu, pentru a păstra comuniunea cu El.

Pentru a rezuma în câteva cuvinte, putem spune că puterea veșnică și dumnezeirea Domnului sunt descoperite în creație (Romani 1:20). Capacitatea de a crea este cea care măsoară puterea lui Dumnezeu. Însă evanghelia este puterea lui Dumnezeu spre mântuire (Romani 1:16). Prin urmare, evanghelia ne descoperă puterea prin care lumile au fost aduse la existență și care acum este exercitată pentru mântuirea oamenilor. Este aceeași putere în ambele cazuri.

În lumina acestui mare adevăr, nu există loc de controversă în ceea ce privește răscumpărarea ca fiind mai mare decât creația, pentru că răscumpărarea înseamnă creație (vezi 2 Corinteni 5:17; Efeseni 4:24). Puterea răscumpărătoare este puterea creatoare; puterea lui Dumnezeu pentru mântuire este puterea care poate să ia nimicnicia umană și să facă din ea ceea ce de-a lungul veacurilor veșnice va fi spre lauda slavei harului lui Dumnezeu. „Așa că cei care suferă după voia lui Dumnezeu să-și încredințeze sufletele credinciosului Ziditor și să facă ce este bine” (1 Petru 4:19).